LICENTA Refacuta Serban Marian 123

Introducere
INTRODUCERE
Lucrarea de licenţă are ca temă ,,Răspunderea în administraţia publică''.

Tematica este dezvoltată şi analizată cu claritate în scopul este de a expune
consecinţele îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor de serviciu, şi anume
angajarea răspunderii, dar şi faptul că în funcţie de categoria în care se
încadrează persoana care atrage răspunderea şi de normele sau regulile încălcate
avem mai multe tipuri de răspundere.
Primul capitol, ,,Răspunderea în administraţia publică'', are trei secţiuni,
Prima secţiune ,,Noţiunea de răspundere'', este dedicată aspectelor
terminologice, iar în încercarea de a găsi o definiţie cât mai complexă am operat
cu noţiuni precum: răspundere, responsabilitate, reparaţie şi constrângere.
Voi prezenta răspunderea aşa cum era înţeleasă în trecut, dar şi în prezent
citând autori importanţi precum: Antonie Iorgovan, Drăghici Pompil,
Constantin G. Dissescu.
Ȋn a doua secţiune sunt identificate formele răspunderii, iar în cea de-a
treia condiţiile angajării acesteia.
Ȋn capitolul al doilea sunt prezentate ,,categoriile de persoane care atrag
răspundere în administraţia publică'', şi anume: demnitarii, funcţionarii publici şi
personalul contractual. Fiecărei categorii fiindu-i rezervată câte o secţiune
distinctă. Ȋn cazul demnitarilor am început cu o definiţie şi o clasificare a
acestora, iar apoi am prezentat pe scurt răspunderea preşedintelui, a miniştrilor,
a primarului, dar şi a consilierilor județeni şi locali.
Ȋn ceea ce priveşte funcţionarii publici pe lângă definiţie şi clasificare, am
expus şi cele patru tipuri de răspundere: disciplinară, penală, contravenţională şi
civilă, urmând a fi prezentate într-o manieră mai complexă în capitolul trei.
Introducere
1
În cea de-a treia secţiune regăsim personalul contractual, ce realizează
activităţi de secretariat, protocol, deservire, gospodărie, are un contract de
muncă şi un regim diferit de cel al demnitarilor şi funcţionarilor publici.
Capitolul al treilea intitulat ,,Formele răspunderii'' cele cinci secţiuni
echivalente celor cinci forme de răspundere: disciplinară, contravenţională,
civilă/ patrimonială, penală şi politică, iar fiecare secţiune se încheie cu o
concluzie.
În cea de-a doua parte a lucrării, cazul practic, situaţii în care persoane ce
lucrează în administraţia publică au fost trase la răspundere, acestea sunt
semnificative pentru tema aleasă.
2
CAPITOLUL I. RĂSPUNDEREA ÎN ADMINISTRAȚIA
PUBLICĂ
Ȋn dreptul roman şi în Evul Mediu răspunderea juridică se referea la cea

patrimonială şi la cea nepatrimonială, autorul delictului fiind obligat să
plătească. Ȋn epoca modernă, autoritatea statului a instituit pedepse corporale
sau pecuniare în ceea ce priveşte răspunderea penală, iar în ceea ce priveşte
răspunderea civilă, victima putea obţine reparaţia , în bani sau în natură, a
pagubei suportate1.
Ȋn dreptul contemporan, răspunderea juridică este unul dintre principiile
fundamentale ale dreptului. Aceasta fiind un fenomen social pentru faptul că
determină un anumit comportament al individului în raport cu alţi indivizi şi în
raporturile lui cu societatea.
Se afirmă că, noțiunea de răspundere nu aparţine în mod exclusiv
dreptului, ea este folosită în toate domeniile vieţii sociale şi poate avea o natură:
politică, morală, religioasă, etc. Limbile de origine latină folosesc cuvântul
,,răspundere'' ca o categorie generală cu diferite semnificaţii 2 . Ȋn cursul istoriei,
problematica răspunderii omului pentru faptele sale a constituit o preocupare
constantă alături de preocuparea de a i se găsi o fundamentare ştiinţifică.
Răspunderea juridică a început să prindă contur în momentul apariţiei statului şi
a dreptului.
Ȋn dreptul sclavagist şi cel feudal, răspunderea juridică, avea un temei
obiectiv şi presupunea faptul că orice faptă prin care se producea o vătămare a
Corneliu Manda, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 436.
2
Mădălina Voican, Drept administrativ, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 399.
3
intereselor apărate de lege trebuia pedepsită chiar dacă subiectiv nu-i aparţineau
autorului3.
1.1. Noţiunea de răspundere
,,În ţara noastră, răspunderea administrativă a fost instituită pentru prima

dată prin articolul 33 din Legea pentru înfiinţarea Consiliului de Stat din 11
februarie 1864. Potrivit acestui articol în momentul în care se atinge interesul
unui particular ori al unei persoane juridice, hotărârea Consiliului de Stat nu
închide drumul jurisdicţiunii tribunalelor ordinare, pentru a obţine repararea
pagubei cauzate de administraţie''4.
Pentru a descoperi cea mai bună definiţie pentru termenul de răspundere,
aceasta este asociat cu alţi termeni, de exemplu, responsabilitate şi răspundere,
fiind două noţiuni cu un conţinut diferit din perspectiva dreptului administrativ.
Ȋn dicţionarul enciclopedic român, termenul de „responsabilitate” este prezentat
drept o ,,consecinţă a nerespectării unei obligaţii care constă în îndatorirea de a
repara prejudiciul cauzat şi când este cazul de a suporta o sancţiune” .
Această definiţie, situează în mod eronat responsabilitatea că fiind
ulterioară faptului, respectiv ca o consecinţă a nerespectării unei obligaţii, fiind
mai aproape de conceptul de ,,răspundere” decât de ,,responsabilitate”6.
Astfel că, în cadrul legislaţiilor statelor democrate este prezentă ideea
conform căreia statul în sine cât şi persoanele fizice şi cele juridice nu pot
încălca normele juridice specifice dreptului administrativ5. Acestea sunt
conştiente de gradul de răspundere pe care îl poartă, statul prin intermediul
administraţiei publice centrale şi locale, dar şi persoanele fizice şi juridice
asupra statului. Fiecare în parte trebuie să respecte legislaţia în vigoare, trebuie
3
Verginia Vedinaş, Drept administrativ, Ediţia a III - a revăzută şi actualizată, Universul
Juridic,Bucureşti, 2007, p. 445.
4 Valentin I Prisacaru, Tratat de drept administrativ român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002,
p.685. 6 Mircea Costin, Responsabilitatea juridică în dreptul R. S. R., Ed. Dacia, Cluj, 1974, p. 227.
5 Romul Petru Vonică, Introducere generală în drept, Ed. LuminaLex, Bucureşti, 2000, p. 102.
4
să-şi cunoască drepturile, dar să îşi respecte şi obligaţiile. Toate aceste principii
se află la baza statului de drept guvernat pe baze constituţionale şi conform cu
normele juridice specifice dreptului administrativ.
Noţiunea de responsabilitate are în vedere raportul social în cadrul căruia
îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public. Spre deosebire de aceasta
răspunderea juridică îmbracă forme specifice fiecărei ramuri de drept în funcţie
de calificarea faptei funcţionarului public.
Profesorul Drăghici Pompil, a fost cel care a studiat responsabilitatea
arhaică reliefând diverse trăsături fundamentale ale acesteia. Ȋn această perioadă
se observă eforturile făcute de societăţile primitive de a descoperi în spatele
oricărui eveniment existenţa uneia sau mai multor voinţe. Este perioada în care
se relevă mai degrabă, caracterul mecanicist al responsabilităţii, deoarece autor
al faptei era considerat acela care a cauzat prejudiciul şi nu neapărat acela din a
cărui greşeală s-a produs dauna6.
Profesorul C. G. Dissescu defina responabilitatea juridică astfel: ,, fixarea
şi măsurarea prin lege a consecinţelor unui act ipotetic” 10. Indiferent de forma
sub care se manifestă, răspunderea are sensul de obligaţie de a suporta
consecinţele nerespectării unor reguli de conduită, obligaţie ce incubă autorului
faptei contrare acestor reguli şi care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării
sociale a unei asemenea conduite. Responsabilitatea poate fi şi ea asimilată cu o
obligaţie, dar nu este concretă şi nu este stabilită printr-o procedură de către
vreun organ.
Autorul francez Louis Josserand spunea că: ,, responsabilitatea juridică
tinde să ocupe centrul dreptului civil şi al dreptului în totalitatea sa; în fiecare
materie, în toate direcţiile se ajunge la această problemă a răspunderii în dreptul
public şi în dreptul privat, în domeniul bunurilor, al persoanelor care este a
tuturor momentelor şi a tuturor situaţiilor; responsabilitatea devine punctul
nevralgic al tuturor instituţiilor noastre”7.
6 Drăghici Pompil, Fapt ilicit cauzator de prejudicii, Ed. Universitară, Craiova, 1990,
p. 345. 10 Mircea Preda, op. cit. , p. 268.
7 L. Josserand, Tratat de drept politic, Paris, 1932, p. 689.
5
Sunt autori ce consideră că noţiunea de răspundere trebuie să primească
sensul de reparaţie. Primul obiectiv oricărei acţiuni în responsabilitate este de a
obţine ,,restitutio in integrum'' pentru persoana lezată, reparaţiunea pecuniară
intervenind numai în subsidiar şi anume, dacă ,,restitutio in integrum'' nu este
posibilă8.
Profesorul Antonie Iorgovan9 defineşte concludent, responsabilitatea
juridică: ,,raportarea activă conştientă a agentului acţiunii sociale la normele şi
valorile colectivităţii, stabilite la o scară macro sau micro-socială”. Deci
responsabilitatea este o conştientizare a obligaţiilor sale, atitudinea pe care o are
funcţionarul public faţă de autoritate, dar şi faţă de cetăţean. Responsabilitatea
apare ca un eveniment educaţional, ceva ce se dobândeşte în timp, ce se poate
perfecţiona, iar persoanele care lucrează în administraţia publică trebuie să
înveţe să facă faţă oricând oricăror situaţii de fapt cu care vine în contact în
realizarea atribuţiilor specifice funcţiei publice. Este foarte important ca
funcţionarul public să fie conştient de responsabilitatea pe care o are, în acest fel
fiind mult mai competent, iar instituţia în care acesta lucrează îşi poate realiza
sarcinile pentru care a fost înfiinţată şi nu în ultimul rând cetăţeanul se va putea
adresa cu toată încredera în vedera satisfacerii intereselor sale.
După unii autori, responsabilitatea juridică este o obligaţie recunoscută
de lege persoanei publice sau private de a face sau de a răspunde pentru ea sau
pentru altul aflat în grija sa, de unde rezultă că această stare este anterioară
răspunderii. Ȋn doctrina intrebelică, răspunderea statului şi a funcţionarilor săi
era privită ca una din formele de manifestare a responsabilităţii în dreptul
administrativ. Se pornea de la teza că activitatea administraţiei poate fi de multe
ori o cauză de daune pentru particularii care vin în contact cu ea, ceea ce atrăgea
intervenţia unei răspunderi materiale a acestora, alături de cea disciplinară,
atrasă de încălcarea unor norme de comportament profesional, de ordine şi
disciplină într-un serviciu public10.
8 Gheorghe Boboş, Teoria generală e dreptului, Ed. Dacia, Cluj, 1994, p. 234.
9 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 672.
10 Mircea Preda, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 266.
6
Ȋntre noţiunea de ,,răspundere”şi cea de ,,constrângere” există mai multe
diferenţe evidenţiate de-a lungul timpului de diferiţi autori. Răspunderea
reprezintă un fenomen social juridic, deci răspunderea din dreptul administrativ,
are ca finalitate atât autoreglarea sistemului social, cât şi condamnarea,
dezaprobarea faptei dereglatoare, în scopul corijării atitudinii viitoare a autorului
ei, formării spiritului său de responsabilitate, în timp ce, prin intermediul
constrângerii se vizează numai funcţia de autoreglare a sistemului social 11. Prin
constrângere administrativă înţelegem ansamblul măsurilor autorităţilor
administraţiei publice în condiţiile legii, menite a preveni săvârşirea unor fapte
antisociale în sfera administraţiei publice, a sancţiona încălcarea normelor de
drept administrativ sau, după caz, a asigura executarea hotărârilor judecătoreşti,
ori a actelor emise de alte autorităţi ale statului.
Profesorul A. Iorgovan defineşte constrângerea administrativă ca fiind
,,ansamblul măsurilor luate de autorităţile administraţiei publice, în baza legii
cu folosirea puterii de sat şi, dacă este cazul, împotriva voinţei unor subiecte de
drept, pentru a sancţiona încălcarea normelor de drept administrativ, a preveni
săvârşirea unor fapte antisociale şi a apăra drepturile cetăţenilor sau, după caz,
pentru a asigura executarea actelor autorităţilor judecătoreşti, respectiv ale
Avocatului Poporului, Curţii Constituţionale şi Curţii de Conturi”14.
Răspunderea juridică este acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat
în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină
suportarea consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin
utilizarea forţei de constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept
astfel lezate12.
Răspunderea administrativă este o formă a răspunderii juridice care apare
în momentul în care se încalcă normele dreptului administrativ.
11 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. Allbeck, 2002, p.
677. 14 Idem.
12 Mădălina Voican, op. cit., p. 399.
7
1.2. Clasificarea formelor de răspundere
Răspunderea juridică poate fi utilizată fie în accepţiunea de ansamblu de

norme juridice care reglementează relaţiile sociale în cazul încălcării normelor
juridice, fie de situaţie juridică în care se află persoana care a încălcat normele
juridice13. În primul rând, dacă ne raportăm la cele două mari părţi ale dreptului,
atunci răspunderea juridică este împărţită în: răspundere juridică de drept public
şi răspundere juridică de drept privat.
În cadrul formelor răspunderii juridice, un loc important îl ocupă
răspunderea administrativă. Specific dreptului administrativ sunt următoarele
forme de răspundere19:
• Răspundere disciplinară în administraţia publică pentru abateri
disciplinare;
• Răspunderea contravenţională în administraţia publică pentru
contravenţii;
• Răspunderea civilă / patrimonială în administraţia publică;
• Răspunderea penală în administraţia publică pentru infracţiuni;
Răspunderea politică în administraţia publică.
În raport de sfera de aplicabilitate, există două tipuri de răspundere
juridică14 :  răspunderea generală a funcţionarilor publici, aplicabilă tuturor
categoriilor de funcţionari publici,consacrată în statutul general al funcţiei
publice;
• răspunderea specifică a funcţionarilor publici, aplicabilă anumitor
categorii de funcţionari publici,consacrată în statutul particular al funcţiei
publice15.
13 Popa C. Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.

