Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
38Stingerea incendiilor izbucnite in depourile subterane pentru trenurile electrice ale
metroului……………………………………………………………………….. pg133
39Stingerea incendiilor izbucnite in canalele de cabluri ale instalatiilor electrice din metrou…
……………………………………………………………………………………pg135
40Interventia pompierilor pentru stingerea incendiilor in tunelurile metrolului….. pg140
41Interventia pompierilor pentru lichidarea urmarilor unei catastrofe feroviare produsa intr-un
tunel al metroului………………………………………………………………….. pg144
2
direcţiilor regionale C.F.R., trimiterea locomotivelor cu abur cu tender mare şi a vagoanelor
cisternă cu apă, existente în staţiile de cale ferată din apropierea incendiului.
Când unele din sursele existente nu pot fi folosite, datorită înălţimii de aspiraţie mai mari decât
posibilităţile maşinilor de luptă, comandantul intervenţiei, pentru a asigura totuşi alimentarea cu
apă, va folosi ejectoarele pentru ape mici sau va coborî motopompele cât mai aproape de oglinda
apei.
Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de alimentare cu apă a maşinilor de luptă, pe timpul executării
studiilor tactice sau a recunoaşterilor preliminare, comandantul intervenţiei va stabili necesarul
de apă de rezervă şi unele măsuri de asigurarea acesteia, pe care le va propune inspecţiilor
judeţene spre a fi prevăzute în procesele verbale de control pentru fiecare localitate, astfel:
asigurarea din timp a rezervelor de apă (bazine, rezervoare);
construirea unor diguri pe malurile de apă cu debit mic, în vederea acumulării apei necesare
pentru stingere în apropierea obiectivelor cu pericol deosebit de incendiu din localităţi sau în
zona rampelor de alimentare;
amenajarea malurilor surselor de apă existente (lacuri, bălţi, râuri) şi construirea de rampe de
alimentare;
amenajarea unor drumuri accesibile maşinilor de luptă pe tot timpul anului;
protejarea contra îngheţului a surselor artificiale şi marcarea locului unde se găsesc aceste surse;
amenajarea unor locaşe, pentru introducerea sorburilor în apă în straturile de gheaţă şi protejarea
lor împotriva îngheţului;
curăţarea zăpezii de pe căile de acces spre sursele de apă naturale şi artificiale.
Pe timpul ducerii luptei, comandantul intervenţiei are obligaţia de a folosi apa cât mai raţional, în
raport de situaţia concretă găsită la incendiu, ordonând debitele şi presiunile corespunzătoare şi
folosind următoarele procedee:
lucrul cu ţevi cu robinet şi ajutaje pulverizatoare;
combinarea lucrului cu apă al şefilor de ţeavă cu acela al toporaşilor sau al echipelor de cetăţeni
puse sub comanda toporaşilor în vederea creării intervalelor (spaţiilor) de siguranţă, prin
înlăturarea elementelor de construcţie şi materialelor combustibile de pe direcţia de propagare a
incendiilor;
păstrarea în acţiune numai a ţevilor de pe direcţia de propagare a incendiului, a celor cu misiune
de localizare în zonele cu pericol de explozie, pe căile de evacuare şi salvare a oamenilor, de
evacuare a animalelor şi bunurilor materiale de preţ.
8
petrochimice un rol deosebit de important îl are amplasarea dispozitivelor cât mai aproape de
focare, care prin lovituri puternice să rupă flăcările, contribuind la lichidarea incendiilor.
9
Existenţa numeroaselor instalaţii care fac legătura cu nivelele superioare sau păstrarea în
subsolul depozitelor a unor materiale şi substanţe cu proprietăţi fizico-chimice şi comportări la
foc diferite, întârzie pătrunderea la focar pentru recunoaştere, cât şi desfăşurarea acţiunii de
salvare a oamenilor, de evacuare a bunurilor materiale, acţiunea de stingere propriu-zisă.
2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
Se poate executa pe una sau mai multe direcţii. În cazul existenţei unei case a scărilor de utilitate
comună, a golurilor în elementele de compartimentare şi a trecerilor pentru canalele şi
conductele diverselor instalaţii, recunoaşterea se va executa simultan la subsol şi la toate celelalte
nivele, până la pod inclusiv. În restul cazurilor, recunoaşterea se va executa la subsol, casa
scărilor şi nivelul imediat superior.
Este indicat ca personalul care execută recunoaşterea în subsolurile pline cu fum, să fie echipat
cu mijloace de iluminat şi aparate izolante.
În cazul subsolurilor în care se desfăşoară procese tehnologice sau al celor folosite ca depozite,
din personalul recunoaşterii va face parte şi un cadru tehnic de la obiectiv.
Pe timpul executării recunoaşterii, comandantul intervenţiei tre buie să stabilească:
- prezenţa oamenilor în pericol, necesitatea evacuării lor, căile şi metodele de salvare a acestora ;
- locul incendiului şi direcţiile lui de propagare, cantitatea şi combustibilitatea materialelor
depozitate, necesitatea evacuării lor;
- dispunerea încăperilor din subsol, destinaţia lor;
- existenţa diferitelor instalaţii, urmărindu-se, în mod deosebit, dacă ele leagă subsolul cu
nivelele superioare şi nu au fost întrerupte ;
- natura planşeelor, stabilindu-se cu atenţie porţiunile traversate de către diverse canale, conducte
etc., şi posibilităţile de transmitere a incendiului prin acestea;
- prezenţa diferitelor goluri sau treceri îşi modalitatea utilizării lor pentru evacuarea fumului şi,
introducerea dispozitivului de stingere;
- existenţa căilor de acces spre subsol, gradul de inundare cu fum a acestora şi posibilitatea
folosirii lor pentru salvarea oamenilor şi evacuarea bunurilor materiale;
- necesitatea demolării sau demontării unor elemente de construcţie sau a executării de orificii în
acestea, pentru introducerea ţevilor focarele de ardere sau pentru evacuarea fumului;
- măsurile de securitate a servanţilor împotriva fumului, gaz toxice şi a prăbuşirilor, pe timpul
acţiunii de stingere.
b). Substanţe stingătoare
În funcţie de natura materialelor care ard, în acţiunea de stingere la subsoluri se folosesc ca
substanţe stingătoare: apa, spumele de coeficient mare de înfoiere, bioxidul de carbon şi alte gaze
inerte sau pulberile stingătoare. Apa, de regulă, se refulează prin ţevi cu diametre mari.
Pentru evacuarea fumului se vor folosi deschiderile existente sau mijloacele din dotarea unităţilor
de pompieri, în special electroexhaustoarele şi electroventilatoarele din compunerea
autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat.
c). Ducerea acţiunilor de luptă
Stingerea se organizează, de regulă, pe sectoare de intervenţie. Sectoarele se organizează
în raport de proporţiile incendiului şi de poziţia subsolului faţă de nivelele superioare. Dacă
există elemente care ar putea facilita transmiterea incendiului la celelalte nivele (canale,
conducte, goluri, planşee combustibile), se vor organiza obligatoriu sectoare de stingere la
subsol, parter, etaje şi pod, cu misiuni corespunzătoare: localizarea şi lichidarea incendiului,
supravegherea, evacuarea persoanelor, a bunurilor materiale şi a fumului.
10
Dacă transmiterea incendiului este posibilă numai la parter, se vor organiza două sectoare de
intervenţie: la subsol şi parter, cu misiuni de localizare-lichidare, la locul incendiului, şi de
supraveghere, evacuare a bunurilor şi a fumului, la parter. În cazul subsolurilor mari, cu încăperi
numeroase, se pot organiza, la nivelul acestora, mai multe sectoare de intervenţie.
Întrucât direcţia hotărâtoare de stingere o constituie subsolul, majoritatea forţelor vor fi dispuse
în acesta. Pentru pătrunderea personalului şi introducerea dispozitivului în subsol, se vor folosi
căile de acces obişnuite (casa scărilor, ferestrele), bineînţeles, dacă situaţia incendiului şi a lor
respective permite acest lucru. Dacă nu, se vor practica, cu ajutorul utilajelor din dotare,
deschideri în planşee sau pereţi (vezi subcapitolul salvarea persoanelor din subsoluri) dutpă ce în
prealabil s-a determinat locul focarelor şi s-au luat măsuri de preîntâmpinarea propagării
incendiului.
Dacă există posibilităţi pentru ermetizarea spaţiului incendiat, comandantul intervenţiei poate
inunda subsolul cu bioxid de carbon sau alte gaze inerte, dar numai după ce a evacuat personalul
din zona subsolului.
Pentru stingerea incendiului, la parter şi la celelalte nivele, se vor folosi, de regulă, ţevi
tip „C”, cu robinete şi ajutaje pulverizatoare, pentru a se evita acumularea unor mari cantităţi de
apă în aceste încăperi.
Concomitent cu acţiunea de stingere, se va organiza salvarea oamenilor, evacuarea bunurilor
materiale şi a fumului, folosindu-se, în acest scop, şi personalul specializat al obiectivului.
În cazul când incendiile sunt de lungă durată, iar temperatura este ridicată, comandantul
intervenţiei (şeful sectorului de intervenţie) trebuie să ia măsuri pentru îndepărtarea oamenilor, a
bunurilor materiale şi instalaţiilor aflate deasupra focarelor de ardere, în scopul asigurării
securităţii lor, al evitării prăbuşirii planşeului şi producerii accidentelor.
