Complement direct

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Gramatică
În gramatica tradițională, complementul direct este partea de
Morfologie
propoziție care exprimă ființa sau lucrul asupra căruia se răsfrânge
direct o acțiune exercitată de cele mai multe ori de un verb, sau Parte de vorbire
lucrul rezultat dintr-o acțiune[1][2][3][4]. Sintaxă
Cazuri
Această definiție generală este precizată în gramaticile a diverse Sintaxa propoziției
limbi prin felul cum este exprimat complementul direct: Parte de propoziție
morfologic, pozițional sau structural[3]. • Atribut
• Complement
Faptul dacă un verb poate avea sau nu complement direct depinde
de înțelesul său. În această privință se disting verbele tranzitive, • Circumstanțial
care pot avea complement direct, de cele intranzitive, care nu pot • De cauză
avea astfel de complement. În funcție de înțelesul verbului • De loc
tranzitiv, pentru ca să poată fi vorba de o propoziție corectă, • De mod
complementul direct este uneori obligatoriu (Atunci el spuse o • De scop
prostie[5]), alteori reprezentabil, adică poate fi omis, dar este • De timp
totdeauna subînțeles [Am terminat (de scris)[6]], sau facultativ, • Instrumental
adică nu este nevoie nici să fie subînțeles: Citesc (un articol)[7]. • Sociativ
• De agent
• Direct
Cuprins • Indirect
• Predicat
Identificarea complementului direct • Nume predicativ
După criterii morfologice • Subiect
După alte criterii Sintaxa frazei
Regentul complementului direct Propoziție subordonată
Propoziție circumstanțială
Părțile de vorbire prin care se exprimă complementul
direct
Tipuri de complement direct
Structura complementului direct și construcții cu
complement(e) direct(e)
Referințe
Surse bibliografice

Identificarea complementului direct

Criteriile de identificare a complementului direct depind de limba în cauză. Sunt limbi în care are o marcă
morfologică mai mult sau mai puțin însemnată în funcție de limbă, și altele în care nu are asemenea marcă.
După criterii morfologice

Complementul direct se identifică cel mai ușor când este exprimat printr-o parte de vorbire nominală, în
limbile cu declinare, în care este la cazul acuzativ marcat de o desinență specifică. Așa este, de exemplu, o
limbă ca maghiara, în care un asemenea complement direct are aproape totdeauna desinența -t: Készít
valamit „Pregătește ceva”[8]. În puținele cazuri când lipsește, omiterea ei este facultativă: la obiectul posedat
cu posesor de persoana I sau a II-a singular (Veszem a kalapom / a kalapomat „Îmi iau pălăria”), la
pronumele personal de persoana I sau a II-a singular (engem sau engemet „pe mine”, téged sau tégedet „pe
tine”), la pronumele personale de întărire de persoana I sau a II-a singular: Magad / Magadat szidod „Pe tine
însuți/însăți te insulți”[9].

În limbi cum sunt cele din diasistemul slav de centru-sud, complementul direct exprimat printr-o parte de
vorbire nominală stă în cazul acuzativ fără prepoziție. Exemple: Napišite mi adresu „Scrieți-mi adresa”,
Video sam nekoga u dnu sobe „Am văzut pe cineva la capătul camerei”[10]. Este adevărat că în aceste limbi
desinența de acuzativ nu este totdeauna aceeași, cum este în maghiară, depinzând de gen și de număr, și că
în unele cazuri este aceeași ca a nominativului, bunăoară la substantivele inanimate masculine și la cele
neutre: Onoga dana dogradismo krov „În ziua aceea am construit acoperișul”, Pišem pismo „Scriu o
scrisoare”[11].