279. 19 Mădălina Voican, op. cit., p.399.
14 Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Hamangiu, 2009, p. 89.
15 Mircea Preda, op. cit., p. 123.
8
1.3. Condiţiile angajării răspunderii
Răspunderea administrativă a căpătat o consacrare nouă şi superioară prin

Constituţia din 1991 şi Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990. În
legislaţia interbelică erau puţine cazuri de reglementare a răspunderii
administrative a particularilor16.
Condiţiile angajării răspunderii juridice sunt:
• să existe o conduită ilicită;
• să existe un rezultat vătămător al respectivei conduite ilicite;
• să existe o legătură cauzală între conduita ilicită şi rezultatul
produs;
• să existe vinovăţie din partea celui care a săvârşit fapta ilicită;
• legea să prevadă o sancţiune;
• să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură răspunderea
juridică.
Potrivit Prof. Sofia Popescu: „Condiţiile de îndeplinirea cărora depinde
stabilirea răspunderii juridice sunt: condiţii obiective şi condiţii subiective. În
categoria condiţiilor obiective intră fapta ilicită şi legătura cauzală dintre fapta
ilicită şi rezultatul ilicit produs, iar condiţiile subiective sunt de natură
psihologică şi constau în atitudinea psihică a persoanei faţa de fapta ilicită şi
consecinţele acesteia”25. Ȋn administraţia publică, subiectul răspunderii este
persoana care îndeplineşte o demnitate sau o funcţie publică. Ȋn această
categorie intră orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice
titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau
nu, în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice, instituţie sau altă
persoană juridică de interes public17.
Însă subiectul răspunderii administrative poate fi împărţit în subiect activ
şi subiect pasiv. De asemenea, trebuie făcută distincţia între subiectul activ şi
pasiv al faptei şi cel al răspunderii. Subiectul activ al faptei este autorul acesteia,
16 Valentin I Prisacaru,op. cit., p. 686.
17 Mădălina Voican, op. cit., p.396.
9
făptuitorul, iar în procesul de tragere la răspundere juridică acesta devine subiect
pasiv. Subiectul activ al răspunderii este autoritatea publică în competenţa
căreia intră tragerea la răspundere a făptuitorului, care aplică sancţiunea şi faţă
de care se răsfrâng consecinţele faptei, iar în raport cu fapta are calitatea de
subiect pasiv.
Deci, orice răspundere, în dreptul public ca şi în dreptul privat presupune
reunirea a trei elemente: existenţa unui prejudiciu, imputabilitatea prejudiciului
şi un fapt generator.
Prejudiciul deschide dreptul la reparaţie numai în situaţia în care este cert,
special, anormal şi se încadrează într-o situaţie juridică protejată. Prejudiciul
cert, aici încadrăm prejudiciului născut şi actual, dar şi celui viitor atunci când
realizarea este inevitabilă.
Prejudiciul special, adică cel diferit faţă de una sau mai multe victime.
Prejudiciul anormal,trebuie să exceadă inconvenientelor inerente funcţionării
unui serviciu, iar prin încadrarea acestuia într-o situaţie juridică protejată se
exclude dreptul la reparaţii prejudiciului persoanelor care se găsesc într-o
situaţie ilegală18.
Prejudiciul poate fi reparat numai atunci când este imputat de fapt unei
anumite persoane publice. Deci, prejudiciul trebuie să fie atribuit unei persoane
publice, iar acest lucru determină unele situaţii în care responsabilitatea este
eliminată, şi anume:
• atunci când prejudiciul este indirect. Administraţia publică nu este
responsabilă de acele consecinţe prejudiciabile ale actelor sale care se
realizează prin intervenţia unor terţe persoane 27, iar în situaţia în care prejudiciul
provine simultan atât ca un fapt al unui particular, cât şi ca un act al
administraţiei publice aceasta răspunde doar pentru partea sa. Ȋntre faptul
culpabil al administraţiei şi prejudiciul suferit de un reclamant trebuie să existe o
legătură directă de cauzalitate.
• atunci când prejudiciul este săvârşit în caz de fortă majoră.
18 Iulian Teodoroiu, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Reprografia Universităţii Craiova,

1991, p. 97. 27 Corneliu Manda, op. cit., p. 372. 28 Idem.
10
• atunci când este imputabil unei persoane publice străine. Reparaţia
prejudiciului cauzat de trupe străine aflate pe teritoriul naţional, va putea
să incumbe statului doar pe baza unei convenţii inernaţionale în acest sens28.
Orice prejudiciu nu atrage în mod necesar pentru autorul său obligaţia de
a-l repara, aceasta depinzând de actul culpabil şi numai în situaţii excepţionale,
responsabilitatea poate exista în absenţa culpei. Ȋn dreptul administrativ, regimul
reparării prejudiciului are două particularităţi: repararea în natură, constă în
restabilirea lucrurilor în starea în care erau înainte de producerea prejudiciului,
şi indemnizaţia, prin care se alocă victimei o sumă de bani echivalentă cu
prejudiciul creat19. Potrivit dispoziţiilor constituţionale, cetăţeanul român are
dreptul la reparaţii pentru pagubele cauzate prin acte ale autorităţilor
administraţiei publice şi prin tăcerea sau întârzierea acestora faţă de cererea
acestuia.
Persoanele care sunt pasibile de răspundere în administraţia publică:
membrii Guvernului şi persoane deţinând alte funcţii publice de autoritate, aleşii
locali, precum şi funcţionarii publici sau personalul contractual.
Așadar, răspunderea autorităților publice este de mai multe tipuri, deci şi
condiţiile angajării răspunderii sunt diferite, şi vor fi detaliate în capitolele
următoare.
19 Virginia Vedinas, op. cit., p. 300.

11
Categorii de persoane care atrag răspunderea în administraţia publică
CAPITOLUL II. CATEGORII DE PERSOANE CARE

ATRAG RĂSPUNDEREA ÎN ADMINISTRAȚIA
PUBLICĂ
Ȋn cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, îşi

desfăşoară activitatea mai multe categorii de personal, acestea sunt cele care
atrag răspunderea în administraţia publică. Categoriile de personal care lucrează
în administraţia publică au un statut juridic diferit după cum urmează 20: 
demnitarii publici
Exercită acele funcţii care se ocupă prin mandat obţinut direct, prin alegeri
sau indirect , prin numire, potrivit legii.
• funcţionarii publici. Statutul juridic al acestora este reglementat prin
Legea 188/1999, Privind statutul funcţionarilor publici , cu modificările şi
completările ulterioare, dar şi prin alte legi care reglementează statutele juridice
specifice aplicabile diferitelor categorii de funcţionari publici.
• personalul contractual. Sunt persoane angajate cu contract conform
Codului Muncii, spre deosebire de categoria funcţionarilor publici care nu au ca
reper Codul Muncii, iar statutul juridic al personalului contractual este stabilit
printr-o serie de legi , denumite generic legislaţia muncii.
Administraţia publică21 este la fel de veche ca şi statul, deoarece rolul şi
funcţiile statului nu se puteau realiza fără desfăşurarea unor activităţi de natură
administrativă. În limbajul curent, sintagma administraţie publică este mai ales
20
Mădălina Voican, op. cit., p. 282.

21
Administraţia publică reprezintă ansamblul activităţilor Preşedintelui Romaniei, a Guvernului, al
autorităţilor administrative centrale şi locale şi a tuturor structurilor coordonate de acestea, prin care se aduc la
îndeplinire legile sau se prestează servicii publice în regim de putere publică.
12
percepută drept activitatea prin care se realizează scopurile şi obiectivele

Guvernului22.
2.1. Demnitarii
Funcţiile şi demnităţile publice se află într-o incontestabilă legătură, dar

fără a se confunda.
Demnitatea publică reprezintă complexul de atribuţii şi responsabilităţi
stabilite prin Constituţie, legi şi alte acte normative, pe care şi le asumă o
persoană fizică prin investirea sa ca urmare a rezultatului procesului electoral
direct, prin alegere, sau indirect, prin numire, conform legii23.
Funcţiile de demnitate publică sunt instituite în temeiul actelor
Parlamentului, Preşedintelui şi Guvernului şi sunt emise în limitele competenţei
lor, stabilite de Constituţie şi de alte legi. Demnitarii publici nu beneficiază,
printre altele, de stabilitate în funcţie, în principiu, ei pot să fie revocaţi din
funcţiile pe care le deţin.
Exercitarea funcţiei de demnitate publică se bazează pe principiile
legalităţii, liberului consimţământ, transparenţei, exemplului personal,
responsabilităţii şi al loialităţii24. În cazul în care prin Constituţie sau printr-o
altă lege specială nu este prevăzut un alt termen, mandatul demnitarilor este de
patru ani, iar mandatul este exercitat în continuu pe toată durata acestuia. În ceea
ce priveşte durata timpului de muncă pentru demnitari, aceasta este nenormată.
Funcţiile de demnitate publică sunt o specie a funcţiilor publice, iar
demnitarii publici sunt persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică.
22
Mădălina Voican, Ştiinţa administraţiei, Ediţia a- II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 21.
23
http://radualexandrucnp.blogspot.ro/.
24
Nicoleta Miulescu, Curs de drept administrativ,Editura Universitatea din Craiova, Craiova, 2006, p.
414. 35 Mădălina Voican, op. cit, p. 191.
13
Anumite funcţii publice, prin artificii legislative, pot fi asimilate şi salarizate la

nivelul funcţiilor de demnitate publică, însă nu se transformă în astfel de
funcţii. Ȋn funcţie de modul de formare a autorităţile administraţiei publice
avem patru categorii35:
• Autorităţi ale administraţiei publice alese prin vot direct;
• Autorităţi ale administraţiei publice alese prin vot indirect;
• Autorităţi ale administraţiei publice alese prin niminalizare directă;
• Autorităţi ale administraţiei publice numite ca urmare a promovării
unui concurs sau examen de evaluare a competenţelor profesionale.
Dacă funcţia de demnitate publică este ocupată prin alegeri, iar temeiul
legal este validarea mandatului de către autoritatea competentă, dacă legea
specială nu prevede altfel. În cazul în care funcţia se ocupă prin numire, actul de
numire este temeiul legal.
Caseta 2.1. Funcţiile de demnitate publică.

Funcţii de demnitate publică alese Funcţii de demnitate publică numite
La nivel central -Primul-ministru

-Preşedintele României -Ministrii
-Primul Ministru -Secretarii de stat şi subsecretarii de
stat, precum şi cei asimilaţi acestora.
-Preşedinele Senatului şi Preşedintele
- Prefectul (acesta este numit ca
Camerei Deputaţilor urmare a promovării unui concurs
sau examen de evaluare a
-Vicepreşedinţii Senatului şi Camerei competenţelor profesionale).
Deputaţilor
-Preşedinţii comisiilor permanente şi
cei ai grupurilor parlamentare ale
Senatului şi Camerei Deputaţilor
-Vicepreşedinţii şi secretariicomisiilor
permanente ale Senatului şi Camerei
Deputaţilor
14
- senatori şi deputaţii
La nivel local
Primarul
-Viceprimarul
-Preşedinte şi vicepreşedinte al
consiliului judeţean
-Consilier la Consiliul General al
Municipliului Bucureşti, la consiliile
judeţene şi consiliile locale.
La acest moment, demnitarii au o serie de drepturi importante, și anume25:

• să adopte decizii în limita competenţelor legale şi să ceară
executarea acestora; să obţină în modul stabilit informaţia şi materialele
necesare pentru exercitarea;
• dreptul la integritate personală, la o atitudine adecvată şi
respectuoasă din partea subordonaţilor, altor factori de decizie şi a cetăţenilor; 
dreptul la remunerarea şi stimularea muncii în condiţiile legii;
• dreptul la dezvoltare profesională;
• dreptul la protecţie şi la ocrotirea sănătăţii.
Aceştia sunt obligaţi să-şi declare veniturile şi proprietăţile şi să respecte
regimul juridic al conflictului de interese şi al incompatibilităţilor. Statutul
unora dintre demnitarii publici este reglementat prin legi speciale, cum ar fi
Legea nr.215/2001 în cazul preşedinţilor Consiliilor Judetene şi
primarilor, ori prin texte constituţionale pentru ceilalţi.
Demnitarul îşi exercită mandatul cu bună-credinţă, iar în cazul încălcării
acestei prevederi, demnitarul este tras la răspundere personală. În situaţia în care
ne confruntăm cu neexecutarea sau executarea necorespunzătoare de către
25
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 600.
15
persoana cu funcţie de demnitate publică a obligaţiilor, prerogativelor şi

competenţelor sale intervine răspunderea disciplinară, civilă, contravenţională
sau penală în condiţiile legii şi poate atrage revocarea sau eliberarea din
funcţie26.
Răspunderea Preşedintelui României poate fi politică sau juridică. Din
punct de vedere juridic, Preşedintele beneficiază de imunitate, el nu poate fi tras
la răspundere juridică pentru actele politice pe care le întreprinde în timpul în
care deţine funcţia de preşedinte. De asemenea, Preşedintele nu poate judecat
sau arestat pe durata mandatului său chiar şi pentru fapte care nu au legătură cu
exercitarea funcţiei sale27.
Din punct de vedere politic, atât timp cât preşedintele este ales prin vot
universal de către popor, el răspunde doar faţă de acesta şi poate fi demis doar
printr-un referendum28.
Constituţia din 1991 prevede în art. 84 alin. 2 că Preşedintele României se
bucura de imunitate. Noţiunea de imunitate, în acest caz are înțelesul de
iresponsabilitate şi de inviolabilitate. Iresponsabilitatea Președintelui presupune
că acesta nu răspunde pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului său şi că este aparat de răspundere, pe durata mandatului
şi după încetarea acestuia, pentru faptele penale, contravenţionale sau
generatoare de prejudicii săvârşite în legătură cu prerogativele funcţiei.
Inviolabilitatea Preşedintelui presupune că acesta va răspunde pentru orice altă
faptă săvârşită şi care nu are legătură cu funcţia exercitată. Imunitatea de care se
bucură Preşedintele în timpul exercitării mandatului său, nu îl mai ocrotește,
26
Idem.
27
Mircea Preda, op. cit.,
p.668. 40 Constituţia României.
28
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck,Bucureşti, 2003, p. 156.
16
după încetarea acestuia, astfel că acesta va putea fi percheziționat, reţinut, arestat

sau trimis în judecată penală ori contravenţională, conform regulilor dreptului
comun.
Art. 95 alin. 1 din Constituţie prevede că Preşedintele poate fi suspendat
din funcţie"în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile
Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera
Deputaţilor şi de Senat, în şedinţa comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale40. Preşedintele poate da
Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
- alin.2 "Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel
puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce neîntârziat, la
cunoştinţa Preşedintelui";
- alin. 3 "Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în
cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea
Preşedintelui". Autorităţile judecătoreşti competente nu vor face o încadrare a
acţiunilor şi inacţiunilor Preşedintelui României în latura obiectiva a infracţiunii
de înaltă trădare deoarece aceasta nu este prevăzută de legea penală ci în cea a
celorlalte infracţiuni prevăzute de legea penala în vigoare, dar şi o determinare a
vinovăţiei şi a pedepselor acestora.
Conform Legii nr. 90/2001, miniştrii răspund de întreaga activitate în faţa
Guvernului, precum şi, în calitate de membrii ai Guvernului, în faţa
Parlamentului29. Se instituie o dublă responsabilitate pentru miniştrii, care în
calitatea lor de conducători ai miniştrilor, miniştrii răspund faţă de Guvern, în
subordinea cărora sunt organizate ministerele, iar ca membrii ai Guvernului,
învestiţi în funcţie de către Parlament, fiecare ministru răspunde în faţa acestuia,
solidar cu ceilalţi membri ai Guvernului42.
29
Art. 35 alin. (3) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor, actualizată în 2013. 42 Mircea Preda, op. cit., p. 104.
17
Primarul este ales în condițiile determinate de Legea nr. 70/1991, cu

respectarea condițiilor generale şi incompatibilităţilor prezentate pentru funcţia
de consilier. Primarii se aleg pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe
baza scrutinului uninominal. Candidaţii independenţi pentru funcţia de primar
trebuie să prezinte lista susținătorilor, care va cuprinde minimum 1% din
numărul total al alegătorilor înscrişi în liste pentru circumscripţia pentru care
candidează, dar nu mai puţin de 150 de persoane. Susţinătorii pot fi numai
cetățeni cu drept de vot şi pot sprijini numai un singur candidat la funcţia de
primar. Răspunderea primarului adoptă forma încetării de drept a mandatului în
condiţiile Legii statutului aleşilor locali şi ale Legii nr. 215/2001, republicată,
încetării mandatului ca urmare a rezultatului unui referendum local şi
suspendării de drept a mandatului. Ȋn Legea nr. 393/2004 se mai prevede că
aleşii locali răspund, în condiţiile legii, administrativ, civil sau penal, după caz,
pentru faptele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin 30. Totodată,
primarul răspunde în faţa consiliului local de buna funcţionare a administraţiei
publice locale, răspundere care are o natură politică, şi nu juridică. 44 Prin
urmare, consilierii judeţeni, preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene
răspund, după caz, contravenţional, administrativ, civil sau penal pentru faptele
săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin31.
Consilierii locali răspund solidar pentru activitatea consiliului local din
care fac parte sau, după caz, în nume propriu, pentru activitatea desfăşurată în
exercitarea mandatului, precum şi pentru hotărârile pe care le-au votat.
2.2. Funcţionarii publici
30
Art. 55 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali,
actualizată. 44 Antonie Iorgovan, op. cit., p. 527.
31
Art. 128 din Legea administraţiei locale nr. 215/2001, actualizată.
18
Ȋn general, administraţia publică este un sistem circular, funcţionarul

