4

PARLAMENTUL ROMÂNIEI
FUNCŢIILE PARLAMENTULUI
- Planul cursului -

Secţiunea 1 CLASIFICAREA FUNCŢIILOR PARLAMENTULUI

FUNCŢIA LEGISLATIVĂ
Secţiunea a 2-a
§1. Iniţiativa legislativă
§2. Sesizarea Camerei competente
§3. Examinarea şi avizarea proiectelor şi propunerilor
legislative în comisiile parlamentare permanente de
specialitate
§4. Dezbaterea în plenul Camerei
§5.Votul
§6. Medierea
§7. Promulgarea legii
§8. Publicarea şi intrarea în vigoare a legii
§9. Procedura de urgenţă
FUNCŢIA DE CONTROL PARLAMENTAR
Secţiunea a 3-a
§1. Aprobarea, consultarea, încuviinţarea de către
Parlament a măsurilor excepţionale luate de Preşedintele
României
§2. Retragerea încrederii Guvernului
§3.Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui
program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui
proiect de lege
§4. Întrebările şi Interpelările
§5. Ancheta parlamentară
§6.Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru
fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei lor
§7. Suspendarea din funcţie a Preşedintelui României
§8. Punerea sub acuzare a Preşedintelui României

Secţiunea a 4-a FUNCŢIA DE DESEMNARE A UNOR

AUTORITĂŢI PUBLICE

Secţiunea a 5-a FUNCŢIA DE INFORMARE

1
 SECŢIUNEA 1

CLASIFICARE FUNCŢIILOR PARLAMENTULUI

Constituţia României în art. 61 alin. 1 stipulează: „Parlamentul este organul reprezentativ al

poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”.
Constituţia stabileşte Parlamentului o competenţă largă. Autorii de drept constituţional
au clasificat funcţiile Parlamentului în mod diferit. Astfel, profesorul Ion Deleanu susţine
existenţa următoarelor funcţii ale Parlamentului:
1. Funcţia de reprezentare a întregii populaţii
2. Funcţia de recrutare a personalului guvernamental
3. Funcţia de control asupra Executivului
4. Funcţia deliberativă.
Într-o altă opinie au fost reliefate următoarele funcţiile ale Adunării reprezentative (Ioan
Muraru şi Mihai Constantinescu):
1. Funcţia legislativă
2. Funcţia de numiri, prin alegerea, formarea, avizarea formării, desemnarea sau
revocarea unor persoane pentru demnităţi exterioare Parlamentului.
3. Funcţia de reprezentare
4. Funcţia de control
5. Funcţia de conducere în politica externă
6. Funcţia de organizare internă
Profesorul Cristian Ionescu consideră că funcţiile Parlamentului, indiferent de
numărul şi conţinutul conferit fiecăreia se întrepătrund şi exprimă în modalităţi distincte rolul său
menţionat în dispoziţiile constituţionale. În opinia autorului, Parlamentul îndeplineşte
următoarele funcţii:
1. Funcţia legislativă
2. Funcţia de control parlamentar
3. Funcţia de informare
4. Funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau numire a unor autorităţi.
Profesorul Tudor Drăganu preferă termenul de atribuţii ale Parlamentului, considerând
că în textul Constituţiei, noţiunea de „atribuţii” este consacrată expres atunci când se
reglementează activitatea unor organe ca Preşedintele României, Guvernul, Curtea
Constituţională, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Public. Autorul continuă justificare
opţiunii lingvistice menţionând că aşa cum Parlamentul este şi el un organ al statului, ca şi
Preşedintele, guvernul, etc., consideraţii de simetrie şi preocuparea de a evita orice ambiguitate
impun utilizarea unui limbaj unitar şi acesta nu poate fi decât cel consacrat de însuşi textul
constituţional. Parlamentul îndeplineşte, în opinia autorului, următoarele atribuţii:
1. atribuţia de legiferare;
2. atribuţii având ca obiect înfăptuirea autonomă a activităţilor Camerelor
Parlamentului;
3. atribuţii ale Parlamentului în formarea unor organe exterioare structurii sale;
4. atribuţii de control asupra activităţii unor organe exterioare structurii Parlamentului;
5. atribuţii ale Parlamentului în orientarea politicii generale a Guvernului;
6. atribuţii în domeniul relaţiilor internaţionale.

2
 SECŢIUNEA A 2-A

FUNCŢIA LEGISLATIVĂ

Funcţia legislativă a Parlamentului prezintă o importanţă cu totul excepţională, deoarece

prin intermediul său sunt elaborate normele de drept ce constituie reguli de conduită obligatorie
pentru toţi cetăţenii unui stat. În cadrul competenţei sale generale, Parlamentul îşi exercită funcţia
de autoritate legiuitoare. Deşi în art. 61 alin. 1 din Constituţie este prevăzut în mod expres că,
„Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării”, acesta colaborează cu executivul şi cu
cetăţenii în realizarea funcţiei legislative.
Legiferarea înseamnă adoptarea legilor după o procedură prevăzută de Constituţie şi de
Regulamentele parlamentare. Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în
prezenţa majorităţii membrilor.
Art. 73 alin. 1 din Constituţie stipulează: „Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi
legi ordinare”.
Adoptarea legilor se realizează urmărind o procedură legislativă, ale cărei etape sunt
prevăzute de dispoziţiile constituţionale şi regulamentare.
Etapele procedurii legislative sunt următoarele:
1. Iniţiativa legislativă
2. Sesizarea Camerei competente
3. Examinarea şi avizarea proiectelor şi propunerilor legislative în comisiile
parlamentare permanente de specialitate
4. Dezbaterea în plenul Camerei
5. Votul
6. Medierea (doar pentru legile constituţionale)
7. Promulgarea legii
8. Publicarea legii
9. Intrarea în vigoare a legii

Iniţiativa
LEGE legislativă
Art. 74

Intrarea în Sesizarea
vigoare a legii Camerei
Art. 78 Art. 75

Publicarea legii Dezbaterea

Art. 78 Art. 75

Promulgarea legii Votul

Art. 77
Art. 76
Examinare
Dezbatere
Vot
în Camera
decizională

3
 §1. Iniţiativa legislativă

Art. 74 din Constituţie

(1) Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui
număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la
iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din
aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de
semnături în sprijinul acestei iniţiative.
(2) Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu
caracter internaţional, amnistia şi graţierea.
(3) Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către
Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată.
(4) Deputaţii, senatorii şi cetăţenii care exercită dreptul la iniţiativă legislativă pot
prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi.
(5) Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le
adopte, ca primă Cameră sesizată.

Iniţiatorii proiectelor sau propunerilor legislative, conform dispoziţiilor constituţionale

sunt:
Guvernul
deputaţii şi senatorii
cel puţin 100. de cetăţeni cu drept de vot

În sistemul constituţional românesc, majoritatea iniţiativelor legislative aparţine

Guvernului (aproximativ 90% din proiectele de lege), care prin proiectele de lege îşi transpune în
practică programul de guvernare. Prin programul de guvernare se stabilesc principalele direcţii de
acţiune ale guvernanţilor în conducerea statului. Guvernul îşi exercită iniţiativa prin transmiterea
proiectului de lege către Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată.
Proiectele de lege şi propunerile legislative se supun dezbaterii Parlamentului însoţite de
avizul Consiliului Legislativ. Una din misiunile principale ale Consiliului Legislativ o reprezintă
verificarea transpunerii în textele proiectelor de acte normative a obligaţiilor pe care ţara noastră
şi le-a asumat privind armonizarea legislaţiei interne cu reglementările comunitare. Aceste
activităţi s-au desfăşurat concomitent cu preocupările vizând informatizarea activităţii legislative,
reexaminarea legislaţiei anterioare Constituţiei, avizarea republicărilor şi rectificărilor actelor
normative, asigurarea evidenţei oficiale a legislaţiei şi ţinerea la zi a repertoriului legislaţiei
României. Proiectele de lege, având ca iniţiator Guvernul, care se referă la restructurarea şi
dezvoltarea economiei naţionale, la privatizarea agenţilor economici, la relaţiile de muncă, la
politica salarială, la protecţia socială, şi ocrotirea sănătăţii, învăţământ, cercetare şi cultură, la
politicile monetare, financiare, fiscale şi de venituri au nevoie de avizul Consiliului Economic şi Social.
Dreptul de iniţiativă legislativă al deputaţilor, senatorilor şi al cetăţenilor se manifestă
prin prezentarea unor propuneri legislative. Propunerile legislative ale parlamentarilor care
implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat
trebuie să se fundamenteze pe informarea cerută obligatoriu Guvernului. Iniţiativa legislativă
parlamentară este încă destul de redusă. Parlamentarii aparţinând arcului guvernamental îşi
regăsesc de cele mai multe ori opiniile în proiectele guvernamentale, astfel încât numai rar simt
nevoia unor iniţiative legislative proprii. În schimb, calea propunerilor legislative este folosită, de
regulă, de partidele de opoziţie care, promovându-şi programele, simt nevoia elaborării unor legi
sau modificării legilor existente tocmai din dorinţa de a permite traducerea în viaţă a propriilor
idei înscrise în programele lor de partid. Exercitarea de către deputaţi şi senatori a dreptului de
iniţiativă legislativă nu este condiţionat de existenţa unui anumit număr de autori pentru iniţierea
unei propuneri legislative, ci doar de faptul ca propunerile legislative să fie redactate în forma

