Referat

I. Elemente de sociologie a colectivitatii

In aceasta categorie se incadreaza mai multe tipuri de elemente precum:
a. Cultura organizationala
Cultura reprezinta ansamblul modelelor de gandire, atitudine si actiune ce caracterizeaza o
populatie sau o societate, inclusiv materializarea acestora in lucruri. Reprezinta un ansamblu de
reprezentari ale lumii constituit din limbaj, simboluri, sisteme de credinte, valori si traditii.
Cultura organizationala se formeaza datorita interactiunilor repetate intre membrii
organizatiei, a aducerii in comun a credintelor si valorilor indivizilor care o alcatuiesc desi exista
factori modelatori puternici care o particularizeaza cum ar fi: stilul de conducere si implicit
modul de luare a deciziilor, nivelul de formalism, structura de organizare, politicile si know-
how-ul si mai toate sistemele care ofera valoare si suport unui anumit tip de munca si unui
anumit tip de comportament.

b. Organizarea sociala
Este un sistem de roluri si institutii sociale, de modele comportamentale, de mijloace de
actiune si de control social care asigura satisfacerea nevoilor unei colectivitati, coordoneaza
actiunea membrilor acesteia, reglementeaza relatiile dintre ei si asigura stabilitatea si coeziunea
colectivului.
Din perspectiva sociologica, principalele elemente ale organizarii sociale sunt:
- rolurile si statusurile sociale;
- modelele comportamentale;
- mijloacele de actiune;
- institutiile siciale;
- organizatiile sociale;
- controlul social.

c. Institutiile sociale
Termenul de „institutie” provine din latinescul „institutio” care inseamna instituire,
asezamant, intemeiere, infiintare, obicei, deprinderea regulilor de purtare. In ansamblu,
institutiile sunt sisteme de comportamente si relatii ce reglementeaza viata si activitatea
indivizilor; un ansamblu structurat si functional de norme si valori.
Institutiile poseda mai multe elemente:
- au un anumit scop;
- indeplinesc anumite functii
- dispun de anumite mijloace pentru atingerea scopului;
- poseda anumite simboluri.

d. Structuri Institutionale
Exista institutii:
- formale- in care scopul, obiectivele, procedeele de actionare, modul de organizare,
rolurile sunt stabilite si reglementate prin prescriptii cu caracter juridic;
- informale- reglementarea se face pe baza unor norme vagi , iar exercitarea rolurilor este
personalizata.

Dupa natura activitatii lor sunt:

- institutii politice - institutii care se ocupa de cucerirea, mentinerea si exercitarea puterii;
- economice - sunt cuprinse toate institutiile care se ocupa de producerea, circulatia si
desfacerea bunurilor, prestarea de servicii si organizarea muncii;
- cultural-educative - acest tip de institutii au ca scop mentinerea traditiilor culturale si
dezvoltarea creatiei culturale, socializarea indivizilor conform normelor si valorilor sociale
existente in societate;
- religioase - organizeaza activitatea cultelor si relatiile credinciosilor cu clerul.

e. Organizatia.
Este o asociere de indivizi , un grup social cu scop propriu, care actioneaza conform unui
sistem de norme si valori, in vederea realizarii anumitor obiective.
Odata cu expansiunea societatilor si a diversitatii lor, ş-a creat si conceptul de „societate
organizationala” pentru a desemna tipul de societate in care organizatiile acopera majoritatea
domeniilor vietii sociale.
 Exista organizatii:
 formale- sunt constituite in mod deliberat, urmaresc realizarea unor scopuri bine definite
si actioneaza potrivit unor norme si reglementari precis stabilite; sunt strans legate de
institutii si adeseori sunt subordonate acestora( institutiile economice actioneaza prin
organizatiile economice- fabrici, uzini, etc.
 informale- actioneaza in vederea realizarii unor scopuri dar normele lor nu sunt definite
prin regulamente sau legi scrise.

Conform studiilor sociologului T. Parsons, exista 4 tipuri de organizatii:

 organizatii economice- produc bunuri si servicii;
 organizatii de putere politica;
 organizatii integrative- asigura ordinea si voeziunea popoarelor;
 organizatii de mentinere a modelelor culturale.

