ECONOMIILE ŢĂRILOR DEZVOLTATE- TRĂSĂTURI, POLITICI ECONOMICE

Cuprins
1. Privire de ansamblu…………………………………………………………
2. Potenţialul economic al ţărilor dezvoltate …………………………………
3. Nivelul de dezvoltare al ţărilor cu economie de piaţă…………………….
4. Politica economică în ţările dezvoltate………………………………………
5. Concluzie………………………………………………………………….
Privire de ansamblu
Ţările dezvoltate cu economie de piaţă alcătuiesc aşa-numita lume occidentală. Este o denumire care a intrat în limbajul curent, după cel de-al
doilea război mondial. Prin „Occident” se înţelege, mai degrabă, o mentalitate, o filozofie social-politică, un mod de viaţă, decât o anumită zonă
geografică sau populaţie. Din punct de vedere geografic, lumea dezvoltată se plasează la „Nord”, în opoziţie cu lumea subdezvoltată aflată la „Sud”.
Toţi aceşti termeni au un caracter convenţional.
În prezent, în rândurile ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă sunt incluse oficial 29 de state. Cele mai multe (22) sunt europene. Acest fapt se
explică prin startul mai timpuriu al industrializării în Europa. Restul ţărilor dezvoltate se repartizează geografic astfel: câte două în America de Nord,
Asia şi Oceania şi una singură în Africa. În America Latină nu se află, încă, nici o ţară dezvoltată.
Ţările dezvoltate sunt grupate în Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) cu sediul la Paris. Înfiinţată în 1960 şi intrată în
funcţiune un an mai târziu, această organizaţie interguvernamentală îşi propune să „formuleze, coordoneze şi să promoveze” politici destinate să
încurajeze creşterea economică şi menţinerea stabilităţii financiare a ţărilor membre.
Ţările dezvoltate cu economie de piaţă domină economia mondială. Ele au ponderea cea mai mare în produsul brut mondial, în exporturi şi în
investiţiile externe de capital. În acelaşi timp, populaţia lor este mult mai mică decât cea a ţărilor în dezvoltare.
Ţările care fac parte din această categorie se caracterizează printr-o serie de trăsături comune:
 Înainte de toate, sunt ţări industriale. Acest fapt se află la baza avansului lor economic în raport cu alte state. După cel de-al doilea război mondial,
sub impulsul revoluţiei în ştiinţă şi tehnologie, factorii intensivi ai dezvoltării au trecut pe primul plan, determinând un salt important în domeniul
productivităţii şi al calităţii. „Economia coşurilor de fabrică” a cedat locul economiei bazate pe informaţie şi înaltă tehnologie.
  Structura economiilor lor naţionale se caracterizează prin ponderea superioară a sectorului secundar şi, mai ales, a celui terţiar, în comparaţie cu
cel primar. Ramurile industriale de vârf se dezvoltă într-un ritm mai rapid decât cele clasice (siderurgia, textilele, mineritul etc.). Agricultura s-a
industrializat, zootehnia crescând cu precădere în raport cu producţia vegetală.
 Graţie revoluţiei manageriale, economiile acestor ţări realizează, comparativ, cea mai ridicată eficienţă. Ele dispun de competenţele necesare
lichidării disfuncţionalităţilor inerente funcţionării organismului economic.
 Nivelul de trai în aceste ţări este cel mai ridicat din lume. În structura cererii individuale de consum se remarcă o creştere continuă a ponderii
bunurilor de folosinţă îndelungată. Calitatea produselor de consum se aliniază la cele mai ridicate standarde.
 Pe plan social, problema analfabetismului a fost rezolvată, în linii mari; se asigură asistenţa sanitară pentru întreaga populaţie.
 Nivelul venitului pe locuitor este superior mediei mondiale. El are o tendinţă de creştere, la intervale de timp relativ scurte.
 Structura exporturilor se caracterizează prin predominanţa produselor manufacturate cu înalt grad de prelucrare.
Acest grup de ţări a determinat transnaţionalizarea vieţii economice. Ele sunt, în acelaşi timp, ţări de origine şi ţări-gazde ale celor mai puternice
STN.
1. Potenţialul economic al ţărilor dezvoltate
1.1 Marile puteri
În evoluţia lor, aceste ţări n-au urmat o traiectorie asemănătoare. După prăbuşirea URSS, Statele Unite au rămas singura superputere.
Statele Unite ale Americii se află în fruntea grupului marilor ţări industriale..
 Faptul că nu au cunoscut feudalismul, trecând direct la capitalism, a reprezentat pentru nord-americani un avantaj de prim ordin. Acest lucru a
permis ca, de la început, societatea americană să se dezvolte ca o societate civilă deschisă – principalul izvor de forţă al Statelor Unite.
După Hegel, Statele Unite reprezentau „pământul viitorului … pământ dorit de către cei care nu mai vor depozitul de istorie al bătrânei Europe”
 Tema de bază a „Declaraţiei de independenţă” este cea a „drepturilor inalienabile dăruite de Creator tuturor oamenilor”. Esenţial este că aceste
drepturi nu erau acordate unor categorii de indivizi, unor „clase” sociale, ci direct indivizilor. Instituţiile create s-au dovedit capabile să le
 întruchipeze şi să le ocrotească. Dintre toate contractele sociale pe care le- a cunoscut lumea, cel american – Codul constituţional – a avut cel
mai mare succes.