4
cerută pentru proiectele de lege şi să fie însoţite de o expunere de motive (art. 92 alin. 1 din
R.C.D. şi 88 alin. 2 din R. S.).
Constituţia României reglementează şi dreptul de iniţiativă populară unui număr de cel
puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot care trebuie să provină din cel puţin un sfert din
judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie
înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Propunerea legislativă
formulată de cetăţeni trebuie să îmbrace forma cerută pentru proiectele de lege şi trebuie să fie
însoţită de o expunere de motive semnată de către toţi membrii comitetului de iniţiativă
legislativă. În baza art. 146 lit. j din Constituţie, Curtea Constituţională verifică îndeplinirea
condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.
Curtea Constituţională, din oficiu sau pe baza sesizării preşedintelui Camerei la care s-a
înregistrat iniţiativa, verifică:
1. caracterul constituţional la propunerii legislative ce face obiectul iniţiativei;
2. îndeplinirea condiţiilor referitoare la publicarea în Monitorul Oficial şi dacă listele
de susţinători sunt atestate de către primarii localităţilor de domiciliu ale susţinătorilor;
3. întrunirea numărului minim de susţinători pentru promovarea iniţiativei, prevăzut
la art. 74 şi după caz, a art. 150 din Constituţie, precum şi respectarea dispersiei teritoriale în
cuantumul prevăzut de cele două articole.
De la data primirii hotărârii Curţii Constituţionale prin care s-a dovedit că sunt
îndeplinite toate condiţiile cerute de lege, Camera sesizată începe procedura parlamentară de
legiferare.
Iniţiativa legislativă a cetăţenilor nu se manifestă în următoarele domenii:
fiscal
relaţiile internaţionale
amnistie
graţiere.
Menţionăm faptul că, potrivit dispoziţiilor constituţionale, Preşedintele României nu
este subiect de iniţiativă legislativă cât priveşte legile organice şi cele ordinare.
Toate proiectele şi propunerile legislative se înregistrează şi sunt aduse la cunoştinţa
membrilor Camerei. Proiectele de legi sau propunerile legislative se înregistrează, în ordinea
prezentării, la Biroul permanent al Camerei care, potrivit competenţei sale are calitatea de Cameră
primă sesizată. La Camera Deputaţilor iniţiativele se aduc la cunoştinţa Adunării, în şedinţa
următoare înregistrării, prin anunţarea titlului şi iniţiatorului. La Senat, după înregistrare,
proiectele şi propunerile legislative se distribuie senatorilor şi se publică pe site-ul Senatului.

§2. Sesizarea Camerelor

Art. 75 din Constituţie

(1) Se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată,
proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri
internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum
şi proiectele legilor organice prevăzute la articolul 31 alineatul (5), articolul 40 alineatul (3),
articolul 55 alineatul (2), articolul 58 alineatul (3), articolul 73 alineatul (3) literele e), k), l), n), o),
articolul 79 alineatul (2), articolul 102 alineatul (3), articolul 105 alineatul (2), articolul 117
alineatul (3), articolul 118 alineatele (2) şi (3), articolul 120 alineatul (2), articolul 126 alineatele (4)
şi (5) şi articolul 142 alineatul (5). Celelalte proiecte de legi sau propuneri legislative se supun
dezbaterii şi adoptării, ca primă Cameră sesizată, Senatului.
(2) Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi
de complexitate deosebită termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se
consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate.

5
 (3) După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul sau
propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv.
(4) În cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivit alineatului
(1), intră în competenţa sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua
Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la
prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgenţă.
(5) Dispoziţiile alineatului (4) referitoare la întoarcerea legii se aplică în mod
corespunzător şi în cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa
decizională aparţine primei Camere.

Noua reglementare constituţională a procedurii legislative este una dintre cele mai
importante reforme pentru optimizarea procesului decizional în cadrul regimului politic instituit
de Constituţie, prin eliminarea procedurii de mediere între cele două Camere, în cazul în care au
adoptat o lege în redactări diferite, precum şi a întrunirii Camerelor în şedinţă comună pentru
stingerea divergenţelor nesoluţionate prin procedura de mediere, ca şi pentru soluţionarea
divergenţei rezultate din respingerea unui proiect de lege adoptată de prima Cameră sesizată şi
respinsă de cea de a doua. Toate aceste prevederi erau consecinţa egalităţii celor două Camere.
În noua concepţie se păstrează egalitatea Camerelor dar, în sens funcţional, acestea sunt
diferenţiate, pe de o parte în Cameră decizională, şi, pe de altă parte, în Cameră de reflecţie.
Pentru a se păstra egalitatea Camerelor, care corespunde legitimităţii lor electorale,
competenţa decizională a fost astfel distribuită, încât Camera Deputaţilor să aibă rolul de Cameră
decizională de drept comun, adică în toate cazurile în care competenţa decizională nu aparţine
Senatului, iar Senatul să aibă competenţă de Cameră decizională în ratificarea tratatelor şi a altor
acorduri internaţionale, ca şi pentru măsurile legislative ce rezultă din aplicarea acestora, precum
şi în domeniul legilor organice care privesc exclusiv organizarea şi funcţionarea statului.
În scopul raţionalizării atribuţiilor Camerelor, legiuitorul reglementează în art. 75 alin. 1
care sunt proiectele de lege sau propunerile legislative care, având în vedere obiectul lor de
reglementare, se supun mai întâi spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor. Toate celelalte
proiecte intrând în sfera dezbaterii Senatului.
Prin modificările introduse în Regulamentele parlamentare s-a stabilit că Biroul
permanent al fiecărei Camere este cel care are sarcina de a stabili dacă proiectul de lege depus de
iniţiator este de competenţa Camerei respective pentru a o dezbate ca primă cameră sesizată iar,
în caz contrar, tot Biroul permanent are sarcina de a transmite iniţiativa respectivă celeilalte
Camere, în vederea dezbaterii şi adoptării, ca primă Cameră sesizată.
Noua procedură legislativă obligă iniţiatorii să-şi depună iniţiativele numai la Camera
competentă să le dezbată ca primă Cameră sesizată.
Obligativitatea depunerii proiectului de lege la Camera Competentă are consecinţe şi în
ceea ce priveşte dezbaterea acestuia în cadrul comisiilor permanente. Aceste consecinţe vizează
nu atât iniţiativele Guvernului sau pe cele cetăţeneşti, cât pe cele formulate de senatori şi deputaţi.
Introducerea regulii competenţei pune însă, o asemenea problemă, mai cu seamă la
nivelul comisiilor permanente şi, în mod special, pentru situaţia în care iniţiatorul este, spre
exemplu, deputat, iar competenţa dezbaterii unui asemenea proiect legislativ aparţine, mai întâi,
Senatului. Din acest punct de vedere, regulamentele Camerelor cuprind – prin modificările
adoptate – prevederi exprese cu privire la drepturile membrilor unei Camere de a participa în
cadrul dezbaterii la comisie în cealaltă Cameră.
Prima Cameră sesizată are obligaţia de a dezbate şi adopta într-un anumit termen
proiectele de lege sau propunerile legislative aflate în competenţa sa.
Constituţia în art. 75 alin. 2 stabileşte următoarele termene în care prima Cameră sesizată
trebuie să se pronunţe:

6
 Proiecte de legi
45 zile Propuneri legislative

Coduri
60 zile Legi de complexitate deosebită

Ordonanţe de urgenţă
30 zile

Cu excepţia proiectelor de lege de aprobare a ordonanţelor de urgenţă, iniţiate de

Guvern, pentru care Constituantul a stabilit, în mod expres, că termenul de 30 de zile curge de la
data depunerii acestora la Parlament, Constituţia nu stabileşte care este data de la care curge
termenul de 45 de zile, respectiv cel de 60 de zile. În absenţa unor prevederi exprese,
Regulamentele parlamentare vin cu precizări în acest sens. Camera Deputaţilor, ca primă Cameră
sesizată, se pronunţă asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative în termen de 45 de zile
de la data prezentării la Biroul permanent. Fac excepţie codurile şi legi de o complexitate deosebită,
asupra cărora se pronunţă în termen de 60 de zile de la data prezentării la Biroul permanent şi
ordonanţele de urgenţă pentru care termenul este de 30 de zile de la data depunerii acestora la Camera
Deputaţilor (art. 105 alin. 1 din R.C.D. şi art. 89 din R.S.). La Senat, pentru propunerile legislative
termenele de legiferare curg de la data înregistrării acestora la Biroul permanent, însoţite de avizele necesare
(art. 114 din R.S.).
Regulamentul Senatului prevede unele dispoziţii speciale privitoare la modul de calcul al
termenelor procedurale:
pe perioada vacanţei parlamentare, termenele procedurale de legiferare încep să
curgă de la data reluării activităţii Senatului în sesiune (art. 113 din R.S);
Pentru termenele procedurale ale procesului legislativ se iau în calcul numai zilele
în care Senatul lucrează în plen sau în comisii permanente (art. 115 din R.S.);
Cât priveşte legile de complexitate deosebită, nici Constituţia şi nici Regulamentele
parlamentare nu definesc acest concept.
Noua reglementare constituţională nu numai că stabileşte termene pentru dezbaterea
unui proiect de lege, ca primă Cameră sesizată, dar instituie şi sancţiuni în cazul nerespectării
acestora. Astfel, potrivit art. 75 alin. 2 din Constituţie, în cazul depăşirii termenelor menţionate se
consideră că proiectele de lege sau propunerile legislative au fost adoptate.
Noile dispoziţii constituţionale consacră mecanismul decizional al Camerei competente.
Astfel, art. 75 alin 3 prevede că după adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată,
proiectul de lege sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere, care va decide definitiv.
Din analiza textului constituţional, se poate observa că, spre deosebire de dezbaterea în
cadrul primei Camere sesizate, cea de a doua Cameră nu este ţinută în dezbaterea proiectelor de
lege de un anumit termen. Totuşi Regulamentele celor două Camere prevăd, cu unele diferenţe,
obligativitatea respectării unor termene la dezbaterea unui proiect de lege în calitate de Cameră
decizională. Regulamentul Senatului nu stabileşte, de principiu, termene maximale pentru situaţia
în care dezbate un proiect de lege în calitate de Cameră decizională.
În cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care intră în competenţa sa
decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de a doua Cameră este de acord; în caz
contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va
decide definitiv în procedură de urgenţă.

7
 Dispoziţiile referitoare la întoarcerea legii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în
care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei
Camere.