Pe toată durata operaţiunilor de stingere, comandantul intervenţiei va avea permanent în atenţie
respectarea strictă a măsurilor de securitate a servanţilor.
Se vor supraveghea permanent elementele de compartimentare, în mod deosebit porţiunile
expuse transmiterii căldurii prin convecţie si radiaţie, executându-se, în caz de pericol, chiar
desfaceri de control, în scopul împiedicării propagării incendiului de la subsol la nivelele supe-
rioare şi încăperile vecine acestuia.
Dacă din cauza carbonizării puternice, există pericolul de prăbuşire a nivelelor superioare,
comandantul intervenţiei va trebui să cunoască la timp această situaţie, ca rezultat al efectuării
permanente a recunoaşterii zonei şi să ia măsuri de retragerea psrsonalului şi mijloacelor folosite
în acţiunea de stingere, de evacuare a bunurilor şi instalaţiilor ameninţate.
Comandantul intervenţiei şi şefii de sectoare vor avea în atenţie organizarea, în cele mai bune
condiţiuni, a legăturii cu personalul care lucrează în subsol, pentru evitarea accidentării acestuia
şi intervenţia promptă în sprijin sau în caz de pericol.
După lichidarea incendiului, se va proceda la evacuarea apei acumulate în subsol. De asemenea,
se vor verifica cu atenţie locurile expuse transmiterii incendiilor (planşee, pereţi, goluri, zone cu
elemente combustibile) şi întreaga porţiune în care a avut loc arderea, pentru a se stabili dacă mai
există vreun pericol.
Întrucât pe timpul acţiunii de stingere, al evacuării bunurilor şi fumului, este posibil să apară
cazuri de intoxicarea personalului, comandantul intervenţiei va lua măsuri de aducerea la locul
incendiului a mijloacelor de reanimare şi a aparaturii din dotarea cabinetelor medicale ale
obiectivelor şi să administreze lapte celor ce au acţionat direct la incendiu, în scopul
dezintoxicării lor.
11
6. STINGEREA INCENDIILOR LA ETAJELE CLĂDIRILOR
1. Caracteristicile constructive ale etajelor
Etajele sunt părţi principale din clădiri, ale căror volume utile se folosesc ca încăperi de locuit,
încăperi industriale sau spaţii pentru depozitare.
Din această cauză, incendiile izbucnite la etajele clădirilor sunt periculoase pentru viaţa
oamenilor şi pentru valorile materiale adăpostite.
Drept amenajări comune, care fac legătura între etaje, servesc casele de scări, golurile pentru
ascensoare, golurile sistemelor de ventilaţie, conductele de gaze, apă şi canal, conductele reţelei
electrice şi ghenele (canalele pentru transportul gunoaielor menajere).
Etajele clădirilor sunt prevăzute cu un număr limitat de căi de acces, uneori cu o singură scară,
iar golurile pentru uşi şi ferestre sunt limitate şi situate la înălţime faţă de sol, fapt ce îngreunează
salvarea oamenilor, evacuarea bunurilor materiale şi intrarea rapidă în dispozitivul de intervenţie.
La etajele clădirilor sunt adăpostite însemnate bunuri materiale, multe dintre acestea fiind
combustibile sau inflamabile, fapt ce constituie mare pericol de incendiu. Principalele substanţe
combustibile întâlnite cu precădere sunt: lemnul, sub forma elementelor de planşeu, de pardoseli,
parchete şi imobile, precum şi ţesăturile, sub forma tapiţeriei mobilelor, a covoarelor, perdelelor,
lenjeriei, articolelor de îmbrăcăminte etc.
În funcţie de materialul supus arderii, puterea calorifică dezvoltată pe timpul incendiului este de
2500-3000 kcal/kg, la lemn şi 4200 kcal/kg, la bumbac.
2. Caracteristicile incendiilor la etaje.
Incendiile izbucnite la etaje se propagă în plan vertical, prin intermediul planşeelor combustibile,
al golurilor tehnologice şi al casei scărilor, datorită tirajului.
În plan orizontal, incendiul se propagă prin intermediul pereţilor despărţitori combustibili, al
mobilierului şi altor materiale combustibile din încăperi, cu o viteză liniară de 0,5-0,7 m/min.,
până la 4-5 m/min. (în cazul coridoarelor şi galeriilor), de regulă, în sens ascensional şi în
direcţia deschiderilor.
Incendiul se propagă pe căi ascunse, în cazul pereţilor despărţitori combustibili cu goluri umplute
cu rumeguş sau talaş, al pereţilor din paiantă sau al planşeelor duble şi cu straturi de aer, din
construcţiile mai vechi.
Pe timpul incendiului se degajă mari cantităţi de fum şi produşi ai arderii incomplete, care inundă
încăperile incendiate, pe cele vecine şi caturile superioare, punând viaţa oamenilor în pericol. Cu
cât clădirea este mai înaltă şi numărul de etaje mai mare, cu atât pericolul de inundare cu fum a
caturilor superioare şi de propagare a incendiului este mai mare. Propagarea incendiului este
favorizată, de asemenea, de existenţa instalaţiilor de ventilaţie rămase în stare de funcţionare pe
timpul incendiului.
3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere.
a). Recunoaşterea
Se execută pe una sau mai multe direcţii, în funcţie de proporţiile incendiului şi de mărimea
clădirii. Când recunoaşterea se execută pe mai multe direcţii, comandantul intervenţiei trebuie să
stabilească fiecărui şef de echipă: misiunea, itinerariul, ora de întâlnire, punctul de întâlnire şi ce
probleme trebuie să i se raporteze.
De regulă, recunoaşterea se execută pe scările interioare ale clădirilor, iar în condiţiile blocării
acestora, ale inundării lor masive cu fum şi gaze toxice sau ale cuprinderii lor de flăcări, pe
scările de incendiu sau pe scările şi autoscările din dotarea pompierilor.
Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească:
12
- existenţa pericolului pentru oameni, prezenţa lor în încăperile incendiate şi în cele învecinate,
căile şi modul de salvare a acestora;
- locul, limitele şi posibilităţile de propagare a incendiului pe verticală şi orizontală, prin goluri,
deschideri sau elemente de compartimentare combustibile;
- gradul de combustibilitate a elementelor de construcţie din compunerea etajului incendiat, al
celor vecine, al podului şi acoperişului precum şi dacă există pericolul de prăbuşire a acestora;
- încăperile inundate cu fum şi modalităţile de evacuare a acestuia, prin ventilaţie naturală, prin
sistemul de ventilaţie existent sau prin folosirea exhaustoarelor şi electroventilatoarelor din
dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat;
- necesitatea întreruperii curentului electric, a închiderii gazelor pe conducte, a întreruperii
funcţionării instalaţiei de ventilaţie;
- necesitatea desfacerii planşeelor şi pereţilor despărţitori, când aceştia sunt combustibili
şi cu umplutură.
Descoperirea propagării incendiului pe căi ascunse, în cazul când acesta nu se manifestă în
exterior, se va face prin verificarea gradului de încălzire a elementelor constructive cu goluri,
determinându-se schimbările de culoare, crăpăturile produse în tencuială şi vopsea sau tempe-
ratura acestora prin palpare.
b). Substanţe stingătoare
Pentru stingerea incendiilor izbucnite la etajele clădirilor, se recomandă ca substanţe stingătoare:
pulberea stingătoare „Florex", spumele expandate (cu coeficient mare de înfoiere) şi apa refulată
cu ţevi tip ,,C” cu robinet, cu ajutaje pulverizatoare, cu debite şi presiuni mici.
c). Stingerea
Se organizează pe sectoare de intervenţie. Acestea se repartizează pe etaje (un sector la etajul
incendiat, cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului şi un sector la etajele periclitate de
incendiu, cu misiunea de supraveghere). În cazul existenţei planşeelor combustibile, se mai
organizează un sector şi la etajele inferioare, de asemenea cu misiunea de supraveghere, numărul
total al sectoarelor de intervenţie stabilindu-se în funcţie de proporţiile incendiului, de forţele şi
mijloacele cu care se va acţiona pentru stingere.
Acţiunea de stingere va fi subordonată, în principal, executării în cel mai scurt timp a
operaţiunilor de salvare a persoanelor surprinse de incendiu şi aflate în pericol.
La etajele ou pereţi despărţitori sau cu compartimentări combustibile, precum şi la cele la care
planşeul combustibil cu goluri este comun mai multor încăperi, se vor amplasa ţevi tip „C”, în
încăperile alăturate celei incendiate, cu misiunea de localizare a incendiului.
În scopul limitării propagării incendiului, se va executa deschiderea elementelor de construcţii în
porţiunea focarelor ascunse şi, la descoperirea acestora, se va trece imediat la lichidarea lor.
Operaţiunile de tăieri, demolări şi desfaceri se vor executa numai când ţevile tip „C” sunt gata de
acţiune, pentru a nu se da posibilitate incendiului să se dezvolte.
De obicei, ţevile se introduc la etaje, prin ferestre şi balcoane, pe scările exterioare de incendiu
sau folosindu-se scările de incendiu şi autoscările din dotarea pompierilor. Scările interioare se
vor folosi, de regulă, pentru executarea salvărilor de oameni şi a evacuării bunurilor materiale de
preţ.
Comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri de protejarea servanţilor care lucrează în interior.
În acest sens, aceştia vor fi echipaţi cu măşti contra fumului şi gazelor cu cartuş polivalent, dar
mai ales cu aparate izolante. De asemenea, el trebuie să ia măsuri pentru evacuarea fumului atât
din încăperile incendiate, cât şi din cele învecinate, prin deschiderea uşilor şi ferestrelor, prin
13
acţionarea sistemului de ventilaţie mecanic sau prin folosirea mijloacelor specializate din dotarea
companiilor de pompieri.
Pe timpul acţiunii de stingere, bunurile materiale care nu pot fi evacuate (piane, pianine, mobilă
grea, biblioteci etc.) vor fi ferite de efectul distructiv al focului, fumului şi apei, prin acoperirea
lor cu pături sau prelate şi prin umectarea lor cu jeturi pulverizate de apă.
Pentru a se reduce efectul distructiv al apei, încăperile incendiate de la etaj vor fi inundate cu
spumă cu coeficient mare de înfoiere sau se va acţiona cu pulberea stingătoare de tip „Florex".
Când planşeele sunt incendiate şi există pericolul pierderii capacităţii portante a acestora şi al
prăbuşirii lor, comandantul intervenţiei este obligat să îndepărteze din zona periclitată servanţii şi
bunurile materiale.
După lichidarea incendiului, etajul direct afectat, cel superior şi cel inferior, canalele de
ventilaţie şi alte goluri din construcţia etajelor, vor fi atent examinate, pentru a se preîntîmpina
reizbucnirea incendiului.
14
- În poduri: canalele de fum practicate în planşeul podului, zona canalelor de ventilaţie,
încăperile mansardelor şi camerele de colectare;
- La acoperişuri: astereala şi elementele de susţinere a acoperişului, termoizolaţia, stratul
hidroizolant şi învelitoarea, în situaţiile când aceasta din urmă este construită din materiale
combustibile (şindrilă, şiţă, stuf, paie, carton asfaltat etc).
2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în poduri şi la acoperişuri
Incendiile din poduri şi de la acoperişuri se propagă cu repeziciune, datorită: abundenţei de
material lemnos uscat, sub forma elementelor de construcţie (podină, ansambluri constructive din
lemn, astereala, termoizolaţii şi învelitori combustibile); prezenţei instalaţiilor de ventilaţie şi
mansardelor; lipsei compartimentărilor şi existenţei golurilor pentru uşi, neprotejate cu închideri
speciale contra incendiilor; formării tirajului de aer (a curenţilor de aer ascendenţi), favorizat de
existenţa lucarnelor şi a luminatoarelor.
În poduri, incendiile se propagă rapid şi în toate direcţiile, degajând cantităţi mari de fum, gaze
toxice şi căldură, mai ales în cazul celor necompartimentate, când se formează tirajul. Fumul
inundă în scurt timp podul, încăperile de la etaj şi casa scării, fapt ce îngreunează foarte mult
acţiunea de stingere. În cazul planşeelor combustibile, este posibilă prăbuşirea elementelor de
construcţie ale acoperişului la etajele inferioare.
Viteza de propagare este mai mare când incendiul s-a extins la acoperiş, el putându-se
întinde de-a lungul coamei şi cornişei acestuia, în situaţia că focul a cuprins elementele de
construcţie combustibile.
În cazul acoperişurilor cu învelitori combustibile (paie, stuf, şindrilă, şiţă, carton asfaltat
etc.), incendiul cuprinde cu repeziciune întreaga suprafaţă a acestora, iar în exterior se manifestă
violent, cu flăcari înalte şi fum intens. Curenţii de aer ascendenţi ridică la mare înălţime paiele şi
alte părţi din elementele combustibile supuse arderii sau numai scântei şi jeratic şi le transportă
la distanţe mari, putând întâlni substanţe combustibile şi genera noi incendii.
Când învelitorile sunt realizate din tablă, incendiile se manifestă numai în pod, caracterizându-se
prin arderea asterelei şi a celorlalte elemente de construcţie ale acoperişului. În acest caz,
proporţiile incendiului se pot stabili prin observarea schimbării culorii tablei învelitoare (care
devine brumărie sau roşie) sau, pe timp de iarnă, prin topirea zăpezii în zona ce arde mai intens.
La incendiile izbucnite la acoperişurile cu poduri se întâlnesc următoarele situaţii caracteristice:
- arderea a cuprins numai podina podului;
- arderea a cuprins astereala şi învelitoarea combustibilă a clădirii;
- incendiul a izbucnit în mansardă.
Când incendiul a cuprins numai podina podului, propagarea acestuia este favorizată de prezenţa
materialului combustibil din care este confecţionată podina şi de tirajul format în poduri, în
special în cele lipsite de compartimentări, datorită lucarnelor, luminatoarelor şi altor goluri
deschise.
Iniţial, propagarea se face mai lent, din interior spre exterior, şi este însoţită de degajări de fum
mult, compus din oxid şi bioxid de carbon, iar temperatura variază între 900-1000°C.
Prezenţa planşeelor cu goluri permite şi ea propagarea ascunsă a incendiului, pe orizontală, iar
acumularea în zona coamei acoperişurilor a produşilor arderii incomplete şi a gazelor
combustibile volatile, supraîncălzite, creează pericolul înaintării incendiului la astereală şi la ele-
mentele portante ale acoperişului, putând duce la prăbuşirea acestuia, la înlesnirea pătrunderii
incendiului, prin planşeu, la etajele inferioare şi, deci, la generalizarea lui în întreaga construcţie,
la inundarea cu fum a caturilor inferioare, prin casa scărilor, îngreunând evacuarea persoanelor şi
bunurilor materiale, precum şi intervenţia la incendiu.
15
În cazul podurilor etanşe (cu lucarne şi luminatoare închise), arderea este iniţial mai intensă,
datorită prezenţei oxigenului în mediul înconjurător. Pe măsura, însă, a acumulării de mari
cantităţi de fum, aceasta devine mai lentă, ca o consecinţă a micşorării procentului de oxigen din
zonă.
Până la executarea desfacerilor în acoperiş, propagarea incendiului se face mai mult orizontal,
fiind favorizată de prezenţa materialelor combustibile din compunerea podinei. După desfacerea
acoperişului, propagarea se va face pe verticală, proces influenţat de afluxul de oxigen în zona de
ardere şi de formarea tirajului. În această situaţie, propagarea incendiului se va face de la cornişe
spre coamă şi de-a lungul acoperişului.
Dacă elementele portante sunt ignifugate, viteza de ardere şi de propagare a incendiului este mai
mică, dar jeraticul aprins, care cade pe podina combustibilă neprotejată, poate duce la aprinderea
acesteia şi, astfel, facilita propagarea incendiului spre caturile inferioare.
În momentul ieşirii incendiului la suprafaţa învelitorii, are loc o dezvoltare bruscă a arderii,
datorită afluirii spre locul incendiului a unei mari cantităţi de aer proaspăt, care va întreţine şi
intensifica arderea şi va contribui la propagarea incendiului pe întreaga suprafaţă a învelitorii,
dacă aceasta este combustibilă.
Când incendiul a cuprins învelitoarea combustibilă şi, prin intermediul materialelor combustibile
din componenţa acoperişului, s-a propagat în întregul pod, arderea se manifestă cu violenţă,
flăcările ies prin lucarne şi luminatoare, iar tirajul format contribuie puternic la creşterea
intensităţii arderii. În aceste condiţii, are loc pierderea capacităţii portante a elementelor de
susţinere, prăbuşirea acestora în pod şi la etajele inferioare fiind iminentă.
Incendiile izbucnite la mansarde pot lua forme de dezvoltare complicate, datorită marii varietăţi
de substanţe combustibile aflate în încăperile acestora. Din mansarde, incendiul se propagă cu
repeziciune, prin golurile existente şi pe căi ascunse, cuprinzând suprafaţa întregului pod.
La acoperişurile fără pod, situaţiile mai deosebite care se pot ivi sunt:
- incendiul a izbucnit la acoperiş (la elementele de construcţie combustibile) şi periclitează
secţiile pe care le adăposteşte acesta;
- incendiul a izbucnit în secţie şi periclitează acoperişul.
Când acoperişul este montat pe ferme metalice, acestea, datorită temperaturii ridicate, încep să se
flambeze, îşi pierd capacitatea portantă şi se prăbuşesc, odată cu acoperişul pe care îl susţineau,
în interiorul construcţiei, creând pericolul de accidentare şi de producere de noi incendii.
În situaţia când cea care arde este hidroizolaţia, incendiul se propagă cu repeziciune pe întreaga
suprafaţă a acoperişului, ulterior pătrunzând în masa combustibilă, distrugând elementele
portante şi creând posibilitatea prăbuşirii acestora. Totodată, smoala topită arde şi, prin picurare,
poate produce arsuri pe părţile descoperite ale corpului sau genera noi focare de incendiu pe
locurile unde cade.
Incendiile izbucnite în secţiile de producţie au posibilitatea să se propage şi la elementele
combustibile ale acoperişului, din cauza acumulării în părţile superioare ale acestuia a fumului şi
produşilor arderii incomplete supraîncălziţi sau a dezvoltării focului pe verticală, în cazul când
luminatoarele şi lucarnele sunt deschise.