II. Procesul de integrare sociala si reintegrare

Integrarea sociala desemneaza procesul de participare a unor agenti sociali prin modalitati
specific la realizarea obiectivelor si cerintelor unor structure (cu statusurile si rolurile
corespunzatoare) dintr-un grup social anumit.
Modalitatile concrete de participare, in cazul integrarii, difera de la un grup social la altul.
Dominanta in schimb este tendinta de identificare a unei modalitati sau mai multora de realizare
a integrarii cu procesul in sine. Astfel, putem vorbi de 4 tipuri de integrare:
- Culturala sau compabilitatea intre modelele culturale
- Normaltiva sau compatibilitatea intre normele culturale si conduita persoanelor
- Comunicativa sau gradul in care relatia de comunicare patrunde in sistemul social
- Functionala sau gradul in care exista interdependenta mututala printre unitatile unui
system de diviziune a muncii.
Reintegrarea sociala presupune incalcarea unor legi, principii, reguli ale grupului de
apartenenta si incercarea de a se readapta la cerintele si regulile grupului. Astfel, atunci cand
vorbim despre reintegrare sociala, ne putem adapta la mai multe categorii de personae, precum
fosti detinuti, personae defavorizate , copii cu diferite malformatii sau dizabilitati, etc.
In procesul de reintegrare sociala intervin mai multi factori precum:
- Factori psihologici
- Factori sociologici
- Factori juridici
- Factori economici
- Factori educationali. Etc.
 Urmarind acesti factori, daca persoanelor ce trec prin procesul de reintegrare sociala li se
ofera suport sau sustinere psihologica, sociologica, juridical, educationala sau economica, pot
intelege care au fost cauzele ce au condus la excluderea lor si cum sa remedeieze sau sa se
comporte in momentul in care se reintoarce in acel grup.

III. Problematica demografica

Demografia este ştiinţa care are ca obiect de studiu populaţiile umane sub aspectul
numărului, repartiţiei geografice şi structurii după diferite caracteristici demografice şi socio-
economice, analiza evoluţiei lor şi evidenţierea legilor de dezvoltare a populaţiei.
Evenimentul demografic este unitatea statistică de observare în demografie şi se referă
la cazul individual statistic (ex.: naştere, deces, căsătorie, divorţ, etc.).
Fenomenul demografic reprezintă intensitatea apariţiei evenimentelor demografice într-
o populaţie şi întro perioadă de timp şi se măsoară cu ajutorul ratelor (ex.: natalitate, mortalitate,
nupţialitate, divorţialitate,etc.).
Ratele cu care operează demografia pot fi calsificate în trei grupe:
1. Rate brute (crude)
Avantaje:
- sunt uşor de calculat
- au largă utilizare pe plan internaţional
- se găsesc în toate anuarele OMS şi breviarele statistice
Dezavantaje:
- nivelul fenomenelor pe care le măsoară nu ţine cont de diferenţele structurale ale
populaţiei
- respective
- nu pot fi interpretate direct
- nu pot fi comparate direct între ele
2. Rate specific
Avantaje:
- au aplicabilitate pe subgrupe de populaţie omogenă
- sunt utilizate în studiile epidemiologice
- permit compararea subgrupelor din acelaşi tip
Dezavantaje
- la calcularea ratelor specifice se pierde din vedere întregul, totalitatea populaţiei.
 3. Rate standardizate (ajustate)

Avantaje:
- permit înlăturarea aportului unei anumite caracteristici a populaţiei (sex, grupa de vârstă,
etc.) asupra nivelului indicatorului (înlătură influenţa diferenţelor structurale)
- asigură calcularea celor mai corecte comparaţii între populaţii diferite

Dezavantaje:
- sunt indicatori calculaţi, artificiali, fictivi.

Fenomenele demografice pot fi studiate sub raportul staticii şi al dinamicii.