 Într-un timp relativ scurt a fost creată o piaţă uriaşă, care a stimulat puternic creşterea economică. Standardizarea şi producţia de serie mare au
apărut, astfel, de timpuriu, fiind impuse de talia pieţei americane. Atraşi de ideea de a da o dimensiune cât mai mare ţării lor, americanii n-au ezitat
să recurgă la metodele pieţei libere, cumpărând cu plata.
America a reuşit, astfel, să-şi adune energiile şi să realizeze o intrare nu numai spectaculoasă, dar şi hotărâtoare pe scena istoriei.
Sentimentul „excepţionalismului” a fost cultivat la americani de liderii politici. Orice s-ar spune, însă, secolul al XXI-lea găseşte Statele Unite în
fruntea lumii. Ele au rămas singura superputere, iar credinţa în „excepţionalism” este mai vie ca oricând. Sistemul şi modul de viaţă american exercită
o puternică influenţă asupra noilor generaţii din întreaga lume. Din acest punct de vedere, modelul american nu are contracandidaţi. Superputere sau
(după unele opinii) „doar” stat-leader, SUA conduc plutonul marilor puteri.
A doua putere economică a lumii este Japonia, distanţată, la rândul ei, de celelalte ţări industriale.
Modelul economic japonez este diferit de cel american.
 Dacă Statele Unite au sărit peste etapa feudală de dezvoltare, nu acelaşi lucru se poate spune despre Japonia. Astăzi, economia ca şi întreaga
viaţă socială sunt puternic impregnate de vechile tradiţii. S-a ajuns la un fel de simbioză care s-a dovedit, totuşi, profitabilă pentru aproape toată
lumea
Săracă în resurse naturale, Japonia a mizat pe resursele umane, pe disciplina seculară a populaţiei, pe un orgoliu naţional deosebit care a generat
un asemenea spirit de sacrificiu.
 Modelul japonez se caracterizează prin rolul jucat de stat. După război, în condiţiile distrugerii celei mai mari părţi a capacităţilor industriale, au
fost puse bazele unei strânse cooperări între stat şi întreprinderi, în scopul edificării unei strategii de refacere şi relansare. Ministerul Industriei
şi Comerţului Internaţional (MITI) s-a dotat cu instrumente legislative foarte puternice pentru a controla orientarea capitalului spre sectoarele
prioritare şi pentru a filtra oferta şi cererea de tehnologii străine. El a contribuit din plin la realizarea unei noi industrii. A avut însă prudenţa de
a restrânge partea întreprinderilor publice şi de a încuraja iniţiativa particulară.
 Treptat, Japonia a ajuns să posede o extraordinară forţă fondată pe sistemul său de organizare a firmelor în cadrul unor reţele. Această structură
asigură o stabilitate în relaţiile dintre firme, un climat de cooperare.
Cu toate acestea, experţii consideră că modelul nipon nu şi-a epuizat posibilităţile care vor permite Japoniei abordarea secolului al XXI- lea cu
şanse reale. Modelul japonez se va adapta noilor date ale mediului intern, cât şi ale celui extern. El nu va dispărea şi nici nu se va alinia total modelelor
occidentale.
1.2 Grupul celor 7
Statele Unite şi Japonia, împreună cu Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Canada alcătuiesc „Grupul celor 7” al marilor ţări
industrializate. La reuniunile acestui grup, statele sunt reprezentate de şefii de guvern sau de miniştrii economiei şi finanţelor. Scopul urmărit este
coordonarea politicilor macroeconomice şi, în mod special, a politicii ratelor de schimb între ţările respective. Ţările membre ale grupului sunt cele mai
puternice din lume, ele fiind acelea care determină raporturile de forţe pe plan internaţional, ordinea economică mondială.
O comparaţie a potenţialului lor economic punte în evidenţă un important „gap” între SUA şi ceilalţi membrii ai G-7.
1.3 De la G7 la G8
Din luna iunie 2002, în grupul marilor ţări industrializate a fost inclusă şi Rusia. S-a trecut de la G7 la G8.
Rusia are un potenţial economic foarte ridicat, dacă ne raportăm la resursele sale naturale imense, la numărul şi valoarea oamenilor săi de ştiinţă.
Din punctul de vedere al potenţialului valorificat ea se află, însă, mult în urma „celor 7”. Se poate spune că acceptarea sa în acest grup s-a făcut în
special, din considerente de ordin politico-militar.
1.4 Ţările mici
Statele industriale mici alcătuiesc grupul cel mai numeros şi viguros al ţărilor dezvoltate. Cele mai multe se găsesc în Europa. În 2005, potrivit
previziunilor Olanda urma să realizeze cel mai ridicat PIB (637 miliarde de dolari), la cealaltă extremă situându-se Portugalia (183 miliarde de dolari)
şi Irlanda (200 miliarde de dolari).
Aşadar, chiar şi între ţările dezvoltate mici, există diferenţe notabile de potenţial.
 Olanda s-a aflat printre primele ţări care au păşit pe calea capitalismului. Ea a dominat piaţa mondială în epoca manufacturieră, având totodată şi
unul dintre cele mai mari imperii coloniale. Este foarte avantajată de poziţia geostrategică, ieşirea la mare acordându-i un mare beneficiu. După ultimul
război mondial şi-a refăcut rapid economia. A dezvoltat electronica, petrochimia, industria alimentară, dar şi o agricultură foarte intensivă. Handicapul
pierderii coloniilor a fost depăşit.