3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
Aprecierea locului incendiului şi a proporţiilor acestuia se poate face, iniţial, din exterior, după
fum. flacără, locul de topire a zăpezii, culoarea învelitorii din tablă.
16
Pentru recunoaştere, se folosesc scările interioare care ajung la pod şi care se găsesc pe
căile probabile de propagare a incendiului, scările de incendiu sau autoscările din dotarea
pompierilor, acoperişurile construcţiilor vecine, pe oare se pot instala scări etc.
Echipa de recunoaştere trebuie să fie condusă de persoane care cunosc topografia locului
(ingineri, tehnicieni, şeful formaţiei civile de pompieri etc.) şi îşi va începe activitatea din podul
incendiat. La podurile cu suprafaţă mare, se recomandă ca recunoaşterea să se execute pe mai
multe direcţii, comandantul intervenţiei stabilind locul şi ora de întâlnire a echipelor ce au
executat recunoaşterea.
Pe timpul recunoaşterii se va stabili:
- prezenţa persoanelor în poduri şi mansarde, căile şi mijloacele de salvare a acestora;
- locul incendiului, suprafaţa incendiată, caracterul incendiului şi direcţiile de propagare,
caracteristicile constructive ale elementelor podului şi acoperişului, starea lor şi tipul învelitorii;
- prezenţa instalaţiilor electrice şi de ventilaţie sub tensiune şi necesitatea deconectării
lor;
- pericolul propagării incendiului la etajele superioare;
- poziţia lucarnelor şi luminatoarelor din apropierea locului incendiat, dacă acestea pot fi
folosite pentru evacuarea fumului, introducerea dispozitivelor de stingere în pod sau dirijarea
incendiului pe verticală;
- prezenţa zidurilor contra incendiilor, care pot fi folosite pentru amplasarea servanţilor;
- existenţa scărilor de incendiu necesare realizării dispozitivelor de luptă;
- necesitatea şi locurile unde se vor executa deschideri în acoperiş, pentru pătrunderea
servanţilor în pod, pentru evacuarea fumului şi dirijarea propagării incendiului pe verticală,
precum şi a locurilor unde se vor executa obstacole pentru limitarea propagării incendiului.
Pe timpul recunoaşterii la incendiile izbucnite la acoperişurile fără pod şi cu suprafaţă
mare, comandantul intervenţiei va stabili:
- prezenţa materialelor combustibile din componenţa elementelor de construcţie a acoperişului;
- tipul acoperişului, al termoizolaţiei şi hidroizolaţiei acestuia;
- înălţimea acoperişului de la nivelul pardoselii şi posibilitatea acţionării cu ţevile tip „B”, pentru
refularea jeturilor de apă de pe scările culisabile amplasate în clădire;
- caracteristicile proceselor tehnologice ce se desfăşoară în secţia incendiată şi a
materialelor existente în încăperi, pericolul ce-1 prezintă pentru acestea focul, fumul şi apa ;
necesitatea evacuării bunurilor materiale.
La acest gen de acoperişuri recunoaşterea incendiului se execută iniţial în exterior şi apoi în
interiorul clădirii, pe toate laturile construcţiei, în toate încăperile, respectându-se regulile de
asigurarea securităţii servanţilor.
b). Substanţe stingătoare
Pentru stingerea incendiilor izbucnite în poduri şi la acoperişuri se recomandă folosirea
apei, refulată cu ţevi tip ,,B”. Servanţii vor folosi pentru protecţie măştile contra fumului cu
cartuş pentru oxid de carbon iau cartuş polivalent, dar mai ales aparatele izolante. La
acoperişurile fără pod, se va acţiona cu jeturi de apă compacte, refulate de ţevi tip „B” sau de
autotunurile de stins incendii, care vor fi introduse direct în interiorul construcţiilor.
c). Stingerea
Pentru lichidarea incendiilor izbucnite în poduri, se organizează, de regulă, două sectoare
de intervenţie:
- unul în podul incendiat, iar în cazul învelitorilor combustibile, şi pe acoperiş;
- altul la etajele inferioare, în interiorul clădirii.
17
Misiunea sectorului de stingere din pod este să protejeze elementele portante ale
acoperişului, localizând şi lichidând focarele descoperite, să evacueze fumul, să demoleze şi să
demonteze elementele de construcţie distruse prin ardere, care pot provoca accidente, sau pe cele
care sunt în pericol de a fi incendiate. De asemenea, acestui sector i se va încredinţa şi misiunea
de limitare a propagării incendiului, prin crearea de obstacole de-a lungul întregii suprafeţe
supuse arderii, cu lăţimi de 2-4 m şi prin desfacerea hidroizolaţiilor şi termoizolaţiilor, pentru a
descoperi căile ascunse de propagare.
Pentru crearea unor obstacole pe direcţia de propagare a incendiului şi grăbirea ritmului lucrării,
la această activitate vor fi concentraţi toţi servanţii toporaşi din garda de intervenţie.
Dimensiunile obstacolelor se stabilesc în funcţie de combustibilitatea elementelor constructive,
de condiţiile atmosferice, viteza vântului etc., iar pe aliniamentul lor se vor destina ţevi, cu
misiunea de protejarea acestor obstacole şi limitarea propagării incendiului.
Pentru pătrunderea în podul incendiat, în vederea desfăşurării acţiunilor de stingere, servanţii vor
executa deschideri în zona cornişelor, cât mai aproape de locul incendiat şi apoi vor acţiona cu
jetul de sus în jos şi de departe spre aproape.
În vederea evacuării fumului şi a produşilor arderii incomplete supraîncălziţi, se vor executa
deschideri la coamă, luându-se măsuri deosebite împotriva prăbuşirii servanţilor care îndeplinesc
această misiune.
Materialele arse se demolează şi se depozitează în pod, aşezându-se în apropierea elementelor
portante, în scopul evitării prăbuşirii lor. Planşeele se demolează, începând din partea exterioară
a focarului, spre centru.
Acţiunea servanţilor pe acoperiş este admisă numai în cazul existenţei învelitorilor combustibile,
cu condiţia ca aceştia să fie asiguraţi cu cordiţe şi să aibă la dispoziţie căi sigure de retragere.
Accesoriile de stingere vor fi asigurate cu cordiţe, pentru a nu se prăbuşi, târând după ele şi
servanţii. Deplasarea servanţilor pe acoperişuri, dacă aceasta este absolut obligatorie, se va face
numai pe coamă, de către un număr limitat de oameni, asiguraţi, şi numai la ordinul
comandantului intervenţiei.
Dispozitivele de stingere se vor realiza pe scările de incendiu, pe scări culisabile şi autoscări
mecanice sau paralel cu pereţii portanţi, prin ridicarea acestora de către servanţi, cu ajutorul
cordiţelor.
Pentru protecţia etajelor inferioare, în cazul planşeelor combustibile, în sectorul de localizare se
vor destina ţevi tip „C", care vor acţiona numai când incendiul a pătruns în încăperile de sub pod.
În zonele periclitate din acest sector, se vor lua măsuri de executarea evacuării oamenilor şi
bunurilor materiale.
În cazul incendiilor la acoperişurile fără pod şi cu suprafaţă mare, sectoarele de stingere se
organizează astfel:
- în interiorul clădirii;
- pe acoperiş, dacă învelitoarea este combustibilă.
Când are loc propagarea rapidă a incendiului, comandantul intervenţiei trebuie să ia măsura
executării unor intervale de siguranţă, prin tăieri şi demolări. La executarea acestei operaţiuni,
servanţii trebuie atenţionaţi să nu demoleze elementele de susţinere ale acoperişului, întrucât prin
aceasta are loc pierderea capacităţii portante a elementelor de susţinere, fiind posibile prăbuşiri.
În acelaşi timp, în paralel cu desfăşurarea acţiunilor de stingere, comandantul intervenţiei trebuie
să organizeze şi evacuarea bunurilor materiale şi a utilajelor ce pot fi mutate. În cazul existenţei
unor maşini grele, el va lua măsuri să le acopere cu prelate umede, ferindu-le, în acest fel, de
efectul focului şi al apei.
18
Când acoperişul s-a prăbuşit parţial, sectoarele de stingere se voi reorganiza astfel:
- un sector de stingere pe acoperiş, cu misiunea de limitare a propagării incendiului la porţiunile
neincendiate;
- un sector în zona prăbuşirii, pentru localizarea şi lichidarea noului factor. În acest sector, pentru
stingere se vor folosi ţevile tip ,,B" şi tunurile de apă cu acţiune din interior.
Când se intervine pentru stingerea incendiilor izbucnite în mansardele clădirilor, se va acţiona
astfel:
- se va proceda la dezvelirea acoperişului într-un loc, prin care se va refula apa
pulverizată direct asupra focarelor de ardere din încăperea incendiată;
- dacă incendiul a luat proporţii, pătrunzând şi în interiorul pereţilor dubli cu umplutură,
se va proceda la desfacerea acestora şi se va continua refularea apei, până la lichidarea completă
a focarelor.