Româna este o limbă cu declinare redusă față de cea a limbilor menționate mai sus. Complementul direct
este tot la acuzativ, dar nu există desinență pentru acest caz. Se identifică de obicei prin metode ca cele din
limbile fără declinare (vezi mai jos). Singurul morfem al acuzativului este prepoziția pe, cu folosire limitată
în general la numele de persoane proprii și la cele comune determinate hotărât, precum și la pronumele care
se referă la asemenea substantive sau la inanimate: L-au chemat pe directorul școlii, Îl cunosc pe fiecare[12].

Este și mai limitată marcarea morfologică a complementului direct într-o limbă ca spaniola, ale cărei
gramatici nu operează cu noțiunea de declinare. În general, aceleași categorii de complemente directe care în
română se folosesc cu pe, în spaniolă se folosesc cu prepoziția a, dar această prepoziție se mai folosește și
cu complementul indirect corespunzător celui în dativ fără prepoziție din română: Busco a mi amigo „Îl caut
pe prietenul meu” vs. Mateo dio un beso a su madre „Mateo i-a dat un sărut mamei sale”[13].

După alte criterii

Numai alte mijloace de identificare funcționează în limbi total lipsite de marcă morfologică pentru
complementul direct, în afara unor pronume personale care au altă formă în această funcție decât în cea de
subiect, deși unele au formă identică în funcția de complement direct și în cea de complement indirect fără
prepoziție. În limba engleză, de exemplu, complementul direct exprimat prin substantiv se recunoaște prin
locul în propoziție și prin trăsături structurale, adică prin aceea că nu are prepoziție și stă după predicat.
Dacă acesta nu mai are alt complement, complementul direct stă imediat după el (The cat bit the dog „Pisica
a mușcat câinele”). În caz că are și complement indirect fără prepoziție corespunzător celui în dativ din
română, atunci CD stă după acesta (The teacher gave the girl a letter), iar dacă complementul indirect are
prepoziția to, atunci CD stă înaintea acestuia: The teacher gave a letter to the girl „Profesorul i-a dat fetei o
scrisoare”[14].

Situația este asemănătoare în limba franceză. În gramatici ale acesteia se găsește definiția conform căreia
complementul direct este un grup nominal fără prepoziție subordonat unui verb tranzitiv (ex. Il lit un livre
„Citește o carte”). Este valabil și în această limbă că într-o propoziție formată din subiect, predicat și
complement direct, în care nicio parte de propoziție nu este scoasă în evidență, este imposibilă schimbarea
locului complementului direct, care este totdeauna după predicat[2].
Mai ales în gramaticile limbilor care nu dispun de mijloace morfologice de identificare a complementului
direct, se folosesc și alte metode pentru recunoașterea sa. Unul constă în transformarea construcției active a
propoziției în construcție pasivă, prin care numai complementul direct poate deveni subiect: Exemplu în
franceză[2]:

Diateză Subiect Predicat

Activă: L’enfant lit le livre (complement direct) „Copilul citește cartea”
Pasivă: Le livre est lu par l’enfant (complement de agent) „Cartea este citită de copil”

Exemplu în engleză[15]:

Diateză Subiect Predicat

Activă: Philip is eating the apple (complement direct) „Philip mănâncă mărul”
Pasivă: The apple is being eaten „Mărul este mâncat”

Conform altui criteriu tradițional, complement direct este cel cu care se poate răspunde unor întrebări
specifice. În română acestea sunt pe cine? și ce?, deși cea din urmă poată fi pusă și pentru subiectul
inanimat. Referitor la franceză nu există această rezervă[16]:

întrebare referitoare la o persoană: J’aime ma soeur – Qui est-ce que j’aime ? – Ma sœur „O
iubesc pe sora mea – Pe cine iubesc? – Pe sora mea”;
întrebare referitoare la un inanimat: J’aime la musique – Qu’est-ce que j’aime ? – La musique
„Îmi place muzica – Ce îmi place? – Muzica”.