§3. Examinarea şi avizarea în comisiile permanente de specialitate

După înregistrare, proiectele de legi şi propunerile legislative se imprimă şi se distribuie

parlamentarilor. Ele însă nu pot fi trecute pe ordinea de zi decât după trecerea unui termen de cel
puţin 10 zile. Termenul de 10 zile este de reflecţie pentru parlamentari, astfel încât înăuntrul său
aceştia să se poată hotărî asupra amendamentelor pe care le vor face şi a poziţiei pe care o vor
adopta (Ioan Muraru, Mihai Constantinescu)
Proiectele şi propunerile legislative se trimit de îndată de Biroul permanent spre
dezbatere şi avizare comisiilor permanente competente. Denumită comisie sesizată în fond ea
este cea care va supune dezbaterii Camerei raportul asupra proiectului sau propunerii legislative
cu care a fost sesizată, asigurând astfel pregătirea lucrărilor în plen. Biroul permanent poate sesiza
şi alte comisii pentru a-şi da avizul dacă unele aspecte privesc şi competenţa acestora. Biroul
permanent poate stabili un termen înlăuntrul căruia comisia sesizată în fond poate să-şi depună
raportul.
Iniţiatorul proiectului sau propunerii legislative poate să îşi retragă proiectul până la
aprobarea ordinii de zi pe care a fost înscris (la camera Deputaţilor) sau începerea dezbaterilor
generale, cu aprobarea plenului (la Senat)
După examinarea şi dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative, comisia
permanentă sau comisiile permanente sesizate în fond întocmesc, în termenul stabilit, un raport.
Raportul comisiei sesizate în fond va propune adoptarea, adoptarea cu modificări ori
respingerea proiectului de lege sau a propunerii legislative şi va cuprinde amendamentele admise
şi amendamentele respinse.
Deputaţii/senatorii, grupurile parlamentare sau Guvernul au dreptul de a prezenta
amendamente motivate în scris.
Amendamentul este modificarea de formă sau de fond adusă unui text supus
deliberării. El reprezintă o modalitate de perfecţionare a legii în cadrul Parlamentului.
Întrucât amendamentele se supun votului, înseamnă că, indiferent cine le propune,
adoptarea lor este expresia activităţii normative a majorităţii. În acest sens, opoziţia poate adopta
mai multe strategii:
1. de întârziere a deliberării prin amendamente dilatorii, cu caracter obstrucţionist,
care să sufoce în dezbateri sterile proiectul, când autorii lor sunt conştienţi că nu pot fi adoptate;
2. de colaborare, cu acordul majorităţii, la opera legislativă a Camerei printr-o poziţie
constructivă.
În literatura de specialitate au fost evidenţiate ca trăsături ale amendamentelor:
sub aspect formal, amendamentele se prezintă în scris, cu excepţia
amendamentelor orale, care pot fi prezentate direct în şedinţa Camerei, dar numai pentru
problemele de redactare sau de mică însemnătate;
amendamentele se prezintă motivat,
amendamentul se supune deliberării organului unde a fost depus: deputaţii pot
depune amendamente până la întocmirea raportului comisiei sesizate în fond, deoarece după
aceea amendamentele se pot formula numai de grupurile parlamentare sau de Guvern;
amendamentele care implică modificări ce privesc bugetul de stat sau bugetul
asigurărilor sociale de stat se comunică Guvernului spre a-şi exprima opinia;
în plen se pot formula, în principiu, două categorii de amendamente: orale, cu
privire la probleme de mai mică însemnătate sau de redactare, şi amendamente de fond, dar
numai la modificările intervenite în urma examinării şi definitivării textului în comisii.

8
 §4. Dezbaterea în plenul Camerei

Parlamentarii iau cuvântul în ordinea de pe lista de înscriere la cuvânt. Există două

situaţii când parlamentarii au dreptul de a lua cuvântul în afara listei prestabilite:
în chestiuni ce implică persoana lor;
în probleme de Regulament.
Cuvântul se acordă de către preşedinte, iar cuvântul se rosteşte de la tribuna Camerei.
Preşedintele are dreptul să limiteze durata luărilor de cuvânt în funcţie de obiectul dezbaterilor,
vorbitorii sunt obligaţi să se refere exclusiv la chestiunea pentru discutarea căreia s-a înscris la
cuvânt.
Dezbaterea cuprinde două faze:

1.
DEZBATEREA 2.
GENERALĂ
DEZBATEREA PE
ARTICOLE

1.
Dezbaterea generală

Dezbaterea generală a proiectului sau a propunerii legislative este precedată de

prezentarea de către iniţiator a motivelor care au condus la promovarea acestuia.
Se prezintă apoi raportul comisiei sesizate în fond, după care se dă cuvântul
parlamentarilor în ordinea înscrierii lor pe listă. Pentru dezbaterea generală a proiectului sau a
propunerii legislative fiecare grup parlamentar poate să desemneze un singur reprezentant.
Iniţiatorul proiectului sau al propunerii legislative, preşedintele comisiei sesizate în fond
sau raportorul acestei comisii are dreptul să ia cuvântul înainte de încheierea dezbaterii generale.
Înainte de încheierea dezbaterii generale, iniţiatorul are dreptul să ia cuvântul.
În faza dezbaterilor generale nu pot fi propuse amendamente.

2.
Dezbaterea pe articole

Discutarea articolelor începe cu amendamentele depuse la comisii, admise şi respinse.

În cursul dezbaterilor deputaţii/senatorii, Guvernul sau grupurile parlamentare pot pune
în discuţie amendamentele respinse de comisia sesizată în fond sau amendamentele depuse la
comisie, în conformitate cu prevederile prezentului regulament.
În plenul Camerei se pot formula amendamente de corelare tehnico-legislativă, gramaticale sau
lingvistice. Amendamentele se depun în scris la preşedintele de şedinţă şi la raportorul comisiei
sesizate în fond. În plenul Camerei nu pot fi depuse amendamente de fond.
Supunerea la vot a amendamentelor se face în următoarea ordine:
1. amendamentele prin care se propune eliminarea unor texte:
2. amendamentele de modificare şi/sau de completare propuse de comisia sesizată în
fond;
3. amendamentele de modificare şi/sau de completare respinse şi cuprinse în
raportul comisiei şi apoi cele de corelare tehnico-legislativă, gramaticale şi lingvistice.
9
 Camera se va pronunţa prin vot distinct asupra fiecărui amendament, în afară de cazul în
care adoptarea unuia exclude acceptarea celorlalte. Textele articolelor la care nu se formulează
amendamente, obiecţii şi observaţii se consideră adoptate.
Proiectul de lege sau propunerea legislativă, în forma rezultată din dezbaterea pe
articole, se supune Camerei spre adoptare în condiţiile existenţei cvorumului legal.
Votul final poate avea loc într-o şedinţă consacrată acestui scop, conform programului
de lucru aprobat. În cazul în care până la data şedinţei de vot final, stabilită prin ordinea de zi,
dezbaterea pe articole nu s-a încheiat, votul final se amână de drept.
Proiectul de lege sau propunerea legislativă la care nu s-au făcut amendamente până la
data şedinţei de vot se supune direct votului final, după prezentarea de către iniţiator a expunerii
de motive şi de către comisia sesizată în fond a raportului, precum şi după audierea punctelor de
vedere ale reprezentanţilor grupurilor parlamentare.

§5. Votul

Votul reprezintă manifestarea de voinţă ce exprimă acordul sau dezacordul

parlamentarilor Camerei sau Camerelor reunite în şedinţă comună pentru luarea unei decizii
referitoare la măsura de ordin legislativ, politic, procedural, disciplinar, electiv ori de altă natură ce
a făcut obiectul dezbaterii (Ioan Muraru, Mihai Constantinescu).
Prin vot se adoptă sau se respinge o lege de către Cameră.
Votul parlamentarilor este personal. Votul este egal, indiferent de funcţiile deţinute de
unii parlamentari. El poate fi deschis sau secret. Dreptul de vot se exercită de parlamentari în
Camera din care fac parte sau în cadrul şedinţei comune la care participă.

5.1. Votul deschis

Votul deschis se exprimă prin ridicarea mâinii, ridicarea în picioare, apel nominal,
mijloace electronice.

Votul prin
ridicarea
mâinii

Vot prin
mijloace Vot
electronice VOT prin ridicarea
DESCHIS în picioare

Apelul
nominal

Votul prin ridicarea mâinii şi prin ridicarea în picioare este cel mai utilizat.
Avantajul acestui tip de vot îl reprezintă simplitatea şi rapiditatea.

10
 Apelul nominal. Votul prin apel nominal se desfăşoară astfel: preşedintele explică
obiectul votării şi sensul cuvintelor: „pentru”, „contra” şi „abţinere”; unul dintre secretari dă citire
numelui şi prenumelui deputaţilor; fiecare deputat răspunde: „pentru”, „contra” sau „abţinere”.

5.2. Votul secret

Modalităţi ale VOTULUI SECRET

Votul cu buletine de vot

Votul prin bile

Votul prin mijloace electronice

Votul secret se exprimă prin buletine de vot, prin bile, prin mijloace electronice.
Votul cu buletine de vot. Acest tip de vot este caracteristic în materie de numiri sau în
alte situaţii legate de persoane. În cazul votului cu buletine de vot, pe buletin se trec numele şi
prenumele candidaţilor, funcţiile pentru care aceştia candidează şi, după caz, grupul parlamentar
din care fac parte sau care i-a propus. Deputatul votează „pentru”, lăsând neatinse pe buletinul de
vot numele şi prenumele persoanei propuse; el votează „contra”, tăind numele şi prenumele
persoanei propuse.
Votul cu bile. În faţa preşedintelui Camerei se aşează o urnă albă şi una neagră.
Deputaţii vin pe rând la urne, după ce primesc de la secretari câte două bile, una albă şi una
neagră, pe care le introduc în cele două urne. Bila albă introdusă în urna albă şi bila neagră
introdusă în urna neagră înseamnă vot „pentru”, iar bila neagră introdusă în urna albă şi bila albă
introdusă în urna neagră înseamnă vot „contra”; pentru „vot nul”, ambele bile se introduc în urna
neagră.