Incendiile izbucnite la acoperişurile cu învelitori combustibile (carton asfaltat, şindrilă, şiţă, paie
şi stuf), cât şi la cele din ţiglă sau eternit pun, probleme deosebite comandantului intervenţiei,
datorită următoare lor caracteristici:
- de regulă, incendiile cuprind, până la sosirea gărzii de intervenţie, întreaga suprafaţă a
învelitorii, arderea manifestându-se violent cu flăcări înalte;
- datorită curenţilor de aer ascendenţi, părţi aprinse din învelitoare şi jeratic sunt ridicate
la mare înălţime şi purtate de vînt până la distanţa de 600-800 m, putând provoca noi incendii, la
locul de cădere;
- datorită temperaturilor ridicate, gudronul din componenţa cartonului asfaltat se topeşte şi se
scurge pe sol, producând arsuri pe părţii neprotejate ale corpului servanţilor şi crend pericolul
izbucnirii altor incendii.
Când intervenţia se face în timp scurt, este posibil ca incendiul a nu fi cuprins întreaga suprafaţă
a acoperişului. În acest caz, servanţi se vor amplasa pe acesta, astfel încât să aibă în faţă direcţia
de propagare a incendiului. Concomitent cu acţiunea de stingere, se va lucra şi la realizarea
obstacolelor împotriva incendiilor.
Acţiunea de dezvelire a învelitorilor se va desfăşura astfel:
- pentru învelitorile din carton asfaltat, se desfac mai întîi şipcile care fixează fâşiile de carton,
apoi se desface învelitoarea de la coamă, iar cartonul este strâns sul, prin împingere de către
servanţi cu picioarele, de la coamă spre cornişe. Înainte de expedierea acestora pe sol, servanţi
vor atenţia personalul, pentru a se preveni eventualele accidente;
- învelitoarele din şindrilă, şiţă, stuf şi paie se desfac tot de 1a coamă spre cornişă. Pentru
desfacere, se vor folosi căngile din dotarea maşinilor de luptă, cu ajutorul cărora se vor smulge
snopii de pai sau stuf sau părţi din şindrilă, în ordinea inversă a fixării pe astereală;
- pe timpul acţiunii de stingere a incendiilor la acoperişurile cu învelitori din ţiglă, eternit sau
azbociment, desfacerea va începe te de la coamă, prin îndepărtarea olanelor de la creastă, după
care ţiglele vor fi desfăcute cu mâna şi depuse în partea opusă propagării incendiu lui. Pentru a
nu spori valoarea pagubelor prin aruncarea şi distrugerea materialelor neafectate de incendiu,
acestea vor fi trecute din mână în mână, până la sol, unde se vor depozita în stive. Îndepărtarea
ţiglelor se poate face şi prin folosirea unui plan înclinat, de la cornişe la sol format din una-două
scânduri lungi.
Plăcile de eternit sau azbociment se desfac cu ajutorul toporaşelor, scoţându-se, placă cu placă,
din cuiele de fixare pe şipci, depozitându-se şi evacuându-se, apoi, la fel ca şi ţiglele.
În ceea ce priveşte lucrul cu apă, se atrage atenţia asupra faptului că refulându-se apa cu jet
compact, se ajunge la distrugerea ţiglelor şi a plăcilor, datorită forţei de şoc a acestuia. De
19
asemenea, aruncându-se cantităţi mari de apă pe ţiglele sau plăcile de eternit sau azbociment
supraîncălzite, se va obţine o contracţie rapidă a acestora, urmată de spargerea lor în bucăţi mici,
care pot răni grav pe servanţi, motiv pentru care se va folosi jetul pulverizat, şi aceasta numai în
cazul apariţiei flăcărilor.
Succesul în acţiunea de stingere la acoperişurile cu pod se obţine numai prin introducerea şefilor
de ţeava direct în pod, prin locaşe de pătrundere realizate cât mai aproape de incendiu, unde, de
pe poziţii de luptă aflate în apropierea zidurilor portante sau cornişelor, asiguraţi cu corzi şi
cordiţe şi echipaţi cu aparate izolante, aceştia vor putea să lichideze incendiul, în timpul cel mai
scurt.
Se interzice cu desăvârşire lucrul servanţilor de pe sol şi refularea apei pe învelitori
incombustibile, cât şi amplasarea acestora pe coama acoperişurilor, dacă învelitorile nu sunt
combustibile, iar incendiul nu se propagă, prin lucarne şi luminatoare, la exterior.
22
Operaţiunea de stingere a incendiilor izbucnite pe şantiere este mult îngreunată de lipsa
scărilor şi inexistenţa obstacolelor contra incendiilor, de lipsa de apă, de blocarea căilor de acces
către construcţie etc.
Varietatea de construcţii provizorii, de instalaţii şi de materiale, panica, mai ales în
situaţia incendiilor izbucnite la anexe (barăci, dormitoare), pun probleme deosebite
comandantului intervenţiei, care dacă nu execută o recunoaştere amănunţită şi nu face o
judicioasă analiză a situaţiei, poate rata acţiunea de stingere.
Stingerea incendiilor se organizează pe sectoare de stingere, de regulă, în interiorul şi la
exteriorul construcţiei.
Pentru stingere, se va acţiona cu ţevi tip „B” şi autotunuri de intervenţie, folosindu-se
jetul compact pentru localizarea şi lichidarea incendiilor izbucnite la exterior, urmărindu-se ca
prin forţa de şoc a jetului să se desprindă părţile arse de cele nearse şi să se limiteze pătrunderea
focului spre interiorul clădirii.
Se va urmări, în mod deosebit, să se păstreze capacitatea portantă a elementelor de construcţie şi
schelelor, servanţii acţionând de pe poziţii de lucru situate la acelaşi nivel sau mai sus decât
focarul, având curenţii de aer în faţă sau lateral şi refulând apa de sus în jos, pentru a se asigura
umectarea unei suprafeţe cât mai mari de material supus arderii.
În situaţia când ard numai schelele, este indicat ca dispozitivele de stingere să se realizeze prin
interiorul construcţiei şi să se acţioneze din aceasta spre exterior, la toate caturile, limitându-se,
astfel, propagarea incendiului în interiorul construcţiei.
Dacă incendiul a izbucnit în interiorul construcţiilor, comandantul intervenţiei trebuie să
acţioneze cu ţevi tip „C”, cu robinet şi ajutaje pulverizatoare, supraveghind ca apa să fie utilizată
în mod raţional, pentru a nu se slăbi capacitatea portantă a elementelor de construcţie nefinisate
(planşee, stîlpi, fundaţii).
În toate cazurile, comandantul intervenţiei trebuie să acorde o atenţie deosebită construcţiilor
vecine, în special celor provizorii, care adăpostesc materiale, apărându-le împotriva incendiilor
prin destinarea unor ţevi tip „C” şi instalarea echipelor de vânători de scântei, cu misiunea de
supraveghere şi lichidare a noilor focare apărute, ca urmare a transportului de către vânt a
scânteilor şi jeraticului.
Dacă nu se dispune de forţe şi mijloace suficiente pentru localizarea şi lichidarea
incendiului, comandantul intervenţiei trebuie să conjuge acţiunea ţevilor cu cea a servanţilor
toporaşi, pentru desfacerea cofrajelor ameninţate de incendiu şi demolarea schelelor şi
eşafodajelor aflate pe direcţia de propagare a incendiului.
Pe tot timpul desfăşurării acţiunii de stingere, comandantul intervenţiei va acorda o atenţie
deosebită asigurării securităţii servanţillor, ordonând acoperirea golurilor între etaje, asigurarea
cu cordiţele a şefilor de ţeavă ce lucrează pe schele, precum şi asigurarea liniilor cu furtun, în
vederea evitării prăbuşirii lor şi, implicit, a servanţilor la sol.
În interiorul construcţiei, servanţii vor lucra în echipe mici, (1-2 militari, interzicându-se
concentrarea mai multora dintre acest pe elementele de construcţie nefinisate. Şi în acest caz,
servanţii vor echipaţi cu aparate izolante sau măşti contra fumului şi gazelor, cu cartuş pentru
oxid de carbon.
23
Din punctul de vedere al pompierilor, „clădiri înalte” sunt considerate acele construcţii civile la
care pardoseala ultimului cat folosibil este situată la înălţimea de 28 m sau mai mult, deasupra
nivelului terenului accesibil vehiculelor de intervenţie ale pompierilor, cu excepţia blocurilor de
locuinţe P+11 etaje şi a unor turnuri care nu sunt destinate adăpostirii oamenilor.
Intervenţia pentru stingerea incendiilor la clădirile înalte comportă pericole specifice deosebite,
generate de greutăţile legate de evacuarea rapidă a oamenilor aflaţi în pericol, de riscul de
prăbuşire parţială sau totală a clădirii, de dificultăţile pe care le întîmpină servanţii pentru a
acţiona la etajele superioare, pentru transportarea accesoriilor salvare şi stingere la mare înălţime.
1. Caracteristicile constructive ale clădirilor înalte
Clădirile înalte sunt construcţii numai de gradul I de rezistenţă la foc, cu pereţi şi acoperiş
incombustibile (cu excepţia încăperilor situate deasupra plăcii din beton armat a clădirii) şi cu
pardoseli, tâmplărie şi tavane suspendate, construite din materiale care nu trebuie să permită
propagarea incendiului.
