Teorema lui Pitagora

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Teorema lui Pitagora este una dintre cele mai cunoscute teoreme din
geometria euclidiană, constituind o relație între cele trei laturi ale unui
triunghi dreptunghic. Teorema lui Pitagora afirmă că în orice triunghi
dreptunghic, suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei
(latura opusă unghiului drept). Teorema poate fi scrisă sub forma unei
relații între cele trei laturi a, b și c, câteodată denumită relația lui
Pitagora:[1]

unde c reprezintă lungimea ipotenuzei, iar a și b lungimile celorlalte două

laturi ale triunghiului.

Deși este în discuție faptul că teorema putea fi cunoscută dinaintea lui,[2] Teorema lui Pitagora:
aceasta a fost totuși denumită după matematicianul din Grecia Antică, Suma ariilor pătratelor determinate de
Pitagora (cca. 570 – cca. 495 î.Hr.) din moment ce el este cel care, în mod catetele a și b este egală cu aria pătratului
tradițional, a fost recunoscut pentru prima demonstrație a sa.[3][4] Există determinat de ipotenuza c.
unele dovezi cum că matematicienii babilonieni ar fi înțeles formula, dar
foarte puține indică o aplicație într-un cadru de lucru matematic.[5][6]
Matematicienii din Mesopotamia, India și China au descoperit teorema
independent și, în unele cazuri, au oferit demonstrații în cazuri speciale.

Această teoremă a primit numeroase demonstrații – probabil cele mai

multe dintre toate teoremele din matematică. Acestea sunt foarte
diversificate, incluzând dovezi atât geometrice cât și algebrice, cele mai
vechi datând de acum mii de ani. Teorema poate fi generalizată în diferite
moduri, inclusiv prin referire la spațiile multidimensionale, spațiile
neeuclidiene, triunghiuri care nu sunt dreptunghice sau chiar figuri care nu
sunt triunghiuri, ci spațiale.

Teorema lui Pitagora este considerată un punct de interes în afara

matematicii, constituind un simbol al incomprehensibilității matematice, al
misterului, sau al puterii intelectuale; abundă referințele populare din
literatură, muzică, teatru, sau artă. Animație în care este demonstrată Teorema
lui Pitagora

Cuprins
Istoric
Demonstrații
Demonstrația cu triunghiuri asemenea
Demonstrația lui Euclid
Demonstrația prin cuadratură
Demonstrația prin rearanjare
Demonstrații algebrice
Demonstrația cu diferențiale
Alte forme
Reciproca
Consecințe și utilizări
Triplete pitagoreice
Lungimi incomensurabile
Numere complexe
Distanțe euclidiene
Identitatea trigonometrică pitagoreică
Produsul vectorial
Generalizări
Figuri asemenea pe triunghiuri
Triunghiuri oarecare
Teorema cosinusului
Geometrie spațială
Spații prehilbertiene
Geometrie neeuclidiană
Geometrie sferică
Geometrie hiperbolică
Geometrie diferențială
În cultura populară
Note
Bibliografie
Engleză
Alte limbi
Legături externe

Istoric
Deși teorema i se atribuie astăzi filozofului și matematicianului grec antic Pitagora, care a trăit în secolul al VI-lea î.Hr.,
se știe că a fost cunoscută de mai multe civilizații de-a lungul timpului: indienii antici, asiro-babilonienii, egiptenii antici,
chinezii antici și alții.[7]

Acest subiect poate fi împărțit în trei: cunoașterea tripletelor pitagoreice (seturi de câte trei numere întregi care reprezintă
lungimile laturilor unui triunghi dreptunghic), cunoașterea teoremei propriu-zise și cunoașterea unor demonstrații.

Tripletele pitagoreice sunt cunoscute de foarte mult timp, ele fiind folosite pentru construirea unui unghi drept în condiții
practice: o sfoară este marcată cu noduri aflate la anumite distanțe; formând din ea un triunghi (de exemplu de laturi 3, 4
și 5), acel triunghi va fi dreptunghic - metoda poate fi folosită de exemplu pentru a monta vertical catargul unui vas pe
mare.

Monumente megalitice de acum 6000 de ani (în Egipt) sau 4500 de ani (în Insulele Britanice) conțin triunghiuri
dreptunghice cu laturi de lungimi numere întregi[8], dar aceasta nu înseamnă neapărat că cei care le-au construit
cunoșteau teorema. De asemenea, scrieri vechi din Regatul Mijlociu Egiptean și din Mesopotamia menționează triplete
pitagoreice.

Sulba Sutra lui Baudhayana, scrisă în secolul VIII î.Hr. în India, conține o listă de triplete pitagoreice descoperite
algebric, un enunț al teoremei, precum și o demonstrație pentru un triunghi dreptunghic isoscel.

Sulba Sutra lui Apastamba (circa 600 î.Hr.) conține o demonstrație numerică a cazului general, calculând arii. Unii
cercetători susțin că de aici s-ar fi putut inspira Pitagora, în timpul călătoriei sale în India.

Pitagora (aproximativ 580 î.Hr. - 495 î.Hr.) a folosit metode algebrice pentru a construi triplete pitagoreice, conform lui
Proclus. Acesta a scris însă între anii 410 și 485 d.Hr., adică 9 secole mai târziu. După Sir Thomas L. Heath, teorema nu
i-a fost atribuită lui Pitagora timp de cinci secole după perioada în care acesta a trăit. Totuși, atunci când autori cum ar fi
Plutarh și Cicero au vorbit despre teoremă ca fiind „a lui Pitagora”, au făcut-o ca și cum acesta era un lucru binecunoscut
și de necontestat.

În jurul anului 400 î.Hr., conform lui Proclus, Platon a dat o metodă de a determina triplete pitagoreice care combină
algebra și geometria. Există o infinitate de astfel de triplete,forma lor generală fiind x=2uv, y=u2-v2, z=u2+v2, unde u și v
sunt numere naturale oarecare, cu u>v. După aproximativ 100 de ani, Euclid a dat în cadrul lucrării Elemente prima
demonstrație axiomatică a teoremei.

Scris între 500 î.Hr. și 200 d.Hr., textul chinezesc Chou Pei Suan Ching ( 周 髀 算 经 ) conține o demonstrație vizuală a
teoremei.

De fapt, nu numai că nu se poate ști cine a descoperit teorema, dar cercetătorii nu se pot pune de acord nici în privința
întrebării dacă a fost descoperită o singură dată, ori independent în istorie de către mai multe civilizații.

Teorema este valabilă doar în geometria euclidiană, de aceea orice demonstrație folosește (uneori indirect sau mai puțin
vizibil) axioma lui Euclid.

Demonstrații
Teorema lui Pitagora a fost cunoscută mult timp înainte de Pitagora, dar el a fost
primul care a demonstrat-o.[2] În orice mod, demonstrația atribuită lui este foarte
simplă, și apelează la o rearanjare a figurilor.

Cele două pătrate mari reprezentate în figură conțin fiecare patru triunghiuri
identice, iar singura diferență dintre cele două pătrate mari este faptul că
triunghiurile sunt aranjate într-un mod diferit. Astfel, spațiul alb din interiorului
fiecărui pătrat mare trebuie să aibă aceeași suprafață. Egalând suprafețele Demonstrație la teorema lui Pitagora
spațiilor albe reiese teorema lui Pitagora, c.c.t.d. [9]

Faptul că această demonstrație foarte simplă îi aparține lui Pitagora este dedus din scrierile filozofului și
matematicianului grec Proclus.[10]

Este posibil ca aceasta să fie teorema cu cele mai multe demonstrații; cartea The Pythagorean Proposition (în traducere
directă Propoziția Pitagorică) conține 370 de demonstrații.[11]

Demonstrația cu triunghiuri asemenea

Această demonstrație are la bază proporționalitatea laturilor a două triunghiuri

asemenea, adică are în vedere faptul că raportul dintre oricare două laturi
corespondente ale triunghiurilor asemenea este aceeași, indiferent de mărimea
triunghiurilor.