Elveţia este una din ţările care nu au beneficiat de nici un avantaj comparativ dat. Succesul ei se datorează exclusiv efortului şi inteligenţei
proprii. Lipsită complet de resursele necesare dezvoltării industriei, izolată, fără ieşire la mare, ea importă circa 90% din necesarul alimentar. Şi totuşi,
Elveţia a ajuns în topul mondial în diverse industrii (alimentară, farmaceutică, mecanică fină), dar şi în afacerile bancare şi în turism.
Francul elveţian este una dintre cele mai puternice şi mai stabile monede din lume. În această ţară, care a reuşit o centralizare politică timpurie
(1291), rolul religiei a fost deosebit de mare în formarea spiritului de întreprinzător.
Forţa unei ţări mici cum este Elveţia este dată de societatea sa civilă – prima din lume. Elveţia a aplicat – cu mult timp înaintea Uniunii
Europene – principiul subsidiarităţii, instaurând o diviziune a muncii în luarea deciziilor politice, economice şi sociale, între cantoane şi Consiliul
federal (guvern), care s-a dovedit benefică pentru toţi. Ea a dovedit lumii posibilitatea coexistenţei unor culturi diferite cum sunt cele germană,
franceză, italiană şi retroromanşă.
Politica externă neutră a Confederaţiei Elvetice s-a dovedit extrem de productivă.
Suedia este una dintre ţările dezvoltate mici, a cărei experienţă merită de asemenea să fie cunoscută. Referirile la „modelul suedez” se fac atunci
când vine vorba despre „o cale de mijloc” între capitalism şi socialism sau o „a treia cale”.
Socialiştii suedezi au fost şi au rămas adepţii economiei de piaţă. Ei au acordat însă sindicatelor şi statului un rol sporit. În 1992, raportul dintre
numărul salariaţilor din sectorul de stat şi cel din sectorul privat devenise favorabil primului. În Suedia, accentul a fost pus pe marea proprietate
capitalistă, în timp ce întreprinderile mici şi mijlocii n-au fost sprijinite. Statul a colectat impozite, din ce în ce mai mari. În cele din urmă, Suedia a
devenit ţara cu cele mai mari impozite din lume. Pe baza lor, statul, de conivenţă cu sindicatele, dar şi cu patronatul, a trecut la o politică de asistenţă
socială fără egal. Altfel spus, culegând roadele dezvoltării capitaliste, s-a practicat o redistribuire a avuţiei sociale după principii socialiste, egalitariste.
Pe acest paradox s-a realizat „pacea socială”, grevele devenind lipsite de sens.
 2. Nivelul de dezvoltare al ţărilor cu economie de piaţă
Lumea ţărilor dezvoltate este departe de a fi omogenă. Există importante deosebiri de mod de viaţă, determinate de particularităţile naţionale de
dezvoltare.
Privind problema nivelului de trai în ţările dezvoltate, din această optică, este incontestabil că ele au atins cele mai ridicate standarde de viaţă10:
 Speranţa de viaţă a depăşit pragul de 70 de ani. Accesul populaţiei la serviciile de sănătate este total (100%).
 Aportul zilnic de calorii depăşeşte nevoile reale (peste 100%).
 Rata de şcolarizare primară şi secundară este de peste 90%.
Din cele menţionate nu trebuie să se tragă concluzia că ţările dezvoltate îndeplinesc toate cerinţele unui trai civilizat.
Nesiguranţa zilei de mâine se menţine încă, cel puţin pentru anumite categorii sociale. În ţările Uniunii Europene şomajul cuprinde 18 milioane de
oameni. Deşi indemnizaţiile primite şi ajutorul de şomaj asigură o existenţă decentă, totuşi, perspectivele de viitor sunt nesigure. Statul bunăstării
generale nu a fost creat.
În concluzie, progresul pe planul nivelului de dezvoltare, al calităţii vieţii, este incontestabil. Factorii responsabili din ţările dezvoltate recunosc însă
oficial că se confruntă cu probleme sociale foarte importante. Dar instituţiile existente, mecanismele create funcţionează şi permit rezolvarea, în cele
din urmă, a disfuncţionalităţilor care apar. Organismul economic, politic şi social este puternic şi poate depăşi dificultăţile. Acesta este lucrul cel mai
important.
3. Politica economică în ţările dezvoltate
Atâta timp cât Statul constituie o entitate care încarnează puterea publică, în condiţiile proprietăţii private şi ale democraţiei, el exercită funcţii
specifice, toate subordonate interesului general al societăţii civile.
Funcţia economică a Statului necesită elaborarea unei politici adecvate, a cărei orientare porneşte de la asigurarea supravegherii, când Statul are
un rol pasiv, lăsând piaţa să-şi joace rolul său regulator în mod spontan şi poate ajunge până la căutarea conştientă a echilibrului, când Statul capătă un
rol activ.
 3.1 Politica de intervenţie a statului în economie
În mod incontestabil, economia ţărilor dezvoltate este o economie de piaţă. Sistemul capitalist a creat condiţiile pentru ca piaţa să devină
atotcuprinzătoare. O bună perioadă de timp, principiul lui Adam Smith după care „mâna nevăzută a pieţei” reglează totul a fost îmbrăţişat de mulţi
economişti şi oameni politici.
