ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

Facultatea de Marketing

Analiza unor statistici electorale

Autor : Tabara Stefan

Stefan Alexandru

Teodorescu Alexandru
 Cuprins

1. Introducere

2. Rolul mass-media în Alegerile Prezidenţiale

3. Alegerile Prezidenţiale în România

4. Alegerile Prezidenţiale în SUA

5. Comunicarea electorală şi politică

6. Concluzii

7. Bibliografie
 Introducere

În societatea secolului XXI, forţa armelor, privită ca modalitate de câştigare a puterii în

secolele anterioare, a fost înlocuită cu eficacitate de forţa subtilă a imaginii şi a cuvântului.
Câmpul de luptă este astăzi mass-media. Pentru a câştiga, omul politic trebuie să se lupte şi să
câştige războiul comunicării.
Dezvoltarea rapidă a mass-media în ultimii 50 de ani nu este un proces care a rămas fără
urmări la nivelul vieţii politice, strategiile şi metodele care funcţionează în interiorul ei fiind
astăzi adaptate la modul în care se realizează mediatizarea realităţii. “Statul spectacol”, termen
creat de Schwartzenberg, este zona în care se află plasate toate aspectele unei societăţi, indiferent
dacă este vorba de politic, social, cultural. Folosirea presei ca modalitate principală de difuzare a
informaţiilor de orice tip influenţează vizibil conţinutul şi aspectul acestora.
Eroul modern, pentru a fi cunoscut de public, trebuie să ştie cum să se comunice prin
presă şi pentru aceasta trebuie să controleze caracteristicile de bază ale mass-media: atracţia
pentru inedit, pentru spectacol şi surpriză. Politicianul modern este un actor care îşi asumă rolul
potrivit şi-l joacă apoi în faţa audienţei. Începând cu J.F Kennedy şi până la Barack Obama,
scena politică internaţională a cunoscut o întreagă pleiadă de conducători al căror fizic amintea
de Hollywood, dar al căror comportament aducea pe undeva cu cel al personajelor pozitive din
basmele umanităţii. Frumuseţe, stil, seducţie, putere, curaj - ingredientele de bază ale imaginii
unui lider de succes.
 II. Rolul mass-media în Alegerile Prezidenţiale

O campanie prezidenţială tipică începe cu cel puţin un an înainte de alegeri, iar în primele
luni apar cel puţin o duzină de candidadaţi. Un alegator obişnuit va agrea politica în doze mici;
probabil că va reacţiona la o campanie prea îndelungată ignorând majoritatea evenimentelor. Cei
din mass-media însa se simt obligaţi să urmarească pe larg această campanie, chiar şi atunci când
numărul candidaţilor şi al activitătilor din campanie este cu mult mai mare decât capacitatea şi
dorinţa de reprezentare ale presei.
Importanţa planului de campanie este accentuată de literatura de specialitate din ultimele
două decenii. Între elementele de bază ale unui plan orientat spre câştigarea poziţiei puse în joc
se află informaţia referitoare la context (deci şi la profilul pieţei media) şi strategia (care
subsumează tema campaniei, cadrul temporal, spaţiul în mass media pe care candidatul/ partidul
îl plăteşte, spaţiul pe care media îl acordă candidatului/ partidului şi activitatea candidatului).
Prin intermediul mass mediei cei mai mulţi dintre alegători obţin informaţia pe baza
căreia iau o decizie în faţa urnei de vot. În cazul campaniei electorale trebuie făcută o discuţie
între paid media – termen ce desemnează spaţiul cumpărat de către un candidat sau un partid
pentru a-şi prezenta mesajul în paginile unui ziar, la radio sau la televiziune, şi earned media –
termen ce desemnează spaţiul acordat actorilor politici de către mass media.
În ceea ce priveşte efectele ştirilor de televiziune asupra opiniei publice s-a ajuns la
concluzia că oamenii depind de informaţiile şi analizele din mass media, şi că această
dependenţă dă mediei o enormă capacitate de a influenţa gândirea publicului. În diferitele
cercetări s-au identificat două efecte ale ştirilor de televiziune: agenda-setting şi priming. Efectul
de agenda-setting implică faptul că acele probleme ca fiind cele mai importante probleme
naţionale. Efectul de priming ( înaintare ) implică faptul că, acordând atenţie unor probleme şi
ignorând altele, ştirile de televiziune influenţează standardele după care guverne, preşedinţi,
politicieni, candidaţi sunt evaluaţi, deci au un impact semnificativ asupra opţiunilor electorale.
 Din punct de vedere al ritualului politic, în cadrul campaniilor electorale sunt generate
discursurile sau practicile de comunicare ce doresc validarea unora sau altora dintre actorii
politici. Se vorbeşte despre un spaţiu discursive in care candidaţii apelează la o anumita tematica,
fac apel la modalităţile diverse de expunere a acestei tematici.