Fie ABC un triunghi dreptunghic, cu unghiul drept aflat în punctul C, după cum
se observă în figură. Se desenează înălțimea în triunghi din punctul C, astfel ca H
să fie punctul de intersecție al înălțimii cu latura AB. Punctul H împarte ipotenuza
c în două părți, numite d și e. Noul triunghi, ACH, este asemenea cu triunghiul
ABC, deoarece ambele au un unghi drept (prin definiție, înălțimea formează un Demonstrația cu triunghiuri
unghi drept), iar unghiul lor comun este A, ceea ce înseamnă că cel de-al treilea asemenea
unghi va fi același în ambele triunghiuri, marcat θ pe figură. Printr-o rațiune
similară, triunghiul CBH este și el asemenea cu triunghiul ABC. Demonstrația asemănării triunghiurilor recurge la
postulatul triunghiului: suma unghiurilor într-un triunghi este egală cu două unghiuri drepte, dar și la postulatul
paralelismului. Asemănarea triunghiurilor ne conduce la egalarea rapoartelor dintre laturile corespondente după cum
urmează:

Primul rezultat este cosinusul unghiurilor θ, iar al doilea este sinusul lor.
Rapoartele pot fi scrise astfel:

Însumarea acestor două egalități rezultă în

care, prin simplificare, dă expresia teoremei lui Pitagora:

Rolul acestei demonstrații de-a lungul istorie este subiectul multor speculații. Întrebarea care ar trebui pusă este de ce
Euclid nu a folosit această demonstrație, dar a inventat alta. O presupunere ar fi că demonstrația cu triunghiuri asemenea
avea nevoie de teoria proporțiilor, un subiect netratat până la publicarea lucrării Elemente, astfel că teoria proporțiilor
avea nevoie de o dezvoltare mai mare la aceea vreme.[12][13]

Demonstrația lui Euclid

În mare parte, acesta este modul în care demonstrația lui Euclid din Elemente are
loc. Pătratul mare este divizat în două dreptunghiuri, unul în stânga, iar altul în
dreapta. Apoi, alt triunghi este construit astfel încât acesta să aibă jumătate din
suprafața pătratului din partea stângă. Aceste două triunghiuri sunt congruente,
ceea ce demonstrează faptul că acest pătrat are aceeași suprafață ca și
dreptunghiul din stânga. O versiune analogă este valabilă și pentru dreptunghiul
din partea dreaptă și pentru pătratul rămas. Recombinând cele două dreptunghiuri
pentru a forma pătratul pe ipotenuză, suprafața sa este aceeași cu suma
suprafețelor celor două pătrate. În continuare se află detaliile.

Fie A, B, C vârfurile unui triunghi dreptunghic, în care unghiul drept să fie A. Se

trasează perpendiculara din punctul A prin ipotenuză, până pe latura opusă
ipotenuzei, din pătrat. Dreapta desparte pătratul respectiv în două dreptunghiuri,
Demonstrație ca în Elemente a lui
fiecare având aceeași suprafață cu unul dintre pătratele de pe catete.
Euclid
Pentru demonstrația formală, se recurge la patru leme elementare:

1. Dacă un triunghi are două laturi egale cu alte două laturi ale unui alt triunghi, iar unghiurile făcute de
aceste laturi sunt egale,

atunci triunghiurile sunt congruente.

1. Suprafața unui triunghi este egală cu jumătate din suprafața oricărui paralelogram de aceeași bază și cu
aceeași înălțime.
2. Suprafața unui dreptunghi este egală cu produsul a două laturi adiacente.
3. Suprafața unui pătrat este egală cu produsul a două dintre laturile sale (se deduce din 3).

În continuare, fiecare dintre pătratele de sus se află în legătură cu un triunghi congruent cu alt triunghi aflat la rândul său
în legătură cu unul dintre cele două dreptunghiuri care alcătuiesc pătratul de jos.[14]

Demonstrația este următoarea:

1. Fie ACB un triunghi dreptunghic cu unghiul drept CAB.

2. Pe fiecare dintre laturile BC, AB și CA, se reprezintă pătratele CBDE, BAGF și ACIH, în această ordine.
Construcția pătratelor necesită teoremele lui Euclid, și depinde de postulatul paralelismului.[15]
3. Din A, se trasează dreapta paralelă cu BD și CE. Aceasta va fi perpendiculară pe laturile BC și DE, iar
punctele de intersecție vor fi K și L.
4. Se trasează dreptele CF și AD, formându-se triunghiurile BCF și BDA.
 5. Unghiurile CAB și BAG sunt ambele unghiuri drepte; astfel C, A, și G
sunt puncte coliniare. Analog pentru punctele B, A și H.
6. Unghiurile CBD și FBA sunt ambele unghiuri drepte; astfel ABD este
egal cu unghiul FBC, din moment ce ambele sunt egale cu suma
dintre un unghi drept și unghiul ABC:
7. Deoarece AB este egală cu FB iar BD este egală cu BC, triunghiul
ABD este congruent cu triunghiul FBC.
8. Deoarece A-K-L este o dreptă, paralelă cu BD, atunci dreptunghiul
BDLK este de două ori aria triunghiului ABD, având baza comună BD
și înălțimea BK.
9. Deoarece C este coliniar cu A și G, pătratul BAGF este de două ori
aria triunghiului FBC.
10. Astfel, dreptunghiul BDLK are aceeași arie ca pătratul BAGF = AB2.
Ilustrație incluzând noile drepte
11. Similar, se poate arăta că dreptunghiul CKLE are aceeași arie cu
pătratul ACIH = AC2.
12. Adunând rezultatele putem scrie AB2 + AC2 = BD × BK + KL × KC
13. Din moment ce BD = KL, BD × BK + KL × KC = BD(BK + KC) = BD ×
BC
14. Atunci AB2 + AC2 = BC2, pentru că CBDE este un pătrat.

Această demonstrație, care apare în Elementele lui Euclid, sub forma

Propoziției 47 din Cartea 1,[16] arată faptul că suprafața pătratului de pe
ipotenuză este suma suprafețelor celor două pătrate mici.[17] Această
demonstrație este una destul de diferită față de cea folosind asemănarea
triunghiurilor, care folosește posibila metoda de demonstrație a Pitagora.[13][18]

Demonstrația prin cuadratură Reprezentarea celor două triunghiuri

congruente, cu jumătate din
Suprafețele ambelor pătrate mari sunt egale cu . Dacă suprafețele suprafața dreptunghiului BDLK și a
pătratului BAGF
pătratelor roz, ce reprezintă pătratele numerelor și (figura din stânga) sunt
substituite cu un pătrat ce reprezintă numărul la pătrat, făcându-se
simultan o rearanjare a jumătăților celor două dreptunghiuri (fiecare fiind
format inițial din câte două triunghiuri dreptunghice, congruente cu cel
inițial), se obține figura din dreapta. Suprafețele celor două pătrate mari
sunt identice, întrucât laturile acestora sunt congruente.

Calculând în fiecare caz suprafețele celor două pătrate, se obține:

(pentru pătratul din stânga)

(pentru pătratul din dreapta)

Se ajunge așadar la , ceea ce duce direct la relația din teorema studiată.

Demonstrația prin rearanjare

Demonstrația pitagoreică, care a fost deja discutată, a fost o demonstrație prin rearanjare. Aceeași idee este reprezentată
în animația din partea stângă, care conține pătratul mare de latură a + b, cu patru triunghiuri dreptunghice identice.
Triunghiurile sunt reprezentate alternativ în două moduri de aranjare, în primul în care sunt arătate cele două pătrate mici
a2 și b2, iar în al doilea în care este arătat pătratul c2. Suprafața cuprinsă de pătratul exterior nu se schimbă, iar suprafața
celor patru triunghiuri este aceeași și la începutul rearanjării, dar și după, așadar suprafețele pătratelor negre sunt egale.
Astfel, ajungem la rezultatul a2 + b2 = c2.
O a doua demonstrație prin rearanjare este reprezentată de animația din mijloc. Un pătrat mare este format din suprafața
c2,din patru triunghiuri dreptunghice identice de laturi a, b și c, amplasate în jurul unui pătrat central mic. Apoi, se
formează două dreptunghiuri cu laturile a și b prin mutarea triunghiurilor. Combinând pătratul mai mic cu aceste
dreptunghiuri se formează două pătrate de suprafețe a2 și b2, care vor avea aceeași suprafață cu pătratul mare inițial.[19]

O a treia demonstrație este reprezentată în imaginea din dreapta. Pătratele superioare sunt divizate după cum se poate
observa, în figuri cu nuanțe de albastru și verde, iar aceste figuri mici pot fi rearanjate pentru a umple pătratul mare
inferior. Analog, acest lucru se poate face și invers. Astfel, se poate observa faptul că suprafața pătratului mare este egală
cu suprafețele pătratelor mici.[20]

Animație ce reprezintă
demonstrația prin rearanjarea a
Animație ce reprezintă demonstrația Demonstrație utilizând o rearanjare
patru triunghiuri dreptunghice
prin rearanjare elaborată
identice

Demonstrații algebrice

Teorema poate fi demonstrată algebric cu ajutorul a patru triunghiuri identice cu

triunghiul dreptunghic de laturi a, b și c, aranjate în interiorul unui pătrat de latură c,
după cum se poate observa în jumătatea superioară a diagramei.[21] Triunghiurile sunt
congruente, având aria , în timp ce pătratul mic are latura b − a și aria (b − a)2.
Așadar, aria pătratului mare este:

Dar acesta este un pătrat de latură c și cu suprafața c2, deci

O demonstrație similară folosește patru copii ale aceluiași triunghi, care sunt aranjate
simetric în jurul unui pătrat de latură c, după cum se poate observa în partea inferioară a
diagramei.[22] Astfel se formează un pătrat mai mare, de latură a + b și arie (a + b)2. Cele
patru triunghiuri și pătratul de latură c au aceeași suprafață cu pătratul cel mare,

ceea ce conduce la:

Diagramă cu cele două

demonstrații algebrice
O altă demonstrație, o variațiune a celor de mai sus, a fost publicată de președintele
american James A. Garfield.[23][24] Diferența constă în utilizarea unui trapez în locul
unui pătrat, acesta putând fi construit prin tăierea cu o dreaptă a pătratului mare reprezentat mai sus, în cadrul celei de-a
doua demonstrații algebrice. Astfel, se obține trapezul reprezentat în diagramă. Deci
suprafața trapezului este jumătate din cea a pătratului, adică

Folosindu-se ecuația pătratului mare, vom aveam rezultatul înjumătățit pentru trapez.
Raportul se reduce, astfel că în final rămâne relația pitagoreică.