În scopul limitării proporţiilor unui eventual incendiu, cantita de materiale combustibile care
poate exista în clădire (atât în alcătui unor elemente de construcţie sau finisaj, cât şi în mobilier
sau alte obiecte) este limitată.
Sarcina termică, rezultată din materialele şi elementele de construcţie ale unei clădiri înalte, nu
trebuie să depăşească 275 MJ/m2 (60000 kcal/m2), iar sarcina termică totală provenită din
elementele de construcţie, mobilier sau alte materiale şi obiecte ce se află în clădirea înaltă, nu
trebuie să fie mai mare de 840 MJ/m2 (200 Mkcal/m2), corespunzând unei durate teoretice de
incendiu de cea două ore. Această sarcină termică reprezintă echivalentul încărcăturii uniforme
cu lemn de 50 kg/m2, respectiv al unei grosimi a stratului de cca. 8 cm.
Pentru împiedicarea propagării incendiilor, în clădirile înalte sunt prevăzute compartimentări
eficace, realizate prin pereţi, planşee şi elemente de protecţie a golurilor.
Dimensiunile maxime ale compartimentului de incendiu, separat de restul construcţiei prin pereţi
antifoc, sunt de 2200 m2 suprafaţă şi 75 m lungime. Separarea încăperilor cu sarcină termică mai
mare de 840 MJ/m2 este făcută prin pereţi şi planşee cu o rezistenţă la foc de patru ore şi,
respectiv, două ore.
Golurile practicate în pereţii antifoc, la intersecţia coridoarelor sau a altor spaţii folosite pentru
circulaţie, sunt închise cu uşi din lemn pline sau geam armat, dotate cu dispozitive de
autoînchidere sau închidere automată în caz de incendiu şi proiectate cu o rezistenţă la foc de cel
puţin 3 ore şi 30 minute.
Pentru limitarea propagării incendiului între porţiunile de clădire înaltă cu destinaţii diferite,
precum şi între căile de evacuare şi încăperile adiacente, sunt prevăzuţi pereţi cu limita de
rezistenţă la foc de minimum două ore şi planşee incombustibile, rezistente la foc cel puţin o oră.
Pereţii exteriori ai clădirilor înalte sunt realizaţi din materiale incombustibile şi prevăzuţi cu
copertine, parapete, balcoane, precum şi cu tâmplărie, de asemenea, incombustibile, pentru
împiedicarea transmiterii incendiului pe faţade.
Ghenele verticale pentru instalaţii sunt separate de restul construcţiei prin pereţi incombustibili,
cu limita de rezistenţă la foc de cel puţin o oră, iar uşile şi trapele de acces în acestea au şi ele o
rezistenţă de minimum 30 minute.
Pentru intervenţia rapidă a pompierilor, în caz de incendiu la caturile superioare, clădirile înalte
sunt prevăzute cu ascensoare cu capacitatea de transport de 3-6 servanţi, plus echipamentul şi
accesoriile necesare ducerii acţiunilor de stingere, care sunt calculate să asigure o funcţionare de
cel puţin 2 ore de la izbucnirea incendiului.
24
Din punct de vedere al dotării cu mijloace de stingere, clădirile înalte, în afara mijloacelor
iniţiale de stingere, mai sunt prevăzute cu:
- instalaţii speciale de stingere tip sprinkler, cu rezervă de apă de o oră;
- hidranţi interiori capabili să refuleze 2,5 l/s şi să stropească simultan, cu jeturile a doi hidranţi,
toate punctele clădirii, timp de două ore.
2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în clădirile înalte
Tendinţa de creştere a dimensiunilor clădirilor în plan vertical şi orizontal, numărul din ce
în ce mai mare de persoane adăpostite în acestea, apariţia unor structuri din ce în ce mai
complexe, cu destinaţii dintre cele mai diferite (hoteluri, restaurante, parcaje de autovehicule,
birouri administrative, magazine etc), precum şi utilizarea pe scară din ce în ce mai largă a
maselor plastice, reprezintă tot atâţia factori care contribuie la desfăşurarea cu mare greutate a
acţiunii de stingere a incendiilor şi de salvare a persoanelor din asemenea obiective.
În clădirile înalte pot izbucni incendii:
a). la instalaţiile electrice amplasate în etajele tehnice de la ultimul nivel (camera ascensoarelor,
camera de distribuţie a energiei electrice etc.), la subsoluri (instalaţii de încălzire centrală sau de
ventilaţie, pompe electrice pentru apă caldă şi rece etc.), precum şi la toate etajele unde se găsesc
montate instalaţii de distribuţie a curentului cu contoare pentru locuinţe;
b). în canalele (ghenele) pentru evacuarea gunoiului menajer, construite de la subsol până la
ultimul etaj şi, deci, susceptibile să înlesnească o propagare rapidă a incendiului izbucnit, de
pildă, la subsol, în depozitul de gunoi, către în sus, datorită tirajului, contribuind, totodată, la
inundarea cu fum şi gaze fierbinţi a etajelor neprotejate, prin locurile de.deversare a gunoaielor
menajere;
c). în încăperile pentru locuit şi în birourile administrative, unde pot arde materialele
combustibile din compunerea mobilierului şi celorlalte dotări interioare: lemn, ţesături sau mase
plastice, covoare, perdele, saltele, lenjerie de pat şi de corp, îmbrăcăminte din bumbac, lână şi
amestecuri cu poliesteri etc.;
d). în boxele de depozitare amenajate în subsoluri sau la etajele intermediare, unde pot arde
rafturile şi stelajele din lemn sau materialele combustibile depozitate aici.
Toate aceste incendii au următoarele caracteristici specifice:
- propagarea incendiului de la un etaj inferior la unul superior se face cu uşurinţă, prin
intermediul golurilor existente, cum sunt casele scărilor, dar mai ales prin trecerea directă prin
golurile faţadelor, când acestea nu sunt prevăzute cu copertine, parapete, balcoane etc.
Fenomenul este explicat de faptul că aceste imobile se comportă ca nişte coşuri foarte înalte, al
căror tiraj este deosebit de puternic şi din care cauză aerul are tendinţa să intre în construcţie la
nivelele inferioare şi să iasă din ele la cele superioare, favorizând deci propagarea flăcărilor a
gazelor fierbinţi;
- fumul, căldura şi gazele toxice degajate prin ardere, inundă întreaga clădire, fapt ce va facilita
apariţia panicii şi va îngreuna desfăşurarea acţiunilor de salvare şi evacuare, cât şi a celor de
stingere;
- formarea tirajului în clădire este favorizată şi de diferenţa densitate a aerului în interiorul
clădirii şi la exteriorul acesteia, provocată de diferenţa de temperatură, care, fiind mai ridicată la
interior, provoacă mişcarea aerului în sus şi ieşirea lui în exterior, prin etajele superioare. Cu cât
diferenţa dintre temperatura interioară şi cea de exteriorul clădirilor este mai mare, cu atât tirajul
de aer este mai ternic, creşterea lui fiind direct proporţională cu înălţimea clădirii;
- procesul de răspândire a fumului şi gazelor fierbinţi are foarte rapid şi provoacă apariţia unor
presiuni mari, care vor favoriza propagarea gazelor atât pe orizontală, cât şi pe verticală. Acest
25
fenomen apare indiferent de condiţiile atmosferice şi are drept rezultat afumarea geamurilor, încă
de la declanşarea arderii, înainte chiar ca detectoarele şi instalaţiile de evacuarea fumului să intre
în funcţiune.
Incendiile izbucnite în clădirile înalte se mai caracterizează prin:
- prezenţa în clădiri a unui număr mare de oameni ce trebuie să fie salvaţi, activitate care, în
multe situaţii, nu poate fi realizată decât pe scările de acces ale clădirii;
- crearea panicii în rândurile locatarilor, fapt ce va îngreuna şi mai mult acţiunea de salvare şi de
evacuare a acestora;
- blocarea ascensoarelor de intervenţie cu comandă prioritară şi a celor obişnuite, din care cauză
transportul pompierilor şi al accesoriilor de intervenţie în zonele incendiate, precum şi acţiunea
de salvare a persoanelor rămase în caturile superioare ale clădirii incendiate, vor fi realizate cu
mare dificultate.
Pe timpul incendiului la clădirile înalte, de regulă, se distrug total, prin ardere, mobilele,
finisările, încăperile şi izolaţia acustică de pe plafon. Pe măsură ce focul cuprinde mobila
tapiţată, pernele şi sofalele umplute cu fulgi sau poliuretan spongios, dezvoltarea incendiului se
accentuează. Intensitatea acestuia creşte şi mai mult, dacă au rămas instalaţii de ventilaţie
nedeconectate, mărindu-se astfel pericolul transmiterii incendiului la încăperile vecine, prin
deschiderile cabinelor electrice şi telefonice, prin spaţiile ascunse din jurul conductelor ce străbat
planşeele, prin branşamentele electrice şi chiar prin izolaţiile conductorilor electrici.
Din cauza temperaturii ridicate, grinzile de oţel se deformează sau sunt deviate, bolţurile de
legătură se rup, se distruge echipamentul telefonic şi electric etc.