. În concepţia lui Keynes, intervenţia statală trebuia să vizeze:
 creşterea consumului, graţie unei politici adecvate a veniturilor;
 stimularea investiţiilor şi a producţiei, printr-o politică monetară care să realizeze o reducere a ratei dobânzii, dar şi printr-o politică de
cheltuieli publice, dirijate îndeosebi către infrastructură.
John Maynard Keynes poate fi considerat părintele intervenţionismului statal în economie: fireşte, într-una capitalistă, nu comunistă. Susţinând
rolul economic al statului, el n-a contestat rolul motor al interesului personal sau pe cel regulator al mecanismului concurenţei şi al pieţei. Keynes n-a
mai recunoscut însă ideea clasică a autoreglării sistemului economic, graţie forţelor pieţei libere.
Politica bugetară
Componentă a politicii economice generale a unei ţări, politica bugetară reprezintă acţiunea Statului prin intermediul bugetului său. Acţiunea se
produce prin combinarea politicii fiscale cu politica de cheltuieli guvernamentale şi de fixare a unui anumit nivel al deficitului public. În
toate ţările, proiectul de buget este supus dezbaterii parlamentare.
De la Keynes şi până astăzi, gestiunea bugetului public este considerată cel mai important mijloc de care dispune Statul pentru a influenţa
conjunctura economică în diferitele ei faze.
În economie, a căuta regularitatea perfectă reprezintă o utopie. Ceea ce se poate obţine este însănătoşirea organismului economic, atunci când
cunoaşte momente de criză. Statul supraveghează evoluţia economiei şi intervine, după caz, fie printr-o politică de rigoare (STOP), atunci când se
produce o „supraîncălzire”, fie printr-o politică de relansare (GO) în momentele de depresiune.
„Supraîncălzirea” este caracteristică ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă. Despre ea se poate vorbi atunci când, pe fondul unei creşteri a
activităţii economico-financiare, inflaţia devine puternică, importurile depăşesc considerabil exporturile, iar datoria publică întrece aşteptările. Această
fază se caracterizează printr-un exces al cererii în raport cu oferta. Tocmai de aceea se impune o „sterilizare” a părţii în exces. În scopul calmării
situaţiei, se recurge la o politică de rigoare, prin prelevări fiscale, reducerea cheltuielilor publice şi a deficitului bugetar (politica „stop”-ului).
Dacă însă economia cunoaşte o perioadă de încetinire, caracterizată prin reducerea cererii globale şi a investiţiilor, prin creşterea şomajului,
atunci se recurge la politica de relansare. Este de înţeles că măsurile ce sunt luate se vor situa la polul opus faţă de cele caracteristice politicii de
rigoare; creşterea cheltuielilor publice şi a deficitului bugetar vor avea rolul cel mai important. „Echilibrul bugetar este un mit”, afirmă adepţii teoriei
lui Keynes, atunci când susţin necesitatea deficitelor bugetare.
În ce priveşte cheltuielile Statului, ele privesc sectorul social (sănătate, indemnizaţii de şomaj etc.), educaţia, cultura, apărarea, stimularea
economiei (infrastructura, ajutor acordat zonelor defavorizate etc.).
Acţiunea statală directă
Relaţia sector public-sector privat este bilaterală; iniţiativa poate pleca din ambele părţi. Marile companii fac un adevărat lobby pe lângă
guvernele respective pentru a căpăta comenzi. În această parte, ne preocupă sublinierea rolului activ al Statului în viaţa economică şi consecinţele sale.
Prin acţiune statală directă înţelegem stabilirea unor relaţii de piaţă nemijlocite între sectorul public şi cel privat, din iniţiativa puterii publice. În
mai toate marile ţări dezvoltate, îndeosebi în Statele Unite, Statul intervine direct pentru stimularea sectorului privat, a spiritului de întreprindere.
Rezultă o situaţie nouă de monopson în care, pe de o parte, guvernul – ca agent economic – se prezintă pe piaţă în calitate de unic cumpărător, iar, pe
de altă parte, oferta vine din partea mai multor producători – mari companii producătoare private.
Consecinţe
Prin intermediul „marilor programe”, guvernul orientează activităţile întreprinderilor în ceea ce priveşte resursele, procedeele şi liniile de
fabricaţie; şi cum „marile programe” antrenează în general un număr mare de întreprinderi legate între ele prin filiere de producţie sau prin mecanisme
de subcontractare, această orientare poate influenţa atât ritmul activităţii economice generale, cât şi structura industrială. Unii văd în acest lucru un
important mijloc de intervenţie economică care ar putea deveni mai eficace decât politica conjuncturală, bazată pe instrumente monetare şi fiscale.
Fondurile federale sunt acordate unor grupuri industriale, specializate, mai ales, în echipament electric, energie nucleară, aeronautică şi anumite
sectoare ale chimiei. Există un dialog permanent între marile firme şi agenţiile guvernamentale americane.