Statica populaţiei studiază numărul, distribuţia geografică şi structrura populaţiei
Dinamica populaţiei descrie mişcarea populaţiei şi are două componente:
1. Dinamica mecanică – se referă la mişcarea generală de factori economici, sociali,
politici – mobilitatea socio-profesională (imigraţie şi emigraţie).
2. Dinamica naturală (reproducerea populaţiei) - se descrie prin indicatori care măsoară
fenomenul de reînoire permanentă a populaţiei datorită intrării unor generaţii noi în
fiecare an şi a ieşirii în medie a unei generaţii prin deces.

IV. Structura grupurilor sociale mici

Prin dimensiunea şi mai ales prin desfăşurarea directă a relaţiilor, grupurile primare,
rămânând unitare, pot fi considerate grupuri mici. Este important să relevăm notele specifice
grupului mic, ceea ce –l distinge de alte tipuri de grup social (diferenţă specifică). În acest
domeniu, sociologia contemporană prezintă un larg evantai de puncte de vedere, datorate
unghiului sub care sunt examinate multiplele procese şi fenomene care compun grupul mic.
Cu toate acestea, dincolo de accentele specifice se conturează acceptarea unanimă a trei
coordonate fundamentale pentru definirea grupurilor mici: dimensiune, interdependenţă şi
durată.
- Dimensiunea este o caracteristică a grupului mic, ea fiind estimată la un număr de 3 – 12
persoane (limite în interiorul cărora contactele interumane sunt directe).
- Interacţiunea presupune contactul direct, nemijlocit („face to face „) între toţi membrii
grupului, contact ce impune existenţa unui sistem complex de relaţii (de muncă, afective,
de comunicaţie etc.).
- Durata (continuitatea) indică necesitatea existenţei unei anumite stabilităţi
(permanenţe) a acestor relaţii în cadrul grupului. Lipsa elementelor de durată anulează
celelalte atribute în definirea grupului. De exemplu, persoanele aflate într-un
compartiment de tren, în pauza meciului etc., deşi întrunesc condiţiile de dimensiune şi
 interacţiune, nu sunt un grup mic în accepţiunea sociologică, întrucât lipseşte elementul
de durată al acestor relaţii.
Comunicarea, este definită – de către majoritatea specialiştilor - ca un proces prin care un
emiţător transmite o informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce
asupra receptorului anumite efecte.
Prin intermediul procesului de comunicare, urmărim întotdeauna patru scopuri principale:
- Sa fim auziti
- Sa fim intelesi
- Sa fim acceptati
- Sa provocam o reactive
In cadrul comunicări întâlnim, mai multe elemente:
- Emitatorul
- Receptorul
- Measjul
- Decodarea
- Feedback-ul
- Canalul de comunicatie
- Contextul comunicarii
Ca proces, comunicare presupune o serie de caracteristici, şi anume:
- comunicarea este un proces uman;
- comunicarea este un proces conştient;
- comunicarea este procesul prin care se creează o anumita semnificaţie;
- comunicarea este un proces continuu;
- comunicarea este procesul prin care se construieşte sensul atitudinilor şi
comportamentul oamenilor;
- comunicarea se naşte în context;
- comunicarea este un proces simbolic;
- comunicarea este un proces în care feedback-ul are un rol crucial;
- comunicarea este un proces complex
- comunicarea este un proces ireversibil (impactul pe care mesajul îl poate avea asupra celui care
l-a receptat).
 Literatura de specialitate distinge o mare varietate de forme ale comunicării, oferită de
diversitatea criteriilor de clasificare a acestora. Acestea se regăsesc, într-o formă sau alta, în
următoarele tipuri:

- comunicarea intrapersonală: se referă la felul în care comunicăm cu noi înşine. In cadrul

acestui tip de comunicare se construiesc înţelesuri şi se evaluează conexiunile inverse.

-comunicarea interpersonală: se referă la comunicarea cu cei din jurul nostru, în care fiecare se
adresează fiecăruia, într-o formă formală şi structurată sau într-o formă informală şi
nestructurată. In astfel de comunicare vorbim cu una sau mai multe personae şi lucrăm de la egal
la egal. Are următoarele trăsături: întâlnirea faţă în faţă; particularizarea rolurilor participanţilor
(implică persoane cu roluri diferite); comunicarea se produce în ambele sensuri.