Votul cu bile se
utilizează pentru acordarea
sau retragerea încrederii
acordate Guvernului şi
punerea sub acuzare sau
suspendarea din funcţie a
Preşedintelui României.
Constatarea rezultatului
votului bile se face în
prezenţa Biroului permanent.

Votul electronic. Votul prin mijloace electronice poate fi utilizat atât ca modalitate a
votului deschis, dar şi a votului secret. El se realizează prin conectarea unuia dintre contactele
care reprezintă „vot pentru”, „vot împotrivă” sau „abţinere”. Rezultatul votului electronic se
afişează prin dispoziţia preşedintelui de şedinţă.

11
 Ori de câte ori votul prin
mijloace electronice este deschis,
acesta se introduce pentru fiecare
parlamentar pe site-ul Camerei
Deputaţilor, în cazul votului final
sau atunci când plenul Camerei
hotărăşte în mod expres.

În stabilirea rezultatelor votării, esenţial este numărul minim de voturi necesar pentru ca
decizia referitoare la măsura care a făcut obiectul votului să poată fi luată. Această majoritate
poate fi simplă, absolută sau calificată.
Majoritatea simplă/relativă – este situaţia când se poate decide cu cele mai multe
voturi.
Majoritatea absolută reprezintă jumătate plus unu din numărul total al
parlamentarilor (unei Camere sau ambelor Camere, după caz).
Majoritatea calificată este determinată prin lege (calificată), ea reprezentând, de regulă,
2/3 din totalul parlamentarilor(de exemplu, legile constituţionale se adoptă cu majoritate de cel
puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere). Uneori există şi alte calificări legale, precum
3/4 ( de exemplu, în cazul medierii cu privire la legea de revizuire a Constituţiei) sau 4/5.
Înainte de votare, preşedintele Camerei poate cere verificarea cvorumului prin apel
nominal sau prin numărare. Parlamentarii care nu îşi exercită dreptul de vot, dar care au fost
prezenţi în sala de şedinţe, intră în numărul regulamentar de stabilire a cvorumului (art. 129 alin. 6
din R.C.D. şi art. 136 alin. 6 din R.S.)
În caz de paritate de voturi votul se repetă. Preşedinţii celor două Camere îşi exprimă
prin vot opţiune, după votul deputaţilor/senatorilor.
Proiectele şi propunerile legislative respinse de Cameră nu mai pot fi readuse în discuţia
acesteia în cursul aceleiaşi sesiuni.
Proiectele sau propunerile adoptate de Camera Deputaţilor se semnează de preşedintele
acesteia şi se înaintează Senatului în vederea dezbaterii şi adoptării sau invers.

§6. Medierea – etapă facultativă

Medierea ca fază a procedurii legislative, a fost înlăturată prin Legea de revizuire a

Constituţiei nr.429/2003, aceasta fiind menţinută, ca o procedură specială, pentru procedura
revizuirii Constituţiei României, în condiţiile art.150 şi art.151 din Constituţie.
Dacă una dintre Camere adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o
redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră, preşedintele Camerei Deputaţilor şi
preşedintele Senatului vor iniţia procedura de mediere.
În acest scop Biroul permanent va propune Camerei Deputaţilor, după consultarea
grupurilor parlamentare, un număr de 7 deputaţi care vor face parte din comisia de mediere,
urmărindu-se respectarea configuraţiei politice a Camerei. Deputaţii aprobaţi de Camera
Deputaţilor, împreună cu 7 senatori desemnaţi de Senat, formează comisia de mediere.
Comisia de mediere se reuneşte la sediul uneia dintre Camere la convocarea preşedintelui
comisiei sesizate în fond de la Camera care a adoptat ultima proiectul şi stabileşte regulile după
care îşi va desfăşura activitatea, inclusiv termenul în care urmează să prezinte raportul.
Conducerea lucrărilor se realizează prin rotaţie de către un deputat sau un senator, stabilit de
comisie.
Hotărârile comisiei se iau cu acordul majorităţii membrilor acesteia. În caz de egalitate la 7
voturi decide votul preşedintelui care conduce şedinţa comisiei în momentul votării.
12
 Activitatea comisiei încetează odată cu depunerea raportului, precum şi în cazul în care
comisia nu ajunge la un acord asupra raportului în termenul stabilit. În cazul în care comisia de
mediere nu ajunge la un acord cu privire la textele aflate în divergenţă sau dacă una dintre Camere
nu aprobă raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergenţă se supun dezbaterii în şedinţa
comună a celor două Camere, potrivit regulamentului acestor şedinţe.

§7. Promulgarea legii

Art. 77 din Constituţie

(1) Legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui României. Promulgarea legii se face
în termen de cel mult 20 de zile de la primire.
(2) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată,
reexaminarea legii.
(3) Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea
constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate
după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat
constituţionalitatea.

Promulgarea este actul prin care şeful statului afirmă că legea a fost regulat votată de
corpurile legiuitoare, ordonă publicarea ei şi dă ordin autorităţilor administrative şi judecătoreşti
ca să o aplice, iar particularilor să i se supună (Paul Negulescu şi George Alexianu)
Prin promulgarea legii, preşedintele atestă finalizarea procesului legislativ. Promulgarea
este actul prin care Preşedintele autentifică şi învesteşte legea adoptată de Parlament cu formulă
executorie. Promulgarea se face prin decret prezidenţial. Preşedintele nu poate refuza
promulgarea legii.
Legea votată de Cameră, în forma adoptată de Camera decizională se semnează de
preşedintele acesteia, precizând şi conform cărei categorii de majorităţi legea a fost adoptată.
Legea se trimite ulterior spre promulgare Preşedintelui României.
Promulgarea se face în termen de 20 de zile de la primire. Promulgarea vizează doar
legile organice şi legile ordinare. Art. 151 alin. 3 din Constituţie prevede că legea constituţională
este definitivă de la data aprobării sale de către electorat prin referendum.
Înainte de promulgarea legii, Preşedintele are la dispoziţie următoarele instrumente
constituţionale:
Reexaminarea legii;
Sesizarea Curţii Constituţionale.
Înainte de promulgare Preşedintele poate cere Parlamentului o singură dată
reexaminarea legii. În cazul în care Preşedintele constată unele deficienţe ale legii, fie că este vorba
de aspecte ce vizează procedura legislativă, fie de conţinutul legii, el poate cere reexaminarea legii.
Reexaminarea legii de către Camera Deputaţilor/Senat, în urma cererii făcute de Preşedintele
României va avea loc în cel mult 30 de zile de la primirea cererii. Reexaminarea legii se efectuează
mai întâi de Camera Deputaţilor dacă aceasta a fost prima Cameră sesizată sau de Senat, dacă
legea a fost adoptată prima dată de această Cameră. Reexaminarea legii pe baza cererii
Preşedintelui României se face cu respectarea procedurii legislative.
În cazul sesizării Curţii Constituţionale de către Preşedintele României în baza art. 146
lit. a din Constituţie, Curtea va comunica Preşedintelui României sesizarea primită, în ziua
înregistrării. Până la data dezbaterii de către Curte a sesizării, preşedinţii celor două Camere pot
prezenta, în scris, punctul lor de vedere.
În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora,
Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu
decizia Curţii Constituţionale. Dacă decizia Curţii Constituţionale declară o lege ca fiind
neconstituţională anterior promulgării ei, vor fi aplicabile prevederile art. 147 alin. 2 din
Constituţia revizuită, potrivit cărora Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile
constatate ca neconstituţionale pentru a le pune de acord cu această decizie.

13
 Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea sau s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei,
promulgarea legii se face în 10 zile de la primirea după reexaminare sau de la primirea deciziei
prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.

§8. Publicarea şi intrarea în vigoare a legii

Art. 78 din Constituţie

Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data
publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.

Legea se publică în Monitorul Oficial, Partea I şi intră în vigoare la 3 zile de la data

publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. Termenul de 3 zile se calculează pe zile
calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, şi expiră la ora 24 a
celei de-a treia zi de la publicare.
Curtea Constituţională a stabilit că, atunci când este vorba de termene care privesc
desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice, acestea se calculează pe zile
libere, în măsura în care nu se prevede altfel, în mod expres (D.C.C. nr. 233/1999, publicată în M.
Of. nr. 638 din 28. 12. 1999).
Prin publicare legile sunt aduse la cunoştinţa publică şi intră în vigoare, devenind astfel
obligatorii pentru toţi. Publicarea este asigurată de Camera Deputaţilor.

14
15
16
 §9. Procedura de urgenţă

La cererea iniţiatorului, la propunerea Biroului permanent sau a unui grup parlamentar,

Camera Deputaţilor poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative în procedură de
urgenţă (art. 115 alin. 1 din R.C.D.). La Senat, procedura de urgenţă este declanşată la cererea
Guvernului sau din iniţiativă proprie (art. 107 alin. 1 din R.S.). Cererea pentru procedura de
urgenţă se supune aprobării Comitetului liderilor grupurilor parlamentare la Camera Deputaţilor
şi, Senatului în prima şedinţă de plen.
Regulamentele parlamentare prevăd situaţiile în care este utilizată procedura de urgenţă:
proiectele de legi referitoare la armonizarea legislaţiei României cu cea a Uniunii
Europene şi a Consiliului Europei;
proiectele privind aprobarea sau respingerea ordonanţelor de urgenţă se supun de
drept dezbaterii şi adoptării de către Camere în procedură de urgenţă.
în cazul în care Camera Deputaţilor a adoptat, ca primă Cameră sesizată, o
prevedere din proiectul de lege care intră în competenţa sa decizională, neînsuşită de Senat şi
retrimisă pentru o nouă dezbatere, precum şi în cazul în care Senatul, în calitate de Cameră
decizională, a adoptat, într-un proiect de lege, o prevedere pentru care competenţa decizională
aparţine Camerei Deputaţilor. Decizia Camerei Deputaţilor este definitivă.
Deputaţii/senatorii, grupurile parlamentare, Guvernul sau comisiile (la Senat) pot
prezenta amendamente în scris, motivate, care se trimit comisiei sesizate în fond. Dezbaterea unui
proiect de lege sau a unei propuneri legislative în procedură de urgenţă nu poate depăşi durata de
timp aprobată de Cameră, la propunerea preşedintelui acesteia. Biroul permanent, după primirea
raportului comisiei sesizate în fond, înscrie cu prioritate în proiectul ordinii de zi proiectul de lege
sau propunerea legislativă.
Procedura de urgenţă are ca scop adoptarea legii în interval de timp redus prin scurtarea
termenelor şi comprimarea unor aspecte privitoare la procedura legislativă obişnuită.