3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
Folosind ascensoarele cu comandă prioritară, oasele scărilor şi autoscările din dotare,
comandantul intervenţiei trebuie să ajungă cât mai repede la locul incendiului, unde trebuie să
stabilească:
- numărul persoanelor aflate în clădirea incendiată, pericolul în care se află, starea lor (valizi,
invalizi, tineri sau vârstnici), căile de salvare a acestora, necesitatea şi posibilităţile concrete de
folosire a elicopterelor pentru salvare, modul de salvare (pe scări, cu ajutorul ascensoarelor, cu
autoscări pe cabluri de salvare, cu ajutorul tuburilor extensibile sau pernelor de salvare);
- existenţa şi funcţionarea ascensoarelor destinate acţiunilor de salvare şi evacuare;
- locul, proporţiile şi căile de propagare a incendiului;
- gradul şi căile de inundare cu fum şi gaze de ardere supraîncălzite, posibilitatea limitării
acestora prin acţionarea sistemelor de închidere, necesitatea acţionării sistemelor de ventilaţie din
dotarea obiectivului, în scopul micşorării presiunii interioare şi a ritmului de inundare cu fum a
caturilor superioare, posibilitatea întrebuinţării mijloacelor specializate din dotarea autospecialei
pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat (electroexhaustoare, electroventilatoare
etc.);
- existenţa instalaţiilor speciale şi a mijloacelor interioare de stingere (instalaţii sprinkler, staţii de
pompe, reţele de apă, hidranţi interiori). Dacă acestea nu au fost puse în funcţiune, vor fi
acţionate chiar pe timpul executării recunoaşterii, de către personalul tehnic din compunerea
grupelor de recunoaştere;
- existenţa conductei uscate de apă şi posibilitatea folosirii ei pentru racordarea dispozitivului de
luptă cât mai aproape de incendiu.
b). Substanţe stingătoare
26
Pentru stingerea incendiilor în încăperile clădirilor înalte, se va folosi apa refulată cu ţevi tip „C”,
cu robinet şi ajutaje pulverizatoare.
Pulberile stingătoare vor fi folosite pentru stingerea incendiilor la instalaţiile telefonice şi
electrice, alături de bioxidul de carbon.
c). Stingerea
Clădirile înalte ridică probleme deosebite pentru acţiunea de stingere, datorită pericolelor
specifice, a grabei rezultate din dificultăţile evacuării rapide şi totale a persoanelor aflate în
încăperile acestor construcţii (multe din acestea vârstnice, infirme sau neputincioase, lipsite de
posibilităţi fizice de a coborî pe scări), a tendinţei de transmitere a fumului, a gazelor arse
supraîncălzite şi a incendiului până la etajele superioare.
Acţiunea de salvare şi de stingere întîmpină mari greutăţi, chiai de la accesul rapid şi liber al
servanţilor la etajul unde a apărut incendiul, întrucât ascensoarele pot fi pline cu fum sau
inaccesibile, iar în caz de evacuare totală, casa scărilor este prea aglomerată.
Baza succesului intervenţiei la incendiile în clădiri înalte o constituie organizarea şi executarea
evacuării rapide a tuturor persoanelor aflate în imobil, ajungerea în timpul cel mai scurt a
pompierilor cu accesoriile necesare lucrului, la locul de izbucnire a incendiului, cu condiţia ca
întreaga clădire să rămână stabilă în timpul şi după stingerea incendiului, condiţie asigurată în
parte, de limita de rezistenţă la foc de două ore, calculată pentru elementele portante şi
autoportante.
În organizarea acţiunii de salvare şi evacuare a persoanelor din încăperile clădirilor înalte
cuprinse de incendiu, comandantul intervenţie trebuie să aibă în vedere şi alte dificultăţi, cum
sunt:
- faptul că timpul necesar pentru evacuare creşte direct proporţional cu înălţimea clădirii, în timp
ce fumul şi gazele arse se răspândesc rapid, prin casa scărilor şi alte canale verticale, complicând
şi mai mul acţiunea începută;
- concentrarea pe aceeaşi scară a mai multor zeci sau sute de persoane poate provoca, în caz de
panică, o dezordine atât de mare, încât evacuarea în continuare să devină extrem de dificilă, chiar
dacă est dirijată, având drept consecinţă şi mai gravă întârzierea intervenţiei pompierilor. Pentru
evitarea creării unor asemenea situaţii, comandantul intervenţiei este obligat să destine, la nivelul
fiecărui cat, servanţi dotaţi cu staţii de radio, cu misiunea de a dirija fluxul de evacuare, de a
menţine ordinea şi a linişti personalul intrat în panică;
- evacuarea trebuie făcută, de regulă, pe scările interioare, dacă acestea nu au fost inundate de
fum. Nu se vor neglija nici celelalte metode şi procedee de salvare de la înălţime.
Pentru a grăbi ritmul de salvare şi evacuare a persoanelor din clădirile înalte ale căror încăperi
sunt cuprinse de flăcări, în special a celor blocate în etajele superioare locului incendiat, din
cauza inundării casei scărilor cu fum sau gaze fierbinţi şi flăcări, comandantul intervenţiei
trebuie să ia următoarele măsuri:
- să folosească, cu maximum de rapiditate, autoscările mecanice de 37 şi 45 m cu lift de salvare
rapidă, pe care le va amplasa în dreptul faţadelor clădirii pe care flăcările nu se propagă spre
caturile superioare;
- să transporte la nivelul caturilor incendiate, cu ajutorul lifturilor de pe autoscări sau al lifturilor
cu comandă prioritară din compunerea obiectivului, servanţii şi mijloacele speciale de salvare
din dotare, cum sunt: coşurile, tuburile extensibile şi cablurile de salvare - pentru etajele
superioare, scările din dotare şi pernele pneumatice de salvare - pentru etajele inferioare.
Scoaterea fumului şi a gazelor arse în exteriorul clădirii, prin ventilarea zonelor incendiate încă
din stadiul iniţial al dezvoltării incendiului, este necesară. Aceasta contribuie la scăderea
27
presiunii în interior, apărută ca urmare a procesului de ardere, asigurând astfel eliminarea unuia
dintre principalii factori care contribuie la răspândirea fumului spre alte părţi ale clădirii. În
condiţiile actualei dotări a pompierilor, prin concentrarea mai multor autospeciale pentru
evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat şi folosirea electroexhaustoarelor,
electroventilatoarelor şi bobinelor cu cablu proiector, alături de organizarea ventilaţiei naturale
realizate prin deschiderea ferestrelor sau prin spargerea lor, în situaţia când clădirea incendiată
nu este prevăzută cu sisteme de ventilaţie, este posibilă efectuarea cu succes a operaţiunii de
evacuare a fumului.
În organizarea şi conducerea acţiunilor de stingere a incendiilor izbucnite în clădirile înalte,
comandantul intervenţiei trebuie să ţină cont de următoarele principii:
- transportul forţelor şi mijloacelor pentru stingere în clădirea incendiată trebuie făcut cu
ascensorul cu comandă prioritară (excepţie face situaţia în care incendiul a izbucnit chiar la etajul
tehnic, când servanţii vor trebui să folosească casa scărilor);
- servanţii, echipaţi cu costume de protecţie anticalorieă şi aparate izolante, vor transporta, în
prima urgenţă, furtun şi ţevi tip „C”, pe care le vor racorda la conducta uscată, alimentată cu apă
de maşinile de luptă, sau cu care vor realiza dispozitive de stingere de sus în jos, prin ferestre,
de-a lungul pereţilor clădirii, pe faţadele pe care nu se propagă incendiul.
Ei vor mai transporta şi lămpi cu acumulator, electroexhaustoare, electroventilatoare şi bobine cu
cablu proiector, în vederea desfăşurării acţiunii de evacuare ia fumului.
În cazul blocării ascensoarelor, pentru ajungerea în timp scurt a servanţilor şi accesoriilor în
zonele incendiate, se vor folosi autoscările cu ascensor, amplasate în dreptul faţadelor necuprinse
de incendiu;
- punctul de comandă al acţiunii trebuie instalat la etajul unde a izbucnit incendiul, iar la
incendiile de mari proporţii, într-un punct central al clădirii.
Întrucât în situaţiile de incendiu la clădirile înalte, pe străzile din jurul construcţiei incendiate şi
pe cele vecine se adună un mare număr de curioşi, care îngreunează accesul maşinilor de luptă şi
servanţilor la incendiu, realizarea dispozitivelor şi manevra acestora, este necesar, pentru
instaurarea ordinii, să se folosească cooperarea cu organele de miliţie, iar când forţele acestora
sunt insuficiente, să se apeleze la sprijinul altor forţe ale Ministerului de Interne şi Ministerului
Apărării Naţionale din localitate.
Acţiunea de stingere se organizează, de regulă, din interior, punerea rapidă în funcţiune a
mijloacelor de stingere existente în clădire (instalaţii sprinkler, hidranţi interiori etc.), atacul
trebuind realizat prin ambele case ale scărilor.
Organizarea stingerii se face pe sectoare de intervenţie, instalate la etajul incendiat, la cele
superioare şi la cel inferior, cu misiunea de instaurare a ordinii şi limitarea efectelor panicii, de
evacuare a persoanelor şi fumului, de localizare şi lichidare a incendiului, cu dispozitiv de luptă
circular şi etajat.