- comunicarea în grup restrâns: se referă la comunicarea cu trei sau mai multe persoane. In
acest caz: se lucrează împreună pentru a se ajunge la un consens; se stabileşte o anumită
convingere de grup; se lucrează împreună cu alţi pentru a rezolva probleme.

- comunicarea publică:se referă la comunicarea cu grupuri mari. Este tipul de comunicare de

care oamenii se tem cel mai mult. Când comunicăm în acest fel, ne caracterizează următoarele
acţiuni: suntem angajaţi în relaţia vorbitor-auditor şi, primim mai multe conexiuni inverse.
- comunicarea în masă: presupune comunicarea prin mass - media. Acest tip de comunicare
implică următoarele: comunicarea se face prin intermediul radioului, televiziunii, filmelor,
ziarelor, revistelor etc.; vorbitorul şi auditorul sunt izolaţi şi, astfel, conexiunea inversă este
limitată.

Stadiile formării grupului mic

Nu orice colectivitate de oameni ajung să formeze un grup mic. Colectivitatea iniţială trec
prin faza de percepere a partenerului apoi valorizarea lui, apoi faza de alegere a partenerului de
interacţiune şi faza a treia funcţionarea relaţiilor interpersonale. Dacă sunt îndeplinite condiţiile
se ajunge la formarea grupului mic.
Bass, Ryterband consideră că există 4 stadii în formarea grupului:
- dezvoltarea acceptării mutuale, individuale şi accepţiunii de membri care se caracterizează
prin: membrii nu au încredere reciprocă; teama de inadecvare; oamenii rămân depresivi,
interacţionează conformist conceptual; se declanşează proc de percepţie şi evaluare
interpersonală "îmi place sau nu".
 - comunicarea - membrii au învăţat să se accepte unul pe cel, însă încep să îşi exprime
sentimentele şi conflictele – grupul începe să îşi elaboreze nişte norme procedurale – chiar dacă
nu pentru toţi ceilalţi se dezvoltă relaţii de simpatie odată ce au fost acceptaţi – apare sentiment
de simpatie, pentru că apar comunicaţii şi interacţiuni. Se dezvoltă o anumită strategie de
rezolvare a problemelor în grup.
- motivarea şi productivitatea - oamenii sunt motivaţi de apartenenţa la acest grup, sunt
implicaţi în activitatea de grup, cooperează, nu competiţionează.
- control şi organizare - diferitele sarcini sunt distribuite de comun acord, membrii grupului pot
lucra independent în cadrul grupului, organizarea este flexibilă.
Din punct de vedere socio-afectiv, putem vorbi de coeziunea de grup ca cel mai
important factor dintr-un grup mic.
Astel, coeziunea - măsura în care grupul este unit, dispune de unitate. Este o variabilă
temporală. Are totdeauna un conţinut valoric, oamenii sunt uniţi în jurul a ceva. Pentru un grup
de muncă, pentru orice grup, este interesant de văzut relaţia care uneşte valorile grupului şi
valorile instituţionale.
Factorii care determină coeziunea sunt:
- atracţia interpersonală;
- aderenţa la normele şi valorile grupului instituţiei;
- creşterea interacţiunii;
- experienţele de succes.
Un anumit grad de coeziune atins nu este perpetuu. Coeziunea poate varia din motive
diverse, apar conflicte şi nerezolvarea lor, experienţele repetate de eşec.
Dacă respectiva coeziune este pozitiv orientată şi dacă membrii grupului au abilităţile
adecvate, grupul este mai performant. Coeziunea ridicată duce la o asumare mai ridicată a
prestigiului. Membrii grupurilor coezive arată mai puţină anxietate în situaţii stresante.
În grupurile coezive există o presiune psihologică mai mare pentru respectarea normelor.
Şi o coeziune ridicată poate avea efecte negative, un grup foarte coeziv poate la un
moment dat să dezvolte o atitudine de aroganţă, de superioritate faţă de alte grupuri.
O coeziune foarte ridicată poate să blocheze integrarea unui nou membru.
Dacă grupul este coeziv în jurul unor valori negative, grupul este greu de schimbat.
La grupurile foarte coezive, aceasta poate duce la fenomenul group-think (decizia
conformistă de grup) – Janis.