SECŢIUNEA A 3-A

FUNCŢIA DE CONTROL PARLAMENTAR

În literatura de specialitate s-a afirmat că, funcţia de control parlamentar este mai
importantă ca funcţia legislativă (Marcel Prelot şi Jean Boulouis). Controlul parlamentar este
consecinţa firească a principiului democratic al separaţiei şi echilibrului între puteri. Puterile nu
doar colaborează reciproc, ci ele se şi controlează reciproc, în limitele şi condiţiile stabilite de
Constituţie.
„Atunci când membrii legislativului au încredinţat altcuiva puterea de a executa legile pe
care ei le-au făcut, acestora le-a rămas totuşi posibilitatea de a recăpăta puterea, atunci când au
temei pentru aceasta, şi de a pedepsi orice are administrare a legilor” (John Locke).
Controlul parlamentar este una din consecinţele nemijlocite ale principiului democratic
al reprezentării. Parlamentarii, ca reprezentanţi ai Naţiunii, au dreptul şi, mai ales obligaţia, în
virtutea chiar a mandatului lor reprezentativ, obţinut prin alegeri, să controleze afacerile publice
care, prin natura lor, sunt legate de asigurarea binelui comun şi de apărarea interesului naţional.
De aceea, în orice Parlament democratic, controlul executivului şi al vieţii social-politice în
general constituie o prerogativă esenţială, a cărei dezvoltare este indisolubil legată de
democratizarea vieţii sociale.
Ideea de control parlamentar nu presupune subordonarea puterii executive celei
legislative. Controlul parlamentar se exercită asupra Guvernului şi asupra Preşedintelui României
în modalităţile prevăzute în Constituţie şi în Regulamentele corpurilor legiuitoare.
17
 În practica constituţională s-au evidenţiat următoarele instrumente şi proceduri de
control parlamentar:

1. Aprobarea prealabilă a Parlamentului şi consultarea prealabilă de către Preşedintele

României ori încuviinţarea de către Parlament a măsurilor excepţionale luate de Şeful
statului.

2. Retragerea încrederii acordate Guvernului.

3. Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program, a unei declaraţii de politică

generală sau a unui proiect de lege.

4. Întrebările şi interpelările.

5. Anchetele parlamentare.

6. Solicitarea urmăririi penale a membrilor guvernului pentru fapte săvârşite în exerciţiul

funcţiei lor.

7. Suspendarea din funcţie a Preşedintelui.

8. Punerea sub acuzare a Preşedintelui.

§1. Aprobarea, consultarea, încuviinţarea de către Parlament a măsurilor

excepţionale luate de Preşedintele României

Sediul materiei îl regăsim în: art. 89. alin 1, art. 92. alin 2 şi 3, art. 93, art. 90, art. 115 din
Constituţie.

Art. 89 alin. 1: „După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor

grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a
acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima
solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură”.

Art. 92 alin. 2: „Preşedintele poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului,

mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea
Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare”.

Art. 92 alin 3: „În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele
României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă
Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în
24 de ore de la declanşarea agresiunii”.

Art. 93 alin. 1: „Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea
de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului
încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia”.

Art. 90: „Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului
să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional”.
§2. Retragerea încrederii Guvernului

18
 Principiul care stă la baza controlului Parlamentului asupra activităţii Guvernului este
formulat în art. 109 alin. 1 din Constituţie care statuează că: „Guvernul răspunde politic numai în
faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic
solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia”.
Retragerea încrederii Guvernului este sancţiunea cea mai gravă ce poate fi aplicată
acestuia de Parlament şi este o soluţie ce trebuie aplicată cazurilor extreme, când Parlamentul
ajunge la concluzia că Guvernul nu mai justifică încrederea cu care l-a învestit.
Singura autoritate publică în faţa căreia Guvernul răspunde politic nu poate fi decât
Parlamentul, iar sancţiunea corespunzătoare acestei răspunderi politice este demiterea
Guvernului, ca urmare a retragerii încrederii acordate prin votul de învestitură, prin adoptarea
moţiunii de cenzură, iar îndeplinirea defectuoasă de către Guvern a mandatului încredinţat de
Parlament este un motiv suficient pentru adoptarea unei moţiuni de cenzură.
Fiind un instrument politic la îndemâna opoziţiei, moţiunea de cenzură sancţionează
neîndeplinirea sau realizarea defectuoasă a programului de guvernare.
Programul politic de guvernare este şi rămâne al Guvernului, dar principiul separaţiei
puterilor impune regula după care executivul nu îşi poate realiza programul decât în măsura în
care Parlamentul îi îngăduie să o facă.
Modalităţile de control şi echilibru reciproc dintre Parlament şi Guvern presupune
utilizarea raţională a competenţelor şi a responsabilităţilor fiecăreia dintre cele două autorităţi, iar
adoptarea moţiunii de cenzură reprezintă un vot de blam la adresa Guvernului şi a activităţii sale.
Putem vorbi astfel, de o conduită culpabilă a Guvernului în ansamblul său.
Dacă majoritatea parlamentară are o altă opinie cu privirea la îndeplinirea de către
actualul Guvern a politicilor guvernamentale şi înseamnă că acest Guvern nu mai discerne între
ceea ce este esenţial şi, ceea ce este neesenţial. Or, putem susţine fără putinţă de tăgadă că acest
Guvern are o vină, vina sa constă în faptul că nu a reuşit să armonizeze priorităţile strategiei
guvernării cu opţiunile politice ale majorităţii ce s-a creat în Parlament, ştiut fiind că, majoritatea
parlamentară evocă opţiunea naţională.
Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată
Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi
senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii.
Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa
comună a celor două Camere. Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii
care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia
cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 114.
În anul 2009 a fost iniţiată de către deputaţii şi senatorii PNL şi UDMR moţiunea de
cenzură „11 împotriva României”. Moţiunea a fost semnată de 117 parlamentari (82 de deputaţi şi
35 de senatori) şi dezbătută în data de 13 octombrie 2009. Camerele reunite ale Parlamentului
României, în şedinţă comună au adoptat moţiunea de cenzură cu 254 de voturi „pentru” şi 176 de
voturi „împotrivă”, ceea ce a condus la demiterea Guvernului Boc.

§3. Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program, a unei

declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege

Art. 114 din Constituţie

(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în
şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de
lege.
(2) Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la
prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată
în condiţiile articolului 113.

19
 (3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de lege prezentat,
modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră adoptat,
iar aplicarea programului sau a declaraţiei de politică generală devine obligatorie pentru Guvern.
(4) În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit
alineatului (3), dezbaterea acesteia se va face în şedinţa comună a celor două Camere.

Acest atribut al Guvernului este în strânsă legătură cu rolul pe care îl are acesta:
„realizarea politicii interne şi externe a statului”, dar şi cu poziţia Guvernului în cadrul instituţiilor
statului şi anume, faptul că el este emanaţia Parlamentului şi este responsabil în faţa acestuia
pentru activitatea pe care o desfăşoară.
Angajarea răspunderii politice a Guvernului reprezintă o procedură prin care, pentru a
face faţă unor împrejurări deosebite, ce reclamă stabilirea de măsuri urgente, care sunt de
competenţa Parlamentului, Guvernul urmăreşte adoptarea unui program, unei declaraţii de
politică generală sau a unui proiect de lege, cu sprijinul majorităţii parlamentare pe care se
întemeiază şi în condiţii de maximă celeritate (Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Ioan Muraru,
Florin Vasilescu, Ioan Vida).
Angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege constituie un artificiu ingenios, chiar
agresiv pentru obţinerea adoptării unei legi pe o altă cale decât cea obişnuită, bulversând
procedura legislativă obişnuită (Ion Deleanu).
Angajarea răspunderii Guvernului – un mijloc de presiune asupra legislativului.
Procedeul produce o scurtcircuitare a activităţii legislative când se uzează de el, Parlamentul
pierde controlul legiferării căci, de obicei, parlamentarii vor fi mai dispuşi să dea dreptate
Guvernului decât să se confrunte cu o criză guvernamentală şi mai ales cu alegerile anticipate
atunci când dizolvarea Camerelor poate fi utilizată ca o contrapondere a răspunderii ministeriale
(Dan Claudiu Dănişor).
Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în
şedinţă comună, asupra:
unui program;
a unei declaraţii de politică generală;
a unui proiect de lege.