În limbi în care din declinare s-au păstrat forme ale pronumelor personale specifice complementului direct
(ex. franceza, spaniola), cel exprimat prin substantiv poate fi recunoscut și prin posibilitatea de a fi înlocuit
cu un asemenea pronume: fr L’enfant lit le livre „Copilul citește cartea → L’enfant le lit „Copilul o
citește”[2].

Regentul complementului direct

Complementul direct se subordonează în primul rând unui verb la un mod personal[17]:

tranzitiv: O conduc pe mama;

intranzitiv care devine tranzitiv în unele situații: L-au îmbătrânit nevoile;
unei expresii verbale tranzitive: A dus la capăt lucrul.

Se poate subordona și unui verb la un mod nepersonal. Exemple în maghiară[18]:

infinitiv: levelet írni „a scrie o scrisoare”;

gerunziu: levelet írva „scriind o scrisoare”.

În această limbă, complementul direct se poate subordona și[18]:

formei numite participiu prezent: levelet író „care scrie o scrisoare”;

substantivului care denumește acțiunea: levelet írás „scrierea unei scrisori”.

În unele gramatici sunt luate în vedere și alte părți de vorbire regente de complement direct:

interjecția numită predicativă: Pleosc! o palmă[17];

 partea de vorbire numită „cuvânt introductor”: fr Me voici „Iată-mă”, Te voilà enfin „Iată-te în
sfârșit”[19].

Părțile de vorbire prin care se exprimă complementul direct

În română, ca și în alte limbi, funcția de complement direct poate fi îndeplinită de orice substantiv, orice
pronume, orice parte de vorbire substantivată, precum și de un verb la un mod nepersonal[17]:

substantiv: Citesc romanul;

cuvânt substantivat:

adjectiv: L-am ales pe cel bun;

numeral: I-a anunțat pe trei;
adverb: Zice nu;
interjecție: Strigă „ura-a-a!”;

pronume: Nu văd nimic;

verb la gerunziu: Aud strigând;
verb la supin: Ne-a dat de scris.

Verbul la infinitiv poate fi de asemenea complement direct în română, dar i se preferă propoziția completivă
directă cu predicatul la conjunctiv: „Și a vorbi de la dânsa am învățat” (Ion Creangă)[1]. În alte limbi,
infinitivul este mult mai frecvent, mai ales atunci când subiectul său este comun cu verbul regent:

fr Je désire sortir „Doresc să ies”[20];

en Philip wants to go „Philip vrea să meargă”[21];
hr On hoće spavati „El vrea să doarmă”[22];
hu Nem akarok vitatkozni „Nu vreau să discut în contradictoriu”[23].

Tipuri de complement direct

Din punct de vedere semantic se poate deosebi pe de o parte complementul direct care numește pe cineva
sau ceva ce exista și înainte de acțiune, și asupra căruia se exercită aceasta: ex. hu eszi a kenyeret
„mănâncă pâinea”, nézi a fiát „îl privește pe fiul său”[4].

Pe de altă parte există complementul direct rezultat al acțiunii, care numește ceva ce nu exista înainte de
acțiune. Acel ceva continuă să existe și după încetarea acțiunii (ex. hu varrja a ruhát „coase rochia”), sau
încetează să mai existe odată cu terminarea acesteia. Acestui tip de complement îi aparține așa-numitul
„complement intern”, cel subordonat unui verb care în altă situație este intranzitiv. Acesta poate fi exprimat
printr-un substantiv din familia lexicală a verbului, în care caz construcția este numită figura etymologica
(ex. en to dance a dance „a dansa un dans”[24]), dar poate fi și un substantiv cu același conținut noțional ca
și verbul: fr dormir son dernier sommeil „a-și dormi ultimul somn”[25].

Din punctul de vedere al determinării există complement direct determinat în mod definit și determinat în
mod nedefinit, sau nedeterminat. În unele limbi, ca româna, această distincție nu este importantă, dar într-
una precum maghiara are importanță, fiindcă de aceasta depind desinențele verbului. Cu complement direct
definit, verbul are o serie de desinențe, iar cu CD nedefinit – altă serie. Exemple:
 Olvasom a könyvet „Citesc cartea”[26];
Könyvet olvasok „Citesc o carte”[27].