 Raţionalizarea politicii bugetare
Una dintre preocupările organelor responsabile din ţările dezvoltate este raţionalizarea politicii bugetare. Într-o lume a competiţiei internaţionale
intense, administraţiile sunt în căutarea unei mai mari eficienţe printr-o utilizare mai riguroasă a resurselor de care dispun. Mai precis, aparatul de stat
ar trebui administrat ca şi întreprinderile private, astfel încât pentru fiecare unitate de investiţie să se obţină un rezultat cât mai bun. Transpunerea în
practică a acestei idei este cu atât mai importantă, cu cât asistăm la o tendinţă generală de creştere mai rapidă a cheltuielilor bugetare în raport cu aceea
a PIB.
Această nouă manieră de abordare a gestiunii bugetare îşi are originea în metoda propusă de Robert McNamara, încă din anii ’60, în calitatea sa
de Secretar de Stat al Apărării SUA şi este cunoscută sub denumirea „Planning Programming Budgeting System” (PPBS). Metoda îşi propune să
introducă rentabilitatea în decizia bugetară şi în organizarea aparatului de Stat. Ea a fost extinsă la întreaga administraţie americană printr-o circulară a
preşedintelui Johnson.
PPBS, dimpotrivă, este o metodă de gestiune integrată şi de planificare descendentă. Această metodă are ca punct de plecare înseşi finalităţile
guvernamentale, fiecare dintre acestea fiind definită în cea mai operativă manieră posibilă. Astfel, de exemplu, nevoile Ministerului Sănătăţii vor fi
stabilite plecând de la creşterea speranţei de viaţă sau de la reducerea mortalităţii infantile. Finalităţile odată definite, responsabilii preparării bugetului
vor examina un mare număr de alternative posibile, susceptibile să atingă obiectivele fixate. Fiecare alternativă va fi evaluate din punctul de vedere al
costurilor şi al efectelor previzibile, ceea ce permite alegerea soluţiei celei mai eficace.
Constrângeri bugetare
După curse OCDE, în ultimii 30 de ani, fiscalitatea, cheltuielile şi deficitele bugetare au crescut într-un ritm rapid în majoritatea ţărilor
dezvoltate. Aceste evoluţii au determinat guvernele să-şi mărească preocupările pentru reforma fiscală şi pentru reducerea deficitelor publice
Cea mai puternică dintre constrângerile politicii bugetare s-a dovedit a fi presiunea cheltuielilor publice.
Presiunea fiscală reprezintă, de asemenea, o importantă constrângere pentru politica bugetară. Trebuie spus însă că, în ultimii 30 de ani, ea a fost
mai puţin intensă în comparaţie cu cea a cheltuielilor publice. Ritmul de creştere a prelevărilor fiscale obligatorii a fost mai lent în ţările dezvoltate,
datorită tendinţei de a se recurge şi la finanţarea cheltuielilor prin împrumuturi.
 Cele mai ridicate ponderi ale prelevărilor sunt în ţări ca Suedia şi Danemarca, iar cele mai mici în Irlanda, Marea Britanie, Spania şi Portugalia.
3.2 Politica monetară
O componentă a politicii economice generale a unei ţări este politica monetară. Ea constă în acţiunea asupra ofertei de monedă sau a ratei
dobânzii, în scopul stabilizării macroeconomice.
Controlul masei monetare sau al ratei dobânzii urmăreşte stimularea creşterii economice, stabilitatea preţurilor, reducerea ratei inflaţiei, astfel
încât să se ajungă la utilizarea cât mai completă a factorului muncă, la echilibrul balanţei de plăţi externe.
În materie de politică monetară se disting două orientări importante. Una este aceea care pune accentul pe cantitatea de monedă, având în frunte
pe Milton Friedman şi discipolii săi din cadrul şcolii de la Chicago16. Cealaltă este orientarea postkeynesistă, care are drept ţintă controlul investiţiilor,
considerate factorul major al evoluţiei venitului naţional, iar rata dobânzii – instrumentul de stimulare a acestora. În viziunea lor, oferta de monedă
(confruntată cu „preferinţele pentru lichiditate”) determină rata dobânzii care, la rândul ei (confruntată cu eficacitatea marginală a capitalului),
influenţează totalul investiţiilor, nivelul activităţii economice şi venitul naţional.
Monetariştii s-au situat la polul opus faţă de keynesism. Ei s-au declarat adepţii autoreglării economiei prin forţele pieţei, contestând faptul
că Statul ar putea fi un factor de echilibru.
Pentru monetarişti, politica fiscală are un rol minor, pe prim-plan afându-se politica monetară. În cadrul acesteia, lupta contra inflaţiei devine
prioritară, în raport cu lupta împotriva şomajului. Reducerea ratei inflaţiei poate determina echilibrul şi folosirea mai completă a forţei de muncă pe
termen lung. În concepţia monetaristă, lupta contra inflaţiei trebuie dusă prin reducerea cheltuielilor bugetare şi crearea de monedă în proporţii mai
mici.
Banca Centrală - principala autoritate monetară
Rolul elaborării şi aplicării politicii monetare revine Băncilor Centrale.
Evoluţia lor poată amprenta istoriei proprii fiecărei ţări. Aşa se explică deosebirile existente.
Dacă ne referim la proprietatea asupra capitalului Băncii Centrale, în Marea Britanie el este deţinut de Stat, în Statele Unite, de băncile private
comerciale, iar în Japonia, de acţionari privaţi.