III. Alegerile Prezidenţiale în România

În România, candidatii validati au la dispozitie o luna de zile pentru a convinge

electoratul sa-i voteze pentru a ocupa scaunul de la Cotroceni.
Potrivit Constitutiei, Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Preşedintele României
veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop,
Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Este
declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale
alegătorilor înscrişi în listele electorale.
În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează
al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute
în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi.
Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel
mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive. Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte
al României este validat de Curtea Constituţională.
Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a
Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ: "Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea
pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării,
să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea,
independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!".
Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului.
Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de
Preşedintele nou ales. Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în
caz de război sau de catastrofă. În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru
al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată.
Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi
numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.1

IV. Alegerile Prezidenţiale în SUA

Fostul preşedinte al Americii, Abraham Lincon a arătat că ,,niciun om nu este suficient de

bun pentru a guverna un alt om, fara consimtamantul acestuia’’. In aceste cuvinte se regaseste
intreaga filozofie a democratiei americane care face din legitimitatea democratica forta puterii
politice. Indiferent de calitatile lor, oamenii politici sunt datori sa respecte in primul rand legea
si de aceea, într-o schita preliminara a Constitutiei statului Massachusetts era inscrisa ideea a
acest stat are nevoie de ,,un guvern de legi si nu un guvern de oameni’’2.
În ceea ce priveşte sistemul judiciar american, acesta este astfel structurat încât să asigure
imparţialitatea şi aplicarea neabătută a legilor. Respectul deosebit al americanilor faţă de justiţie
decurge din convingerea că ea poate corecta abuzurile puterii, afirmându-şi independenţa şi
ocrotind în mod eficace drepturile şi libertaţile omului. Printr-o cunoscută decizie a Curţii
Supreme a Statelor Unite din 1803, în speţă Marbury contra Madison, Curtea Supremă s-a făcut
celebră prin declaraţia preşedintelui său, John Marshall, potrivit căreia ,,un act incompatibil cu
Constitutia este nul’’, ramurii juridice a guvernamantului revenindu-I sarcina de a restabili
legalitatea3.
Constitutia americană adoptată la 17 septembrie 1787 rămâne documentul fundamental
prin care au fost consacrate principiile fundamentale ale organizării politice care şi-au păstrat
până astăzi viabilitatea.
Partidele politice se caracterizeaza in special prin lipsa unor baze ideologice diferite,intre
partidele republican si democrat – cele mai mari partide prezente in viata polititica americana –
neexistand diferente esentiale. Ambele partide sunt atasate ideilor liberale, cu toate ca exista, fara
indoiala, anumite diferentieri concrete in ceea ce priveste mecanismele prin care actioneaza.