Structura complementului direct și construcții cu complement(e)

direct(e)
Referitor la limba română, Constantinescu-Dobridor 1998 deosebește din acest punct de vedere următoarele
tipuri de complement direct[1]:

simplu, reprezentant al unei părți de vorbire cu autonomie semantică: „După ce sfârși de arat
câteva brazde..., flăcăul respiră adânc” (Liviu Rebreanu);
complex, alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de
mod de precizare, de întărire, de restricție sau de aproximație: L-a expediat și pe al treilea;
multiplu, exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor
părți de vorbire cu autonomie semantică, aflate în raport de coordonare: Pe tine și pe tata vă
pasionează enigmele[28];
dezvoltat, alcătuit, de exemplu, dintr-o construcție infinitivală (relativă sau nominală): N-are ce
mânca.

În unele limbi, complementul direct poate fi și dublu exprimat, adică anticipat sau reluat printr-un pronume
personal. În română, uneori dublarea este obligatorie, fie când se scoate în evidență complementul direct
(Cartea am citit-o), fie când nu se scoate în evidență: L-am luat pe al tău[29].

În franceză, dublarea complementului direct se face pentru scoaterea sa în evidență: Il accomplira cette
promesse „Va îndeplini această promisiune” vs. Et cette promesse, il l'accomplira „Iar această promisiune o
va îndeplini”[30].

În română, unele verbe pot avea două complemente directe diferite, nici coordonate între ele, nici
subordonate unul altuia, de obicei unul nume de ființă sau substitut al acestuia, iar celălalt inanimat: Te
anunț ceva, Mă costă viața[31].

Referințe
12. ^ Bărbuță 2000, p. 258.
1. ^ a b c Constantinescu-Dobridor 1998,
13. ^ Kattán-Ibarra și Pountain 2005, pp. 117–
articolul complement (https://dexonline.ro/d
118.
efinitie-dtl/complement)
14. ^ Crystal 2008, p. 336.
2. ^ a b c d Dubois 2002, p. 332.
15. ^ Bussmann 1998, p. 317.
3. ^ a b Bussmann 1998, pp. 317–318. 16. ^ Grevisse și Goosse 2007, p. 321.
4. ^ a b Kálmánné Bors și A. Jászó 2007, 17. ^ a b c Bărbuță 2000, p. 257.
p. 378.
5. ^ Avram 1997, p. 404. 18. ^ a b Kálmánné Bors și A. Jászó 2007,
p. 381.
6. ^ Avram 1997, p. 367.
19. ^ Grevisse și Goosse 2007, p. 1410.
7. ^ Avram 1997, p. 366.
20. ^ Dubois 2002, p. 246.
8. ^ Kálmánné Bors și A. Jászó 2007, p. 353.
21. ^ Bussmann 1998, p. 565.
9. ^ P. Lakatos 2006, pp.119–120.
22. ^ Barić 1997, p. 575.
10. ^ Klajn p. 2005, 229 (gramatică sârbă).
23. ^ P. Lakatos 2005, p. 119.
11. ^ Barić 1997, p. 432. (gramatică croată).
24. ^ Bussmann 1998, p. 409.
25. ^ Grevisse și Goosse 2007, p. 322.
26. ^ Szende și Kassai 2001, p. 209.
27. ^ Szende și Kassai 2001, p. 211.
28. ^ Exemplu din Avram 1997 (p. 372).
29. ^ Avram 1997, p. 371.
30. ^ Grevisse și Goosse 2007, p. 375.
31. ^ Avram 1997, p. 372.