public contemporan trebuie să ia în calcul toate metodele existente pentru a
corespunde cerinţelor.
Statutul juridic al funcţionarilor publici este reglementat prin Legea
188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, potrivit căreia funcţionarul
public reprezintă ,,persoana numită, în condiţiile prezentei legi într-o funcţie
publică”32. Un astfel de statut este recunoscut şi persoanei căreia i-a încetat
calitatea de funcţionar public şi continuă să facă parte din corpul de rezervă al
funcţionarilor publici.
Totalitatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor şi instituţiilor
publice constituie ,,corpul funcţionarilor publici”, iar competenţa unui
funcţionar public reprezintă ,suma atribuţiilor acelui funcţionar public”.
Competenţele atribuite unei funcţii publice pot fi puse în executare numai de
către funcţionarul public, de persoana fizică titulară a funcţiei publice.
Funcţionarul dobândeşte calitatea aceasta şi puterea necesară exercitării funcţiei
publice încă din momentul numirii47.
Tot Legea 188/1999 propune şi mai multe clasificări ale funcţionarilor
publici.
Caseta 2.2. Clasificarea funcţionarilor publici.
După nivelul studiilor După nivelul atribuţiilor După gradul profesional
Funcţionari publici din Înalţi funcţionari Funcţionari publici

clasa I publici
definitivi
Funcţionari publici din Funcţionari publici de ( superior, principal şi
clasa a II-a conducere asistent)
32
Art. 2 alin. (2) din Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor
publici. 47 Mădălina Voican, op. cit., p. 287.
19
Funcţionari publici din Funcţionari publici de Funcţionari publici

clasa a III-a debutanţi
execuţie
Funcţionarii publici din clasa I sunt cei cu studii superioare de lungă

durată, din clasa a II-a cei cu studii superioare de scurtă durată, iar din clasa a
III-a cei cu studii medii liceale finalizate cu diplomă de bacalaureat33.
Din categoria înalților funcționari publici fac parte34:
secretarul general al Guvernului și secretarul general adjunct al
Guvernului; consilierii de stat; secretarul general și secretarul general adjunct
din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;
prefectul; subprefectul; secretarul general al prefecturii, secretarul general al
județului și al municipiului București; directorul general din cadrul ministerelor
și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale.
Pentru a putea ocupa o funcţie publică este necesară îndeplinirea
următoarelor condiţii de către candidat50:
 să aibă cetăţenie română şi domiciliul în ţară;
• să cunoască limba română( scris şi vorbit);
• să aibă 18 ani împliniţi;
• capacitate deplină de exerciţiu;
• stare de sănătate corespunzătoare funcţiei;
• studiile necesare ocupării funcţiei respective;
• să nu fi fost destituit dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani;
• să nu fi săvârşit infracţiuni contra umanităţii sau contra statului.
33
Art. 9 din Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
34
Art. 11 din Legea nr.161/2003 pentru prevenirea şi sancţionarea corupţiei, actualizată. 50 Dumitru
Brezoianu şi Mariana Oprican, Administraţia publică în România,Ed. C. H. Beck, Bucureşti 2008, p. 371.
20
Agenția Națională a Funcționarilor Publici administrează evidența

națională a funcțiilor publice și a funcționarilor publici, pe baza datelor
transmise de autoritățile și instituțiile publice35.
Dobândirea calităţii de funcţionar se face prin numire, ce are loc în
condiţiile legii şi se face pe o perioadă nedeterminată. Remuneraţia
funcţionarilor publici se face din fonduri publice.
Drepturile şi obligaţiile acestora sunt reglementate prin lege. Categorii de
drepturi ale funcţionarilor publici: la opinie, de a nu fi discriminat, de a fi
informat, de asociere sindicală, la grevă, la concediu, de a fi despăgubit, etc..
Din lege şi din doctrină36 rezultă următoarele îndatoriri ale funcţionarilor
publici:
• să dea dovada de imparţialitate şi profesionalism;
• să se abţină de la orice faptă cauzatoare de prejudicii altor persoane;
• trebuie să respecte normele de conduită profesională;
• nu trebuie să favorizeze vreun partid politic;
• răspund pentru îndeplinirea atribuţiilor ce le revin;
• să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese şi al
incompatibilităţilor; etc..
Ȋn desfăşurarea atribuţiilor de serviciu, cu intenţie sau fară intenţie,
funcţionarul public poate săvârşii acte sau fapte care atrag responsabilitatea
precum: infracţiune, delict, cvasidelict, abatere disciplinar-administrativă,
contravenţie, act administrativ ilegal37.
35
Art. 25 din Legea nr.161/2003 pentru prevenirea şi sancţionarea corupţiei, actualizată.
36
Dana Apostol Tofan, Drept Administrativ, Vol. I, Bucureşti;Nicoleta Miulescu, Curs de drept
administrativ, Editura Universitatea din Craiova, Craiova, 2006; Nicu I. Nedelcu, Drept Administrativ,
Bucureşti, Universul Juridic, 2010.
37
Anton Trailescu, Drept administrativ, Editia a-II-a, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2005, p. 98.
21
Răspunderea şi sancţiunea ce i se aplică funcţionarului public au un scop

preventiv-educativ, sancţionator şi reparator al prejudiciului produs.
Răspunderea juridică a funcţionarului public reprezintă un raport juridic
complex, ce este stabilit de norma juridică, între funcţionarul public,
reprezentant al statului la un anumit nivel, ca autor al încălcării normelor
juridice şi stat titular al dreptului de a aplica sancţiunea juridică, ca reprezentant
al societăţii.
Regimul juridic al funcţiei publice include şi problema răspunderii juridice
a funcţionarilor publici, ce apare în legătură cu încălcarea de către aceştia a
normelor juridice în calitatea lor de funcţionari publici sau în legătură cu funcţia
publică ce o deţin38.
Ȋn situaţia în care încălcarea normelor nu are legătură cu funcţia publică,
răspunderea lor va fi o răspundere de drept comun, identică cu cea a oricărui alt
cetăţean, care nu are calitatea de funcţionar. Vorbim de răspundere dacă s-a
săvârşit o abatere şi dacă nu există o cauză care să înlăture răspunderea.
Răspunderea juridică a funcţionarului public se clasifică în:
• Răspunderea disciplinară a funcţionarului public;
• Răspunderea contravenţională a funcţionarului public;
• Răspunderea civilă/patrimonială funcţionarului public;
• Răspunderea penală a funcţionarului public.
Răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă şi penală, apar atunci
când îndatoririle de serviciu sunt încălcate cu vinovăţie39.
38
Valerică Dabu, Răspundera juridică a funcţionarului public, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2007, p. 71.
39
Dacă este constatată vinovăţia funcţionarului public, acesta va fi obligat să plătească daune solidar cu
autoritatea sau instituţia publică.
22
Răspunderea disciplinară40, situaţia în care funcţionarul public a săvârşit

abaterea disciplinară, cu condiţia ca fapta ilicită să-i fie imputabilă, adică să fi
fost săvârşită cu vinovăţie, sub orice formă (intenţie sau culpă). Subiectul activ
al abaterii disciplinare este funcţionarul public, iar subiectul pasiv este
autoritatea sau instituția publica angajatoare. Obiectul îl constituie valoarea
lezată prin acţiunea sau inacţiunea funcţionarului public.
Prof. A. Negoiţă, afirma că ,, pentru insuficienţă profesională generală,
funcţionarul nu poate fi sancţionat disciplinar. Ȋn acest caz el se dovedeşte a fi
incompatibil cu exercitarea funcţiei pe care o deţine''41.
Ȋn cadrul fiecărei autorităţi şi instituţii se constituie, prin act administrativ
al conducătorul acestora, o comisie de disciplină 42, alcătuită din: trei membri
titulari, funcţionari publici definitivi dintre care: doi membri desemnaţi de
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice şi un membru desemnat, după caz,
de organizaţia sindicală, ori de majoritatea funcţionarilor publici, în cazul în care
există organizaţie sindicală.43
Ȋn cazul în care într-o unitate sunt mai puţin de zece funcţionari, se poate
constitui o comisie de disciplină pentru mai multe autorităţi şi instituţii publice
apropiate sub aspect teritorial44.
Comisia de disciplină poate fi sesizată de orice persoană care se consideră
vătămată prin fapta unui funcţionar public. Sesizarea îndreptată împotriva unui
40
Nicoleta Miulescu, op. cit., p. 445.
41
Alexandru Negoiţă, Drept Administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1996, p. 197.
42
Comisia se constituie prin ordin al preşdintelui Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
43
H. G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină.
44
Art. 79(5), din Legea 188/1999, Modul de constituire, organizare şi funcţionare a comisiilor de
disciplină, precum şi componenţa, atribuţiile, modul de sesizare şi procedura de lucru ale acestora se stabilesc
prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
23
funcţionar public se adresează comisiei de disciplină din cadrul autorităţii sau

instituţiei publice sau, după caz, comisiei organizate pentru autoritatea sau
instituţia publică în care acesta îşi desfăşoară activitatea.
Preşedintele comisiei va fixa de îndată termenul de prezentare şi va
dispune citarea funcţionarului public a cărui faptă a fost sesizată şi a persoanelor
indicate în sesizare, dar şi a celui care a formulat sesizarea. Citarea se face cu 3
zile înainte de termenul de prezentare.
Sesizarea se formulează în scris şi trebuie să cuprindă urmatoarele
elemente: numele, prenumele, domiciliul sau, după caz, locul de muncă şi
funcţia deținută de persoana care a formulat sesizarea ori denumirea şi sediul
persoanei juridice, precum şi numele şi funcţia reprezentantului legal; numele şi
prenumele funcţionarului public a cărui faptă este sesizată ca abatere
disciplinară şi denumirea autorităţii sau a instituţiei publice în care îşi desfăşoară
activitatea; descrierea faptei care constituie obiectul sesizării şi data săvârşirii
acesteia; prezentarea dovezilor pe care se sprijină sesizarea; adresa de
corespondenţă; data şi semnătura45.
Preşedintele şi membrii comisiei de disciplină îşi exercită mandatul de la
data emiterii actului administrativ de constituire a comisiei de disciplină până la
data expirării duratei acestuia. Cu 30 de zile lucrătoare înainte de data expirării
mandatul membrilor, comisiei de disciplină, se va produce la constituirea
viitoarei comisii de disciplină46. Pentru a putea fi membru în comisia de
disciplină, funcţionarul public trebuie să aibă o probitate morală recunoscută.
Comisia de disciplină poate să propună, în cazul în care s-a dovedit
săvârşirea abaterii disciplinare de către funcţionarul public, sancţiunea
45
H. G. nr. 1344/2007 , normele privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de
disciplină. 63 Rodica Narcisa Petresc, op.cit, p. 213.
46
Ioan Santai, Drept administrativ şi Știinţa administraţiei, Ed. Rosoprint, Cluj Napoca, 2004, p. 14.
24
disciplinară aplicabilă, iar atunci când nu se confirmă săvârşirea unei abateri

disciplinare, clasarea sesizării.
Funcţionarului public i se comunică o copie de pe sesizarea îndreptată
împotriva sa. Dacă funcţionarul public este nemulţumit de sancţiunea primită are
posibilitatea de a se adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând
anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare 63.
Pentru evidenţierea situaţiei disciplinare a funcţionarului public, Agenţia
Naţională a Funcţionarilor Publici poate să elibereze un cazier administrativ.
Acesta cuprinde sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarului public,
care nu au fost radiate conform legii. Acest cazier va cuprinde sancţiunile
disciplinare aplicate funcţionarului public47.
Statutul funcţionarilor publici prevede instituţia radierii de drept a
sancţiunilor disciplinare aplicate, dacă s-a scurs un anumit termen şi
funcţionarul public a avut o bună comportare.
Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici este angajată în
situaţia în care aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul sau în legătură cu
serviciul48. Subiectul contravenţiei este în mod exclusiv funcţionarul public, iar
obiectul contravenţiei este constituit prin faptele funcţionarului public care
trebuie să aibă un grad de pericol social de o anumită gravitate, cu condiţia ca
aceste fapte să nu fie calificate ca abateri disciplinare sau infracţiuni49.
Aplicarea sancţiunii contravenţionale se face de către agentul constatator
al contravenţiei. Contra procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de
apelare a sancţiunii contravenţionale, funcţionarul public poate înainta plângerea
47
Dumitru Brezoianu şi Mariana Oprican, Administraţia publică în România, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 99.
48
Art. 83, Legea nr. 188/1999 republicată.
49
Mădălina Voican, op.cit, p. 380.
25
la judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul autorităţii sau instituţiei

publice din care face parte funcţionarul public în cauză. Plângerea este o cale de
atac ce se poate face în termen de 15 zile de la data comunicării procesului
verbal şi suspendă executarea sancţiunii50. Actul prin care se rezolvă plângerea
este hotărârea judecătorească, ce este definitivă şi executorie.
Răspunderea civilă a funcţionarului public se instituie68:
- pentru pagube cauzate cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau
instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;
- pentru nerestituirea sumelor oferite necuvenit, în termenul legal prevăzut
pentru daunele ce au fost plătite de autoritate sau instituţia publică unor terţi, în
calitate de comitent, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Ȋn primele două situaţii, repararea pagubelor cauzate autorităţii sau
instituţiei publice, se dispune prin ordin sau dispoziţie de imputare emise de
către conducătorul acelei autorităţi sau instituţii publice, în termen de 30 de zile
de la constatarea pagubei sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată.
Împotriva ordinului sau dispoziției de imputare, funcţionarul public în cauză se
poate adresa instanţei de contencios administrativ51. Pentru situaţia în care
autoritatea sau instituţia publică a plătit daunele cauzate unor terţe persoane de
către funcţionarul public, repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei
publice se dispune pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Pentru a putea vorbi de o răspundere civilă specifică funcţionarului public, acea
persoană trebuie să aibă această calitate în momentul săvârşirii faptei
generatoare de prejudiciu.
Spre deosebire de salariat, funcţionarul public, răspunde şi pentru
prejudiciul moral.
50
Alexandru Ioan şi colectivul, Drept administrativ, Editura Economică, Bucureşti 2002, p.
408. 68 Art.77 din Legea 188/1999.
51
Anton Trăilescu, Drept administrativ, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 278.
26
Răspunderea civilă a funcţionarului public, în sensul în care aceasta este

prevăzută de Statutul funcţionarilor publici, poate fi cumulată cu răspunderea
disciplinară şi contravenţională a acestuia.
Răspunderea penală a funcţionarului public intervine pentru infracţiunile
săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile de serviciu şi se
angajează potrivit legii penale52. Funcţionarul public poate apărea atât ca
subiect activ, cât şi ca subiect pasiv.
Acest tip de răspundere a funcţionarilor publici este cea mai gravă formă
a răspunderii şi intervine pentru săvârşirea unor fapte ce prezintă un pericol
deosebit şi care sunt denumite infracţiuni53.
În cazul în care un funcţionar public a fost condamnat penal printr-o
hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracţiune în legătură cu munca sa,
conducătorul instituţiei publice este obligat să-l destituie din funcţie, aşa cum
prevăd dispoziţiile art. 94 din Legea nr.188/1999. Suspendarea din funcţie a
funcţionarului public operează şi atunci când sa dispus începerea urmăririi sale
penale ca urmare a săvârşirii unei fapte ce-l fac incompatibil cu funcţia publică
pe care o ocupă54. Suspendarea din funcţie încetează dacă a fost dispusă
achitarea sau încetarea procesului penal de către instanţa judecătorească, iar
funcţionarul public va putea să revină la funcţia deţinută anterior, fiindu-i
achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare73.
2.3. Personalul contractual