Aceste documente se consideră că sunt adoptate în cazul în care o moţiune de cenzură,

depusă în următoarele 3 zile, nu a fost adoptată.
Termenul de 3 zile este un termen de decădere. În lipsa unei prevederi regulamentare, în
practica parlamentară s-a statornicit regula că împlinirea acestui termen se constată de către
birourile permanente reunite ale Camerelor.
Procedura în cazul angajării răspunderii Guvernului are în vedere următoarele etape:
1. Atunci când Guvern îşi asumă răspunderea în baza art. 114 din Constituţie se va
aduce acest fapt la cunoştinţa Birourilor permanente ale celor două Camere. Acestea vor stabili
ordinea de zi şi programul viitoarei şedinţe comune în care Guvernul îşi va angaja răspunderea.
2. Preşedinţii celor două Camere vor convoca deputaţii şi senatorii în şedinţă
comună, data şi locul şedinţei comune fiind comunitate Guvernului de către preşedintele Camerei
Deputaţilor, cu 24 de ore înainte ca aceasta să aibă loc.
3. În şedinţă comună, Primul-ministru declară în mod expres că îşi asumă răspunderea
asupra unui proiect de lege. Motivându-şi recurgerea la această cale de promovare a unui proiect
de lege, urmată de prezentarea conţinutului noii reglementări.
4. Prezentarea nu este urmată de dezbateri. Din acest moment începe să curgă
termenul de 3 zile pentru depunerea moţiunii de cenzură (art. 78 din Regulamentul şedinţelor
comune)
Angajarea răspunderii Guvernului deplasează dezbaterea de la proiectul de lege la
încrederea în Guvern şi aceasta numai în ipoteza în care s-a depus o moţiune de cenzură.
Astfel, în fond, angajarea răspunderii Guvern constă într-un test asupra majorităţii,
privind sprijinul parlamentar de care se bucură Guvern, fie în sensul că cei ce ar fi putut prezenta

20
o moţiune de cenzură nu au făcut-o, întrucât şi-au dat seama că nu are sorţi de izbândă, fie că
dacă o asemenea moţiune a fost depusă, ea este respinsă.
În ceea ce priveşte demersul Guvernului se subînţelege că iniţiativa angajării revine
întregii echipe guvernamentale. Răspunderea are caracter solidar, ea fiind angajată nu în numele
unui ministru – fie chiar şi Primul-ministru – ci în numele întregii echipe guvernamentale.
Moţiunea de cenzură, în aceste condiţii, este o moţiune provocată aşa încât ea poate fi
iniţiată şi de parlamentarii ce semnaseră o moţiune anterior respinsă, deşi acestora alin. 4 al art.
114 din Constituţie le interzice să iniţieze o nouă moţiune în aceeaşi sesiune. Ea are ca efect
mobilizarea majorităţii guvernamentale pentru respingerea ei. Desigur că dacă această majoritate
nu e cea scontată de Guvern, el va fi demis potrivit art. 114 alin. 2 combinat cu art. 110 din
Constituţie şi, totodată proiectul de lege respins.
Dacă însă nu e demis, legea se consideră adoptată fără a mai parcurge toate stadiile
obişnuite privind dezbaterea în comisii, înscrierea pe ordinea de zi şi deliberarea în plen. De aceea
recurgerea la această procedură are un caracter excepţional, numai când Guvernul va considera că
nu îşi poate îndeplini mandatul încredinţat la învestire, prin votul de încredere a Camerelor, fără
adoptarea acelei legi.
El riscă totul pentru că, altminteri, sub aspect politic, nu are nimic de pierdut.
Dacă proiectul a fost adoptat se depune la secretariatul general al Camerei Deputaţilor,
respectiv al Senatului, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale. Dacă în
2 zile nu este atacată la Curtea Constituţională, legea se trimite spre promulgare, Preşedintele
având dreptul de a cere reexaminarea în baza 77 alin. 2 din Constituţie.
Întrucât implică posibilitatea unei moţiuni de cenzură, angajarea răspunderii Guvern are
semnificaţia unei proceduri mixte: de control şi de legiferare. Este o procedură de control întrucât
are drept consecinţă deplasarea dezbaterii de la proiectul de lege prezentat la sprijinul acordat
Guvernului, cu atât mai evidentă când s-a iniţiat o moţiune de cenzură. Dar prin efectele sale
această procedură este şi de legiferare, proiectul de lege prezentat fiind considerat adoptat dacă nu
s-a depus o moţiune de cenzură sau aceasta a fost respinsă. Chiar şi în această din urmă ipoteză,
având în vedere regimul constituţional al moţiunii de cenzură – dezbaterea ei în a treia zi de la
prezentare şi prezentarea în plen a moţiunii înăuntrul unui termen de 5 zile de la depunere –
rezultă că durata de adoptare a legii este mult mai scurtă faţă de aceea din dreptul comun.
Angajarea răspunderii politice a Guvernului este un mijloc procedural pentru evitarea
unui fenomen cunoscut sub denumirea de „disociere a majorităţilor”.
În situaţia în care majoritatea pentru adoptarea unei măsuri nu a fost întrunită, ea fiind,
deci, respinsă, dar Guvernul a condiţionat de adoptarea acelei măsuri continuarea mandatului
primit prin învestitură, susţinând că ea este esenţială pentru realizarea politicii sale, sau un
membru al Guvernului a declarat aceasta, sub aspect politic şi moral ei sunt obligaţi să
demisioneze (Ioan Muraru).
Angajarea răspunderii asigură ca majoritatea pentru demiterea Guvernului să coincidă
cu aceea pentru respingerea legii de care însăşi Guvernul a legat existenţa sa, întrucât Parlamentul
are posibilitatea să-l demită dacă nu este de acord cu aceasta (legea), astfel că, dacă nu a făcut-o,
rezultă implicit, dar nu mai puţin evident, voinţa sa tacită şi prezumată de a o adopta.
Deliberarea în şedinţă comună a Camerelor este, în general, o procedură de urgentare în
adoptarea legii, întrucât astfel procedura parlamentară este unică, nu se mai repetă în fiecare
Cameră.
Angajarea răspunderii este considerată a avea caracterului unei procedurii de urgenţă (Ioan
Muraru)
Prin angajarea răspunderii sale politice, Guvernul pune Parlamentul în faţa unei
alternative:
1. fie să-l menţină în funcţie, obligându-l să-i acorde ceea ce i-a cerut;
2. fie să nu-i acorde cele solicitate pentru a putea acţiona, prin asumarea
responsabilităţii demiterii sale.
Avantajele pentru Guvern sunt evidente:

21
 îşi verifică sprijinul parlamentar şi determină polii de interese din interiorul
Parlamentului;
obligă Parlamentul ca printr-un vot tacit şi global să formuleze o judecată de
valoare asupra unor probleme controversate;
dacă obiectul a fost un proiect de lege, procedurii legislative obişnuite i se
substituie „votul tacit”; atunci când nu se depune o moţiune de cenzură, guvernul îşi consolidează
poziţia. (Dana Apostol Tofan)
Aplicarea acestei proceduri în practica de stat s-a dovedit atipică, de unde concluzia că
un Guvern, oricare ar fi acesta, doreşte să-şi extindă puterea de a legifera, până la urmă, în dauna
forului legiuitor – a Parlamentului.
În istoria recentă constituţională (1989-2009), niciodată un Guvern nu a fost demis ca
urmare a angajării răspunderii sale, deşi uneori a fost depusă o moţiune de cenzură, care însă a
„căzut” la vot. În schimb, de regulă, a fost sesizată Curtea Constituţională.
Având în vedere dispoziţiile art. 61 alin 1 din Constituţie potrivit căruia „Parlamentul
este organul reprezentativ suprem al poporului şi unica autoritate legiuitoare a ţării”, Guvernului
nu ar trebui să i se permită decât cu titlu de excepţie să pătrundă în sfera de reglementare primară
a relaţiilor sociale, să intre în câmpul de acţiune a forului legiuitor. Însă, din cauza caracterului
prea general al redactării textelor constituţionale, angajarea răspunderii Guvernului şi delegarea
legislativă s-au transformat din excepţie în regulă.
Completarea adusă prin legea de revizuire, în sensul admiterii posibilităţii modificării sau
completării proiectului de lege promovat de Guvern, cu condiţia ca amendamentele aduse în
Parlament să fie acceptate de Guvern, nu contribuie la clarificarea procedurii speciale de adoptare
a unui proiect de lege pe cale angajării răspunderii Guvernului.
În ce priveşte posibilitatea de a interveni în conţinutul efectiv al proiectului de lege, deşi
iniţial s-a susţinut că Guvernul poate accepta eventuale modificări ale acestuia, iar dezbaterile ce
au loc ar putea privi conţinutul acestui proiect, în practica de stat, conturată în aplicarea art. 113,
în varianta iniţială a Constituţiei, textul legii a rămas întotdeauna cel promovat de Guvern.
O altă chestiune, care a provocat multe dezbateri în doctrină şi nu numai, o reprezintă
angajarea răspunderii pe un „pachet de legi”.
Întrucât Constituţia precizează că este vorba de textul „unui proiect de lege”. Într-o
interpretare restrictivă nu poate face obiectul procedurii angajării politice orice text susceptibil de
votare. Sintagma „proiect de lege” ar trebui să inducă ideea, contrar practicii guvernamentale, că
nu poate fi vorba de un „pachet de legi”. Totuşi Curtea Constituţională a „tolerat”, prin încifrare
în propria jurisprudenţă, angajarea răspunderii politice de către Guvern, în mod sistematic, asupra
unui „pachet de legi”.
Guvernul şi-ar putea asuma răspunderea, la începutul legislaturii, asupra unui „pachet de
legi” care să acopere întregul său program de guvernare pe perioada întregului mandat.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr.298/2006 se precizează că dispoziţiile art. 114 din
constituţie nu prevăd cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un proiect de lege sub aspectul
structurii sale şi al întinderii domeniului de reglementare. Curtea, invocând propria jurisprudenţă,
precizează că un proiect de lege poate avea un caracter complex. În doctrină s-a afirmat: „caracter
complex” e una şi „pluralitatea de legi” e alta (Ion Deleanu).
În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate conform 114 alin.
3 din Constituţie, dezbaterea acesteia se va face în şedinţă comună a celor două Camere. Ca atare,
Parlamentul o poate aproba sau respinge, deoarece legile adoptate prin procedura angajării
răspunderii Guvernului nu se bucură de un regim juridic special.
În ipoteza respingerii, poziţia Guvernului devine şubredă, dar nu este obligat să
demisioneze (Ionescu Cristian).
În ce priveşte votul necesar cu ocazia reexaminării, deşi art. 114 alin. 4 din Constituţie
nu face nicio precizare cu privire la majoritatea necesară pentru adoptarea legii, după reexaminare,
nici dacă această majoritate este diferită după cum legea este organică sau ordinară, într-o opinie
s-a susţinut că legea ce nu ar putea fi respinsă tacit decât printr-o majoritate absolută ar trebui
decât să fie explicit admisă cel puţin tot printr-o astfel de majoritate.