Demonstrația cu diferențiale
Diagramă reprezentând
Se poate ajunge la teorema lui Pitagora prin intermediul studiului modului în care demonstrația lui Garfield
schimbările într-o latură produc o schimbare în ipotenuză, iar pentru această demonstrație
se apelează la calcului diferențial și integral.[25][26][27]

Triunghiul ABC este un triunghi drept, după cum se observă și în partea superioară a diagramei, iar BC este ipotenuza. În
același timp, lungimile triunghiului sunt măsurate după cum se poate vedea în partea inferioară, cu ipotenuza de lungime
y, latura AC de lungime x și latura AB de lungime a.

Dacă x crește cu o valoare mică dx prin extinderea laturii AC către D, atunci y de

asemenea crește cu dy. Acestea formează două laturi ale unui triunghi, CDE, care
(cu E ales astfel încât CE să fie perpendicular pe ipotenuză) este un triunghi
dreptunghic aproximativ asemănător cu ABC. De aceea, rapoartele dintre laturile
lor trebuie să fie la fel, adică:

Asta poate fi rescris după cum urmează:

Aceasta este o ecuație diferențială care prin rezolvare dă

Iar constanta poate fi dedusă de la x = 0, y = a pentru a obține ecuația

Diagrama pentru demonstrația
diferențială

Această demonstrație este mai degrabă intuitivă; se poate face și mai riguros dacă
în locul valorilor dx și dy se folosesc limite.

Alte forme
După cum s-a arătat și în introducere, dacă c reprezintă lungimea ipotenuzei, iar a și b reprezintă lungimile celorlalte
două latură, teorema lui Pitagora poate fi exprimată sub forma unei relației pitagorice:

Dacă sunt cunoscute lungimile ambelor catete a și b , atunci c poate fi calculat astfel:

Dacă sunt cunoscute lungimea ipotenuzei c și a uneia dintre catete (a sau b), atunci lungimea celeilalte catete se poate
calcula:
sau

Teorema lui Pitagora oferă o relație de legătură între laturile unui triunghi dreptunghic într-un mod simplu, astfel că dacă
sunt cunoscute lungimile la două dintre laturi, se poate calcula lungimea celei de a treia. Un corolar al teoremei spune că
în orice triunghi dreptunghic, ipotenuza este mai mare decât oricare dintre catete, dar mai mică decât suma acestora.

O generalizare a teoremei pitagorice este teorema cosinusului, care oferă posibilitatea de a calcula lungimea oricărei
laturi a unui triunghi, dacă se cunosc lungimile a două dintre laturi și unghiul dintre ele. Dacă unghiul dintre ele două este
un unghi drept, atunci această teoremă se reduce la relația pitagorică.

Reciproca
Reciproca teoremei este de asemenea adevărată:[28]

Oricare ar fi trei numere pozitive a, b, c astfel încât a2 + b2 = c2 , există un triunghi cu laturi de lungimi
a, b, c, iar unghiul dintre laturile de lungimi a și b va fi drept.

O formulare alternativă a reciprocii este:

Pentru orice triunghi cu laturile a, b, c, dacă a2 + b2 = c2, atunci unghiul dintre laturile a și b are 90°.

Această reciprocă de asemenea apare în lucrarea Elemente a lui Euclid (Cartea I, Propoziția 48):[29]

"Dacă într-un triunghi pătratul unei dintre laturi este egal cu suma pătratelor laturilor rămas ale
triunghiului, atunci unghiul dintre celelalte două laturi ale triunghiului este drept."

Poate fi demonstrată folosindu-se teorema cosinusului după cum urmează:

Fie ABC un triunghi cu laturile a, b și c cu proprietatea că a2 + b2 = c2. Fie un al doilea triunghi de lungime a și b, ce
conține un unghi drept. Conform teoremei lui Pitagora, rezultă că ipotenuza acestui triunghi are lungimea laturii c =
√a2 + b2 , la fel cu ipotenuza primului triunghi. Din moment ce laturile ambelor triunghiuri au aceleași lungimi a, b și c,
triunghiurile sunt congruente și trebuie să aibă aceleași unghiuri. Astfel, unghiul dintre laturile de lungime a și b din
triunghiul original este un unghi drept.

Demonstrația reciprocii de mai sus face apel însuși la teorema lui Pitagora, dar reciproca poate fi demonstrată și fără să
se utilizeze această teoremă.[30][31]

Un corolar ce derivă din reciproca teoremei lui Pitagora este o metodă simplă de a determina dacă un triunghi este
dreptunghic, obtuzunghic sau ascuțitunghic. Fie c cea mai lungă dintre cele trei laturi și a + b > c (altfel nu există acest
triunghi conform inegalității triunghiului). Atunci, sunt adevărate următoarele relații:[32]

Dacă a2 + b2 = c2, atunci triunghiul este dreptunghic.

Dacă a2 + b2 > c2, atunci triunghiul este ascuțitunghic.
Dacă a2 + b2 < c2, atunci triunghiul este obtuzunghic.

Edsger Dijkstra a enunțat această propoziție despre triunghiul ascuțitunghic, obtuzunghic și dreptunghic în următorul
limbaj matematic:

sgn(α + β − γ) = sgn(a2 + b2 − c2),

unde α este unghiul opus laturii a, β este unghiul opus laturii b, γ este unghiul opus laturii c, iar sgn reprezintă funcția
signum.[33]
Consecințe și utilizări

Triplete pitagoreice
Articol principal: Triplet pitagoreic.

Un triplet pitagoreic (sau numere pitagoreice) conține trei numere pozitive întregi a, b și c, astfel încât a2 + b2 = c2. Cu
alte cuvinte, un triplet pitagoreic reprezintă lungimile laturilor unui triunghi dreptunghic astfel încât lungimile tuturor
laturilor au valori numere întregi.[1][34] Observații asupra monumentelor megalitice din Europa Nordică arată evidențe
ale faptului că aceste triplete erau cunoscute cu mult timp înainte de descoperirea scrisului. Un triplet scris în mod
obișnuit este (a, b, c). Alte exemple bine-cunoscute sunt (3, 4, 5) și (5, 12, 13).

Un triplet pitagoreic primitiv este unul în care a, b și c sunt prime între ele (adică cel mai mare divizor comun al lui a, b
și c este 1).

Următoarea este o listă de triplete pitagoreice primitive cu valori mai mici decât 100:

(3, 4, 5), (5, 12, 13), (7, 24, 25), (8, 15, 17), (9, 40, 41), (11, 60, 61), (12, 35, 37), (13, 84, 85), (16, 63,
65), (20, 21, 29), (28, 45, 53), (33, 56, 65), (36, 77, 85), (39, 80, 89), (48, 55, 73), (65, 72, 97)

Lungimi incomensurabile

Una dintre urmările teoremei lui Pitagora este aceea că dreptele a căror lungimi
sunt incomensurabile (adică raportul dintre ele nu este un număr rațional) pot fi
construite cu ajutorul riglei și compasului. Teorema lui Pitagora oferă
posibilitatea construirii unor segmente de lungimi incomensurabile deoarece
ipotenuza unui triunghi este legată de operația numită rădăcină pătrată.

În figura din dreapta este ilustrat modul de construcție al unui segment a cărui
lungime este rădăcina pătrată a oricărui număr întreg pozitiv, prin referire la alte
două segmente.[35] Fiecare triunghi are o latură (numerotată cu 1) care este aleasă
ca unitate de măsură. În fiecare dintre triunghiurile dreptunghice, teorema lui
Pitagora stabilește lungimea ipotenuzei în conformitate cu unitatea. Dacă
ipotenuza se calculează prin rădăcina pătrată a sumei catetelor (a căror valori
sunt: unitatea iar alta orice număr natural) și suma nu este un pătrat perfect,
atunci desenul ipotenuzei reprezintă trasarea unei lungimi incomensurabile. De
Spirala lui Teodor din Cirene: o
exemplu, astfel sunt √2, √3, √5 . construcție formată din triunghiuri
dreptunghice, iar ipotenuzele sunt
Lungimile incomensurabile erau în conflict cu conceptele școlii pitagoreice, în
rădăcinile pătrate ale numerelor
care numai numerele întregi erau numere. Proporțiile erau realizate prin întregi pozitive.
compararea multiplilor întregi a unei subunități comune.[36] Conform unei
legende, Hippasos din Metaponte (ca. 470 î.Hr.) a fost înecat în mare pentru că a
descoprit existența numerelor iraționale sau a incomensurabilității.[37][38]

Numere complexe

Pentru orice număr complex

valoarea absolută este dată de

Așadar cele trei numere, r, x și y sunt legate prin relația pitagoreică,

Trebuie menționat faptul că r este definit ca fiind un număr pozitiv sau zero, dar x
și y pot fi sau negative sau pozitive. Din punct de vedere geometric, r este
distanța lui z de la zero sau din punctul de origine O în planul complex.