Cum se precizează şi în cuprinsul său, Statutul funcţionarilor publici nu
se aplică pentru:
52
Art. 79 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
53
Olivian Mastacan, Răspunderea penală a funcţionarului public, Ed. Hamangiu, 2007, p. 67.
54
Nicoleta Miulescu, op. cit., p.
431. 73 Idem.
27
 personalul salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor

publice, care desfăşoară activităţi de secretariat, administrative, protocol,
gospodărie, de deservire, întreţinere-reparaţii, dar şi altor categorii de
personal care nu exercită prerogative de putere publică;
• personalul salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la
cabinetul demnitarului;
• corpul magistraţilor;
cadrelor didactice;
• persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică''.
Caseta 2.2. Comparaţie între funcţionarul public şi personalul contractual.
Funcţionarul public / Personalul

contractual
Asemănări: Deosebiri:
- atât funcţionarii publici, cât şi - funcţionarul public acţionează în
personalul contractual au drepturi şi numele şi pentru autoritatea pe care o
obligaţii. reprezintă, iar salariatul are obiectul
muncii stabilit în contract.
- existenţa unui titular persoană fizică - personalul contractual îşi poate
în raportul juridic de muncă, dar şi în negocia salariul, pe când funcţionarul
raportul juridic de serviciu. public este beneficiarul unei
remuneraţii stabilite prin lege.
- ambele raporturi au un caracter - regimul incompatibilităţilor este
personal încheiat în baza calităţilor şi instituit doar în cazul funcţionarului
aptitudinilor titularului. public.
Codul de conduită a personalului contractual defineşte personalul

contractual ori angajatul contractual, ca fiind: ,,persoana numită într-o funcţie în
autorităţile şi instituţiile publice în condiţiile Legii nr. 53/2003, cu modificările
ulterioare. Personalul din aparatul de lucru al autorităţilor şi instituţiilor publice
care efectuează activităţi de secretariat, administrative, protocol, de deservire,
28
întreţinere-reparaţii sau gospodărie, este angajat cu contract individual de muncă

şi nu are calitatea de funcţionar public55.
Ȋntre personalul contractual şi autoritatea sau instituţia publică se dezvoltă
un raport de muncă reglementat conform Codului muncii 56. Ca şi în cazul
funcţionarilor publici, şi în cazul personalului contractual, a fost adoptată o lege
care reglementează norme de conduită profesională obligatorie a acestora, şi
anume Legea nr. 477/200457. Astfel, nu se face o discriminare între conduita
profesională obligatorie a funcţionarilor publici şi cea a personalului
contractual77.
Codul de conduită a personalului contractual din autorităţile şi instituţiile
publice are drept obiective: asigurarea creşterii calităţii serviciului public, o
bună administrare în realizarea interesului public, precum şi eliminarea
birocraţiei şi a faptelor de corupţie din administraţia publică, prin78:
• reglementarea normelor de conduită profesională necesare realizării
unor raporturi sociale şi profesionale corespunzătoare formării şi menţinerii la
nivel înalt a prestigiului instituţiei publice şi al personalului contractual;
• informarea publicului cu privire la conduita profesională la care
este îndreptăţit să se aştepte din partea personalului contractual în exercitarea
funcţiei;
• crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetățeni şi
personalul contractual din administraţia publică, pe de o parte, şi între cetățeni şi
autorităţile administrației publice, pe de alta parte.
55
Ioan Alexandru, Tratat de administraţie publică, Editura Universul Juridic, 2008, p.521.
56
Legea nr.53/2003 privind Codul muncii publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din
5 februarie 2003.
57
Legea nr. 477/2004 privind Codul de conduită a personalului contractual din autorităţile şi instituţiile
publice publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1105 din 26 noiembrie 2004. 77 Ioan Alexandru,
op. cit., p. 521. 78 Idem.
29
Principiile care guvernează conduita profesională a personalului

contractual sunt următoarele58:
• integritatea morală - principiu conform căruia personalului
contractual îi este interzis să solicite sau să accepte, direct ori indirect, pentru el
sau pentru altul, vreun avantaj ori beneficiu moral sau material;
• libertatea gândirii şi a exprimării - principiu conform căruia
personalul contractual poate să-şi exprime şi să-şi fundamenteze opiniile, cu
respectarea ordinii de drept şi a bunelor moravuri;
• transparenţă - activităţile personalului contractual sunt publice şi
pot fi supravegheate de cetăţeni;
• cinstea şi corectitudinea - principiu conform căruia, în exercitarea
funcţiei şi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, personalul contractual trebuie
să fie de bună-credinţă şi să acţioneze pentru îndeplinirea conformă a atribuţiilor
de serviciu.
• prioritatea interesului public - principiu conform căruia personalul
contractual are îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât
interesul personal, în exercitarea atribuţiilor funcţiei;
• profesionalism - trebuie să dea dovadă de responsabilitate,
competenţă şi eficienţă;
• imparţialitatea şi nediscriminarea - principiu conform căruia
angajaţii contractuali sunt obligaţi să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de
orice interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea
atribuţiilor funcţiei;
,,Personalul contractual are obligaţia de a nu folosi atribuţiile funcţiei
deținute în alte scopuri decât cele prevăzute de lege, de a asigura ocrotirea
proprietăţii publice şi private a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, să
evite producerea oricărui prejudiciu, acţionând în orice situaţie ca un bun
58
Legea nr. 477/2004 privind Codul de conduită a personalului contractual din autorităţile şi instituţiile
publice, art. 3. - Principii generale.
30
proprietar, să nu favorizeze sau defavorizeze accesul ori promovarea în funcţiile

contractuale pe criterii discriminatorii, de rudenie, afinitate”59.
În cazul în care personalul contractual nu respectă obligaţiile ce-i revin şi
încalcă dispoziţiile codului de conduită este tras la răspundere.
Conform Legii 477/2004, personalul contractual poate fi tras la
răspunderea disciplinară. ,,Cercetarea şi aplicarea sancţiunilor disciplinare este
realizată de organele cu atribuţii disciplinare. Organele de urmărire penală sunt
sesizate în cazul în care faptele săvârşite întrunesc elementele constitutive ale
unor infracţiuni. Personalul contractual răspunde patrimonial, potrivit legii, în
cazurile în care, prin faptele săvârşite cu încălcarea normelor de conduită
profesională, aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice60.
59
Corneliu Manda şi Cezar C. Manda,Ştiinţa administraţiei, Ed. Universul Juridic,p. 126.
60
Art. 24, alin.4 din Legea 477/2004 privind Codul de conduită a personalului contractual din autorităţile
şi instituţiile publice.
31
Studiu de caz
CAPITOLUL III. FORMELE RĂSPUNDERII
3.1. Răspunderea disciplinară
Răspunderea disciplinară intervine în cazul săvârşirii unei abateri

disciplinare. Aceasta nu evocă doar încălcarea unor norme de conduită
referitoare la exercitarea atribuţiilor de serviciu de către funcţionari publici,
demnitari sau aleşi locali61, ci ea vizează multiple „abateri” de la „disciplina”
socială reprezentată de normele dreptului.
Răspunderea disciplinară este întâlnită şi în dreptul muncii, fiind
reglementată în cadrul Codului Muncii (art. 263-268 din Legea nr.52/2003, cu
modificările şi completările ulterioare) şi intervine în legătură cu executarea
contractului de muncă.
Ȋn opinia profesorului A. Iorgovan, răspunderea administrativ-
disciplinară, este situaţia juridică prin care se concretizează raportul
sancţionator fără caracter contravenţional, stabilit între subiectul activ al faptei
care săvârşeşte cu vinovăţie şi subiectul activ al răspunderii, anume autoritatea
care aplică sancţiunea83.
Ȋn dreptul administrativ, abaterea disciplinară reprezintă încălcarea cu
vinovăţie, de către o persoană ce deţine o funcţie sau o demnitate publică , a
obligaţiilor sale în legătură cu exercitarea funcţiei sau demnităţii publice 62. De
asemenea abaterile disciplinare au un grad de pericol social mai redus decât cel
al abaterilor contravenţionale.
61
Adică „personalul administrativ”, în

general. 83 Antonie Iorgovan, op. cit., p. 667.
62
Verginia Vedinaş, Drept administrativ, Ediţia a VII - a revăzută şi actualizată, Universul
Juridic,Bucureşti, 2012, p. 211.
32
Studiu de caz
Răspunderii administrativ-disciplinare reprezintă situaţia juridică prin

care se concretizează raportul sancţionator, fără caracter contravenţional, stabilit
între subiectul activ al faptei (autorul abaterii disciplinare) şi subiectul activ al
răspunderii (autoritatea care aplică sancţiunea), în cazul săvârşirii cu vinovăţie
de către primul a unei abateri disciplinare63.
Legea este unul dintre izvoarele răspunderii disciplinare, aceasta
reglementează responsabilitatea disciplinară, procedura înfăptuirii acesteia,
actele sau faptele administrative generatoare de responsabilitate, precum şi
organele abilitate să constate, să aplice sancţiunile, să anuleze actul ilegal, să
restabilească situaţia anterioară, să stabilească şi să asigure despăgubirea şi
procedura de urmat în astfel de cazuri.
Un alt izvor al răspunderii disciplinare este actul autorităţii publice
administrative sau judecătoreşti, împuternicite de lege să cerceteze, să pună în
mişcare acţiunea disciplinară, să judece, să stabilească şi să aplice sancţiunile.
Fundamente constituţionale ale răspunderii administrativ-disciplinare64:
• art. 73 lit. j) „Categorii de legi ”, include statutul funcţionarilor
publici în categoria reglementărilor de rang organic; în prezent este vorba de
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi
completările ulterioare;
• art. 95 „Suspendarea din funcţie'', instituie posibilitatea sancţionării
Preşedintelui României pentru comiterea unor fapte grave de încălcare a
Constituţiei, adică pentru abateri de la disciplina națională'';
art. 109 „Răspunderea membrilor Guvernului'' instituie o formă de
răspundere „disciplinară” aplicabilă miniştrilor, prin suspendarea lor din funcţie
de către Preşedintele României, în cazul începerii urmăririi penale, respectiv al
63
Nicoleta Miulescu, op. cit., p. 99.
64
Alexandru-Sorin Ciobanu, Drept administrativ II, Sinteze teoretice pentru Învăţământul la Distanţă,
Universitatea din Bucureşti, 2012, p. 221.
33
Studiu de caz
trimiterii în judecată, dispoziţii reluate şi de Legea nr. 115/1999 privind

responsabilitatea ministerială, cu modificările şi completările ulterioare.
Obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă sunt elementele care
stabilesc dacă o anumită faptă reprezintă abatere disciplinară.
Subiectul abaterii disciplinare este acea persoană care îndeplineşte o
funcţie sau demnitate publică. Persoanele care intră în această categorie: orice
persoană care exercită permenent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a
fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei
autorităţi publice, instituţii publice, instituţie sau altă persoană juridică de interes
public65. Latura subiectivă reprezintă vinovăţia sub cele două forme: intenţie
(atunci când se prevede şi se urmăreşte producerea rezultatului) sau culpă
(atunci când se prevede rezultatul faptei dar speră fără temi că nu se va
produce). Gradul de vinovăţie este determinat în stabilirea sancţiunii
disciplinare.
Pentru antrenarea răspunderii disciplinare nu este necesară producerea
unui prejudiciu material ca rezultat direct al abaterii disciplinare, ci este suficient
ca abaterea să se fi produs prin încălcarea cu vinovăţie a obligaţiilor legate de
exercitarea funcţiei sau demnităţii publice89.
Obiectul abaterii disciplinare reprezintă îndatoririle oficialului public.
Latura obiectivă o constituie încălcarea îndatoririlor impuse de lege. Aceasta
cuprinde elemente ce privesc timpul în care are loc acţiunea sau inacţiunea
respectivă, adică în timpul orelor de program , a orelor suplimentare sau chiar în
afara orelor de program, dar şi locul, care poate fi şi în afara instituţiei publice
unde subiectul abaterii disciplinare lucrează66.
Conform Legii 188/1999 constituie abateri disciplinare67:
65
89
Idem.
66
Idem.
67
34
Studiu de caz
• întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

• neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;
• absenţe nemotivate de la serviciu;
• nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;
• desfăşurarea de activităţi cu caracter politic în timpul programului
de lucru;
• refuzul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu;
• încălcarea, de către funcţionarii publici, a prevederilor legale
referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi interdicţii
stabilite prin lege; • alte fapte ce sunt prevăzute ca abateri disciplinare în actele
normative din domeniul funcţiei publice şi funcţionarilor publici.
• soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal;
• nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii
lucrărilor cu acest caracter;
Statutul funcţionarilor publici prevede şi sancţiunile disciplinare
aplicabile funcţionarilor publici. Acesta sunt: mustrare scrisă; diminuarea
drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni; suspendarea
dreptului de avansare în gradele de salarizare sau după caz, de promovare în
funcţia publică pe o perioadă de 1-3 ani; retrocedarea în treptele de salarizare
sau în funcţia publică, pe o perioadă ce poate ajunge până la un an; destituirea
în funcţie.
Ȋn cazul membrilor Guvernului şi a persoanelor deţinând alte funcţii
publice de autoritate din administraţia publică centrală şi locală, întâlnim
următoarele abateri disciplinare : absenţa de la ședinţele de Guvern; atitudini
ireverenţioase în timpul ședinţelor. Pentru aceste abateri pot fi stabilite
următoarele sancţiuni: avertismentul, chemarea la ordine, retragerea cuvântului,
eliminarea din sala de şedinţă, retragerea indemnizaţiei de şedinţă pentru 1-2
şedinţe68.
Art. 77(2) din Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