Surse bibliografice
Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, București, Humanitas, 1997, ISBN 973-28-0769-5
hr Barić, Eugenija et al., Hrvatska gramatika (https://vk.com/doc12620867_132564457?hash
=28831048ac0b54ee0d&dl=74da4480941aa7f751) (Gramatica limbii croate), ediția a II-a
revăzută, Zagreb, Školska knjiga, 1997, ISBN 953-0-40010-1 (accesat la 10 mai 2018)
Bărbuță, Ion et al. Gramatica uzuală a limbii române (https://www.academia.edu/20778968/12
_Gramatica_uzuala_a_limbii_romane), Chișinău, Litera, 2000, ISBN 9975-74-295-5 (accesat
la 10 mai 2018)
en Bussmann, Hadumod (coord.), Dictionary of Language and Linguistics (http://www.e-readi
ng.club/bookreader.php/142124/Routledge_Dictionary_of_Language_and_Linguistics.pdf)
(Dicționarul limbii și lingvisticii), Londra – New York, Routledge, 1998, ISBN 0-203-98005-0
(accesat la 10 mai 2018)
Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Dicționar de termeni lingvistici, București, Teora, 1998;
online: Dexonline (https://dexonline.ro/) (DTL) (accesat la 10 mai 2018)
en Crystal, David, A Dictionary of Linguistics and Phonetics (https://anekawarnapendidikan.fil
es.wordpress.com/2014/04/a-dictionary-of-linguistics-and-phonetics-by-david-christal.pdf)
(Dicționar de lingvistică și fonetică), ediția a VI-a, Blackwell Publishing, 2008, ISBN 978-1-
4051-5296-9 (accesat la 10 noiembrie 2018)
fr Dubois, Jean et al., Dictionnaire de linguistique (Dicționar de lingvistică), Paris, Larousse-
Bordas/VUEF, 2002
fr Grevisse, Maurice și Goosse, André, Le bon usage. Grammaire française (Folosirea
corectă a limbii. Gramatică franceză), ediția a XIV-a, Bruxelles, De Boeck Université, 2007,
ISBN 978-2-8011-1404-9
hu Kálmánné Bors, Irén și A. Jászó, Anna, Az egyszerű mondat (Propoziția simplă), A.
Jászó, Anna (coord.), A magyar nyelv könyve (http://fr.scribd.com/doc/125463345/A-magyar-n
yelv-konyve#scribd) (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007, ISBN
978-963-8144-19-5, pp. 345–436 (accesat la 10 mai 2018)
en Kattán-Ibarra, Juan și Pountain, Christopher J. Modern Spanish Grammar. A practical
guide (https://yeclaeys.files.wordpress.com/2010/12/modern-spanish-grammar.pdf) (Gramatică
modernă a limbii spaniole. Ghid practic), ediția a II-a. Londra / New York, Routledge, 2005,
ISBN 0-203-42831-5 (accesat la 10 mai 2018)
sr Klajn, Ivan, Gramatika srpskog jezika (http://jelenagolubovic.weebly.com/uploads/2/5/3/7/2
5373008/ivan_klajn_-_gramatika_srpskog_jezika.pdf) (Gramatica limbii sârbe), Belgrad, Zavod
za udžbenike i nastavna sredstva, 2005, ISBN 86-17-13188-8 (accesat la 10 mai 2018)
hu P. Lakatos, Ilona (coord.) Grammatikai gyakorlókönyv (mintaelemzésekkel és
segédanyagokkal) (http://mek.niif.hu/04800/04891/04891.pdf) [Exerciții de gramatică (cu
analize model și materiale ajutătoare)], Budapesta, Bölcsész Konzorcium, 2006, ISBN 963-
9704-28-8 (accesat la 10 mai 2018)
fr Szende, Thomas și Kassai, Georges, Grammaire fondamentale du hongrois (Gramatica
fundamentală a limbii maghiare), Paris, Langues et mondes – l'Asiathèque, 2001 ISBN 2-
911053-61-3 (accesat la 10 mai 2018)
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Complement_direct&oldid=13430453

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 23 mai 2020, ora 09:01.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.