22
 Art. 43 din Regulamentul şedinţelor comune s-a oprit la cea de-a doua soluţie posibilă,
prevăzând că legea organică reexaminată se va adopta cu cel puţin majoritatea absolută, iar legea
ordinară reexaminată se va adopta cu cel puţin majoritatea simplă.
O a doua situaţie în care Parlamentul poate reveni asupra legii adoptate în condiţiile
aplicării art. 114 din Constituţie apare atunci când Curtea Constituţională ar constata
neconstituţionalitatea legii sau a unor prevederi din aceasta, în cadrul controlului anterior sau
ulterior promulgării, fiind puse în aplicare dispoziţiile art. 147 alin. 1 din Constituţie.

§4. Întrebările şi Interpelările

Art. 112 alin. 1 din Constituţie

Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările sau la
interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, în condiţiile prevăzute de regulamentele celor
două Camere ale Parlamentului.

Textul constituţional este completat de dispoziţiile regulamentare.

4.1. Întrebările

Întrebarea este definită în dispoziţiile regulamentare ca fiind o simplă cerere de a răspunde

dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei
publice înţeleg să comunice Camerei informaţiile şi documentele solicitate de aceasta sau de comisiile permanente ori
dacă Guvernul are intenţia de a lua o hotărâre într-o problemă determinată (art. 165 alin. 2 din R.C.D.şi art.
158 alin. 2 din R.S.)
Întrebările pot fi orale sau scrise. Deputaţii adresează întrebările orale din două în două
săptămâni, în ziua de luni între orele 1800- 1900. La Senat, întrebările scrise sau orale se depun în
scris, prin grupul parlamentar, la secretarul desemnat al Senatului, cel mai târziu până la ora 10.00
a zilei de joi.
Întrebările scrise se adresează de deputaţi/senatori:
Guvernului;
miniştrilor;
altor conducători ai organelor administraţiei publice.
La întrebările orale şi la cele scrise, membrii Guvernului nu răspund, dacă cel care a
adresat întrebarea nu se află în sala de şedinţă. Nici un deputat/senator nu poate adresa mai mult
de două întrebări în aceeaşi şedinţă.
Nu se admit întrebările care:
privesc probleme de interes personal sau particular;
urmăresc în exclusivitate obţinerea unei consultaţii juridice;
se referă la procese aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau pot afecta
soluţionarea unor cauze aflate în curs de judecată;
privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc funcţii publice.

4.2. Interpelarea

Regulamentele celor două Camere definesc interpelarea ca pe o cerere adresată Guvernului

sau unui membru al acestui de un grup parlamentar, de unul sau mai mulţi deputaţi/senatori, prin care se solicită
explicaţii asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activităţii sale interne sau externe (art. 173 alin.
2 din R.C.D. şi art. 161 alin. 1 din R.S.).
Interpelare se face în scris, cu indicarea obiectului ei, fără nici o dezvoltare (la Camera
Deputaţilor) şi cu motivare (la Senat). Miniştrii interpelaţi sau secretarii de stat desemnaţi de
aceştia au obligaţia să participe la şedinţa consacrată răspunsurilor la interpelări.
O categorie aparte o reprezintă interpelările pentru primul ministru. Astfel, din două în două
săptămâni, în ziua de luni, între orele 1800- 18,3000, deputaţii îl pot interpela pe Primul-ministru.

23
Conform art. 112 alin. 2 din Constituţie, Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune
prin care să-şi exprime poziţia cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării.
Potrivit prevederilor regulamentare, principalele deosebiri între întrebare şi interpelare,
ca instrumente de control parlamentar, ar fi următoarele:
întrebările pot fi adresate Guvernului, miniştrilor şi conducătorilor oricăror
organe ale administraţiei publice, în timp ce interpelările pot fi adresate numai Guvernului sau
unui membru al acestuia;
întrebările pot fi prezentate atât oral, cât şi în scris, în timp ce interpelările trebuie
formulate întotdeauna în scris, cu precizarea obiectului;
interpelările se înscriu într-un registru special şi se afişează la sediul Camerei
respective, însă o asemenea obligaţie nu este prevăzută pentru întrebări;
interpelările se citesc de autorii lor în şedinţa publică a Camerei respective, în timp
ce asemenea regulă lipseşte în cazul întrebărilor;
interpelările au ca obiect probleme ale activităţii interne sau internaţionale
interesând politica generală a Guvernului, în schimb întrebările se pot limita la activităţi ale unui
anumit ministru sau ale altor organe ale administraţiei publice;
discutarea întrebărilor în Camere ia forma unui dialog între autorul lor şi
reprezentantul autorităţii publice căreia i-au fost adresate, pe când interpelarea poate face obiectul
unei discuţii, la care nu este exclus sa participe şi alţi membrii ai Camerei respective;
spre deosebire de întrebări, dezbaterea interpelărilor poate fi finalizată cu
adoptarea unei moţiuni prin care Camerele îşi exprimă poziţia cu privire la problema ce a făcut
obiectul interpelării .

§5. Ancheta parlamentară

Ancheta parlamentară – se organizează fie prin intermediul unei comisii ad-hoc,

instituită în acest scop, fie prin împuternicirea unei comisii permanente.
Potrivit principiului separaţiei puterilor, comisia de anchetă nu se poate substitui
competenţei unui organ de jurisdicţie, nici Ministerului Public şi nici instanţelor judecătoreşti. Ea
trebuie numai să culeagă informaţiile necesare şi să prezinte un raport cuprinzând prelucrarea
acestor informaţii.
Ancheta poate fi dispusă de una din Camere sau de Camerele reunite în şedinţă comună.
Ancheta se poate realiza de către comisii comune special învestite în acest scop sau de comisiile
permanente ale Camerelor. Activitatea comisiei de anchetă se va finaliza cu un raport ce va fi
supus dezbaterii în plenul Camerei.
Comisia de anchetă fiind o comisie ad-hoc se desfiinţează odată cu încheierea dezbaterilor
în plen asupra raportului prezentat.

§6. Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru fapte săvârşite în

exerciţiul funcţiei lor

Art. 109 alin. 2 din Constituţie

Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară
urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă
s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie.
Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

24
 Camera Deputaţilor are dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului.
Dezbaterea cererii de urmărire penală se efectuează pe baza raportului întocmit fie de o comisie
permanentă, ca urmare a unei anchete parlamentare, fie de o comisie specială de anchetă
constituită în acest scop. Dacă ministrul are şi calitatea de deputat, cererea se trimite spre
examinare Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi, care va elabora un raport pe care îl
înaintează Camerei. Rapoartele se înscriu cu prioritate în proiectul ordinii de zi.
Cererea se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor, iar la Senat cu votul
majorităţii senatorilor prezenţi. În cazul în care Camerele decid să ceară urmărirea penală, preşedintele
Camerei va adresa ministrului justiţiei o cerere pentru începerea urmăririi penale. De asemenea, el
îl va înştiinţa pe Preşedintele României pentru eventuala suspendare din funcţie a membrului
Guvernului a cărui urmărire penală a fost cerută.
Cererea de urmărire penală a membrilor Guvernului şi, dacă este cazul, cererea de
ridicare a imunităţii parlamentare se dezbat în prezenţa majorităţii membrilor Camerei
Deputaţilor sau Senatului după caz, iar hotărârea se adoptă cu votul majorităţii membrilor
prezenţi. Votul este secret şi se exprimă prin bile. La dezbaterile din cele două Camere ale
Parlamentului prezenţa celui în cauză este obligatorie. Cel în cauză are dreptul să îşi exprime
punctul de vedere cu privire la fapta ce constituie obiectul cererii de urmărire penală, precum şi
asupra cererii de ridicare a imunităţii parlamentare (dacă este cazul). În urma dezbaterilor,
Camera Deputaţilor sau Senatul poate aproba sau respinge cererea de începere a urmăririi penale.
Până la începerea urmăririi penale, camera Deputaţilor, senatul sau preşedintele
României poate să retragă, motivat, cererea prin care a solicitat urmărirea penală a unui membru
al Guvernului.
După începerea urmăririi penale, dacă membrul Guvernului este şi deputat sau senator,
acesta poate fi reţinut, arestat sau supus percheziţiei numai cu încuviinţarea Camerei din care face
parte şi după ascultarea sa. În caz de infracţiune flagrantă, membrul Guvernului poate fi reţinut şi
supus percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra
reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru
reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri (art. 72 alin. 3 din Constituţie).
Dispoziţiile constituţionale şi regulamentare sunt completate, în această materie, de cele
ale Legii nr. 115/1999, cu modificările şi completările ulterioare.

În cadrul procedurii de control sunt incluse şi alte proceduri, denumite în literatura de

specialitate cvasi-proceduri: suspendarea din funcţie a Preşedintelui României şi punerea sub acuzare
a Preşedintelui României. Detalierea acestor proceduri o vom realiza la prelegerea destinată
instituţiei Şefului statului.

§7. Suspendarea din funcţie a Preşedintelui României

În literatura de specialitate s-a considerat că scopul acestei proceduri nu este controlul

propriu-zis, ci obţinerea unui anumit rezultat: demiterea Preşedintelui României.
În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele
României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele
poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul
deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui (art. 95 alin. 2 din
Constituţie şi art. 66 din R.S.C.).
În cazul în care s-a apreciat că datele sunt suficiente, propunerea de suspendare, însoţită
de informaţiile necesare, se trimite de îndată, de către preşedintele care a condus şedinţa comună,
Curţii Constituţionale spre consultare. n termen de 24 de ore de la primirea avizului Curţii
Constituţionale, Camerele Parlamentului se întrunesc în şedinţă comună pentru a hotărî asupra
propunerii de suspendare din funcţie.