Această relație poate fi generalizată pentru găsirea distanței dintre două punte,
cum ar fi z1 și z2. Distanța căutată este dată de relația

care din nou este o versiune a relației pitagorice,

Distanțe euclidiene
Valoarea absolută a unui număr
Articol principal: Distanța euclidiană.
complex z este distanța r de la z
până la origine
Formula pentru distanță aplicabilă în coordonate carteziene este derivată din
teorema lui Pitagora.[39] Dacă (x1, y1) și (x2, y2) sunt puncte dintr-un plan, atunci
distanța dintre ele, de asemenea cunoscută și ca distanță euclidiană, este dată de formula:

Mai general, într-un spațiu euclidian de ordinul n, distanța euclidiană dintre două puncte, și
, este definită, prin generalizarea teoremei lui Pitagora, ca:

Dacă nu sunt folosite coordonatele carteziene și, de exemplu, sunt folosite coordonate polare în două dimensiuni,
formulele ce exprimă distanța euclidiană sunt mult mai complicate decât teorema lui Pitagora, dar pot fi derivate plecând
de la aceasta. Un exemplu tipic în care distanța dintre două puncte este convertită în coordonate curbilinii poate fi găsit în
cadrul aplicațiilor polinomialelor lui Legendre în fizică. Formulele pot fi deduse folosindu-se teorema lui Pitagora cu
ecuațiile ce fac legătura dintre coordonatele curbilinii și cele carteziene. De exemplu, coordonatele polare (r, θ) pot fi
scrise ca:

Cele două puncte cu locațiile (r1, θ1) și (r2, θ2) sunt separate de distanța s:

Combinând termeni și rezolvând diferite operații în pătrate, formula lui Pitagora în coordonate carteziene produce
separarea în coordonate polare după cum urmează:

folosind formule pentru identitățile produselor prin sumă. Această formulă este cunoscută ca teorema cosinusului,
câteodată numită și Teorema lui Pitagora Generalizată.[40]

Identitatea trigonometrică pitagoreică

Într-un triunghi drept cu catetele a, b și ipotenuza c, din punct de vedere
trigonometric sunt determinate sinusul și cosinusul unghiului θ dintre latura a și
ipotenuză astfel:

De unde se deduce că:

Triunghiuri asemenea dreptunghice,

unde ultima ecuație aplică teorema lui Pitagora. Această relație dintre sinus și în care sunt reprezentate sinusul și
cosinus este câteodată denumită identitatea trigonometrică pitagoreică cosinusul unghiului θ
fundamentală.[41] În triunghiuri asemenea, raportul dintre laturi este același
indiferent de mărimile lor, și depinde de unghiuri. Astfel, în figură, triunghiul cu
ipotenuza de mărime egală cu 1 are cateta opusă de mărimea sin θ și cateta alăturată de mărimea cos θ.

Produsul vectorial

Teorema lui Pitagora are o legătură strânsă și cu produsul vectorial și cu produsul

scalar:[42]

Această relație poate fi privită prin definiția produsului vectorial și scalar ca:

Suprafața unui paralelogram ca

unde n este un vector unitate normal pentru a și b. Relația se deduce prin aceste produs vectorial; vectorii a și b
definiții și prin identitatea trigonometrică pitagoreică. determină un plan iar a × b este
normala acestui plan.
Aceasta poate fi de asemenea definită și prin produs scalar. Prin rearanjarea
ecuației următoare se obține:

Această relație poate fi considerată ca o condiție în produsul scalar și astfel parte din definiția sa.[43][44]

Generalizări

Figuri asemenea pe triunghiuri

O generalizare a teoremei lui Pitagora are la bază pătratele plasate pe un triunghi dreptunghic. Proprietățile referitoare la
figurile asemenea plasate pe laturile unui triunghi erau cunoscute deja de Hipocrate din Chios din secolul V î.Hr.,[45] și a
fost inclusă de Euclid în lucrarea sa, Elementele:[46]

Dacă cineva construiește figuri asemenea pe fiecare dintre laturile corespondente laturilor unui triunghi
dreptunghi, atunci suma suprafețelor figurilor de pe laturile mici (catete) este egală cu suprafața figurii de
pe latura mare (ipotenuză).

Această extindere asumă faptul că laturile triunghiului original sunt laturile corespondente ale celor trei figuri congruente
(așadar raportul dintre laturile figurilor asemenea de pe triunghi este a:b:c).[47] Dacă demonstrația lui Euclid avea
aplicabilitate numai pe poligoanele convexe, teorema se aplică de asemenea și poligoanelor concave și chiar figurilor
asemenea cu margini curbe (dar care au o parte din figură legată de una dintre laturile triunghiului).[47]
Ideea de bază a acestei generalizări este aceea că suprafața unei figuri plane este proporțională cu pătratul oricărei
dimensiuni liniare, și în particular este proporțională cu pătratul lungimii oricărei laturi. Astfel, dacă figurile asemenea de
laturi A, B și C sunt construite cu lungimile corespunzătoare a, b și c, atunci:

Dar, conform teoremei lui Pitagora, a2 + b2 = c2, așadar A + B = C.

În schimb, dacă se poate demonstra faptul că este adevărată exoresia A + B = C pentru trei figuri asemenea fără să se
folosească teorema lui Pitagora, atunci este posibil să se lucreze invers pentru a se realiza o demonstrație a teoremei. De
exemplu, triunghiul central poate fi replicat și folosit ca un triunghi C pe ipotenuza sa, și două triunghiuri dreptunghice
asemenea (A și B ) construite pe catetele sale, formate prin divizarea triunghiului central cu ajutorul înălțimii sale. Suma
suprafețelor triunghiurilor mai mici este așadar egală cu suprafața celui de-al treilea triunghi, astfel A + B = C și
inversând logica precedentă se ajunge la expresia teoremei lui Pitagora, a2 + b2 = c2.

Teorema lui Pitagora dacă se

Generalizare pentru triunghiuri folosesc triunghiuri dreptunghice
asemenea, asemenea Generalizare pentru pentagoane
aria verde A + B = aria albastră C regulate asemenea

Triunghiuri oarecare

Se selectează orice unghi al unui triunghi oarecare de laturi a, b, c, și se înscrie acesta într-un triunghi isoscel astfel încât
unghiurile egale de la baza sa, notate cu θ, sunt egale cu unghiul selectat anterior. Se presupune că unghiul selectat θ se
opune laturii notate cu c. Prin înscrierea triunghiului isoscel se formează triunghiul ABD cu unghiul θ opus laturii a și cu
latura r ce aparține de c. Un al doilea triunghi se formează cu unghiul θ opus laturii b și cu latura s ce aparține de c,
conform figurii. Tâbit ibn Qorra[49] a spus că între laturile celor trei triunghiuri există următoarea relație:[50][51]

Pe măsură ce unghiul θ se apropie de π/2, baza triunghiului isoscel se micșorează, iar lungimile r și s se confundă tot mai
mult, devenind un singur segment. Când θ = π/2, ADB devine un triunghi dreptunghic, r + s = c, ceea ce amintește de
relația lui Pitagora.

O demonstrație punctează faptul că triunghiul ABC are aceleași unghiuri cu triunghiul ABD, dar în ordine inversă (cele
două triunghiuri au un unghi comun în vârful B, ambele conțin unghiul θ, așadar au același al treilea unghi conform
postulatului triunghiului). Prin urmare, ABC este asemenea cu reflexia lui ABD, adică triunghiul DBA din partea de jos a
figurii. Considerând raportul laturilor opuse și adiacente lui θ, atunci
De asemenea, pentru reflexia celuilalt triunghi,

Prin calcule algebrice se ajunge la egalitatea:

rezultatul căutat.

Teorema rămâne validă dacă unghiul este obtuz iar lungimile r și s nu se

suprapun.

Teorema cosinusului
Articol principal: Teorema lui Pitagora generalizată.

Teorema lui Pitagora este un caz particular pentru o teorema mai generalizată
Generalizarea teoremei lui Pitagora
care exprimă legături dintre laturile oricărui triunghi, numită teorema cosinusului
realizată de Tâbit ibn Qorra.[48]
sau, sugestiv, teorema lui Pitagora generalizată, care este exprimată astfel:[52] Partea de jos: reflexa triunghiului
ABD (de sus) care formează
triunghiul DBA, asemenea cu
triunghiul ABC (de sus).
unde θ este unghiul dintre laturile și .

Când θ este de 90 de grade, atunci cosθ = 0, astfel formula se reduce la simpla relație a
lui Pitagora.

Geometrie spațială
Articol principal: Stereometrie.

În stereometrie, sau geometrie spațială, teorema lui Pitagora poate fi aplicată în trei
dimensiuni după cum urmează. Se consideră un solid dreptunghiular după cum se poate
observa și în figură. Lungimea diagonalei BD se regăsește în teorema lui Pitagora astfel:

Decalajul sau separarea s

dintre două puncte (r1, θ1) și
unde aceste trei laturi formează un triunghi dreptunghi. Folosind diagonala orizontală BD (r2, θ2) în coordonate polare
și latura verticală AB, lungimea diagonalei AD se găsește printr-o a doua aplicare a este dată de teorema
teoremei lui Pitagora astfel: cosinusului. Unghiul intern
Δθ = θ1−θ2.

sau, dacă se face totul odată:

Acest rezultat este expresia tridimensională pentru magnitudinea unui vector v

(diagonala AD) referindu-se la componentele lui ortogonale {vk} (cele trei laturi
perpendiculare):
Teorema lui Pitagora în trei
dimensiuni realizează legătura dintre
diagonala AD și cele trei laturi.
Această formulare scurtă poate fi privită ca o generalizare a teoremei lui Pitagora
pentru dimensiuni mai mari. Totuși, acest rezultat este dat doar de aplicarea
repetată a teoremei originale a lui Pitagora asupra unei succesiuni de triunghiuri
dreptunghice într-o secvență de planuri ortogonale.

