Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
REFERAT
La Disciplina: Instituții de drept penal comparat
CRITERII DE CLASIFICARE A
INFRACȚIUNILOR ÎN DREPTUL PENAL
CONTINENTAL
Masterand,
Sprincean
Nicolae
Coordonator ştiinţific,
Conf. Univ. Dr. Radion Cojocaru
CHIȘINĂU
2019
CRITERII DE CLASIFICARE A INFRACȚIUNILOR
ÎN DREPTUL PENAL CONTINENTAL
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii se cer întrunite cumulativ, în lipsa uneia dintre acestea
existenţa infracţiunii fiind exclusă. Aceste trăsături sunt trăsături comune pentru ansamblul
faptelor ce constituie infracţiuni semnificând ilicit penal, delimitîndu-se astfel, atît de faptele
ce reprezintă alte forme de ilicit juridic2, dar extrapenal, dar şi de faptele licite.
În lumina definiţiei acordate infracţiunii după cum s-a arătat, ilicitul penal se delimitează
de alte forme de ilicit juridic. Legislaţia noastră penală cuprinde un număr considerabil de
infracţiuni, fapte de o mare varietate. Astfel, se ajunge la distincţii între tipuri de infracţiuni,
deosebind o faptă ce constituie infracţiune de o altă faptă penală, de alte infracţiuni.
Conţinutul infracţiunii este definit în doctrină ca totalitatea condiţiilor obiective şi subiective,
prevăzute în norma de incriminare, necesare pentru existenţa unei anumite infracţiuni (care
determină un anumit tip de infracţiune).
Conţinutul specific al fiecărei infracţiuni – prin trăsăturile proprii pe care le prezintă –
permite diferenţierea între ele a faptelor ce constituie infracţiuni. Sub acest aspect, nu trebuie
confundate definiţia infracţiunii şi trăsăturile esenţiale ale acesteia cu noţiunea de conţinut al
infracţiunii3, interesând în acest caz condiţiile infracţiunii şi elementele constitutive.
1
Art. 14, alin. (1) din Codul Penal al Republicii Moldova.
2
Spre exemplu contravențiile, abaterile disciplinarea, răspunderea civilă delictuală etc.
3
Altfel spus, structura infracţiunii.
Dispoziţiile legale prin care sunt incriminate diferite fapte (conform unor modele legale de
incriminare) implică analiza textelor cu referire la obiectul şi subiecţii infracţiunii, latura
obiectivă şi latura subiectivă, ce alcătuiesc conţinutul legal (sau conţinutul generic de
incriminare). Condiţiile preexistente ale infracţiunii le reprezintă obiectul infracţiunii şi
subiecţii. Obiectul infracţiunii este apreciat în doctrina ca reprezentând valorile sociale şi
relaţiile sociale apărate de legea penală, împotriva cărora sunt îndreptate faptele penale şi care
sunt lezate sau puse în pericol prin săvârşirea acestora. Obiectul infracţiunii cunoaşte mai
multe forme:
4
Spre exemplu, în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu – art. 329 C.pen.
Raportul de cauzalitate caracterizează toate infracţiunile, impunându-se stabilirea sa cu
exactitate în cazul infracţiunilor materiale. În privinţa raportului de cauzalitate s-au formulat
mai multe teorii, determinând anumite orientări ale practicii penale. Din conţinutul
infracţiunii, alături de latura obiectivă, face parte şi latura subiectivă reprezentând totalitatea
condiţiilor cerute elementului moral.
Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, fapta prevăzută de legea penală care prezintă pericol
social este săvârşită cu vinovăţie când este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie
depăşită. Ca latură subiectivă din conţinutul infracţiunii, vinovăţia semnifică doar acea formă
de vinovăţie cerută (prevăzută) de lege potrivit normei de incriminare a faptei. Sub aspectul
formelor de vinovăţie cu care se săvârşesc infracţiunile, legea stabileşte următoarele distincţii:
fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune numai atunci când în
lege se prevede expres aceasta, iar fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune fie că
este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când legea sancţionează săvârşirea ei
numai cu intenţie.
