Legile lui Newton

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Legile lui Newton (sau principiile fundamentale ale

mecanicii) sunt trei legi ale fizicii care dau o relație
directă între forțele care acționează asupra unui corp și
mișcarea acelui corp. Ele au fost enunțate de Sir Isaac
Newton (bazat și pe studiile lui Galilei) în lucrarea sa
Philosophiae Naturalis Principia Mathematica (1687).
Aceste legi formează baza mecanicii clasice.

Newton însuși le-a folosit pentru a explica multe

rezultate privind mișcarea obiectelor fizice. În al treilea
volum al textului, a arătat că aceste legi ale mișcării,
combinate cu legea atracției universale, explică legile lui
Kepler privind mișcarea planetelor.

Aceste principii sunt suficiente pentru a explica toate

mișcările mecanicii clasice, adică mișcările care se
desfășoară cu viteze mult mai mici decât viteza luminii
în vid (3·108 m/s). Dacă vitezele punctelor materiale se
apropie de această viteză, atunci mișcările lor se supun
principiilor relativității restrânse ale lui Einstein.

Cuprins
Principiul I al mecanicii
Primele două legi ale lui Newton, în latină, în ediția
Principiul al II-lea al mecanicii originală din 1687 a lucrării Principia Mathematica.
Principiul al III-lea al mecanicii
Principiul suprapunerii forțelor
Bibliografie
Legături externe

Principiul I al mecanicii
Principiul I al mecanicii sau principiul inerției a fost formulat pentru prima dată de Galilei și este cunoscut
sub forma:

Orice corp își menține starea de repaus sau de mișcare rectilinie uniformă atât timp cât
asupra sa nu acționează alte forțe sau suma forțelor care acționează asupra sa este nulă.
Principiul inerției introduce noțiunea de forță. Forța este o mărime vectorială prin care un corp acționează
asupra altuia, transmițând mișcarea mecanică. De transmiterea interacțiunilor mecanice sunt răspunzătoare și
câmpurile de forțe.

Conform acestui principiu, rezultanta egală cu zero a unui număr oarecare de forțe este echivalentă cu
inexistența forței. Mișcarea unui corp asupra căruia acționează mai multe forțe a căror rezultantă este nulă
sau asupra căruia nu acționează nicio forță se numește mișcare inerțială.

Deoarece mișcarea este caracterizată în raport cu un sistem de referință ales arbitrar, mișcarea are caracter
relativ. În acest sens, Galilei a formulat principiul relativității mișcării mecanice. Să considerăm un călător
aflat într-un vehicul care se deplasează rectiliniu și uniform. Călătorul se poate găsi într-una din stările:

în repaus, în raport cu sistemul de referință legat de vehicul;

în mișcare rectilinie uniformă cu o viteză egală cu cea a vehiculului față de un sistem de
referință legat de Pământ;
în mișcare accelerată, în raport cu un sistem de referință legat de Soare, deoarece Pământul
este în mișcare accelerată față de Soare.

Toate sistemele de referință ce se mișcă rectiliniu uniform se numesc sisteme de referință inerțiale. În aceste
sisteme de referință este valabil principiul inerției.

Principiul al II-lea al mecanicii

Newton a descoperit faptul că o forță care acționează asupra unui corp îi imprimă acestuia o accelerație,
proporțională cu forța și invers proporțională cu masa corpului:

(principiul forței sau legea a doua a dinamicii)

Masa este o măsură a cantității de materie conținută în corp. Newton introduce noțiunea de cantitate de
mișcare, ceea ce astăzi se numește impuls. Aceasta este o mărime vectorială egală cu produsul dintre masă și
vectorul viteză.

Pornind de la impulsul mecanic al corpului, putem deduce forma cea mai completă a definiției forței pentru
un corp de masă constantă. Derivata impulsului mecanic în raport cu timpul este:

Principiul al doilea al mecanicii introduce noțiunea de forță ca fiind derivata impulsului în raport cu timpul.

sau folosind definiția impulsului . În mecanica newtoniană, se consideră că masa

este constantă (independentă de viteză) cât timp se păstrează integritatea corpului, deci . Adică
.

Principiul al III-lea al mecanicii

Când un corp acționează asupra altui corp cu o forță (numită forță de acțiune), cel de-al doilea corp
acționează și el asupra primului cu o forță (numită forță de reacțiune) de aceeași mărime și de aceeași
direcție, dar de sens contrar. Acest principiu este cunoscut și sub numele de Principiul acțiunii și reacțiunii.

Principiul suprapunerii forțelor

Dacă mai multe forțe acționează în același timp asupra unui corp, fiecare va produce propria sa
accelerație, accelerația rezultantă fiind suma vectorială a accelerațiilor individuale.

Bibliografie
Nicolae Mihăileanu, Istoria matematicii, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981

Legături externe
en Newton's Laws (http://www.physicsclassroom.com/Class/newtlaws/index.cfm)

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Legile_lui_Newton&oldid=12602955

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 17 ianuarie 2019, ora 16:09.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.