O generalizare substanțială a teoremei lui Pitagora în spațiul tridimensional este

teorema lui De Gua, numită astfel după Jean-Paul de Gua de Malves: Dacă un
tetraedru are un vârf format din unghiuri drepte (cum este colțul unui cub), atunci
pătratul ariei feței opuse acestui vârf este egal cu suma pătratelor ariilor celorlalte
trei fețe. Acest rezultat poate fi generalizat într-o așa-zisă teoremă a lui Pitagora
n-dimensională:[53]

“ Fie vectori ortogonali pe ℝn. Se consideră

simplexurile n-dimensionale S de vârfuri . (Se
Un tetraedru care a cărui vârf este
format din unghiuri drepte
poate asemăna un simplex (n − 1)-dimensional de vârfuri
, neincluzând originea, ca „ipotenuza” lui S și
fețele rămase (n − 1)-dimensionale ale lui S ca și catetele
sale). Atunci pătratului volumului ipotenuzei lui S este egal
cu suma pătratelor volumelor „catetelor” n. ”
Această propoziție este ilustrată în trei dimensiuni cu ajutorul tetraedrului din figură. „Ipotenuza” este baza tetraedrului
din spatele figurii, iar „catetele” sunt cele trei laturi care se întâlnesc în vârful din fața figurii. Pe măsură ce se mărește
distanța dintre bază și vârf, la fel crește și suprafața „catetelor”, în timp ce cea a bazei rămâne fixă. Teorema sugerează
faptul că atunci când această distanță atinge o valoare ce permite unghiuri drepte în jurul vârfului, generalizarea teoremei
lui Pitagora are aplicabilitate. CU alte cuvinte:[54]

“ Pentru un simplex n-dreptunghiular și n-dimensional, pătratul conținutului (n − 1) feței opuse

vârfului drept este egal cu suma pătratelor conținutului (n − 1) a fețelor rămase. ”
Spații prehilbertiene
Articol principal: Spațiu Hilbert.

Teorema lui Pitagora poate fi generalizată în spațiile prehilbertiene, adică spații

de produs vectorial,[55] care sunt generalizări ale spațiilor euclidiene
bidimensionale și tridimensionale. De exemplu, o funcție poate fi considerată ca
un vector cu un număr infinit de componente într-un spațiu prehilbertian, ca în
analiza funcțională.[56]

Într-un spațiu prehilbertian, conceptul de perpendicularitate este înlocuit de

conceptul de ortogonalitate doi vectori v și w sunt ortogonali dacă produsul lor Vectorii și legea paralelogramului
scalar este zero. Spațiul prehilbertian, numit și spațiu de produs scalar,
este o generalizare a produsului scalar dintre vectori.[57]

Conceptul de lungime este înlocuit de conceptul de normă ||v|| unui vector v, definită ca:[58]

Întru-un spațiu prehilbertian, teorema lui Pitagora spune că pentru oricare vectori ortogonali v și w avem

Aici, vectorii v și w sunt oarecum înrudiți cu laturile unui triunghi dreptunghic cu ipotenuza egală cu suma vectorială
v + w. Această formă a teoremei lui Pitagora este o consecvență a proprietăților produsului scalar:

unde produsul scalar ar termenilor este zero, datorită ortogonalității.

O generalizare mai profundă a teoremei lui Pitagora legată de spațiile prehilbertiene, referitoare la vectorii neortogonali,
este legea paralelogramului:[58]

care spune că dublul sumei pătratelor lungimilor laturilor unui paralelogram este egal cu suma pătratelor lungimilor
diagonalelor. Orice normă care satisface această egalitate este o normă corespondentă unui produs scalar.[58]

Identitatea pitagoreică poate fi extinsă la sume pentru mai mult de doi vectori ortogonali. Dacă v1, v2, ..., vn sunt vectori
ortogonali perechi într-un spațiu prehilbertian, atunci aplicarea teoremei lui Pitagora pentru perechi succesive formate din
acești vectori ia forma relației[59]

Geometrie neeuclidiană
Articol principal: Geometrie neeuclidiană.

Teorema lui Pitagora are la bază axiomele folosite în geometria euclidiană, dar, de fapt, ea nu are valabilitate în
geometriile neeuclidiene.[60] (S-a arătat că teorema lui Pitagora este de fapt, echivalentă cu axioma paralelelor, adică al
cincilea postulat al lui Euclid [61][62]). Cu alte cuvinte, în geometria neeuclidiană, relația dintre laturile unui triunghi
trebuie să aibă o formă diferită de relația pitagoreică. De exemplu, în geometria sferică, toate cele trei laturi ale unui
triunghi dreptunghic (cum ar fi a, b și c) au lungimea egală cu π/2, și toate unghiurile sale sunt drept, ceea ce se află în
contradicție cu teorema lui Pitagora, deoarece a2 + b2 ≠ c2.

Mai jos sunt considerate două cazuri în geometrii neeuclidiene: sferică și hiperbolică. În fiecare caz, ca și în cazul
euclidian pentru triunghiuri care nu sunt dreptunghice, rezultatul se află având ca punct de plecare teorema cosinusului.

Totuși, teorema lui Pitagora rămâne adevărată în geometriile hiperbolică și eliptică dacă și numai dacă suma a două
unghiuri este egală cu al treilea, adică A+B = C. Laturile sunt apoi relaționate astfel: suma suprafețelor cercurilor de
diametre a și b sunt egale cu diametrul c.[63]

Geometrie sferică
Articol principal: Geometrie sferică.

Pentru orice triunghi dreptunghic aflat pe o sferă de rază R (de exemplu, dacă γ
din figură este un unghi drept), de laturi a, b, c, relația dintre laturi ia următoarea
formă:[64]

Această relație poate fi dedusă ca un fiind caz special al teoremei cosinusului

sferic, care se aplică tuturor triunghiurilor sferice:

Triunghi sferic
Prin explicitarea seriilor Maclaurin pentru funcția cosinus ca o expansiune
asimptotică,

â
se poate arăta faptul că în timp ce raza R se apropie de infinit și argumentele a/R, b/R și c/R tind către zero, relația sferică
dintre laturile unui triunghi dreptunghic se apropie de forma euclidiană a teoremei lui Pitagora. Substituind expansiunea
asimptotică pentru fiecare dintre cosinusuri în relația sferică pentru un triunghi dreptunghic se obține

Geometrie hiperbolică
Articol principal: Geometrie hiperbolică.

Pentru un triunghi dreptunghic în geometria hiperbolică, cu laturile a, b, c iar c

fiind latura opusă unghiului drept, relația dintre laturi ia următoarea formă:[65]

unde cosh este cosinusul hiperbolic. Această formulă este o formă specială a legii
cosinusului hiperbolic care se aplică tuturor triunghiurilor hiperbolice:[66]

Triunghi hiperbolic

unde γ este unghiul format la vârful opus laturii c.

Folosind serii Maclaurin pentru cosinusul hiperbolic, cosh x ≈ 1 + x2/2, se poate arăta faptul că dacă un triunghi
hiperbolic devine foarte mic (anume, când a, b și c tind spre zero), relația hiperbolică pentru un triunghi dreptunghic se
apropie de teorema lui Pitagora.

Geometrie diferențială
Articol principal: Geometrie diferențială.

La un nivel infinitezimal, în spațiul tridimensional, teorema lui Pitagora descrie

distanța dintre două puncte separate infinitezimal ca:

unde ds este elementul distanței iar (dx, dy, dz) sunt componentele vectorului ce
separă cele două puncte. Un asemenea spațiu se numește spațiu euclidian. Totuși,
o generalizare a acestei expresii, folositoare pentru coordonate generale (nu doar
carteziene) și spații generale (nu doar euclidiene) iau forma:[67]

Distanța între puncte separate

infinitezimal în coordonate carteziene
unde gij se numește tensor metric. Poate fi o funcție de poziție. Astfel de spații (sus) și coordonate polare (jos),
curbe includ geometria lui Riemann ca exemplu general. Această formulare de conform teoremei lui Pitagora.
asemenea se aplică unui spațiu euclidian când sunt folosite coordonate curbilinii.
De exemplu, în coordonate polare:

În cultura populară
Teorema lui Pitagora se reflectă în cultura populară într-o mare varietate:
 Hans Christian Andersen a scris în 1831 un poem referitor la această
teoremă: Formens Evige Magie (Et poetisk Spilfægteri).[68]
Un vers din cântecul Major-General's Song de Gilbert și Sullivan din
lucrarea de operă comică The Pirates of Penzance, "About binomial
theorem I'm teeming with a lot o' news, With many cheerful facts
about the square of the hypotenuse", face referire la teoremă.[69]
Personajul Sperietoarea de ciori din filmul Vrăjitorul din Oz face o
referire și mai specifică la teoremă, spunând o versiune greșită și
distorsionată a acesteia: "The sum of the square roots of any two Expoziție referitoare la teorema lui
sides of an isosceles triangle is equal to the square root of the Pitagora la Muzeul Universum din
remaining side. Oh, joy! Oh, rapture! I've got a brain!"[70][71] Mexico City.
În 2000, Uganda a emis o monedă în forma unui triunghi dreptunghic
isoscel. Pe revers este reprezentată o imagine a lui Pitagora și relația α2 + β2 = γ2, împreună cu
mențiunea "PYTHAGORAS MILLENNIUM".[72][73]
Grecia, Japonia, San Marino, Sierra Leone și Surinam au emis mărci poștale cu referire la Pitagora și
teorema sa.[74]
În romanul de ficțiune speculativă a lui Neal Stephenson, Anathem, teorema lui Pitagora este denumită
teorema Adrakhonică. O demonstrație a teoremei este proiectată pe o laterală a unei nave extraterestre
pentru a demonstra înțelegerea matematică a extratereștrilor.