1
Constitutia Romaniei, articolele 80 – 85
2
Art.30 al Declaratiei de drepturi, cuprinsa in Constitutia statului Massachusetts.
3
Family Encyclopedia of American History, The Reader’s Digest Association, Inc., Pleasantville, New York, 1975,
p.684.
Democratii sunt, desigur mai neincrezatori in statul federal, datorita originii lor istorice si
traditiilor de aparare a drepturilor statelor. In acelasi timp, ei sunt atasati mai mult ideii de justitie
sociala.4.
Cat priveste varsta, inainte de votarea celui de-al XXVI-lea Amendament, in 1971, care a
fixat in mod uniform varsta de a alege la 18 ani, legislatiile statelor difereau. Pana la votarea
celui de-al XV-lea Amendament au existat diferentieri si in ceea ce priveste votul populatiei de
culoare. Cel de-al XIV-lea Amendament a interzis ca pentru alegerile federale dreptul de vot să
fie subordonat platii unui anumit cens.
Alegerile prezidentiale comporta de obicei mai multe faze si anume:
 alegerile primare într-un anumit numar de state;
 conventiile nationale ale celor doua partide;
 deschiderea campaniei electorale;
 desfasurarea scrutinului, cand alegatorii desemneaza pe electori, dispunand de un mandat
imperativ, de a alege o persoana sau alta in functia de presedinte;
 alegerea presedintelui de catre marii electori;
 investitura presedintelui si a vicepresedintelui.
Preşedintele american este o figura proeminenta a vietii politice, dispunand prin traditie
de importante prerogative, fiind comandantul suprem al fortelor armate, seful diplomatiei si
conducatorul partidului aflat la Casa Alba. Ales odată la 4 ani prin votul electorilor, el nu
raspunde in fata Parlamentului si nu poate fi silit sa demisioneze daca este pus in ,,minoritate’’,
cum se intampla cu un prim ministru dintr-un regim parlamentar. Cu toate aceste el nu are
dreptul sa dizolve Parlamentul si sa procedeze la organizarea unor noi alegeri. In conformitate cu
prevederile Amendamentului XXII din 1951, nimeni nu poate fi ales preşedinte mai mult de
doua mandate; Franklin Delano Roosevelt ales presedinte de 4 ori a constituit singura exceptie in
viata politica americana.
Cabinetul prezidenţial este alcătuit din ministri, secretari de stat si sefi de departamente,
numiti de seful executivului si raspunzatori fata de el. Ei nu sunt membri ai Parlamentului, la
dezbaterile caruia nu participa. In sistemul prezidential din Statele Unite nu exista – ca in
sistemele europene – un ,,Consiliu de ministri’’ organ colectiv, care s-ar întruni si ar adopta
decizii. In sistemul american ultimul cuvânt in ceea ce priveste adoptarea hotararilor ii revine
4
Philippe Ardant, Instutions et Droit Constitutionnel, L.G.D.J., Paris, 1997, p.290; Liliana Mihut, Despre pluralism in
America, Editura enciclopedica, Bucuresti, 1997, p.70.
presedintelui, iar nu secretarilor de stat. Manualele americane de drept constituţional citează o
cunoscuta expresie a lui Abraham Lincoln, care dupa o consultare a ministrilor sai (secretari de
stat) a rostit celebra formula: ,,sapte – da, un nu al presedintelui, prin urmare hotararea este nu’’.
Dat fiind faptul ca nu exista un organ colectiv guvernamental, in S.U.A nu se pune problema
demisiei guvernului, dar este evident ca ministrii pot demisiona in mod individual sau pot fi
demisi de catre presedinte. Exista si cazuri in care anumiti consilieri sau asistenti prezidentiali au
dispus de o mai mare influenta decat membri ai Cabinetului. Astfel, poate fi menţionat colonelul
House, foarte apreciat de preşedintele Wilson, Sherman Adams in timpul lui Eisenhower,
Theodore Sorensen in timpul lui John Kenedy, Henry Kissinger in timpul lui Nixon, dar acesta a
devenit ulterior secretar al Departamentului de stat.

V. Comunicarea electorală şi politică

Comunicarea politică reprezintă principala modalitate prin care electoratul participă la