 Deosebiri de la o ţară la alta apar şi în legătură cu independenţa Băncii Centrale faţă de puterea politică. În Statele Unite, FED se bucură de o
independenţă relativă. În Japonia, Banca Centrală este pusă sub supravegherea Ministerului de Finanţe. În Germania, graţie statutului acordat prin
legea votată în 1957, Bundesbank beneficiază de o independenţă de invidiat18. La rândul ei, Banca Angliei, ca instituţie publică, colaborează cu
Trezoreria în probleme de emisiune monetară.
Acţiunea Băncilor Centrale asupra ofertei de lichidităţi ridică problema alegerii agregatului monetar.
Compoziţia masei monetare este eterogenă. Agregatele monetare19 pun în evidenţă acest lucru. În concepţia Băncii Franţei, ele includ „în afara
mijloacelor de plată, toate plasamentele pe care agenţii nefinanciari le consideră drept rezerve imediat disponibile ale capacităţilor de cumpărare şi care
pot fi convertite, uşor şi rapid, în mijloace de plată…”.
Instrumentele politicii monetare
Dacă obiectivele politicii monetare în ţările dezvoltate sunt asemănătoare, instrumentele de acţiune pot diferi în funcţie de circumstanţe. În
prezent, printre cele mai importante şi mai des utilizate instrumente de intervenţie a Băncilor Centrale se află:
 Operaţiunile pe „piaţa deschisă” (open-market operations – OMO) sunt, în majoritatea ţărilor dezvoltate, cel mai important procedeu utilizat de
către Băncile Centrale pentru a influenţa cantitatea lichidităţilor în circulaţie.
Dacă Banca Centrală doreşte să restrângă masa monetară, atunci ea vinde băncilor comerciale titluri de valoare aflate în portofoliul său (bonuri
de Tezaur, obligaţiuni de stat) contra lichidităţi. În condiţiile în care băncile comerciale resimt nevoia de lichidităţi, atunci Banca Centrală procedează
la cumpărarea titlurilor oferite spre vânzare de către acestea; în astfel de cazuri, are loc o creare netă de monedă centrală. Şi într-un caz şi în celălalt,
este vorba despre o acţiune directă asupra cantităţii.
 Acţiunea Băncii Centrale asupra rezervelor obligatorii ale Băncilor comerciale. Este un mijloc de reglare a funcţionării economiei, folosit în
mod curent. Acţionând asupra acestor rezerve, hotărând majorarea sau reducerea lor, Băncile Centrale determină o variaţie în sens invers a
posibilităţilor acordării de credite bancare şi deci de creare de monedă, pe care le au băncile comerciale.
 Modificarea ratei dobânzii
 Banca Centrală are dreptul de a modifica rata dobânzii directoare, adică preţul oficial cerut pentru acordarea de credite. Dacă acest preţ este mic,
atunci cererea de credite creşte, mărindu-se posibilităţile de investiţii şi, pe această bază, ale relansării economiei. Rezultatul depinde de elasticitatea
cererii de credite în raport cu ratele dobânzii. O creştere a ratei dobânzii poate avea un efect deflaţionist, prin frânarea creării de monedă. Creşterea
preţului împrumuturilor frânează cererea de monedă, ceea ce atenuează tensiunile asupra preţurilor generale.
În acelaşi timp, variaţia ratelor dobânzii are repercusiuni asupra relaţiilor externe. Creşterea lor atrage capitalurile străine, ceea ce conduce la o
mărire a cererii de monedă naţională, influenţând favorabil rata de schimb.
 Operaţiuni cu devize
În cazul unor tensiuni importante pe piaţa monetară, Banca Centrală poate recurge la modificarea parităţii, prin devalorizarea sau revalorizarea
monedei naţionale. În acest fel, în funcţie de cursul de schimb oficial, sunt influenţate intrările şi ieşirile de devize.
În situaţia unor atacuri asupra monedei naţionale pe piaţa de schimb valutar soluţia constă în vânzarea sau cumpărarea (după caz) de devize, în
contrapartidă cu moneda naţională.
Băncile Centrale trebuie să vegheze la menţinerea cursului de schimb al monedei naţionale respective. Pentru a face faţă acestei obligaţii, ele
apelează la propriile rezerve de schimb formate din aur şi devize, poziţii de rezervă la FMI, drepturi speciale de tragere asupra resurselor FMI.
Succesul politicii monetare depinde de respectarea unor condiţii, prin care:
 repartizarea, mai mult sau mai puţin uniformă, a efectelor sale asupra ansamblului agenţilor economici;
 corelarea creşterii masei monetare cu cererea care decurge din câştigul anual de productivitate în economia reală;
 controlul sever al împrumuturilor bancare, al creării de monedă şi al cererii globale, în scopul realizării stabilităţii preţurilor;
 corelarea politicii monetare cu politica bugetară (policy mix).
3.3 Politicile comerciale ale polilor Triadei
Politica comercială a S.U.A.