68
35
Studiu de caz
Absenţa de la şedinţele consiliului judeţean/ local, atitudini

ireverenţioase în timpul ședinţelor, omisiunea de a organiza periodic întâlniri cu
cetăţenii, sunt abateri disciplinare ale aleşilor locali. Ca şi sancţiuni 92 avem:
avertismentul, chemarea la ordine, retragerea cuvântului, eliminarea din sala de
şedinţă, excluderea temporară de la lucrările consiliului şi comisiei de
specialitate, retragerea indemnizaţiei de şedinţă pentru 1-2 şedinţe, destituirea
din funcţie.
În concluzie trăsăturile răspunderi disciplinare sunt93:
• reprezintă o situaţie juridică, adică un complex de drepturi şi
obligaţii corelative; fapta ilicită poate fi reprezentată de încălcarea unei norme
de drept administrativ sau, pe cale de excepţie, de încălcarea unei norme de
drept penal care nu prezintă gradul de pericol social concret al unei infracţiuni;
• subiectul pasiv al răspunderii poate fi, după caz, un organ
administrativ, un funcţionar public, o structură nestatală sau o persoană fizică
care nu deţine o funcţie publică; angajarea răspunderii este condiţionată de
existenţa vinovăţiei, iar sancţiunile specifice nu sunt privative de libertate.
• reprezintă conţinutul unui raport juridic sancţionator, fără caracter
contravenţional; subiectul activ al răspunderii disciplinare este autoritatea
publică în a cărei competenţă intră sancţionarea faptei ilicite, iar subiectul pasiv
îl constituie autorul abaterii disciplinare;
3.2. Răspunderea contravenţională
Domeniul contravenţiilor reprezintă fără îndoială un domeniu cu

implicaţii din cele mai profunde şi mai complexe în viaţa cetăţenilor dar şi a
autorităţilor administraţiei publice. Materia contravenţiilor are o vechime
Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială şi Legea nr. 90/2001. 92 Legea 215/ 2001
Legea cadru a administraţiei publice locale şi Legea 393/2004 privind Statutul aleşlor locali. 93 Verginia
Vedinaş, op. cit., p. 214.
36
Studiu de caz
considerabilă, determinată de numeroase modificări în regimul contravenţional

de-a lungul timpului, iar la origine au o natură penală.69
Răspunderea contravenţională este o formă a răspunderii juridice care
este fundamentată pe existenţa unui raport de drept administrativ, motiv pentru
care unii teoreticieni consideră că individualizarea răspunderii contravenţionale
nu îşi are rostul deoarece între aceste forme, în general, nu există deosebiri, ele
fiind forme ale aceleiaşi încălcări ale normelor de drept.70 Aceasta priveşte atât
activitatea persoanelor fizice, cât şi cea a autorităţilor administraţiei publice,
celelalte autorităţi publice, agenţii economici şi instituţiile publice, indiferent
dacă au caracter statal sau nestatal. Răspunderea contravenţională a oficialilor
publici se angajează în situaţia în care aceştia săvârşesc o contravenţie în timpul
sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice.
Răspunderea contravenţională este reglemnentată prin Ordonanţa
Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor coroborată cu
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
Contravenţia prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea, însă
prin natura sa este o faptă antisocială, deci prezintă un anumit grad de pericol
social. Contravenţia beneficiază de autonomie legală, are un pericol social
propriu şi nu poate fi convertită într-o faptă socială cu o altă calificare juridică.
Subiectele răspunderii contravenţionale sunt persoanele fizice şi juridice, iar
teoria răspunderii juridice lansează teza subiectului activ al răspunderii şi a
subiectului pasiv71. Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul
juridic al contravenţiilor , constituie contravenţie, fapta săvârşită cu vinovăţie,
69
Alexandru-Sorin Ciobanu, Drept administrativ II, Sinteze teoretice pentru Învăţământul la Distanţă,
Universitatea din Bucureşti, 2012, p. 224.
70
Valentin Prisacaru, op. cit, p. 651.
71
Iulian Nedelcu, Elemente de drept administrativ, Editura Oltenia, Craiova, 1999, p. 432.
37
Studiu de caz
stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori prin
hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
Municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti. Subiectul activ fiind reprezentat de autoritatea publică
competentă să tragă la răspundere pe făptuitor, aplicând sancţiuni juridice, iar
subiectul pasiv este reprezentat de cel căruia i se aplică sancţiunea,
contravenientul. Persoana fizică poate fi subiect al răspunderii
contravenţionale numai dacă a împlinit cel puţin vârsta de 14 ani. Ȋn art. 11 alin
920 din O.G. nr. 2/2001 se prevede că minorul sub 14 ani nu răspunde
contravenţional. Se stabileşte o vârstă minimă deoarece această calitate de
subiect al contravenției presupune aptitudinea psihică a persoanei de a înţelege
şi a-şi asuma obligaţiile de comportament prevăzute de normele dreptului
administrativ, precum şi capacitatea de a-şi dirija şi stăpâni în mod conştient
actele de conduită, în raport de aceste norme. 72
Minorii care au peste 14 ani vor fi sancţionaţi cu jumătate din maximul
amenzii prevăzut de actul normativ.
Ȋn situaţia în care aceeaşi persoană a săvârşit mai multe contravenţii,
sancţiunea se va aplica pentru fiecare contravenţie în parte 73. Sancţiunile se vor
cumula în situaţia în care acestea sunt constatate prin acelaşi proces-verbal.
Dacă la săvârşirea unei contravenţii au participat mai multe persoane, sancţiunea
se va aplica fiecăreia separat, ţinându-se cont de contribuţia fiecăruia, gradul de
participare sau aportul avut la săvârşirea contravenţiei.
Caseta 3.1. Etapele procedurii contravenţionale.

Fazele procedurii contravenţionale:
72
Mircea Preda, op. cit., p. 432.
73
Art. 10 alin.(1) din O. G. nr. 2/2001privind regimul juridic al contravenţiilor.
38
Studiu de caz
1. Constatarea 2. Aplicarea 3. Exercitarea 4. Executarea

contravenţiei contravenţiei căilor de atac sancţiunilor
contravenţionale
Guvernul prin hotărârile şi ordonanţele sale poate stabili şi sancţiona

contravenţii din toate domeniile de activitate, spre deosebire de autorităţile
administraţiei publice locale şi judeţene, care prin hotărârile lor stabilesc şi
sancţionează contravenţii în toate domeniile de activitate pentru care acestora le
sunt stabilite atribuţii prin lege, în măsura în care nu sunt stabilite contravenţii
de către Guvern. Consiliile locale ale municipiului Bucureşti au dreptul să
stabilească şi să sancţioneze contravenţii în următoarele domenii: salubritate;
întreţinerea spaţiilor verzi şi a parcurilor; activitatea din pieţe, curăţenia şi
igienizarea acestora; întreţinerea străzilor şi a trotuarelor, a şcolilor.
Sancţiunile contravenţionale sunt o categorie a sancţiunilor juridice ce se
aplică persoanelor fizice sau juridice care au săvârşit contravenţii.
Sancţiunile contravenţionale principale 74sunt următoarele:
• Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. Actualele
reglementări înlocuiesc, în toate cazurile, sancţiunea închisorii contravenţionale,
cu cea a prestării unei activităţi în folosul colectivităţii. Sancţiunea prestării unei
activităţi în folosul comunităţii se aplică de judecătoria în a cărei rază teritorială
a fost săvârşită fapta contravenţională. Instanța de judecată primeşte procesul
verbal de la agentul constatator (când acesta apreciază că sancţiunea amenzii nu
este îndestulătoare) în termen de cel mult 48 de ore de la întocmire, pentru
aplicarea sancţiunii corespunzătoare. Această sancţiune se aplică prin hotărâre
judecătorească rămasă definitivă şi se pune în executare de instanţa care a
pronunţat-o. Legea nu admite căi de atac împotriva hotărârii instanţei
judecătoreşti prin care s-a dispus această sancţiune contravenţională. Există
74
Art. 5 alin. 2 din O. G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
39
Studiu de caz
posibilitatea de a se face plângere numai împotriva măsurilor luate cu privire la

conţinutul activităţii prestate, la condiţiile în care se realizează precum şi la
modul în care se exercită supravegherea.
• Avertismentul constă în atenţionarea verbală sau scrisă a
contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite, însoțită de
recomandarea de a respecta dispoziţiile legale şi se aplică numai în cazul în care
fapta este de gravitate redusă.
• Amenda contravenţională este sancţiunea specifică ce se aplică
contravenientului, care constă într-o sumă de bani pe care trebuie să o plătească,
având un cuantum determinat între o limită minimă şi una maximă, în funcţie de
gradul de pericol social al faptei săvârşite. Amenda are caracter administrativ.
Sumele rezultate din amenzi contravenţionale, reprezintă venit la bugetul de stat,
cu excepţia celor provenite din amenzile aplicate în temeiul hotărârilor
autorităţilor publice deliberative locale sau judeţene, care devin venit pentru
aceste din urmă bugete.
Sancţiunile contravenţionale complementare 75sunt următoarele:
1.Suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a
autorizaţiei de exercitare a unei activităţi: suspendarea exercitării dreptului de a
conduce autovehicule pe timp de 1-3 luni are loc în cazul săvârşirii uneia din
contravenţiile prevăzute de art. 40 din Decretul nr. 328/1966, cu modificările
ulterioare; retragerea ori anularea autorizaţiei reprezintă sancţiuni
complementare ce pot fi aplicate o dată cu sancţiunea amenzii, în situaţia
săvârşirii cu intenţie sau din culpă, prin comisiune sau omisiune, a vreuneia din
contravenţiile stabilite de art. 104 din Legea nr. 52/1994 privind valorile şi
bursele de valori.
2.Confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii.
În toate aceste situaţii, confiscarea este caracterizată ca o măsură de siguranţă
75
Iulian Poenaru, Răspunderea pentru contravenţii, Ed. Lumina Lex, 1998, p. 753.
40
Studiu de caz
sau o sancţiune contravenţională complementară care, de regulă, însoţeşte

sancţiunea principală.
În procesul-verbal încheiat, agentul constatator trebuie să descrie bunurile
supune confiscării şi să ia măsurile de conservare sau de valorificare prevăzute
de lege, făcând menţiunile corespunzătoare în actul de constatare. Atunci când
bunurile supuse confiscării nu se găsesc în natură, cum ar fi spre exemplu un
bun furat şi vândut altei persoane neidentificate, contravenientul este obligat la
plata în lei a contravalorii acestora. Agentul constatator este obligat să identifice
proprietarul bunurilor confiscate şi dacă acestea aparţin altei persoane decât
contravenientul, va menţiona în procesul verbal, dacă este posibil, datele
personale a proprietarului sau va preciza motivele pentru care nu a fost posibilă
identificarea acestuia.
3.Suspendarea activităţii agentului economic, luând spre exemplificare,
tot cazul unui local public, se poate dispune pe o perioadă cuprinsă între 10 şi 30
de zile pentru săvârşirea unor contravenţii prevãzute de Legea nr. 61/1991 şi
poate să apară ca o sancţiune complementară la sancţiunea principală a amenzii
contravenţionale.
4.Închiderea unităţii este o sancţiune contravenţională complementară
care se aplică atunci când se constată încălcări grave ale normelor reglementate
de actele normative şi a celor de convieţuire socială. Astfel, în domeniul
comercial şi al alimentaţiei publice şi în general, ori de câte ori se prestează un
serviciu public pe baza unei autorizaţii prealabile, se poate aplică sancţiunea
retragerii autorizaţiei de funcţionare sau a suspendării ori opririi activităţii
întregii unităţi, a unei secţii sau a unor instalaţii. Oprirea activităţii întregii
unităţi pentru o perioadă nelimitată o putem considera ca o închidere a acesteia
şi apreciem că are loc atunci când se dispune retragerea autorizaţiei de
funcţionare.
5.Retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru
activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv, este o sancţiune
41
Studiu de caz
contravenţională complementară prevăzută pentru prima dată de o lege-cadru în

materie. Cazurile şi modalităţile de aplicare sunt cele reglementate de normele
speciale din domeniul comerţului exterior.76
6. Desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială este
prevăzută ca sancţiune complementară în domeniu, atât de legea-cadru, cât şi de
Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri
pentru realizarea construcţiilor (modificată) ca act normativ cu caracter special.
Această lege prevede ca o dată cu aplicarea amenzii, se dispune oprirea
executării lucrărilor sau desfiinţarea contractului nelegal realizate, pentru
încadrarea în prevederile autorizaţiei sau readucerea terenurilor la starea iniţială,
după caz, pentru contravenţiile constatate în condiţiile acestui act normativ.
Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei sunt acele stări, situaţii
sau împrejurări a cărora lipseşte un element esenţial – vinovăţia.
Caracterul contravenţional al faptei este înlăturat în următoarele cazuri:
cazul legitimei apărări; stării de necesitate; constrângerii fizice sau morale;
cazului fortuit; iresponsabilităţii; beţiei involuntare complete; erorii de fapt;
infirmităţii77.
Se află în stare de legitimă apărare persoana care comite contravenţie
pentru a înlătura un atac material, direct şi imediat îndreptat împotriva sa, a
altuia sau împotriva unui interes public, atac care pune în pericol grav persoana
sau drepturile celui care este atacat, ori interesul public.
Ȋn ţara noastră nu i se permite nici unei persoane lezate în drepturile sale
să-şi facă singură dreptate,totuşi sunt situaţii excepţionale în care o persoană este
victima unei agresiuni şi când în faţa unui pericol iminent, lipsită de posibilitatea
de a apela la intervenţia autorităţilor nu are alt mijloc de a evita pericolul decât
săvârşind o contravenţie.101
76
Iulian Poenaru, op.cit., p. 756.
77
Art. 11 din Ordonanţa nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor. 101 Ioan Santai,op. cit., p 843.
42
Studiu de caz
Legitima apărare apare ca o ripostă pe care o dă o persoană împotriva unui

atac ce pune în pericol grav persoana, drepturile acesteia ori interesul public. Cel
care ripostează împotriva atacului comite o faptă admisă de lege. Aceasta fapta
nu este comisă cu vinovăție deoarece făptuitorul nu acţionează cu voinţa liberă,
ci constrâns de necesitatea apărării valorilor sociale puse în pericol prin acel
atac, Acesta fiind şi temeiul înlăturării caracterului contravenţional al faptei.
De aici rezultă că pentru ca o contravenţie să fie comisă în stare de
legitimă apărare dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii78:
• Apărarea să fie ripostă împotriva unui atac material direct şi
imediat.
• Apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului.
• Fapta de apărare să fie precedată de un atac. Apărarea trebuie să
aibă loc după începerea atacului când acesta devine actual. Simpla presupunere
că se va dezlănţui un atac nu dă dreptul la o apărare legitimă.
• Apărarea să se facă faţa de un agresor pentru a înceta atacul şi a
salva valorile periclitate.
Cazul fortuit se referă la situaţia, starea, împrejurarea în care acţiunea sau
inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu l-a
conceput şi nici nu a urmărit ca el să se producă, rezultat ce se datorează unei
energii a cărei intervenţie nu putea fi prevăzută. Pentru existenta cazului fortuit
este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii: rezultatul acţiunii sau
inacţiunii ilicite a contravenientului să fie consecinţa unei împrejurări străine de
conştiinţa şi voinţa acestuia; împrejurarea care a determinat săvârşirea
contravenţiei să fie de aşa natură încât apariţia ei să nu poată fi prevăzută; fapta
contravenţională comisă ca urmare a unei întâmplări ce nu putea fi prevăzută să
fie stabilită şi sancţionată de un act normativ79.
78
Mădălina Voican, op. cit., p 404.
79
Alexandru Ţiclea, Reglementarea contravenţiilor, Ed. Lumun Lex, 1998, p.
322. 104 Idem.
43
Studiu de caz
Fapta comisă în stare de necesitate nu este considerată contravenţie,

deoarece nu este săvârşită cu vinovăţie. Făptuitorul a fost constrâns la săvârşirea
contravenţiei de necesitatea apărării împotriva unui pericol iminent, ce nu putea
fi înlăturat altfel, a anumitor valori ocrotite de lege. Trebuie îndeplinite
următoarele condiţii: fapta să fie comisă ca urmare a survenirii unui pericol
neprevăzut (boala, cutremur, inundaţii, incendii, accidente etc.), fiind vorba de
un pericol provocat de evenimente ce scapă controlului omenesc; pericolul să fie
real şi nu imaginar; pericolul să fie gata să se producă; acel pericol să nu poată fi
înlăturat astfel decât prin săvârşirea unei contravenţii; să fie comisă numai în
scopul de a salva valorile arătate; prin contravenţia comisă să nu se producă, în
mod conştient, urmări mai grave decât dacă nu se intervenea.104
Pentru constrângere fizică trebuie îndeplinite următoarele condiţii
constrângerea fizică la care este supusă persoana să fie de natură să nu-i poată
rezista; fapta să fie prevăzută şi sancţionată drept contravenţie de un act
normativ; constrângerea fizică exercitată de o altă persoană să fie de natură a
paraliza libertatea de voinţă şi acţiune a contravenientului.
Constrângerea psihică reprezintă o cauză care împiedică o persoană să-şi
dirijeze liber voinţa, de a face sau a nu face ceva, fapt ce exclude existenţa uneia
din trăsăturile contravenţiei şi anume voinţa.
Pentru existenţa constrângerii psihice trebuie îndeplinite următoarele
condiţii: să se exercite asupra psihicului făptuitorului o acţiune de constrângere
de către o altă persoană printr-o ameninţare gravă cu un pericol; pericolul să nu
poată fi înlăturat în alt mod decât săvârşind contravenţia; sub imperiul
constrângerii morale persoana să săvârşească o contravenţie.80
Portivit O. G. nr. 2/2001, prescripţia constituie o cauză de înlăturare a
aplicării sancţiunii amenzii contravenţionale şi o cauză de înlăturare a executării
acestei sancţiuni. De regulă, aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se
80
Anton Trăilescu, Drept administrativ, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p.
439. 106 Art. 13 alin. (1) din O. G. nr. 2/2001.
44
Studiu de caz
prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei 106. Ȋn acelaşi articol se

