Coșmarul

Nu știu cum este în alte cazuri, dar o treabă nedusă până la capăt în cazul meu se transformă
într-o tragedie de zile mari. Cred că eram prin clasa a-VI-a, da, da, a-VI-a. Îmi aduc aminte, ca și cum s-ar
fi petrecut ieri. Doamna de istorie ne tot dădea să facem referate peste referate. Serios! Trebuie să mă
credeți! Aproape la fiecare lecție predată aveam de făcut un referat cu același titlu. Toate aceste
referate, până la sfârșitul semestrului, respectiv anului școlar, trebuiau să fie îndosariate în ordine
cronologică pentru a primi o notă. Atât de obositoare și monotone se dovediseră a fi aceste referate,
încât ajunsesem în punctul în care mai aveam puțin și izbucneam în plâns atunci când un alt profesor
avea strălucita idee de a ne mai bucura cu încă un referat de scris pentru o eventuală notă. Ce legătură
au toate acestea cu prima frază a acestui cumul de cuvinte, care, în momentul de față se vrea a fi o foaie
ruptă din jurnalul pățaniilor mele? Veți vedea în cele ce urmează.

Sfârșitul anului școlar se apropia cu repeziciune. Tot la fel de repede aveau să se termine și
ultimele rezerve de energie pe care le mai aveam. Referate! Referate! Refeeeerate! Ei, și ce să vezi? Într-
una din zile, nopți de fapt, ca să fiu mai explicită, tot efortul depus la școală îmi este răsplătit, de către
cine, n-am idee, cu-n coșmar. Să vă prezent panorama. Una sumbră oricum. Coșmarul meu s-a
sincronizat cu timpul fizic smulțean. Toată luna nu făcusem nimic altceva, serios, nu exagerez, nimic
altceva, decât să scriu, să strâng la un loc și să îndosariez referatele cerute de doamna de istorie.
Mergeam spre școală. Totul era bine și frumos. Pe la jumătatea drumului a început să plouă. Doamne, ce
ploaie. Se rupeau norii. Am început să alerg. Înima îmi bătea cu putere. Dosarul cu referate era strâns
lipit de pieptul meu. „Doamne, serios? Chiar azi? Chiar acum? Chiar peste dosarul ăsta? Ah!” Imediat
cum am pășit în holul școlii, am verificat proiectele! Păreau a fi cât de cât ok. În capul meu răsuna
nervoasă vocea alter-egoului meu interior: „Fugi la cancelarie până nu se mai întâmplă și altceva! Fugi,
fato! Scapă de dosarul ăsta!” Zis și aproape făcut. Fac stânga împrejur pe gresia udă încercând să ajung
la cancelarie. „Cu cât scap mai repede de foilea astea, cu atât mai bine.” Făcusem ce făcusem și-i
închisesem gura celeilalte Cristine anxioase. Ei, dar ce să vezi? Suspaaaaans! Tobele, vă rog! Alunec și
cad pe podeaua udă din fața cancelariei. Nici nu apucasem să bat la ușă. Și că și cum asta nu ar fi fost de
ajuns, în jurul meu, toate proiectele îmbibate cu apă murdară de pe trotuarele din afara școlii. Unele foi
zăceau pe podea, în timp ce altele erau în curs de cădere. Am început să plâng. Mama era deja lângă
mine când m-am dezmeticit.

Ha? Ha? Nu-i așa că ăsta e un coșmar veritabil? Aș fi putut să vă mai zic că am apelat și la
ajutorul unui specialist ca să depășesc nefericitul episod, dar probabil aș dramatiza. Puțin. Chiar așa,
doar puțin.

Deci, ca să închei, nu știu cum e în alte cazuri, dar o treabă nedusă la până la capăt în cazul meu
se transformă într-o tragedie de zile mari.

Cristina Doinița clasa a-VII-a