Dacă vreme îndelungată după cel de-al doilea război mondial, SUA au fost considerate campioana şi principala susţinătoare a liberului schimb în
domeniul comerţului internaţional, iar politica sa comercială a avut şi ea această caracteristică, o dată cu agravarea deficitului său comercial şi creşterea
datoriei sale externe se înregistrează anumite modificări de orientare a politicii sale comerciale. De la mijlocul anilor ’70 datează apelul, pe scară tot
mai extinsă, la măsuri protecţioniste , desigur că în primul rând bariere netarifare, care rămân instrumentul predilect de protecţie folosit de ţările
dezvoltate. Această tendinţă a fost menţinută şi chiar consolidată prin reglementările legislative ulterioare, din anii ’80 (1984, 1987, 1988), ele dând
cale liberă extinderii procedurilor de sancţionare a concurenţei neloiale, dar şi de interpretare arbitrară a unor astfel de situaţii, după aprecierile unor
specialişti25.
Specialiştii apreciază că politica comercială americană are un caracter reactiv, în sensul că măsurile de protecţie sunt adoptate atât ca urmare a
presiunilor interne ale diferitelor grupuri de interese, cât şi ca răspuns la practici ale partenerilor externi considerate neloiale.
De exemplu, este de notorietate faptul că „autolimitările voluntare la export” au fost utilizate ca barieră netarifară prima oară de SUA în relaţiile
sale comerciale cu Japonia, de câteva decenii extrem de tensionate, ca urmare a menţinerii unui deficit comercial important în relaţiile reciproce.
Este greu de apreciat în ce mod moneda sa naţională a servit Administraţiei americane drept instrument de politică comercială, în scopul
promovării exporturilor sale, deşi se pare că i-a fost atribuit acest rol în strategia Departamentului de Comerţ elaborată cu acest scop. Astfel, nu se
poate trage concluzia că, de pildă, deprecierea substanţială a dolarului după 1985 s-a asociat cu o creştere a competitivităţii exporturilor americane şi o
creştere substanţială a volumului acestora, care să conducă la ameliorarea situaţiei balanţei sale comerciale.
Politica comercială a Japoniei
Din punctul de vedere al protecţiei tarifare, Japonia se situează între ţările dezvoltate cu cele mai scăzute niveluri, dar specialiştii afirmă că
Japonia practică cel mai complex şi inedit tip de protecţie netarifară. Astfel, deşi, în mod paradoxal, se recunoaşte că şi protecţionismul său tarifar şi
netarifar s-a redus substanţial, cu deosebire din anii ’80, pe plan internaţional se promovează în continuare ideea potrivit căreia Japonia rămâne o piaţă
închisă.
Astfel, un prim obstacol informal îl constituie preferinţa consumatorilor japonezi pentru produsele indigene, care în fapt acoperă toată gama de
bunuri de consum, deşi autorităţile nu aplică măsuri de descurajare a importurilor.
 O altă barieră informală o reprezintă modestia condiţiilor de viaţă ale unei părţi a populaţiei japoneze (dacă ar fi să ne raportăm doar la
dimensiunile restrânse ale spaţiilor de locuit ale celor mai multe familii şi la stilul tradiţional de organizare a acestora), înclinaţia accentuată către
economisire şi în mai mică măsură, comparativ cu americanii sau europenii, către consum.
O alta este dată de particularităţile reţelelor de distribuţie, controlate de marile case de comerţ sogo-shosha (în proporţie de 2/3), care fac aproape
imposibilă pătrunderea unor intermediari străini (C. Murgescu, 1982). De asemenea, se consideră că lipsa de transparenţă a modului de reglementare a
economiei japoneze şi numărul mare de legi şi norme juridice în vigoare (peste 10.000 la începutul anilor ’90) lasă spaţiu de acţiune arbitrară pentru
birocraţi.
Politica de stimulare a exporturilor promovată de Japonia a fost una agresivă şi extrem de consecvent susţinută de către stat. Ea a fost înglobată în
concepţia strategică de dezvoltare ca o componentă principală, în tandem cu politica industrială. Obiectivele acesteia au fost diferite de-a lungul
perioadei postbelice. În fapt, mai corect ar fi să se discute despre existenţa unei politici de promovare „protejată” a exporturilor. Astfel, pregătindu-şi
expansiunea pe pieţele externe, autorităţile japoneze au protejat industriile considerate strategice din acest unghi de vedere – ele au fost, pe rând, în
diferite perioade, producţia de autoturisme, cea de produse electronice şi semiconductori, apoi cea de calculatoare – până când ele s- au consolidat şi,
stimulate de competiţia internă (de regulă au fost create mai multe firme mari în aceeaşi ramură industrială), ele au devenit deosebit de competitive pe
pieţele externe, unde, spun experţii, ele nu se concurează.
O dată cu aprecierea sensibilă şi aproape ireversibilă a yenului de la începutul anilor ’80, expansiunea exporturilor a fost susţinută mai cu seamă
prin metodele specifice de management practicate de firmele japoneze. Sunt ilustrative câteva exemple în acest sens. Un prim exemplu îl constituie
utilizarea unor cote importante din profituri pentru cercetare-dezvoltare şi distribuirea unor dividende mult mai reduse acţionarilor, comparativ cu
firmele europene sau americane.
Politica comercială a Uniunii Europene
O dată cu constituirea Comunităţii Economice Europene, deoarece unul dintre primele sale obiective l-a reprezentat crearea unei uniuni vamale, a
fost elaborată şi pusă în aplicare, treptat o politică comercială comună, având drept instrument principal tariful vamal comun (intrat în vigoare la 1 iulie
1968). Responsabilitatea în domeniul comercial extern este împărţită între Comisia Europeană şi Consiliul de Miniştri. Adoptarea tarifului vamal nu a
fost lipsită de controversă (Ph. Rollet, 1995), ţări precum Franţa şi Italia reclamând o protecţie tarifară ridicată, altele, precum Germania şi ţările
Benelux, una scăzută.