decizia politică, prin faptul că, luând act de aceasta, el o poate evalua şi sancţiona cu prilejul
votului. Ea studiază interacţiunea dintre guvernaţi şi guvernanţi, descriind relaţiile, influenţele şi
modificările psihologice şi comportamentale ce decurg de aici.
Pentru Gosselin (1995: 17-27), comunicarea politică este „un câmp” în care se
intersectează diverse modalităţi de persuadare a electoratului. D. Wolton (1992: 11-12) asociază
comunicarea politică „unui spaţiu în care se relaţionează discursurile contradictorii a trei actori
care au legitimitatea de a se exprima în mod public asupra politicii: oamenii politici, jurnaliştii şi
opinia publică prin intermediul sondajelor de opinie”.
Sociologul Alfred Bulai defineşte „comunicarea politică” pornind de la propaganda
naţional-socialistă din Germania perioadei lui Adolf Hitler, transformată în secolul următor în
spectacole televizate de sunet şi lumină. El susţine că termenul a căpătat conotaţii peiorative din
cauza regimului hitlerist şi a celui nazist, dar că semnificaţia sa este aceeaşi cu cea de
„comunicare politică”. „Propagandă politică presupune un demers prin care un actor politic
încearcă să influenţeze atitudinal şi comportamental un anumit public-ţintă prin intermediul unor
acţiuni politice şi prin comunicare”. ea înseamnă acţiuni sociale generate de actorii politici, prin
care ei încearcă să-şi atingă dezideratele, înseamnă promovarea unei idei, a unui candidat sau a
unei instituţii.
Camelia Beciu (1998:23) consideră comunicarea politică drept un spaţiu interactiv,
generat de „schimbul discursiv” din timpul campaniei electorale dintre diferiţi actori sociali.
Participanţii la campaniile electorale adoptă un discurs convenţional şi pun în practică diferite
roluri discursive. Astfel, ei comunică electoratului o anumită poziţie de putere pe care şi-o asumă
în derularea schimbului de replici şi care activează o anumită identitate electorală.
Alfred Bulai observă că, într-o campanie electorală, există trei factori majori care inter-
relaţionează. „Este vorba de acţiunile din campanie, de acţiunile adversarilor care vizează
activitatea unui anume actor politic luat ca referinţă, şi de instituţiile mediatice”. Bulai consideră
că actorul politic intră în ecuaţia comunicării politice cu un anumit capital electoral, care poate fi
considerat capital ideologic de imagine. Cu alte cuvine, la nivelul opiniei publice, unei
formaţiune politice sau unui anumit reprezentant i se atribuie etichete ideologice şi caracterizări
valorice. Acest capital are atât valenţe pozitive, care trebuie speculate şi dezvoltate, dar poate
avea şi valenţe negative, reale sau nu, care trebuie estompate sau anulate. Capitalul electoral al
unui partid sau al unui lider politic nu poate fi apreciat ca fiind bun sau rău, ci trebuie regândit în
funcţie de public. (1999: 177)
D.Wolton (1992: 355-357) apreciază că miza discursului politic este aceea de a institui o
anumită interpretare asupra realităţii. De aici se desprind trei riscuri majore care ameninţă
permanent comunicarea politică: riscul supermediatizării în „politica-spectacol”, riscul aservirii
opiniei publice la reprezentarea furnizată de sondaje şi ruptura dintre mass-media şi public.
 Concluzii

Forţa publică a unui om politic vine din capacitatea acestuia de a se legitima ca

deţinător al puterii, de a lăsa impresia că poate şi ştie să conducă. Electoratul îşi alege
conducătorii pe baza talentului lor de a-şi asuma rolul de lideri ai unei mulţimi care se teme de
haos. Forţa unui politician este dată tocmai de capacitatea lui de a ordona realitatea, de a asigura
masele că trăiesc într-o lume stabilă şi sigură, în ciuda problemelor temporare.
Bibliografie

1. Beciu, Camelia, 2000, „Politica discursivă. Practici politice într-o campanie

electorală”, Polirom, Iaşi
2. Bulai, Alfred, 1999, „Mecanismele electorale ale societăţii româneşti”, Bucureşti,
Paideia
3. Gosselin, Andre, 1995, „Communication et politique”, Ed. CNRS, Paris
4. Philippe Ardant, Instutions et Droit Constitutionnel, L.G.D.J., Paris, 1997, p.290; Liliana
Mihut, Despre pluralism in America, Editura enciclopedica, Bucuresti, 1997
5. Wolton, Dominique, 1992, „Les contradictions de l’espace public mediatise” în
„HERMES”, 11-12, CNRS Editions, Paris
6. Family Encyclopedia of American History, The Reader’s Digest Association, Inc.,
Pleasantville, New York, 1975
7. Art.30 al Declaratiei de drepturi, cuprinsa in Constitutia statului Massachusetts
8. Constitutia Romaniei, articolele 80 – 85