25
 La dezbateri este invitat şi Preşedintele României. Hotărârea se adoptă cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Dacă propunerea de suspendare din funcţie a fost aprobată,
hotărârea se trimite şi Guvernului în vederea iniţierii proiectului de lege privind organizarea şi
desfăşurarea referendumului pentru demiterea Preşedintelui.

§8. Punerea sub acuzare a Preşedintelui României

Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din
numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României
pentru înaltă trădare.
Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi
senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea da
explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Cererea de punere sub acuzare este colectivă şi
trebuie să cuprindă descrierea faptelor imputate şi calificarea lor juridică. În cadrul şedinţei
comune a celor două Camere, preşedintele de şedinţă aduce la cunoştinţă deputaţilor şi
senatorilor conţinutul cererii de punere sub acuzare şi procedează la constituirea unei comisii de
anchetă, care, în termenul hotărât în şedinţa comună, prezintă un raport asupra celor constatate.
Propunerea comisiei de anchetă se supune votului secret prin bile.
Sub control parlamentar se află următoarele autorităţi şi instituţii ale statului român:
Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, Consiliul Concurenţei, Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare, Banca Naţională a României, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii
Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, Consiliul Comisiei
de Supraveghere a Asigurărilor, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Societatea Română de
Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune, Colegiul Consiliului Naţional pentru
Studierea Arhivelor Securităţii, Agenţia Naţională de Presă ROMPRES, Comisia de Supraveghere
a Sistemului de Pensii Private, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Funcţia de control parlamentar este în continuă expansiune. Creşterea rolului controlului
parlamentar este o cerinţă a oricărei democraţii consolidate

SECŢIUNEA A 4-A

FUNCŢIA DE DESEMNARE A UNOR

AUTORITĂŢI PUBLICE

Această funcţie vizează rolul pe care îl are Parlamentul în crearea altor autorităţi publice,
prin manifestarea rolului său fundamental de reprezentant al Naţiunii. Această funcţie se
realizează fie de Parlament în întregul său, fie de către una din Camere, cu respectarea
dispoziţiilor constituţionale, legale şi regulamentare.
În acest sens, Parlamentul:
acordă votul de încredere Guvernului – art. 103 din Constituţie;
numeşte Avocatul poporului – art. 58 alin. 1 din Constituţie;
numeşte membrii Curţii de Conturi – art. 140 alin. 4 din Constituţie;
numeşte directorii serviciilor de informaţii – art. 65 lit. h. din Constituţie;
numeşte preşedintele consiliului legislativ şi preşedinţii de secţii ai acestei
autorităţi;
numeşte membrii Consiliului Superior al televiziunii şi ai Radioului public, etc.
De asemenea, Camera Deputaţilor şi Senatul, separat, numesc fiecare câte trei judecători
la Curtea Constituţională.

26
 SECŢIUNEA A 5-A

FUNCŢIA DE INFORMARE

Dialogul este indispensabil democraţiei reprezentative, însă la momentul actual este

dificil de realizat din cauza unui dezechilibru între legislativ şi executiv. Profesorul francez Jean
Gicquel explica plastic această situaţie afirmând că, parlamentarii sunt vis-à-vis de Guvern în
situaţia unor amatori în faţa unei echipe de profesionişti. Funcţia de informare rezidă
indispensabil din principiul separaţiei şi echilibrului puterilor.
Activitatea de informare este extrem de utilă pentru realizarea procesului legislativ, dar şi
a derularea unui control eficace asupra activităţii Guvernului. În literatura de specialitate s-a
exprimat opinia conform căreia, funcţia de informare a Parlamentului sau a Camerelor, inclusiv a
comisiilor ca şi a parlamentarilor nu are un scop în sine. Ea reprezintă condiţia asigurării eficienţei
actului de legiferare, ca şi a actului de control (Cristian Ionescu).
Această funcţie poate fi realizată prin intermediul unor instrumente diverse:
răspunsurile la întrebările şi interpelările adresate de parlamentari membrilor
Guvernului sau altor autorităţi ale administraţiei;
solicitarea de informaţii de către Camera Deputaţilor şi Senat membrilor
Guvernului;
rapoartele prezentate de diferite autorităţi publice (ex. Avocatul Poporului, Curtea
de Conturi, etc.);
declaraţiile de politică generală prezentate de către Primul-ministru în cadrul
Parlamentului;
informarea la iniţiativa cetăţenilor – petiţiile (Ion Deleanu);
prin activitatea desfăşurată de parlamentari în colegiile în care au fost aleşi, mass-
media, (Sorin Popescu), etc.

Întrebările şi interpelările reprezintă un procedeu tradiţional de informare a

Parlamentului de către membrii Guvernului.
Constituţia reglementează în art. 111 alin. 1 din Constituţie dreptul Parlamentului la
informare. Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului
parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de
Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor
acestora. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat
sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie.
Deputatul/senatorul poate solicita de la organele administraţiei publice centrale şi locale
alese, printr-o cerere adresată preşedintelui Camerei sau preşedintelui comisiei permanente din
care face parte, orice informaţii sau documente, în copie certificată, utile pentru desfăşurarea
activităţii sale. Cererea poate fi refuzată în cazul în care aceasta priveşte secrete de stat de
importanţă deosebită. Refuzul se aduce la cunoştinţă Camerei care va decide în şedinţă secretă. În
cazul în care informaţiile sau documentele solicitate privesc, potrivit legii, secrete de stat,
Guvernul informează Camera despre aceasta, iar Camera decide în şedinţă secretă. Documentele
se restituie după consultare (art. 182 din R.C.D.). Regulamentul Senatului prevede că autorităţile
de la care se solicită informaţii sunt obligate să răspundă în termen de cel mult 10 zile. În situaţii
excepţionale în care răspunsul necesită date suplimentare, acestea au obligaţia de a declara în scris
că interesul public nu le permite să răspundă la timp şi de a cere un termen suplimentar, care nu
poate depăşi 30 de zile. În cazul în care autorităţile nu răspund în termenele prevăzute, la
solicitarea senatorului interesat, preşedintele Senatului sau preşedintele comisiei, după caz, poate
cere invitarea lor în plenul Senatului.

27
 Refuzul nejustificat de a răspunde la solicitările adresate de senatori atrage, după caz,
răspunderea juridică. Preşedintele Senatului poate sesiza autorităţile competente, la solicitarea
senatorului interesat (art. 166 alin. 6 din R.S.).
În cadrul procesului legislativ sau al exercitării controlului parlamentar, comisiiile
parlamentare permanente sau de specialitate pot invita la şedinţele lor orice persoane interesate,
specialişti care oferă informaţii şi documnte necesare realizarii în condiţii de eficienţă maximă a
celor două misiuni fundamentale ale forului repezentativ.
Dreptul de petiţionare este reglementat în art. 51 din Constituţia României. Conform
dispoziţiilor constituţionale, cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii
formulate numai în numele semnatarilor. Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze
petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă. Exercitarea dreptului de petiţionare
este scutită de taxă. Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în
condiţiile stabilite potrivit legii.
Regulamentele parlamentare stabilesc anumite reguli cu privire la înregistrarea şi
soluţionarea petiţiilor. Astfel, dispoziţiile regulamentare statuează că oricine are dreptul de a se
adresa cu petiţii Camerei Deputaţilor sau Senatului. Petiţiile vor fi prezentate în scris şi semnate,
precizându-se domiciliul petiţionarului sau al unuia dintre petiţionari.
Petiţiile se înscriu într-un registru, în ordinea primirii, consemnându-se numărul de
înregistrare, numele, prenumele, domiciliul petiţionarului şi obiectul cererii. Petiţiile înregistrate se
transmit Comisiei pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii şi altor comisii
permanente, spre dezbatere şi soluţionare.Oricare membru al Camerei poate lua cunoştinţă de
conţinutul unei petiţii, adresându-se în acest sens preşedintelui comisiei sesizate. Comisia sesizată
va decide, în termen de cel mult 10 zile, dacă va trimite petiţia unei autorităţi publice competente
sau o va clasa.
Petiţionarului i se aduce la cunoştinţă soluţia adoptată.
Semestrial, Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii prezintă
Biroului permanent şi apoi Camerei, la începutul fiecărei sesiuni, un raport asupra petiţiilor
primite şi asupra modului de soluţionare a acestora. În raport se vor face menţiuni cu privire la
soluţiile date de autorităţile publice la petiţiile care le-au fost trimise spre soluţionare.
Autorităţile publice care au primit petiţii spre soluţionare sunt obligate să transmită
comisiei soluţiile adoptate, în termen de cel mult o lună de la primirea petiţiei.

28
 TESTE

1. Deputatul Popescu Victor, iniţiator al unei propuneri legislative în domeniul

viticol poate să îşi retragă propunerea legislativă până la:
a. aprobarea ordinii de zi pe care a fost înscris; 
b. transmiterea lor spre avizare comisiilor de specialitate; 
c. până la dezbaterea în plen. 

2. În cazul proiectelor care implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau

ale bugetului asigurărilor sociale de stat, preşedintele Camerei Deputaţilor trebuie să
solicite obligatoriu:
a. avizul Consiliului Legislativ; 
b. o informare din partea Guvernului; 
c. avizul Consiliului Economic şi Social. 

3. La Camera Deputaţilor, amendamentele pot fi propuse de:

____________________________________________
____________________________________________
____________________________________________
____________________________________________

4. Interpelările pot fi formulate:

a. numai în scris; 
b. oral; 
c. oral şi în scris. 

5. Ce zi a săptămânii este consacrată întrebărilor şi interpelărilor?

a. ziua de luni; 
b. ziua de marţi; 
c. ziua de joi. 

6. Bifaţi afirmaţia corectă:

a. în Parlamentul României moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel 
puţin o treime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor;
b. în Parlamentul României moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel 
puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor;
c. în Parlamentul României moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel 
puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor prezenţi la şedinţă;
d. în Parlamentul României moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel 
puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor prezenţi la şedinţă,
dar cu respectarea cvorumului legal.

29