prevede că: în cazul contravenţiilor termenul prevăzut la alin.1 din art. 13 (6 luni
de la comiterea faptei) curge de la data constatării faptei. Contravenţia este
continuă în situaţia în care încălcarea obligaţiei legale durează în timp; când
fapta a fost urmărită iniţial ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit că ea constituie
contravenţie, prescripţia aplicării sancţiunii nu curge pe tot timpul în care s-a
aflat în faţa organelor de cercetare sau de urmărire penală ori în faţa instanţei de
judecată, dacă sesizarea s-a făcut în timpul termenului prevăzut la alin.1 sau 2
din Ord.Guv. nr.2/2001.Prescripţia operează totuşi dacă sancţiunea nu a fost
aplicată în termen de 1 an de la data săvârşirii, respectiv constatării
contravenţiei, dacă prin lege nu se dispune altfel. Prin legi speciale pot fi
prevăzute şi alte termene de prescripţie pentru aplicarea sancţiunilor
contravenţionale.
Executarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie dacă procesul
verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat făptuitorului în termen
de o lună de la data aplicării sancţiunii. Executarea sancţiunii închisorii
contravenţionale se prescrie în termen de 1 an de la data rămânerii irevocabile a
hotărârii judecătoreşti, dacă contravenientul nu a optat pentru prestarea unei
activităţi în folosul comunităţii81.
Art. 13 şi 14 din Ord.Guv.nr.2/2001 consacră prescripţia contravenţională
ca o instituţie de sine stătătoare, independent de modul cum este reglementată
prin alte acte normative. Aplicarea prescripţiei sau executării sancţiunii
contravenţionale, nu împiedică urmărirea despăgubirilor civile şi confiscarea
bunurilor prevăzute în actul normativ încălcat82.
81
Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., p. 764.
82
Iulian Poenaru, Noul regim al contravenţiilor. Ordonanţa nr, 2/2001, în Dreptul nr.
12/2001. 109 Corneliu Manda, p. 654.
45
Studiu de caz
În concluzie, condiţiile necesare pentru instituirea răspunderii

contravenţionale sunt:
• săvârşirea unei fapte ilicite,iar gradul de pericol social să fie mai
redus decât infracţiunea;
• vinovăţia făptuitorului, prezentă sub cele două forme ale sale
(intenţia sau culpa);
• refuzul funcţionarului public de a fi audiat sau de a semna o
declaraţie privind abaterea disciplinară;
• rezultatul dăunător (prejudiciul);
• inexistenţa cauzelor care înlătură caracterul contravenţional al
faptei şi răspunderea contravenţională.
3.3. Răspunderea civilă/patrimonială
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-

un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare
prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege,
prejudiciul pentru care este responsabilă.109
Ca instituţie juridică, răspunderea civilă este alcătuită din totalitatea
normelor de drept care reglementează obligaţia oricărei persoane de a repara
prejudiciul cauzat altuia de fapta sa.
Răspunderea civilă a oficialului public se angajează atunci când s-a
produs un prejudiciu instituţiei publice sau unor terţi 83. Ȋn Legea 188/1999, este
folosit termenul de răspundere civilă, însă în doctrină sunt folosite următoarele
sintagme:,, administrativ-patrimonială, răspundere materială sau răspundere
patrimonială.
Noul Cod Civil prezintă două forme ale răspunderii civile, şi anume:
83
46
Studiu de caz
1. Răspunderea delictuală, ce reprezintă îndatorirea oricărei

persoane de a repara integral toate prejudiciile cauzate altuia prin încălcarea
obligaţiei de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le
impune şi de a nu aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altora 84.
Reglementarea în vigoare precizează faptul că cel care, având
discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate,
fiind obligat să le repare integral. Ȋnsă în ceea ce priveşte obligația de reparare,
nu se face o distincţie între prejudiciile patrimoniale și cele nepatrimoniale
(morale).
Obligația de reparare a prejudiciilor fără caracter patrimonial este
consacrată prin alte prevederi exprese ale Noului Cod Civil. Ori de câte ori, în
dreptul civil român, nu avem de a face cu o răspundere contractuală, vor fi
aplicate regulile privitoare la răspunderea civilă delictuală.
2. Răspunderea contractuală, ce reprezintă îndatorirea oricărei
persoane, parte într-un contract de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin
neexecutarea obligaţiilor pe care le-a contractat85. Ca element de noutate adus de
reglementările Noului Cod Civil, debitorul răspunde și pentru fapta altuia.
Reglementarea expresă este realizată de art. 1519 din NCC conform
căruia:
,,Debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de
care se folosește pentru executarea obligațiilor contractuale''. De multe ori,
răspunderea contractuală se confundă cu executarea contractului.
Actul prin care se constată răspunderea civilă a oficialului public diferă în
funcţie de persoana păgubită86:
84
Art. 1349, alin. 1 şi 2 din Noul Cod Civil.
85
.Art. 1350, alin. 1 şi 2 din Noul Cod Civil.
86
Mădălina Voican, op. cit., p.
406. 114 Idem.
47
Studiu de caz
• dacă paguba a fost provocată direct autorităţii, răspunderea civilă a

oficialului se face în temeiul ordinului sau a dispoziţiei de imputare emis de
conducătorul instituţiei publice;
• dacă paguba a fost provocată de un terţ, iar autoritatea l-a
despăgubit pe acesta, răspunderea civilă a oficialului pentru daunele plătite de
instituţie se va face în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Răspunderea civilă are un caracter patrimonial de aceea sancţiunea
aplicabilă autorului faptei ilicite vizează patrimoniul acestuia asigurând
înlăturarea consecinţelor păgubitoare suferite de victimă. Răspunderea materială
a angajaţilor , a funcţionarilor publici, are în vedere numai paguba efectivă 114.
Răspunderea patrimonială a autorităţilor publice este subiectivă atunci când
aceasta implică culpa autorităţii publice răspunzătoare şi obiectivă ce intervine
indiferent de vinovăţia autorităţii publice. Răspunderea subiectivă prezintă două
forme: răspunderea patrimonială a autorităţilor publice pentru pagubele cauzate
prin acte administrative sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, cu
posibilitatea introducerii în cauză şi a funcţionarului vinovat de încălcarea legii;
şi cea de-a doua formă, răspunderea patrimonială a autorităţilor publice pentru
pagube cauzate prin contracte administrative87.
Ȋn cadrul răspunderii obiective întâlnim răspunderea patrimonială a
statului pentru prejudiciile cauzate. Răspunderea obiectivă nu implică un reproş
sau un blam asupra comportamentului păgubitor al persoanelor publice sau
antreprenorilor de lucrări publice şi este mai favorabilă victimelor.
Pentru ca autorităţile publice să răspundă pentru pagubele cauzate
particularilor, trebuie întrunite următoarele condiţii88:
• existenţa unui act administrativ ilegal;
• existenţa unui prejudiciu;
87
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ,vol. II, Ed. C. H. Beck, Bucureşti , 2005, p. 765.
88
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, actualizată. . 117
Charls Debbasch, Droit administratif, 2002.
48
Studiu de caz
• existenţa raportului de cauzalitate între actul administrativ ilegal; 

existenţa culpei autorităţii publice.
Doctrina franceză consideră prejudicii de ordin moral: atingerea adusă
reputaţiei sau onoarei unei persoane; suferinţe fizice provocate de accidente
corporale sau de operaţii chirurgicale; prejudiciu estetic, rezultând din jenă şi
regret; obligaţia de schimbare a obiceiurilor sau a modului de viaţa, de a renunţa
la anumite proiecte, de a întrerupe studiile; durere morală, adică lezarea
sentimentelor de afecţiune117.
Prejudiciul trebuie să întrunească următoarele caracteristici: să aibă un
caracter cert, adică să se fi produs efectiv sau să survină cu certitudine; să fie
direct, adică să fie consecinţa unei activităţi administrative incriminatoare.
Prejudiciul material este acel prejudiciu care constă într-o pierdere materială.
Sancţiunea civilă intervine aplicabilă autorului faptei ilicite constă în obligaţia
de reparare a prejudiciului şi are menirea de a da satisfacţie intereselor celui
prejudiciat. Sancţiunea civilă intervine numai atunci când prin fapta ilicită s-a
încălcat atât un drept obiectiv cât şi un drept subiectiv al unei persoane.
La aprecierea vinovăţiei, respectiv a culpei autorului faptei ilicite, se are
în vedere o diligenţă ce se poate pretinde persoanelor aflate în situaţia autorului
faptei ilicite şi nu în funcţie de însuşirile personale ale autorului faptei ilicite,
astfel încât, se foloseşte drept criteriu diligenţa maximă pe care trebuie să o
depună o persoană, adică conduita morală într-o anumită situaţie.
Ȋn stabilirea răspunderii civile, gradul de vinovăţie al făptuitorului, nu are
nici un rol, deoarece măsura răspunderii civile este dată de cuantumul
prejudiciului suferit de victimă. Ȋn situaţia în care fapta ilicită a fost savârşită de
mai multe persoane, fiecare dintre acestea este ţinută solidar de repararea
prejudiciului.
Conform Noului Cod Civil, art. 1351, alin.1 răspunderea este înlăturată
dacă prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de un caz fortuit. Prevederile
cuprinse în textul de lege sunt dispozitive, părţile putând conveni contrariul: este
49
Studiu de caz
cazul răspunderii contractuale, deoarece în cazul răspunderii delictuale părţile

nau cum să convină asupra agravării răspunderii, în acest caz, prevederile art.
1351 NCC au caracter imperativ.
Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil
şi inevitabil. La rândul său, cazul fortuit este definit ca un eveniment ce nu poate
fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă
evenimentul nu s-ar fi produs89.
Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală
pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră;
această dispoziţie are, însă, în vedere numai răspunderea contractuală, astfel
cum rezultă chiar din text.
Potrivit art. 1352 NCC,, fapta victimei poate exclude, în întregime ori
numai parţial, răspunderea civilă a pârâtului; nu numai fapta victimei, ci şi fapta
terţului înlătură răspunderea, chiar dacă nu au trăsături similare forţei majore,
însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor (răspunderea
contractuală), cazul fortuit este exonerator de răspundere''.
Ȋn concluzie, răspunderea civilă intervine în momentul în care cel
prejudiciat îşi manifestă interesul apelând la forţa de constrângere a statului,
finalitatea acesteia fiind satisfacerea intereselor celui prejudiciat prin fapta
ilicită, dacă prin săvârșirea delictului civil s-a cauzat un prejudiciu victimei.
Răspunderea civilă are un caracter patrimonial , deoarece sancţiunea
aplicabilă autorului faptei ilicite vizează patrimoniul acestuia şi asigură
înlăturarea consecinţelor păgubitoare suferite de victimă, iar autorul faptei ilicite
nu este ţinut personal să execute sancţiunea , repararea prejudiciului putând fi
făcută şi de o altă persoană, prin substituire.
89
Art. 1351 alin. (3) din NCC.
50
Studiu de caz
3.4. Răspunderea penală
Răspunderea penală poate fi angajată doar prin fapte ilicite declarate prin
lege infracţiuni, adică fapte care prezintă o anumită doză de pericol social90.
Ca noţiune juridică, infracţiunea reprezintă un fenomen social şi un
fenomen juridic, constă într-o acţiune sau într-o inacţiune, poate fi săvârşită
doar de om şi este fapta cu cel mai ridicat grad de pericol social raportat la
celelalte forme de ilicit. Ca instituţie juridică reprezintă o instituţie fundamentală
a dreptului penal formată dintr-un ansamblu de norme juridice care
reglementează condiţiile şi trăsăturile comune ale tuturor infracţiunilor.
Ȋn art. 17 din C. Penal infracţiunea este definită ca fiind ,,fapta care
prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.
Infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale, al obligării făptuitorului la
suportarea pedepsei. Conform Codului Penal, legea penală apară, împotriva
infracţiunilor, statul roman, suveranitatea, proprietatea, persoana şi drepturile
acesteia, precum şi întreaga ordine de drept.
Răspunderea penală a oficialilor publici intervine pentru infracţiunile
săvârşite de aceştia în timpul serviciului ori în legătură cu atribuţiile funcţiei
publice. Aceste infracţiuni sunt prevăzute şi sancţionate de Codul Penal,
precum:
• delapidarea - art. 215 alin. (1);
• abuz în serviciu contra intereselor persoanelor
,,Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de
serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi
prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se
pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani''91;
90
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj Napoca, 2004, p- 239.
91
51
Studiu de caz
• abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi

,,Îngrădirea, de către un funcţionar public, a folosinţei sau a exerciţiului
drepturilor unei persoane ori crearea pentru aceasta a unei situaţii de inferioritate
pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală,
opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă,
dizabilitate, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani'' 92.  abuz în serviciu
contra intereselor publice
,,Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de
serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi
prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al
unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau
o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5
ani''93.
• purtare abuzivă
,,Întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană, de către un
funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se pedepseşte cu
închisoare de la o lună la un an sau cu amendă. Ameninţarea săvârşită de către
un funcţionar public, în condiţiile alin. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni
la 2 ani sau cu amendă. Lovirea sau alte acte de violenţă săvârşite de către un
funcţionar public, în condiţiile alin. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la
3 ani sau cu amendă. Vătămarea corporală săvârşită de către un funcţionar
public, în condiţiile alin. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 6 ani.
Vătămarea corporală gravă săvârşită de către un funcţionar public, în condiţiile
alin. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani''94.
Articolul 246 din Codul Penal.
92
93
94
52
Studiu de caz
 neglijenţă în păstrarea secretului de stat - art. 252;