Note
5. ^ Otto Neugebauer (1969). The exact sciences in
1. ^ a b Judith D. Sally, Paul Sally (2007). „Chapter 3:
Pythagorean triples”. Roots to research: a vertical
development of mathematical problems (http://boo
ks.google.com/books?id=nHxBw-WlECUC&pg=P
A63). American Mathematical Society Bookstore.
p. 63. ISBN 0-8218-4403-2.
2. ^ a b Posamentier, Alfred. The Pythagorean
Theorem: The Story of Its Power and Beauty (htt
p://books.google.com/books?id=fHFuCkSrfysC&p
g=PA23), p. 23 (Prometheus Books 2010).
3. ^ George Johnston Allman (1889). Greek
Geometry from Thales to Euclid (http://books.goog
le.com/?id=-gYCAAAAYAAJ&pg=PA26) (ed.
Reprinted by Kessinger Publishing LLC 2005).
Hodges, Figgis, & Co. p. 26. ISBN 1-4326-0662-X.
„The discovery of the law of three squares,
commonly called the "theorem of Pythagoras" is
attributed to him by – amongst others – Vitruvius,
Diogenes Laertius, Proclus, and Plutarch ...”
4. ^ (Heath 1921, Vol I, p. 144)
6. ^ Mario Livio (2003). The golden ratio: the story of
7. ^ Pythagorean Triangles and Triples -
antiquity (http://books.google.com/?id=JVhTtVA2z
r8C&pg=PA36) (ed. Republication of 1957 Brown
University Press 2nd). Courier Dover Publications.
p. 36. ISBN 0-486-22332-9.. For a different view,
see Dick Teresi (2003). Lost Discoveries: The
Ancient Roots of Modern Science (http://books.go
ogle.com/?id=pheL_ubbXD0C&pg=PA52). Simon
and Schuster. p. 52. ISBN 0-7432-4379-X., where
the speculation is made that the first column of
tablet 322 in the Plimpton collection supports a
Babylonian knowledge of some elements of
trigonometry. That notion is pretty much laid to
rest, however, by Eleanor Robson (2002). „Words
and Pictures: New Light on Plimpton 322”. The
American Mathematical Monthly. Mathematical
Association of America. 109 (2): 105–120.
doi:10.2307/2695324 (https://doi.org/10.2307%2F
2695324). JSTOR 2695324 (https://www.jstor.org/
stable/2695324). (pdf file (http://www.dma.ulpgc.e
s/profesores/pacheco/Robson.pdf)). The generally
accepted view today is that the Babylonians had
no awareness of trigonometric functions. See also
Abdulrahman A. Abdulaziz (2010). „The Plimpton
322 Tablet and the Babylonian Method of
Generating Pythagorean Triples”. arXiv:1004.0025
(https://arxiv.org/abs/1004.0025) [math.HO (http
s://arxiv.org/archive/math.HO)]. §2, page 7.
phi, the world's most astonishing number (http://bo
oks.google.com/?id=bUARfgWRH14C&pg=PA25).
Random House, Inc. p. 25. ISBN 0-7679-0816-3.
Mathematics and the Liberal Arts (http://math.trum
an.edu/~thammond/history/PythagoreanTriangles.
html)
 8. ^ Megalithic triangles (http://hyperion.cc.uregina.c 21. ^ Alexander Bogomolny. „Cut-the-knot.org:
a/~astro/Mega_circ.html)
9. ^ Benson, Donald. The Moment of Proof :
Mathematical Epiphanies (http://books.google.co
m/books?id=8_vbuzxrpfIC&pg=PA172), pp. 172–
173 (Oxford University Press, 1999).
10. ^ Maor, Eli. The Pythagorean Theorem: A 4,000-
year History (http://books.google.com/books?id=Z
5VoBGy3AoAC&pg=PA63), p. 61 (Princeton
University Press, 2007).
11. ^ (Loomis 1968)
12. ^ (Maor 2007, p. 39) page 39 (http://books.google.
com/books?id=Z5VoBGy3AoAC&pg=PA39&dq=%
22why+did+Euclid+choose+this+particular+proo
f%22&hl=en&ei=WckoTLv4JIKknQecwvWoAQ&sa
=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0C
CUQ6AEwAA#v=onepage&q=%22why%20did%2
0Euclid%20choose%20this%20particular%20proo
f%22&f=false)
13. ^ a b Stephen W. Hawking (2005). God created
the integers: the mathematical breakthroughs that
changed history (http://books.google.com/?id=3zd 24. ^ Prof. David Lantz' animation (http://math.colgat
FSOS3f4AC&pg=PA12). Philadelphia: Running
Press Book Publishers. p. 12. ISBN 0-7624-1922-
9. Această demonstrație a apărut pentru prima
dată după ce un program de computer a fost
programat să verifice demonstrațiile euclidiene.
14. ^ De exemplu, vezi Teorema lui Pitagora (http://w
ww.slu.edu/classes/maymk/GeoGebra/Pythagora
s.html), Saint Louis University website Java applet
15. ^ Jan Gullberg (1997). Mathematics: from the birth
of numbers (http://books.google.com/books?id=E0
9fBi9StpQC&pg=PA435). W. W. Norton &
Company. p. 435. ISBN 0-393-04002-X.
16. ^ Elementele 1.47 (http://www.perseus.tufts.edu/c
gi-bin/ptext?doc=Perseus:text:1999.01.0085:book
=1:proposition=47) de Euclid. Accesat pe 17
martie 2015.
17. ^ Euclid's Elements, Book I, Proposition 47 (http:// 27. ^ Bruce C. Berndt (1988). „Ramanujan—100
aleph0.clarku.edu/~djoyce/java/elements/bookI/pr
opI47.html): web page version using Java applets
from Euclid's Elements (http://aleph0.clarku.edu/~
djoyce/java/elements/elements.html) de Prof.
David E. Joyce, Clark University
18. ^ Demonstrația lui Pitagora a fost cel mai probabil
nu una generală, din moment ce teoria proporțiilor
a fost dezvoltată doar două secole după Pitagora;
vezi și (Maor 2007, p. 25) pagina 25 (http://books.
google.com/books?id=Z5VoBGy3AoAC&pg=PA25
&hl=en#v=onepage&q&f=false)
19. ^ Alexander Bogomolny. „Pythagorean Theorem,
proof number 10” (http://www.cut-the-knot.org/pyth
agoras/index.shtml#10). Cut the Knot. Accesat în
22 martie 2015.
20. ^ (Loomis 1968, Geometric proof 22 and Figure
123, page= 113)
Pythagorean theorem and its many proofs, Proof
#3” (http://www.cut-the-knot.org/pythagoras/index.
shtml#3). Cut the Knot. Accesat în 22 martie 2015.
22. ^ Alexander Bogomolny. „Cut-the-knot.org:
Pythagorean theorem and its many proofs, Proof
#4” (http://www.cut-the-knot.org/pythagoras/index.
shtml#4). Cut the Knot. Accesat în 22 martie 2015.
23. ^ Published in a weekly mathematics column:
James A Garfield (1876). The New England
Journal of Education. 3: 161. Lipsește sau este
vid: |title= (ajutor) as noted in William Dunham
(1997). The mathematical universe: An
alphabetical journey through the great proofs,
problems, and personalities (http://books.google.c
om/?id=3tG_FRQ9N1QC&cd=1&dq=%22mathem
atical+universe%22+inauthor%3AWilliam+inautho
r%3ADunham&q=New+England+Journal#search_
anchor). Wiley. p. 96. ISBN 0-471-17661-3. and in
A calendar of mathematical dates: 1 aprilie 1876
(http://www.math.usma.edu/people/rickey/hm/Date
s/April.pdf) by V. Frederick Rickey
e.edu/faculty/dlantz/pythpfs/garfldpf.html) from his
web site of animated proofs (http://math.colgate.e
du/faculty/dlantz/Pythpfs/Pythpfs.html)
25. ^ Mike Staring (1996). „The Pythagorean
proposition: A proof by means of calculus”.
Mathematics Magazine. Mathematical Association
of America. 69 (1): 45–46. doi:10.2307/2691395
(https://doi.org/10.2307%2F2691395).
JSTOR 2691395 (https://www.jstor.org/stable/269
1395).
26. ^ Bogomolny, Alexander. „Pythagorean Theorem”
(http://www.cut-the-knot.org/pythagoras).
Interactive Mathematics Miscellany and Puzzles (h
ttp://www.cut-the-knot.org/). Alexander
Bogomolny. Accesat în 9 mai 2010. Legătură
externa în |work= (ajutor)
years old (fashioned) or 100 years new
(fangled)?”. The Mathematical Intelligencer. 10
(3): 24. doi:10.1007/BF03026638 (https://doi.org/1
0.1007%2FBF03026638).
28. ^ Judith D. Sally, Paul Sally (21 decembrie 2007).
„Theorem 2.4 (Converse of the Pythagorean
Theorem).”. Cited work (http://books.google.com/b
ooks?id=nHxBw-WlECUC&pg=PA54). p. 62.
ISBN 0-8218-4403-2.
29. ^ Euclid's Elements, Book I, Proposition 48 (http://
aleph0.clarku.edu/~djoyce/java/elements/bookI/pr
opI48.html) De la D.E. Joyce's web page (http://al
eph0.clarku.edu/~djoyce/java/elements/elements.
html) la Clark University
30. ^ Casey, Stephen, "The converse of the theorem
of Pythagoras", Mathematical Gazette 92, July
2008, 309–313.
31. ^ Mitchell, Douglas W., "Feedback on 92.47",
Mathematical Gazette 93, March 2009, 156.
32. ^ Ernest Julius Wilczynski, Herbert Ellsworth
Slaught (1914). „Theorem 1 and Theorem 2”.
Plane trigonometry and applications (http://books.
google.com/?id=vxk3AAAAMAAJ&pg=PA85).
Allyn and Bacon. p. 85.
33. ^ „Dijkstra's generalization” (http://www.cs.utexas.
edu/users/EWD/ewd09xx/EWD975.PDF) (PDF).
34. ^ Crâșmăreanu, Mircea. „Câteva probleme privind
triplete pitagoreice” (http://recreatiimatematice.ro/a
rhiva/complementare/RM12003CRASMAREANU.