Situată, ca nivel al protecţiei practicate în aproprierea SUA, dar peste nivelul Japoniei, Uniunea Europeană se caracterizează printr-un nivel
ridicat de protecţie comercială, echivalent cu o taxă vamală de 14% ad- valorem, acest nivel fiind explicabil în primul rând prin multitudinea şi
frecvenţa aplicării de bariere netarifare (D. Negrescu, 1998). Astfel, nivelul protecţiei vamale pentru produsele industriale a fost substanţial redus după
Runda Tokyo, reprezentând până la Runda Uruguay o medie ponderată a taxelor vamale de 4,6% (Ph. Rollet, 1995). Ca urmare a noilor reduceri
operate după încheierea Rundei Uruguay, se pare că, în prezent, media (ponderată) taxelor vamale pentru această grupă de importuri este de 2,5% (D.
Negrescu, 1998). Taxele vamale aduceau totuşi, la nivelul anului 1991, un venit la bugetul comunitar care reprezenta circa 25% din veniturile totale
(G. Raimbault, 1995).
 Rezultă că politica comercială este instrumentată în primul rând prin intermediul barierelor netarifare (limitări cantitative, norme tehnice,
reglementări sanitare etc.). Până de curând, politica comercială comunitară a avut un caracter parţial dual, datorat disjuncţiei dintre modul de aplicare
a politicii tarifare şi cel al barierelor netarifare. Astfel, dacă prima este aplicată unitar pe ansamblul întregii comunităţi în raport cu partenerii din
exteriorul său, ultimele, până la intrarea în funcţiune a pieţei interne unice (1993), puteau fi aplicate diferenţiat la nivel de ţară membră, atât faţă de
terţi, cât şi faţă de ţări partenere din interiorul Comunităţii. Conform estimărilor comunitare, impactul barierelor netarifare asupra schimburilor
intracomunitare la sfârşitul anilor ’80 era echivalent cu aplicarea unei taxe de import ad-valorem de 3-7%. De asemenea, pentru a exemplifica, să
menţionăm că, la finele anului 1992, specialiştii apreciau că se înregistrau 6500 de cazuri de aplicări de bariere cantitative la nivel naţional în cadrul
Comunităţii.
Trebuie menţionat faptul că Uniunea Europeană a încheiat mai multe tipuri de acorduri preferenţiale, prin care a facilitat accesul produselor
anumitor categorii de ţări pe pieţele sale. Este vorba despre acordurile cu unele ţări în dezvoltare, în primul rând ţările membre ale A.C.P. (69 ţări din
Africa, Caraibe, Pacific), de la Yaoundé şi de la Lomé. Din 1980, această reţea de acorduri s-a extins şi asupra unor ţări din Asia şi America Latină.
Apoi este vorba despre acordurile de asociere cu zece ţări foste comuniste (Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, România, Bulgaria, Slovenia, Estonia,
Letonia, Lituania), încheiate între 1991-1995. sunt în vigoare, de asemenea, din anii 1970 şi acordurile bilaterale privind crearea unei zone de liber-
schimb cu ţările membre ale A.E.L.S. Totodată, este precizat faptul că Uniunea este parte a Sistemului Generalizat de Preferinţe vamale nereciproce şi
nediscriminatorii (U.N.C.T.A.D.), practicând taxe preferenţiale la importul unor produse din ţările în dezvoltare.

CONCLUZIE
Ţările dezvoltate cu economie de piaţă domină economia mondială. Ele au ponderea cea mai mare în produsul brut mondial, în exporturi şi în
investiţiile externe de capital. În acelaşi timp, populaţia lor este mult mai mică decât cea a ţărilor în dezvoltare.
În mod oficial există 29 de state dezvoltate. Ele fac parte din O.C.D.E. Majoritatea ţărilor din această categorie se află în Europa. În ţările
dezvoltate factorii intensivi se află pe primul plan.
- SUA deţin primul loc în rândurile ţărilor dezvoltate, beneficiind, atât de avantaje comparative date, cât şi create, considerabile.
Politica bugetară urmăreşte combinarea politicii fiscale cu cea de cheltuieli guvernamentale şi de fixare a deficitului public. Politica monetară,
ca şi cea bugetară, este o componentă a politicii economice generale a unui stat. Politica monetară pune accentul pe cantitatea de monedă în circulaţie
şi rata dobânzii. Banca Centrală este principala autoritate monetară. Ea acţionează asupra ofertei de lichidităţi prin alegerea unor agregate monetare.
Corelarea politicii monetare cu cea bugetară reprezintă o necesitate. Politica comercială a unui stat este o componentă a politicii sale economice
externe.
Prin politica economica se intelege ansamblul masurilor pe care le ia statul pentru a influenta viata economica. Aceste masuri pot fi elaborate de
puterea centrala (guvern, parlament) si au o actiune de obicei la scara macroeconomica (pe ansamblu economiei), cu efecte la acest nivel sau pot
apartine administratiilor locale si in acest caz se refera la a 636g67g ctivitatea de pe un teritoriu mai restrans, bine definit.