• omisiunea sesizării organelor judiciare - art. 263;
• deturnarea de fonduri - art. 302 alin. (1);
• faptele de corupţie prevăzute şi sancţionate de Legea nr. 78/2000; 
conflictul de interese art. 253 (1) şi Legea nr. 161/2003.
• neglijenţa în serviciu
,,Încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de
serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-
a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii
de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă
patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei
persoane, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă''95.
Există şi anumite legi speciale cu prevederi specifice, derogatorii de la
legea generală, cu privire la răspunderea penală a funcţionarilor publici.
,, În cazul în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru
săvârşirea unei infracțiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii
de serviciu sau în legătură cu serviciul care împiedică înfăptuirea justiţiei, de
fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care
ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, persoana care are
competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune suspendarea
funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine''96 .
Ȋn situaţia în care un oficial săvârşeşte o faptă cu caracter penal,
autoritatea are sarcina de a face o serie de cercetări interne, precum şi de a sesiza
organele abilitate să stabilească exact dacă fapta prezintă sau nu gravitatea unei
infracţiuni126. Acţiunea penală nu poate fi stinsă prin acordul părţilor, ceea ce
95
96
Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor
publici. 126 Mădălina Voican, op. cit., p. 406.
53
Studiu de caz
înseamnă că repararea intereselor persoanei prejudiciare nu-l absolvă pe

infractor de pedeapsa prevăzută de lege. Sancţiunea penală principală este
arestul, iar legea reglementează cazurile şi condiţiile de aplicare a pedepsei şi
stabileşte modalităţile şi posibilităţile de individualizare a pedepsiei97.
Caracterul penal al faptei poate fi înlăturat de anumite cauze, care
reprezintă acele stări, împrejurări sau situaţii a căror existenţă în timpul
săvârşirii faptei face ca, potrivit legii, realizarea vreuneia din trăsăturile esenţiale
ale infracţiunii să devină imposibilă.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei98 sunt: legitima apărare,
starea de necesitate, constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit,
iresponsabilitatea, beţia, minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt.
Se află în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a
înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia
sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana şi
drepturile celui atacatori interesul obştesc99. Se prezumă că este în legitimă
apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a
unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace,
într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne
de marcare.
Potrivit art.45 alin.2 din Codul Penal este în stare de necesitate acela care
săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi
înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun
important al său ori al altuia sau un interes obştesc.
97
Idem.
98
Capitolul V al titlului II din Codul Penal, respectiv articolele 44-51.
99
Art.44 din Codul Penal.
54
Studiu de caz
Constrângerea fizică este o presiune pe care o forţă căreia nu i se poate

rezista o exercită asupra energiei fizice a unei alte persoane în aşa fel încât
aceasta comite o faptă prevăzută de legea penală. Constrângerea
morală(ameninţare), este presiunea exercitată de o persoană asupra psihicului
altei persoane în aşa fel încât persoana constrânsă săvârşeşte o faptă penală100.
Nu putem vorbi de infracţiune dacă făptuitorul în momentul săvârşirii
acesteia, fie din cauza alienaţiei mintale fie din alte cauze nu putea să-şi dea
seama de acțiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân pe el.
Beţia reprezintă starea psihofizică anormală a unei persoane datorată
efectelor pe care le au asupra organismului şi fizicului acestuia, anumite
substanțe excitante sau psihotrope consumate sau introduse în corpul său101.
Potrivit legii până la împlinirea vârstei de 14 ani o persoană nu răspunde din
punct de vedere penal.
Minoritatea elimină răspunderea penală, dar nu şi răspunderea civilă în
cazul în care se dovedeşte o culpă a acelora care trebuiau să vegheze la creşterea
şi educare minorului.
Prescripţia răspunderii penale este instituţia juridică prin intermediul
căreia se stinge dreptul statului de a mai cere celui condamnat să execute
pedeapsa şi corelativ se stinge obligaţia persoanei de a mai fi suspusă tragerii la
răspundere penală. Termenele de prescripţie se calculează în raport de
infracţiunea consumată neavând relevanţă dacă în cazul concret aceasta a rămas
în faza tentativei102.
Răspunderea penală a persoanei juridice, nu exclude răspunderea penală
a persoanei fizice care a contribuit în orice mod la săvârşirea aceleiaşi
100
Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 675.
101
Idem.
102
Radu Marius, Drept penal. Partea generală, cursuri.
55
Studiu de caz
infracţiuni. Aceasta poate fi înlocuită potrivit legii, cu un alt tip de răspundere.

Ȋnsă pentru a opera înlocuirea răspunderii penale trebuie îndeplinite condiţii cu
privire la fapta şi condiţii cu privire la făptuitor.
3.5. Răspunderea politică a autorităţilor administraţiei publice
Normele de drept care stabilesc cadrul juridic al organizării şi funcţionării

autorităţilor administraţiei publice fac referiri exprese la răspunderea pe care o
au acestea în vederea înfăptuirii sarcinilor legale şi care constituie raţiunea
existenţei lor103. Răspunderea politică a guvernanţilor constituie fundamentul
oricărui sistem parlamentar bazat pe raport de încredere. Acest tip de răspundere
reprezintă o exigenţă a democraţiei, atât pentru acţiuni cât şi pentru inacţiuni.
Răspunderea politică nu reprezintă o formă a răspunderii juridice, iar această
noţiune o întâlnim în Constituţia României.
Caseta 3.2. Răspunderea politică în administraţia publică

Răspunderea politică
1.Răspunderea 2. Răspunderea 3. Răspunderea
Preşedintelui României Guvernului Membrilor Guvernului
- suspendarea din funcţie - demiterea prin - să răspundă la
- organizarea unui
retragerea încrederii întrebările sau la
referendum pentru
demiterea din funcţie acordate de către interpelările formulate de
Parlament, prin deputaţi ori de senatori
adoptarea unei moţiuni
de cenzură
Din punct de vederea politic Preşedintele răspunde faţă de cei care l-au
ales. Atunci când Președintele comite fapte grave de încălcare a prevederilor
103
Ioan Alexandru şi colectivul, op. cit., p. 543.
56
Studiu de caz
acesteia, se poate propune de către cel puțin o treime din numărul deputaților și
senatorilor suspendarea președintelui din funcție. După consultarea Curții
Constituționale, se poate adopta propunerea de suspendare, prin votul majorității
deputaților și senatorilor104.
Ȋn ceea ce priveşte regimul procedural aplicabil, intervenţia acestei forme
de răspundere implică parcurgerea mai multor faze105.
Prima fază este declanşarea procedurii de suspendare, realizată de o
treime din numarul parlamentarilor. Lista se depune la Secretariatul General al
Camerei care este preponderent reprezentată printre iniţiatori şi care are
obligaţia să o aducă la cunoştinţă şi a celeilalte Camere.
A doua fază este comunicarea în mod neîntârziat a propunerii de
suspendare Preşedintelui Romaniei.Acest lucru se impune deoarece Preşedintele
poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele care i se impută,
înţelegând că nu este obligat să facă acest lucru.
Urmează sesizarea Curţii Constituţionale, pentru că aceasta să emită
avizul consultativ prevăzut de articolul 95 (1) coroborat cu art. 146 litera "h" din
Constituţie.
A patra fază este discutarea propunerii de suspendare, după primirea
avizului Curţii Constituţionale. Avizul va trebui să fie comunicat şi
Preşedintelui, care va putea da explicaţii atât Parlamentului, cât şi Curţii
Constituţionale pentru faptele care i se impută. Parlamentul votează cu
majoritate simplă, în şedintă comună a celor doua Camere.
A cincea fază este reprezentată de consecinţele votării propunerii de
suspendare constau în instaurarea stării de interimat, deci întreruperea exercitarii
mandatului Preşedintelui, având astfel aplicabilitate articolul 98 din Constituţie.
104
Art. 95 din Constituţia României, ,,Suspendarea din funcţie''.
105
Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale - Tratat, reeditat de Ed. Albeck, 2006, p. 347- 348.
57
Studiu de caz
Ultima fază este cea a referendumului, ce se organizează, potrivit art.95

alin.(3), în termen de 30 de zile de la aprobarea propunerii de suspendare de
către cele două Camere ale Parlamentului. Ȋn privinţa rezultatelor
referendumului şi a consecințelor acestor rezultate, nu poate fi vorba decât
despre două variante:
aprobarea, de către popor, ceea ce atrage demiterea Preşedintelui şi
organizarea de noi alegeri în termen de 3 luni de la data referendumului.
respingerea propunerii, situaţie pe care Constituţia nu o mai are în
vedere.
Unii autori apreciază, pornind de la procedura răspunderii politice, care
implică atât Parlamentul cât şi poporul, că răspunderea politică a Preşedintelui
este de două tipuri: ,,răspunderea politică propriu-zisă, pe care şeful de stat şi-o
asumă în condiţiile art. 95 (1) din Constituţie, fată de Camera deputaţilor şi
Senat, şi o răspundere faţă de popor, concretizată în referendumul
106
organizat pentru demiterea Preşedintelui." Constituţia României cuprinde o
serie de dispoziţii cu privire la activitatea necorespunzătoare desfăşurată de către
Guvern şi membrii săi. Raporturile dintre Parlament şi Guvern sunt de natură
politică şi altele de natură juridică, deci şi răspunderea va fi de natură politică şi
juridică. Guvernul răspunde din punct de vederea politic faţă de Parlament ,
pentru întreaga sa activitate, fapt reglementat de Constituţia României 107. Ȋn
Constituţie este reglementată ca modalitate specialitate de angajare a răspunderii
Guvernului, moţiunea de cenzură . Manifestarea responsabilităţii este
obligativitatea acestora de a prezenta informaţiile şi documentele solicitate de
comisiile parlamentare, de Camerele Parlamentului şi obligaţia acestor autorităţi
de a se supune controlului parlamentar sau controlului autorităţilor ierarhic
superioare. Prin angajarea răspunderii sale politice, Guvernul pune Parlamentul
106
Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale - Tratat, reeditat de Ed. Albeck, 2006, p. 352.
107
Art. 109(1) din Constituţia României..
58
Studiu de caz
în faţa unei alternative: ori îi acordă ceea ce a cerut şi îl menţine în continuare,

ori nu-i acordă cele solicitate şi atunci îşi asumă răspunderea demiterii. Prin
angajarea răspunderii sale, Guvernul se expune riscului formulării şi adoptării
unei moţiuni de cenzură. Membrii Guvernului au obligaţia să răspundă la
întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi ori senatori108.
CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ
Studiul de caz este realizat prin monitorizarea presei în perioada

decembrie 2018- aprilie 2019, dar şi prin analiza alor resurse online.
Scopul este acela de a arăta modul în care teoria prezentată de mine în
conţinutul acestei lucrări, îşi găseşte aplicabilitate în practică.
Cazul I
Este unul de angajare a răspunderii disciplinare, a Gabrielei Barbu,
coordonatorul departamentului Programe de finanţare, Relaţii internaţionale şi
Protocol din cadrul Primăriei Câmpina.
108
Art. 112 (1) din Constituţia României şi Legea nr. 115/1999).
59
Studiu de caz
În ziarul Expresul de Prahova a apărut informaţia conform căreia pe data

29 ianuarie, Gabriela Barbu, a făcut publică o scrisoare în care-l critica
vehement pe primarul Horia Tiseanu, cu privire la unele aspecte legate de două
proiecte cu finanțare europeană. Pe lângă multe păreri personale, aceasta făcea
publice mai multe documente.
Primarul a considerat că această modalitate de divulgarea de informații
este o încalcare a Legii nr. 7/2004 (Codul de Conduită a funcţionarilor publici)
şi a Legii nr. 188/1999 (Statutul Funcţionarilor Publici) și a solicitat comisiei de
disciplină să ia măsurile ce se impun, conform legii.
Din comisia de disciplină, fac parte trei funcţionari publici: doi numiţi de
primar (Marius Visan, Direcţia Economică şi Elena Niţulescu, Asistenţa
Socială), iar al treilea, şeful Comisiei, este sindicalistul Silviu Buzilă, de la
Direcţia Economică.
Pe site-ul www.phalert.ro a fost făcut public conţinutul întregului raport
al comisiei. Potrivit acestuia comisia a hotărăt tragerea la răspundere
disciplinară a funcţionarului public în cauză, precum şi sancţionarea cu tăierea a
10% din salariul pe o lună, iar primarul a declarat că va emite o dispoziție pentru
aplicarea ei.109
Consider că sancțiunea aplicată de comisia de disciplină este una justă
deoarece s-a încălcat Statutul Funcționarilor Publici. Răspunderea disciplinară
se angajează în situaţia în care funcţionarul public a savărşit o abatere
disciplinară, iar conform Statutului funcţionarilor publici nerespectarea
confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter constituie abatere disciplinară.
Cazul II
Al doilea caz de atragere a răspunderii în administraţia publică, prezentat
de mine, este cel al primarului comunei Crîmpoia din Judeţul Olt, Ionel Mirea.
Acesta este la primul mandat de primar, fiind ales în 2012 şi este membru în
109
www.phalert.ro.
60
Studiu de caz
Biroul Politic judeţean al noii construcţii politice, din postura de

primvicepreşedinte al vechiului PDL Olt.
În ziarul Adevărul din data de 05 aprilie 2015, a fost prezentată ştirea
conform căreia ,,Agentia Naţională de Integritate l-a declarat incompatibil pe
Ionel Mirea după ce inspectorii instituţiei au descoperit că acesta ar fi încălcat
flagrant legea cât timp a ocupat funcţia de primar al comunei Crîmpoia''.
Potrivit ANI: ,,s-a aflat în stare de incompatibilitate în perioada 21 iunie 2012 -
25 februarie 2014 întrucât a deţinut, simultan cu funcţia de primar, şi funcţia de
administrator în cadrul SC Agroprest Mirea SRL, încălcând, astfel, dispoziţiile
art. 87, alin. (1), lit. d) din Legea nr. 161/2003”, se arată şi într-un comunicat al
instituţiei citate din data de 02 aprilie 2015.
Răspunderea penală se angajează atunci când persoana care lucrează în
administraţia publică săvârşeşte o infracţiune în timpul şi în legătură cu funcţia
şi atribuţiile sale. Temeiul obiectiv al răspunderii penale fiind conduita ilicită
definită prin lege ca infracţiune.
Infracţiunea poate fi definită ca fiind fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Incompatibilitatea este ,,interzicerea, prevăzută de lege, de a cumula două
funcții care, prin caracterul lor, sunt contradictorii'' sau ,,starea de nepotrivire
între două funcții''110.
Deoarece ,,funcţia de primar este incompatibilă cu funcţia de
administrator la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de
credit, societăţile de asigurare şi cele financiare calitatea de comerciant persoană
fizică”111, iar primarul în cauză nu a ţinut cont de acest aspect putem spune că
acesta a fost tras la răspundere penală.
110
111
Art. 87, alin. (1), lit. d) și g) din Legea nr.
161/2003. 143 Codul Penal la art. 2531.
61
Studiu de caz
Cazul III
Răspunderea penală poate fi angajată şi în caz de conflict de interese. În
această situaţie se află Staru Sandu, Consilier local în cadrul Consiliului Local
Săceni, Judeţul Teleorman.
Conflictul de interese constă în fapta funcţionarului public care, în
exercitiul atribuţiilor de serviciu, îndeplinește un act ori participă la luarea unei
decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine,
soţul său, o ruda ori un afin pana la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană
cu care s-a aflat în raporturi comerciale sau de muncă în ultimii 5 ani sau din
partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii ori foloase de orice natură143.
La data de 29 aprilie 2015, Agenția Națională de Integritate a constatat
existența conflictului de interese de natură administrativă şi a informat persoana
în cauză despre declanșarea procedurii de evaluare, elementele identificate,
precum și drepturile de care beneficiază.
Conform ANI, în perioada exercitării mandatului de consilier local ,,a luat
parte la deliberarea și adoptarea hotărârii emise de Consiliului Local Săceni, în
baza căreia a fost semnat contractul de închiriere prin care s-au închiriat
111,5220 ha teren islaz (pajiște comunală) către Asociația Crescătorilor de
Animale Sande, în cadrul căreia persoana evaluată avea calitatea de președinte -
director general”.
Consilierul local în cauză a fost acuzat că a încălcat dispozițiile art. 46,
alin. (1) din Legea nr. 215/2001 și art. 75, lit. f) din Legea nr. 393/2004. Prin art.
46, alin. (1) din Legea 215/2001 se pecizează că: „Nu pot lua parte la deliberarea
şi la adoptarea hotărârilor consilierul local care, fie personal, fie prin soţ, soţie,
afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes personal în
problema supusă dezbaterilor consiliului local”, iar prin art. 75, lit. f) din Legea
nr. 393/2004: ,,Aleşii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă
au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorităţii publice din care fac parte
62
Studiu de caz
ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru o

asociaţie sau fundaţie din care fac parte”.112
112
www.juridice.ro.
63
Concluzii
CONCLUZII
Răspunderea în administraţia publică este acel tip de răspundere stabilită