pdf) (pdf). Accesat în 13 martie. Parametru
necunoscut |anaccesare= ignorat (ajutor);
Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)
35. ^ Law, Henry (1853). „Corollary 5 of Proposition
XLVII (Pythagoras's Theorem)”. The Elements of
Euclid: with many additional propositions, and
explanatory notes, to which is prefixed an
introductory essay on logic (http://books.google.co
m/?id=Ssb_OnVOGLgC&pg=PA49). John Weale.
p. 49.
36. ^ Shaughan Lavine (1994). Understanding the
infinite (http://books.google.com/books?id=GvGqR
YifGpMC&pg=PA13). Harvard University Press.
p. 13. ISBN 0-674-92096-1.
37. ^ (Heath 1921, Vol I, pp. 65); Hippasus was on a
voyage at the time, and his fellows cast him
overboard. See James R. Choike (1980). „The
pentagram and the discovery of an irrational
number”. The College Mathematics Journal. 11:
312–316.
38. ^ O discuție detaliată despre contribuțiile lui
Hippasos se găsesc în Kurt Von Fritz (1945). „The
Discovery of Incommensurability by Hippasus of
Metapontum”. Annals of Mathematics. Second
Series. Annals of Mathematics. 46 (2): 242–264.
JSTOR 1969021 (https://www.jstor.org/stable/196
9021).
39. ^ Jon Orwant, Jarkko Hietaniemi, John Macdonald
(1999). „Euclidean distance”. Mastering algorithms
with Perl (http://books.google.com/books?id=z9xM
fXGoWd0C&pg=PA426). O'Reilly Media, Inc.
p. 426. ISBN 1-56592-398-7.
40. ^ Wentworth, George (2009). Plane Trigonometry
and Tables (http://books.google.com/?id=Z-O57gU
YmIgC). BiblioBazaar, LLC. p. 116. ISBN 1-103-
07998-0., Exerciții, pagina 116 (http://books.googl
e.com/books?id=Z-O57gUYmIgC&pg=PA116)
41. ^ Lawrence S. Leff (2005). PreCalculus the Easy
Way (http://books.google.com/?id=y_7yrqrHTb4C
&pg=PA296) (ed. 7th). Barron's Educational
Series. p. 296. ISBN 0-7641-2892-2.
42. ^ WS Massey (1983). „Cross products of vectors
in higher-dimensional Euclidean spaces”. The
American Mathematical Monthly. Mathematical
Association of America. 90 (10): 697–701.
doi:10.2307/2323537 (https://doi.org/10.2307%2F
2323537). JSTOR 2323537 (https://www.jstor.org/
stable/2323537).
43. ^ Pertti Lounesto (2001). „§7.4 Cross product of
two vectors”. Clifford algebras and spinors (http://b
ooks.google.com/?id=kOsybQWDK4oC&pg=PA9
6) (ed. 2nd). Cambridge University Press. p. 96.
ISBN 0-521-00551-5.
44. ^ Francis Begnaud Hildebrand (1992). Methods of
applied mathematics (http://books.google.com/?id
=17EZkWPz_eQC&pg=PA24) (ed. Reprint of
Prentice-Hall 1965 2nd). Courier Dover
Publications. p. 24. ISBN 0-486-67002-3.
45. ^ Heath, T. L., A History of Greek Mathematics,
Oxford University Press, 1921; reprinted by Dover,
1981.
46. ^ Euclid's Elements: Book VI, Proposition VI 31:
"In right-angled triangles the figure on the side
subtending the right angle is equal to the similar
and similarly described figures on the sides
containing the right angle."
47. ^ a b Putz, John F. and Sipka, Timothy A. "On
generalizing the Pythagorean theorem", The
College Mathematics Journal 34 (4), September
2003, pp. 291–295.
48. ^ Howard Whitley Eves (1983).
„§4.8:...generalization of Pythagorean theorem”.
Great moments in mathematics (before 1650) (htt
p://books.google.com/books?id=9_w5jDPTvCQC&
pg=PA41). Mathematical Association of America.
p. 41. ISBN 0-88385-310-8.
49. ^ Tâbit ibn Qorra (numele întreg Thābit ibn Qurra
ibn Marwan Al-Ṣābiʾ al-Ḥarrānī) (826–901 AD) a
fost un fizician ce a trăit în Bagdad și a scris o
multitudine asupra Elementele lui Euclid și alte
subiecte matematice.
50. ^ Aydin Sayili (1960). „Thâbit ibn Qurra's
Generalization of the Pythagorean Theorem”. Isis.
51 (1): 35–37. doi:10.1086/348837 (https://doi.org/
10.1086%2F348837). JSTOR 227603 (https://ww
w.jstor.org/stable/227603).
51. ^ Judith D. Sally, Paul Sally (21 decembrie 2007).
„Exercise 2.10 (ii)”. Roots to Research: A Vertical
Development of Mathematical Problems (http://bo
oks.google.com/books?id=nHxBw-WlECUC&pg=P
A62). p. 62. ISBN 0-8218-4403-2.
52. ^ Lawrence S. Leff (1 mai 2005). cited work (htt
p://books.google.com/?id=y_7yrqrHTb4C&pg=PA3
26). Barron's Educational Series. p. 326. ISBN 0-
7641-2892-2.
53. ^ Rajendra Bhatia (1997). Matrix analysis (http://b
ooks.google.com/?id=eay3HALl620C&pg=PA21).
Springer. p. 21. ISBN 0-387-94846-5.
54. ^ Pentru o discuție extinsă referitoare la această
generalizare, vezi, de exemplu, Willie W. Wong (ht
tp://www.dpmms.cam.ac.uk/~ww278/papers/gp.pd
f) 2002, A generalized n-dimensional Pythagorean
theorem (engleză).
55. ^ Ferdinand van der Heijden, Dick de Ridder
(2004). Classification, parameter estimation, and
state estimation (http://books.google.com/books?i
d=krSB9PIKMSYC&pg=PA357). Wiley. p. 357.
ISBN 0-470-09013-8.
56. ^ Qun Lin, Jiafu Lin (2006). Finite element
methods: accuracy and improvement (http://book
s.google.com/books?id=cMvAqzMuAWgC&pg=PA
23). Elsevier. p. 23. ISBN 7-03-016656-6.
57. ^ Howard Anton, Chris Rorres (2010). Elementary 65. ^ Saul Stahl (1993). „Theorem 8.3”. The Poincaré
Linear Algebra: Applications Version (http://books.
google.com/books?id=1PJ-WHepeBsC&pg=PA33
6) (ed. 10th). Wiley. p. 336. ISBN 0-470-43205-5.
58. ^ a b c Karen Saxe (2002). „Theorem 1.2”.
Beginning functional analysis (http://books.google. 66. ^ Jane Gilman (1995). „Hyperbolic triangles”. Two-
com/books?id=QALoZC64ea0C&pg=PA7).
Springer. p. 7. ISBN 0-387-95224-1.
59. ^ Douglas, Ronald G. (1998). Banach Algebra
Techniques in Operator Theory, 2nd edition (http://
books.google.com/?id=-OdfXeNmrT0C&pg=PA60
#v=onepage&q). New York, New York: Springer-
Verlag New York, Inc. pp. 60–1. ISBN 978-0-387-
98377-6.
60. ^ Stephen W. Hawking (2005). cited work (http://b
ooks.google.com/books?id=3zdFSOS3f4AC&pg= 68. ^ H.C. Andersen: Formens evige Magie (1831) (ht
PA4). p. 4. ISBN 0-7624-1922-9.
61. ^ Eric W. Weisstein (2003). CRC concise
encyclopedia of mathematics (http://books.google. 69. ^ Maor (2007), p. 47.
com/books?id=aFDWuZZslUUC&pg=PA2147)
(ed. 2nd). p. 2147. ISBN 1-58488-347-2. „The
parallel postulate is equivalent to the Equidistance
postulate, Playfair axiom, Proclus axiom, the
Triangle postulate and the Pythagorean theorem.”
62. ^ Alexander R. Pruss (2006). The principle of
sufficient reason: a reassessment (http://books.go
ogle.com/books?id=8qAxk1rXIjQC&pg=PA11).
Cambridge University Press. p. 11. ISBN 0-521-
85959-X. „We could include...the parallel postulate
and derive the Pythagorean theorem. Or we could
instead make the Pythagorean theorem among
the other axioms and derive the parallel
postulate.”
63. ^ Victor Pambuccian (decembrie 2010). „Maria
Teresa Calapso's Hyperbolic Pythagorean
Theorem”. The Mathematical Intelligencer. 32 (4):
2. doi:10.1007/s00283-010-9169-0 (https://doi.org/
10.1007%2Fs00283-010-9169-0).
64. ^ Barrett O'Neill (2006). „Exercise 4”. Elementary
differential geometry (http://books.google.com/?id
=OtbNXAIve_AC&pg=PA441) (ed. 2nd). Academic
Press. p. 441. ISBN 0-12-088735-5.
half-plane: a gateway to modern geometry (http://b
ooks.google.com/?id=TABicHVMQhMC&pg=PA12
2). Jones & Bartlett Learning. p. 122. ISBN 0-
86720-298-X.
generator discrete subgroups of PSL(2,R) (http://b
ooks.google.com/?id=YRFz9Zj_vAAC&pg=PA74).
American Mathematical Society Bookstore.
ISBN 0-8218-0361-1.
67. ^ Tai L. Chow (2000). Mathematical methods for
physicists: a concise introduction (http://books.goo
gle.com/?id=MpRXPOYZzfUC&pg=PA52).
Cambridge University Press. p. 52. ISBN 0-521-
65544-7.
tp://visithcandersen.dk/d-hca-formens-magi.htm),
visithcandersen.dk
70. ^ „The Scarecrow's Formula” (http://www.imdb.co
m/title/tt0032138/quotes?qt0409923). Internet
Movie Data Base. Accesat în 25 martie 2015.
71. ^ Singh, Simon. The Simpsons and Their
Mathematical Secrets.
72. ^ „Uganda 2000 Shillings” (http://www.ngccoin.co
m/price-guide/world/uganda-2000-shillings-km-72-
2000-cuid-44480-duid-126324). Numismatic
Guaranty Corporation. Accesat în 13 iunie 2014.
73. ^ „Le Saviez-vous?” (http://homepage.sefanet.ch/
meylan-sa/saviez-vous1.htm).[nefuncțională]
74. ^ Miller, Jeff (3 august 2007). „Images of
Mathematicians on Postage Stamps” (http://jeff56
0.tripod.com/stamps.html). Accesat în 18 iulie
2010.