De regulă, legiuitorul nu distinge sub aspectul modalităţilor normative ale formei de
vinovăţie ce reprezintă latura subiectivă din conţinutul infracţiunii. În acest sens, latura
subiectivă a infracţiunii de omor presupune vinovăţia sub forma intenţiei care poate fi directă
sau indirectă sau în cazul infracţiunii de vătămare corporală din culpă, latura subiectivă
presupune culpa făptuitorului care poate fi cu prevedere sau fără prevedere. Sunt însă şi
situaţii în care legiuitorul descrie sub aspectul subiectiv fapta impunând o formă de vinovăţie
care să îmbrace o anumită modalitate normativă. Este cazul unor infracţiuni intenţionate care
pe latura subiectivă includ ca cerinţă obligatorie un anumit scop (finalitate urmărită de
făptuitor prin săvârşirea faptei) sau mobil (motivul care îl animă pe infractor săsăvârşească
fapta). Spre exemplu, legiuitorul înscrie un scop pe latura subiectivă din conţinutul tip al
infracţiunii de furt sau înscrie un motiv pe latura subiectivă din conţinutul infracţiunii de abuz
în serviciu prin îngrădirea unor drepturi – în aceste cazuri latura subiectivă constând în
intenţie directă.
În concluzie, fiecare infracţiune este condiţionată de existenţa unor condiţii preexistente
(obiectul şi subiecţii infracţiunii) cât şi de existenţa unui anumit conţinut constitutiv structurat
pe cele două laturi – latura obiectivă şi latura subiectivă. Între faptele penale, distincţiile sub
aspectul conţinutului apar datorită trăsăturilor proprii, specifice ce privesc condiţiile esenţiale
de existenţă a unor fapte ca infracţiuni. Alcătuirea conţinutului infracţiunii porneşte de la
conţinutul ce o particularizează ca tip de infracţiunedenumit conţinut de bază (tip).
Finalmente, în baza conținutului de infracțiune, și nu numai, putem clasifica infracțiunile în
mai multe categorii, lucru efectuat în următorul capitol.
uşoare
mai puţin grave
grave
deosebit de grave
5
https://legeaz.net/dictionar-juridic/clasificarea-infractiunilor
6
Art. 16, alin (1) Codul Penal al R. Moldova
excepţional de grave
Infracţiunile uşoare se consideră faptele pentru care legea penală prevede în calitate de
pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de pînă la 2 ani inclusiv. Infracţiunile
mai puţin grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă
cu închisoare pe un termen de pînă la 5 ani inclusiv. Infracţiunile grave se consideră
faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de
pînă la 12 ani inclusiv. Infracţiunile deosebit de grave se consideră infracţiunile săvîrşite
cu intenţie pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen
ce depăşeşte 12 ani. Infracţiunile excepţional de grave se consideră infracţiunile săvîrşite
cu intenţie pentru care legea penală prevede detenţiune pe viaţă.7
Doctrina din Republica Moldova, în mod special autorii Tratatului de Drept Penal
Partea Specială, Volumul I și Volumul II, Sergiu Brînză și Vitalie Stati, analizează
amănunțit toate infracțiunile încriminate de legislația penală a Republicii Moldova în
funcție de valoarea sociala ocrotită, altfel sus, obiectul juridic general sau special, în
dependență de infracțiune. Astfel, coordonîndu-ne de doctrina noastră, putem clasifica
toate infracțiunile în mai multe categorii și subcategorii:
Există şi infracţiuni la care legea permite mai multe forme eterogene de vinovăţie –
de ex., la infracţiunile omisive la care nu se specifică expres nimic referitor la
forma de vinovăţie, fapta se va constitui ca infracţiuni indiferent de forma de
vinovăţie cu care a fost comisă.
Această clasificare este viabilă atît pentru legislația din Republica Moldova, cît și pentru
legistația din România.
Această clasificare este extensiv uzitată în sistemul nostru de drept, fiind esenţială,
printre altele, în determinarea formei de vinovăţie cu care legiuitorul a înţeles să
incrimineze o faptă pentru ca aceasta să se constituie drept un anumit tip de
infracţiune.
Infracţiuni în formă închisă (se indică expres, prin verbum regens, tipul de conduită
incriminată: de exemplu la furt, luarea; la falsul în declaraţii, declararea etc.).
Clasificarea este uzitată în legislaţia, teoria şi practica judiciară a majoritatea statelor din
Uniunea Europeană.
Infracţiuni care nu se urmăresc din oficiu. Acestea sunt fie infracţiunile pentru
a căror reprimare legea cere expres o manifestare de voinţă din partea persoanei
vătămate, prin formularea unei plângeri prealabile, fie acelea la care se solicită
existenţa unei autorizări sau avizări din partea anumitor organe sau entităţi
expres indicate de lege.
BIBLIOGRAFIE:
5. https://ru.scribd.com/
6. https://www.wikipedia.org/
7. https://legeaz.net/dictionar-juridic/