de stat pentru situaţiile în care ne confruntăm cu o încălcare a normelor de drept
printr-un fapt ilicit, iar demnitari, funcţionari publici sau personal contractual
vor suporta consecinţele faptelor sale.
În dreptul administrativ avem cinci forme de răspundere: disciplinară,
contravenţională, civilă/ patrimonială, penală şi politică. Obiectul răspunderii
administrative îl reprezintă îndatoririle oficialilor publici, iar ca şi subiect avem
persoana care îndeplineşte o funcţie sau demnitate publică. Pentru a putea vorbi
de răspundere juridică este necesar ca între conduita ilicită şi rezultatul produs să
existe o legătură cauzală; să existe o faptă ilicită, iar această faptă să fie făcută
cu vinovăţie şi legea să prevadă o sancţiune.
Răspunderea disciplinară este acel tip de răspundere ce apare în situaţia în
care este săvârşită o abatere disciplinară de către demnitari, funcţionari publici
sau personalul contractual din administraţia publică, cu alte cuvinte reprezintă o
încălcare a îndatoririlor ce le revin conform legii. Aceasta presupune existenţa
unor drepturi şi obligaţii corelative, al cărei subiect activ este autoritatea publică
ce va sancţiona fapta ilicită a subiectului pasiv, adică a autorului abaterii
disciplinare. Un alt element important este existenţa vinovăţiei, iar sancţiunea nu
este privativă de libertate.
Răspunderea contravenţională apare atunci când este săvârşită o
contravenţie în timpul sau în legătură cu atribuţiile de serviciu, de către un
oficial public. Existenţa vinovăţiei este esenţială şi în acest tip de răspundere, iar
aplicarea sancţiunilor se face respectându- se procedura contravenţională.
Singurul temei juridic îl constiuie contravenţia, având un grad de pericol social
mai redus decât infracţiunea.
64
Concluzii
Răspunderea civilă/ patrimonială presupune producerea unui prejudiciu de

către oficialul public, unei instituţii publice sau unor terţi. De aici rezultă faptul
că aceasta este condiţionată de existenţa unui prejudiciu, iar dacă acest
prejudiciu a fost realizat în caz de forţă majoră sau caz fortuit atunci răspunderea
este înlăturată.
Repararea prejudiciului putând fi suportată prin substituire şi de o altă
persoană, în afară de autorul faptei. De asemenea pentru a putea fi angajată
răspunderea civilă cel prejudiciat trebuie să sesizeze autorităţile şi să ceară
repararea prejudiciului. Caracterul patrimonial rezultă din faptul că fapta ilicită
vizează patrimoniul unei persoane, dar pentru că sancţiunea aplicată vizează
patrimoniul autorului faptei pentru a fi astfel înlăturate pagubele suferite de
victimă.
Răspunderea penală presupune existenţa unei infracţiuni care să fie
săvârşită de către oficialul public în timpul sau în legătură cu atribuţiile funcţiei
publice. Principala sancţiune penală este arestul, iar caracterul penal nu poate fi
înlăturat prin convenţia părţilor, ci doar dacă există animite împrejurări sau stări
ce împiedică existenţa unei infracţiuni.
Răspunderea politică nu este o formă a răspunderii juridice şi este
angajată în faţa cetăţenilor ori a partidelor politice. Pot răspunde politic:
Preşedintele României, Primul Ministru, Guvernul şi membrii Guvernului. În
cazul neîndeplinirii satisfăcătoare a atribuţiilor, principala sancţiune este
dizolvarea, ce trebuie realizata în condiţiile legii.
În cadrul administraţiei publice întâlnim un colectiv organizat, ce trebuie
să aibă aceleaşi obiective, pentru realizarea cărora este foarte important ca
personalul din administraţie să înţeleagă acest lucru. Munca realizată izolat sau
superficial va afecta mai devreme sau mai târziu buna funcţionare a instituţiilor
statului. Respectarea normelor sau îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor
depinde de anumiţi factori exteriori. Mediul social poate influenţa
comportamentul personalului din administraţia publică, fie că vorbim de mediul
65
Concluzii
în care a crescut sau de cel în care îşi desfăşoară activitatea. Educaţia, dar şi
experiențele avute la rândul lor cu alţi funcţionar publici, îi pot determina să aibă
sau nu o conduită adecvată.
Comportamentul personalului organelor din administraţia publică este în
principiu de două feluri:
• cel în care avem de-a face cu conştiinciozitate, devotament şi
ataşament faţă de organul din care face parte;
• cel în care atribuţiile sunt îndeplinite cu pasivitate, indiferenţă sau
neglijenţă. În cea de-a doua situaţie angajarea răspunderii pentru anumite fapte
este mult mai întâlnită. De aceea este important ca personalul din administraţia
publică să fie educat în spiritul de răspundere faţă de îndeplinirea
conştiincioasă a îndatoririlor şi slujirea cu devotament a beneficiarilor.
În opinia mea legislaţia ce reglementează răspunderea în administraţia
publică este una vastă, iar problema cu care ne confruntăm este aceea a
respectării legilor, nu a lipsei acestora. Cu toate acestea consider că ar trebui să
existe o lege prin care parlamentarii să fie traşi la răspundere pentru votul
acordat, iar magistraţii pentru hotărârile luate. În urma celor prezentate în cadru
lucrării de licenţă am ajuns la concluzia că viaţa socială nu poate exista fără
răspundere, iar aceasta din urmă este o reacţie de dezaprobare a societăţii faţă de
o acţiune sau inacţiune umană.
În concluzie, pentru buna funcţionare a instituţiilor statului este important
ca demnitarii, funcţionarii publici şi personalul contractual să-şi îndeplinească în
mod corespunzător obligaţiile ce decurg din funcţia publică pe care o deţin.
Fără răspundere juridică, existenţa sistemului de drept în general, a normelor
juridice în particular ar fi ineficientă şi de fapt nu ar putea atinge obiectivele
urmărite prin adoptarea actelor normative.
66
BIBLIOGRAFIE
I.CĂRȚI, TRATATE:
1.Mădălina AVRAM VOICAN, Ştiinţa administraţiei, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti 2011.
2.Alex BOROI, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
3.Dumitru BREZOIANU şi Mariana OPRICAN, Administraţia publică în
România, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008.
4.Florin COMAN-KUND şi Alexandru Sorin CIOBANU, Drept administrativ,
Ed. U. J., Bucureşti, 2008.
5.Alexandru-Sorin CIOBANU, Drept administrativ II, Sinteze teoretice pentru
Învăţământul la Distanţă, Universitatea din Bucureşti, 2012.
6.Mircea COSTIN, Responsabilitatea juridică în dreptul R. S. R., Ed. Dacia,
Cluj, 1974.
7.Valerică DABU, Răspunderea juridică a funcţionarului public, Ed. Global
Lex, Bucureşti, 2007.
8.Dan Claudiu DĂNIŞOR, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I.
Teoria generală, Tratat, C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
9.Charls Debbasch, Droit administratif, 2002.
10.Ion DELEANU, Instituții și proceduri constituționale - Tratat, reeditat de
Ed. Albeck, 2006.
11.Mihail ELIESCU, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
12.Alexandru IOAN şi colectivul, Drept administrativ, Editura Economică,
Bucureşti 2002.
13.Alexandru IOAN, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex , Bucureşti, 2007.
14.Alexandru IOAN, Tratat de administraţie publică, Editura Universul Juridic,
2008.
15.Antonie IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. Allbeck,
2002
16.Antonie IORGOVAN, Tratat de Drept administrativ, Ed. All Beck,
67
Bucureşti, 2005.
17.Corneliu MANDA, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007.
18.Corneliu MANDA şi Cezar C. MANDA, Ştiinţa administraţiei, Ed. U.J..
19.Olivian MASTEACAN, Răspunderea penală a funcţionarului public, Ed.
Hamangiu, 2007.
20.Nicoleta MIULESCU, Curs de drept administrativ, Editura Universitatea din
Craiova, Craiova, 2006.
21.Nicu I. NEDELCU, Drept Administrativ, Bucureşti, Universul Juridic, 2010.
22.Iulian M. NEDELCU, Dr. administrativ şi elemente de ştiinţa administraţiei,
Ed. UJ, 2009.
23.Iulian NEDELCU, Elemente de drept administrativ, Editura Oltenia,
Craiova, 1999.
24.Alexandru NEGOIŢĂ, Drept Administrativ, Edit. Sylvi, Bucureşti, 1996.
25.Paul NEGULESCU, Tratat de drept administrativ, Ed. Marvan, Bucureşti
1934.
26.Nica PANAITE şi Aurelian IFTIMESCU,Management – concepte şi
aplicaţii, Ed. Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2003.
27.Rodica Narcisa PETRESCU, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj
Napoca, 2004.
28.Rodica Narcisa PETRESCU, Drept administrativ, Ed. Tamangiu, 2009.
29.Iulian POENARU, Răspunderea pentru contravenţii, Ed. Lumina Lex, 1998.
Iulian POENARU, Noul regim al contravenţiilor. Ordonanţa Guvernului nr.
2/2001.
30.Valentin I. PRISACARU, Tratat de drept administrativ român, Ed. Lumina
31.Mircea PREDA, Dr. Administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006.

32.Valentin I. PRISACARU, Tratat de drept administrativ român, Ed. Lumina
33.Mircea PREDA, Dr. Administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006.
68
34.Drăghici POMPIL, Fapt ilicit cauzator de prejudicii, Ed. Universitară,
Craiova, 1990.
35.Corneliu Liviu POPESCU, Perspective juridice privind instituţia
parlamentului, Ed. All Beck, decembrie, 2005.
36.Dana Apostol TOFAN, Drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck,Bucureşti,
2003.
37.Anibal TEODORESCU, Tratat de drept administrativ, Institutul de Arte
Geografice Eminescu S. A., Bucureşti, 1929.
38.Anton TRĂILESCU, Drept administrativ, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010.
39.Anton TRĂILESCU, Drept administrativ, Editia a-II-a, Ed. CH Beck,
Bucureşti, 2005.
40.Moise TUREA, Sorin MARGINEAN, Liviu Florea, Viorel Bucur, Bazele
managementului, Ed. Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu, 1999.
41.Alexandru ŢICLEA, Reglementarea contravenţiilor, Ed. Lumun Lex, 1998.
42.Verginia VEDINAŞ, Drept administrativ, Ediţia a III - a revăzută şi
actualizată, Universul Juridic,Bucureşti, 2007.
43.Verginia VEDINAŞ, Drept administrativ, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2009.
44.Mădălina VOICAN, Drept administrativ, Ed. Universul Juridic, 2011.
45.Romul Petru VOINICĂ, Introducere generală în drept, Ed. LuminaLex,
Bucureşti, 2000.
II. ACTE NORMATIVE, MATERIALE TIPĂRITE:
1. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
2. Legea nr.53/2003 privind Codul muncii publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003.
3. Legea nr. 477/2004 privind Codul de conduită a personalului contractual
din autorităţile şi instituţiile publice publicată în Monitorul Oficial al României,
partea I, nr. 1105 din 26 noiembrie 2004.
4. Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială.
5. Legea nr. 90/2001privind organizarea şi funcţionarea Guvernului
României şi a ministerelor.
69
6. Legea 215/ 2001 Legea cadru a administraţiei publice locale.
7. Legea 393/2004 privind Statutul aleşlor locali.
8. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
9. O. G. nr. 2/2001privind regimul juridic al contravenţiilor.
10. H. G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a
comisiilor de disciplină.
III.SURSE ELECTRONICE:
1.http://www.scrigroup.com/legislatie/administratie/FUNCTIONARUL-
PUBLIC-ROMAN-ROLU25893.php, consultat la data 27 septembrie 2014.
2.http://legestart.ro/raspunderea-juridica/ data de 25 octombrie 2014.
3.http://file.ucdc.ro/cursuri/D_2_N22_Drept_penal_general_Radu_Marius.pdf,
consultat la data de 19 decembrie 2014.
4.http://www.studentie.ro/studentclub/index.php?module=resources&action=re
sults&info_feed_id=47&q_resurse=categorii+de+persoane+care+lucreza+in
+administratia+publica&usub=, consultat la data de 10 ianuarie 2015.
5.http://www.observatorulph.ro/administratie/50109-functionar-anchetat-
incomisia-de-disciplina-pentru-critici-aduse-primarului, consultat la data de 4
mai 2015.
6.http://www.integritate.eu/Comunicate.aspx?Action=1&NewsId=1912&M=N
ewsV2&PID=20, consultat la data de 25 aprilie 2015.
7.http://radualexandrucnp.blogspot.ro/2009/08/functiile-si-
demnitatilepublice.html, consultat la data de 10 mai 2015.
70

LICENTA Refacuta Serban Marian 123

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LICENTA Refacuta Serban Marian 123

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere

Lucrarea de licenţă are ca temă ,,Răspunderea în administraţia publică''.

Ȋn dreptul roman şi în Evul Mediu răspunderea juridică se referea la cea

1.1. Noţiunea de răspundere

,,În ţara noastră, răspunderea administrativă a fost instituită pentru prima

Răspunderea juridică poate fi utilizată fie în accepţiunea de ansamblu de

13 Popa C. Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.

Răspunderea administrativă a căpătat o consacrare nouă şi superioară prin

18 Iulian Teodoroiu, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Reprografia Universităţii Craiova,

19 Virginia Vedinas, op. cit., p. 300.

CAPITOLUL II. CATEGORII DE PERSOANE CARE

Ȋn cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, îşi

Mădălina Voican, op. cit., p. 282.

percepută drept activitatea prin care se realizează scopurile şi obiectivele

Funcţiile şi demnităţile publice se află într-o incontestabilă legătură, dar

Anumite funcţii publice, prin artificii legislative, pot fi asimilate şi salarizate la

Caseta 2.1. Funcţiile de demnitate publică.

La nivel central -Primul-ministru

La acest moment, demnitarii au o serie de drepturi importante, și anume25:

persoana cu funcţie de demnitate publică a obligaţiilor, prerogativelor şi

după încetarea acestuia, astfel că acesta va putea fi percheziționat, reţinut, arestat

Primarul este ales în condițiile determinate de Legea nr. 70/1991, cu

2.2. Funcţionarii publici

Ȋn general, administraţia publică este un sistem circular, funcţionarul

Caseta 2.2. Clasificarea funcţionarilor publici.

După nivelul studiilor După nivelul atribuţiilor După gradul profesional

Funcţionari publici din Înalţi funcţionari Funcţionari publici

Funcţionari publici din Funcţionari publici de Funcţionari publici

Funcţionarii publici din clasa I sunt cei cu studii superioare de lungă

Agenția Națională a Funcționarilor Publici administrează evidența

Răspunderea şi sancţiunea ce i se aplică funcţionarului public au un scop

Răspunderea disciplinară40, situaţia în care funcţionarul public a săvârşit

funcţionar public se adresează comisiei de disciplină din cadrul autorităţii sau

disciplinară aplicabilă, iar atunci când nu se confirmă săvârşirea unei abateri

la judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul autorităţii sau instituţiei

Răspunderea civilă a funcţionarului public, în sensul în care aceasta este

2.3. Personalul contractual

 personalul salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor

Caseta 2.2. Comparaţie între funcţionarul public şi personalul contractual.

Funcţionarul public / Personalul

Codul de conduită a personalului contractual defineşte personalul

întreţinere-reparaţii sau gospodărie, este angajat cu contract individual de muncă

Principiile care guvernează conduita profesională a personalului

proprietar, să nu favorizeze sau defavorizeze accesul ori promovarea în funcţiile

CAPITOLUL III. FORMELE RĂSPUNDERII

3.1. Răspunderea disciplinară

Răspunderea disciplinară intervine în cazul săvârşirii unei abateri

Adică „personalul administrativ”, în

Răspunderii administrativ-disciplinare reprezintă situaţia juridică prin

trimiterii în judecată, dispoziţii reluate şi de Legea nr. 115/1999 privind

• întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

Art. 77(2) din Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.

Absenţa de la şedinţele consiliului judeţean/ local, atitudini

3.2. Răspunderea contravenţională

Domeniul contravenţiilor reprezintă fără îndoială un domeniu cu

considerabilă, determinată de numeroase modificări în regimul contravenţional

Caseta 3.1. Etapele procedurii contravenţionale.

1. Constatarea 2. Aplicarea 3. Exercitarea 4. Executarea

Guvernul prin hotărârile şi ordonanţele sale poate stabili şi sancţiona

posibilitatea de a se face plângere numai împotriva măsurilor luate cu privire la

sau o sancţiune contravenţională complementară care, de regulă, însoţeşte

contravenţională complementară prevăzută pentru prima dată de o lege-cadru în

Legitima apărare apare ca o ripostă pe care o dă o persoană împotriva unui