Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Sarcinile caracteristice administraţiei publice se pot clasifica după mai multe criterii,
şi anume:
> criteriul material, al conţinutului lor ca activitate cerută, care impune studierea
mijloacelor juridice şi a resurselor umane, materiale şi financiare, utilizabile pentru îndeplinirea
sarcinilor;
> criteriul organic, care determină descrierea unei categorii de organe de specialitate;
aceasta înseamnă enumerarea unor structuri administrative diversificate, precum sunt acelea ale
organelor centrale ale administraţiei publice.
Cel mai raţional criteriu este însă acela al finalităţii şi anume al scopului tehnic şi
specific urmărit în îndeplinirea fiecărei sarcini. Aceste scopuri pot fi clasificate, din punct de
vedere geografic, în funcţie de teritoriul în care se înfăptuiesc.
Astfel, sarcinile îndeplinite de organele centrale ale administraţiei au o importanţă
generală, fiind înfăptuite în acelaşi mod pe tot teritoriul ţării. Alte sarcini sunt locale, limitate la
un judeţ, oraş sau comună, urmărindu-se satisfacerea unor cerinţe sociale specifice.
Pornind de la criteriul finalităţii, în literatura de specialitate se întâlnesc diverse
clasificări ale sarcinilor administraţiei. Aşa, de pildă, în opinia lui L.D. White, sarcinile
administraţiei pot fi clasificate în:
> sarcini (misiuni) operaţionale;
> sarcini auxiliare;
> sarcini de conducere.
Misiunile operaţionale reprezintă categoria principală de sarcini a administraţiei şi se
diferenţiază prin conţinut în: sarcini politice (apărare, poliţie), educative (învăţământ, cultură),
sociale (sănătate, asistenţă) şi economice. Prin aceste sarcini, administraţia furnizează prestaţii
publicului, în mod direct, prin activitatea instituţiilor specializate, cum sunt: armata, poliţia,
şcoala etc.
Sarcinile auxiliare sunt menite să sprijine înfăptuirea celor principale, dar funcţionarii
care le înfăptuiesc nu vin în contact direct cu publicul şi nu furnizează prestaţii, decât diferitelor
compartimente administrative: personal, contabilitate, documentare, oficii juridice, etc.
Sarcinile de conducere sau de stat major sunt îndeplinite de către conducătorii
instituţiilor publice aflaţi în contact direct cu activitatea politică şi implică dirijarea activităţii
administrative şi elaborarea politicii acestor instituţii.
Profesorul francez de ştiinţa administraţiei, Roland Drago reduce la patru categorii
sarcinile principale ale administraţiei, şi anume:
> misiunea de informare care constituie punctul de plecare necesar oricărei acţiuni
administrative. Fie că informaţia este spontană sau obţinută la cererea administraţiei, fie că ea
priveşte în detaliu dorinţele publicului sau principiile unei reforme importante, ea reprezintă baza
esenţială a oricărei acţiuni administrative, indiferent de nivelul acesteia. Documentarea se
realizează cu ajutorul unor compartimente specializate;
> misiunea de studiu. Sarcina de studiu are loc după faza de informare şi este
premergătoare deciziei. Misiunea de studiu este obligatorie pentru administraţie, chiar dacă se
creează organisme administrative specializate în studii, la orice nivel s-ar afla ele;
> misiunea de pregătire a deciziilor aparţine întotdeauna administraţiei şi de aceea se
acordă o deosebită importanţă, studierii procesului decisional;
> misiunea de executare şi adaptare – este sarcina cea mai importantă a administraţiei
şi realizează contactul acesteia cu populaţia. În îndeplinirea acestei sarcini de executare şi
adaptare a deciziilor la exigenţele cetăţenilor, procesul decizional se repetă până la cele mai mici
activităţi administrative. De asemenea, administraţia, în realizarea sarcinii sale de a se adapta la
cerinţele publicului, se poate îndepărta uneori, de la linia deciziilor luate. În aceste cazuri,
dreptul administrativ înregistrează abateri de la regulile juridice; abaterile devin obiect de studiu
pentru ştiinţa administraţiei, deoarece măresc eficienţa activităţii instituţiilor publice.
Pe lângă sarcinile principale, administraţia are de îndeplinit şi sarcini secundare cum
sunt cele de informare a publicului, de a realiza o activitate de relaţii publice, de a-şi îmbunătăţi
metodele şi a organiza compartimentele. Sarcinile secundare pot fi: interne şi externe. Cele
interne se produc în interiorul aparatului administrativ. Îndeplinirea lor contribuie şi la realizarea
sarcinilor externe, vizând misiuni prin care instituţiile publice intră în contact cu publicul.
În afară de clasificarea prezentată a sarcinilor administraţiei, sunt folosite şi criterii de
realizare optimă a sarcinilor, dintre care se remarcă:
a) criteriul dublei întrebuinţări, care are în vedere eliminarea paralelismelor în
activitatea instituţiilor sau organelor publice. Aplicarea acestui criteriu permite identificarea
situaţiilor în care se impune desfiinţarea unor compartimente inutile; atunci când mai multe
organe ale administraţiei publice urmăresc îndeplinirea aceloraşi misiuni, fără ca acestea să se
refere la compartimente de activitate distincte, se impune, fie fuziunea lor, fie desfiinţarea unora
dintre ele. În mod concret, se analizează care dintre asemenea organe administrative se vor
suprima, urmând ca resursele umane, materiale şi financiare, ale activităţilor desfiinţate, să se
utilizeze în alte scopuri;
b) criteriul simplificării, care urmăreşte evitarea supraaglomerării şi reducerea
volumului lucrărilor din administraţie. Simplificarea trebuie concepută şi efectuată în
concordanţă cu cerinţele reale ale organelor administraţiei, deoarece făcută neraţional, în unele
cazuri, poate avea consecinţe dăunătoare.
c) criteriul raţionalizării şi al randamentului maxim. În raport cu acest criteriu, se
urmăresc obiective cum sunt:
> creşterea operativităţii instituţiilor publice;
> sporirea eficienţei activităţilor de conducere şi execuţie;
> utilizarea judicioasă a forţei de muncă;
> reducerea la strictul necesar a numărului funcţionarilor administrativi.
d) criteriul utilităţii şi al valorii sociale. În raport cu acest criteriu, creşterea eficienţei
în activitatea din sfera administraţiei publice nu reprezintă un scop în sine ci se subordonează
utilităţii pe care serviciile administrative o au pentru societate. Într-un stat de drept, valoarea
admi-nistraţiei se apreciază în funcţie de modul cum au fost îndeplinite sarcinile, de caracterul
democrat, legal şi moral al activităţii desfăşurate.