Bibliografie

Engleză
Bell, John L. (1999). The Art of the Intelligible: An Elementary Survey of Mathematics in its Conceptual
Development (http://publish.uwo.ca/~jbell/). Kluwer. ISBN 0-7923-5972-0.
Euclid (1956). Translated by Johan Ludvig Heiberg with an introduction and commentary by Sir Thomas L.
Heath, ed. The Elements (3 vols.). Vol. 1 (Books I and II) (ed. Reprint of 1908). Dover. ISBN 0-486-60088-
2. On-line text at Euclid (http://books.google.com/books?id=UhgPAAAAIAAJ&printsec=frontcover&source=
gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false)
Heath, Sir Thomas (1921). „The 'Theorem of Pythagoras' ”. A History of Greek Mathematics (2 Vols.) (htt
p://books.google.com/?id=h4JsAAAAMAAJ&pg=PA144) (ed. Dover Publications, Inc. (1981)). Clarendon
 Press, Oxford. p. 144 ff. ISBN 0-486-24073-8.
Libeskind, Shlomo (2008). Euclidean and transformational geometry: a deductive inquiry (http://books.goo
gle.com/books?id=6YUUeO-RjU0C&pg=PA41). Jones & Bartlett Learning. ISBN 0-7637-4366-6. This high-
school geometry text covers many of the topics in this WP article.
Loomis, Elisha Scott (1968). The Pythagorean proposition (ed. 2nd). The National Council of Teachers of
Mathematics. ISBN 978-0-87353-036-1. For full text of 2nd edition of 1940, see Elisha Scott Loomis. „The
Pythagorean proposition: its demonstrations analyzed and classified, and bibliography of sources for data
of the four kinds of proofs” (http://www.eric.ed.gov/PDFS/ED037335.pdf) (PDF). Education Resources
Information Center. Institute of Education Sciences (IES) of the U.S. Department of Education. Accesat în
4 mai 2010. Originally published in 1940 and reprinted in 1968 by National Council of Teachers of
Mathematics, isbn=0-87353-036-5.
Maor, Eli (2007). The Pythagorean Theorem: A 4,000-Year History (http://books.google.com/?id=Z5VoBGy
3AoAC&printsec=frontcover&q). Princeton, New Jersey: Princeton University Press. ISBN 978-0-691-
12526-8.
Stillwell, John (1989). Mathematics and Its History. Springer-Verlag. ISBN 0-387-96981-0. Also ISBN 3-
540-96981-0.
Swetz, Frank; Kao, T. I. (1977). Was Pythagoras Chinese?: An Examination of Right Triangle Theory in
Ancient China. Pennsylvania State University Press. ISBN 0-271-01238-2.
van der Waerden, Bartel Leendert (1983). Geometry and Algebra in Ancient Civilizations (http://books.goo
gle.com/?id=_vPuAAAAMAAJ&q=%22Pythagorean+triples%22++%22Babylonian+scribes%22+inauthor:v
an+inauthor:der+inauthor:Waerden&dq=%22Pythagorean+triples%22++%22Babylonian+scribes%22+inau
thor:van+inauthor:der+inauthor:Waerden&cd=1). Springer. ISBN 3-540-12159-5.
Alfred S. Posamentier: The Pythagorean Theorem: The Story of Its Power and Beauty. Prometheus Books
2010, ISBN 978-1-61614-181-3.

Alte limbi
Anna M. Fraedrich: Die Satzgruppe des Pythagoras. Spektrum Akademischer Verlag, Heidelberg 1994,
ISBN 3-86025-669-6.
Hans Schupp: Elementargeometrie. UTB, Stuttgart 1977, ISBN 3-506-99189-2, S. 114–118.
Alexander K. Dewdney: Reise in das Innere der Mathematik. Birkhäuser, Berlin 2000, ISBN 3-7643-6189-
1, S. 47–76.

Legături externe
The Pythagorean theorem: Teorema lui Pitagora (http://www.cut-the-knot.org/pythagoras/index.shtml)
(peste 70 de demonstrații ale teoremei, în engleză)
Teorema lui Pitagora (http://matepedia.ro/teorema-lui-pitagora/) (în română)
Legături interactive:
Demonstrație interactivă (http://www.sunsite.ubc.ca/LivingMathematics/V001N01/UBCExamples/Pytha
goras/pythagoras.html) în Java
O altă demonstrație interactivă (http://www.cut-the-knot.org/pythagoras/Perigal.shtml) în Java
Teorema lui Pitagora (http://www.mathopenref.com/pythagorastheorem.html) cu animație interactivă
Animat, fără algebră (http://math.ucr.edu/~jdp/Relativity/Pythagorus.html) Teorema lui Pitagora
Subiect istoric: Teorema lui Pitagora în matematica babiloniană (http://www-groups.dcs.st-and.ac.uk/~hist
ory/PrintHT/Babylonian_Pythagoras.html)
Hazewinkel, Michiel, ed. (2001), „Pythagorean theorem” (http://eom.springer.de/p/p075940.htm),
Encyclopaedia of Mathematics, Kluwer Academic Publishers, ISBN 978-1556080104
Eric W. Weisstein, Pythagorean theorem (http://mathworld.wolfram.com/PythagoreanTheorem.html) la
MathWorld.
Euclid (David E. Joyce, ed. 1997) [c. 300 BC]. Elements (http://aleph0.clarku.edu/~djoyce/java/elements/to
c.html). Accesat în 2006-08-30. Verificați datele pentru: |date= (ajutor) In HTML with Java-based
interactive figures.

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Teorema_lui_Pitagora&oldid=13426211
Ultima editare a paginii a fost efectuată la 19 mai 2020, ora 22:31.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare.
Vedeți detalii la Termenii de utilizare.