Pentru oprirea dezvoltării incendiului pe căi ascunse (canale de ventilaţie, ghene tehnice sau alte
goluri etc), comandantul intervenţiei va destina ţevi tip ,,C” pentru umectarea acestora.
În cazul când staţia de pompe nu funcţionează, datorită scoaterii de sub tensiune sau deteriorării
instalaţiilor electrice de iluminat şi forţă, alimentarea reţelei interioare de apă se va face cu
maşinile de luptă din dotarea formaţiilor civile de pompieri sau a subunităţilor pompieri militari.
În raport cu gradul de inundare cu fum şi de propagare a incendiului la caturile superioare,
comandantul intervenţiei trebuie să hotărască acţionarea sistemelor de ventilaţie, în vederea
evacuării aerului viciat şi alimentării cu aer proaspăt a zonelor inundate, aceasta în funcţie şi de
prezenţa vântului şi de condiţiile meteorologice locale.
28
Pentru lichidarea flăcărilor ce se extind prin ferestrele etajelor incendiate, spre caturile
superioare, datorită tirajului şi vântului, se recomandă folosirea ţevilor autotunurilor, care au
posibilitatea să fuleze apa la cotele cele mai înalte ale clădirilor, să lichideze aceste flăcări şi
chiar să introducă apa în încăperile incendiate prin ferestre, facilitând astfel intervenţia pentru
salvarea persoanelor din catul respectiv sau pentru stingerea incendiului în încăperile interioare.
În acest scop, se vor folosi şi ţevile de la vârful autoscărilor, care se pot manevra cu multă
uşurinţă.
În încăperile de locuit se va acţiona cu jeturi de apă, refulate ţevi tip ,,C” cu ajutaje
pulverizatoare.
Pentru lichidarea incendiilor izbucnite la instalaţiile electrice de iluminat şi forţă, se va proceda
mai întâi la deconectarea şi scoaterea acestora de sub tensiune, după care se va acţiona pentru
stingere stingătoare cu bioxid de carbon şi, numai cu caracter de excepţie, apă pulverizată.
Când se acţionează la aceste instalaţii, comandantul intervenţiei mai este obligat să execute
controlul traseelor de cabluri la etajul tehnic şi la etajul inferior acestuia, pentru a determina
starea cablurilor şi pentru a lichida eventualele focare descoperite la învelitorile de protecţie a
acestora.
Dacă s-au incendiat ghenele de evacuare a gunoaielor sau depozitele din subsol, se va acţiona cu
apă pulverizată, realizându-se un dispozitiv etajat, până la ultimul cat prevăzut cu aceste ghene.
Este necesar să se destine ţevi tip ,,C” la fiecare etaj, întrucât deschiderile de acces la aceste
ghene nu sunt protejate cu dispozitive de limitarea propagării fumului şi gazelor fierbinţi,
existând, deci, pericolul producerii incendiului la caturile superioare ale clădirii.
Fiind obligaţi să manevreze ţevile foarte aproape de focar, pompierii vor folosi pe timpul
intervenţiei costume de protecţie anticalorică, măşti contra fumului şi gazelor prevăzute cu cartuş
pentru oxid de carbon sau polivalent, dar mai ales, cu aparate izolante.
Pentru folosirea cât mai eficace a ţevilor, servanţii vor fi rulaţi la lucru, după un anumit timp de
expunere la căldură, şi vor lucra în echipe de cel puţin doi, pentru a se întrajutora.
În ducerea acţiunilor de salvare a oamenilor şi de stingere a incendiilor, o foarte mare importanţă
o are organizarea şi asigurarea legăturilor radio între comandantul intervenţiei şi personalul
numit pentru dirijarea evacuării persoanelor din încăperile etajelor incendiate, între comandant şi
şefii sectoarelor de intervenţie şi sectorului tablourilor de acţionare a sistemelor de ventilaţie.
31
- dacă au fost deconectate şi scoase de sub tensiune instalaţiile de forţă, iluminat, ventilaţie şi
dacă s-a întrerupt alimentarea cu sau lichide combustibile a sistemului de încălzire;
- dacă a fost pus în funcţie iluminatul de siguranţă;
- dacă s-au acţionat instalaţiile interioare de alimentare cu şi instalaţiile speciale de stins,
incendiul (cu bioxid de carbon, cu şi bioxid de carbon, tip drencer şi sprinkler, ţevile de la
hidranţii tenori şi tunurile de apă de pe scenă);
- dacă au fost închise toate golurile şi trapele, în vederea limitării propagării incendiului,
a împiedicării formării tirajului şi a efectuării schimbului de gaze;
- dacă au fost coborâte pe scenă decorurile suspendate;
- căile pe unde se vor introduce dispozitivele de luptă;
- măsurile de securitate pentru personalul ce acţionează la incendiu.
La incendiile izbucnite în cinematografe, se va urmări, în mod deosebit, dacă au fost evacuaţi
spectatorii şi operatorii, dacă din cabinele de proiecţie au fost scoase rolele cu peliculele de film
şi aparatele proiecţie, iar din sală au fost evacuate aparatura de sonorizare şi mobilierul.
b). Substanţe stingătoare.
În general, pentru stingerea incendiilor izbucnite în sălile aglomerate, ca substanţă stingătoare se
foloseşte apa. Pe scenă şi la acoperişuri, apa va fi refulată cu ţevi tip „B”, iar în sălile de
spectacol şi cabinele de proiecţie se folosesc ţevile tip „C” cu robinet şi cu ajutaje pulverizatoare.
Servanţii trebuie să folosească aparatele izolante şi să fie asiguraţi, cu ajutorul cordiţelor, de
elementele portante ale construcţiei, mai ales când lucrează la înălţime.
c). Stingerea.
Întrucât realizarea dispozitivelor premergătoare şi a celor de intervenţie se execută concomitent
cu operaţiunile de evacuare şi salvare a spectatorilor, actorilor şi personalului de deservire, se
impune necesitatea ca, iniţial, acestea să fie realizate spre şi prin intrările secundare, scările de
serviciu şi de incendiu. Căile principale de acces vor fi folosite numai pentru salvări de oameni şi
evacuări de bunuri materiale.
Direcţiile principale de atac se aleg în raport de locul de izbucnire a incendiului şi de direcţiile de
propagare a acestuia, astfel:
- în situaţia unui incendiu izbucnit pe scenă, unde nu există cortină metalică sau aceasta nu a fost
coborâtă, direcţia principală de atac se alege dinspre sală spre scenă, asigurându-se, astfel,
salvarea sălii. După ce cortina metalică a fost coborâtă, se destină ţevi pentru răcirea ei în
permanenţă, iar cu majoritatea forţelor se atacă incendiul, circular, prin deschiderile existente,
limitându-se propagarea acestuia la sală, sub scenă, la buzunare, pasarele şi grătare;
- dacă incendiul a izbucnit în sală, direcţia principală de atac se alege dinspre scenă spre sală,
asigurându-se, astfel, protecţia scenei;
- când incendiul a izbucnit la acoperiş, direcţia hotărâtoare de acţiune se alege dinspre sală spre
acoperiş, urmărindu-se, în mod deosebit, protejarea elementelor de susţinere ale acoperişului şi
candelabrelor.
În toate situaţiile, în raport de sursele de apă exterioare şi de forţele şi mijloacele de care dispune,
comandantul intervenţiei trebuie să realizeze atacul circular al incendiului, organizând acţiunea
de stingere pe sectoare de intervenţie, după cum urmează:
În cazul incendiilor izbucnite pe scenă:
- un sector de intervenţie pe scenă, folosindu-se intrările din buzunare şi anexe, cu dispozitive
eşalonate la toate nivelele scenei, având misiunea de. a proteja şi cortina metalică dinspre scenă;
32
- un sector de intervenţie în sala de spectacole, cu eşalonarea dispozitivului la parter, lojă şi
balcoane, având misiunea de protejarea cortinei metalice dinspre sală sau protecţia partalului
scenei, în lipsa cortinei metalice;
- un sector de intervenţie la nivelul pasarelelor şi acoperişului casei scenei, având misiunea de a
acţiona asupra incendiului propagat la decorurile suspendate (dacă nu au fost coborâte) şi de a
asigura protecţia grătarelor şi dispozitivelor de suspendare a decorurilor.
În toate sectoarele de intervenţie, se va acorda o grijă deosebită iluminatului locurilor de lucru,
precum şi evacuării fumului, folosindu-se agregatele din dotarea autospecialei pentru evacuarea
fumului, gazelor şi pentru iluminat sau, în lipsa acesteia, proiectoarele de pe maşini şi farurile
acestora. Se mai poate dirija un număr minim de proiectoare pe direcţiile hotărâtoare de acţiune,
concentrându-se cablurile proiector de pe toate maşinile de luptă.
Pe timpul desfăşurării acţiunii de stingere, situaţia impune uneori cu necesitate deschiderea
golurilor scenei. Aceste situaţii se pot ivi:
- când pericolul de propagarea incendiului dinspre scenă spre sală (mai ales când portalul scenei
nu a fost protejat prin cortina talică) şi spre anexele scenei este iminent. În această împrejurare
deschiderea tuturor golurilor va schimba rapid situaţia incendiului. Afluxul masiv de aer proaspăt
va determina intensificarea arderii în această zonă şi propagarea rapidă a incendiului pe verticală,
în direcţia grătarelor. Comandantul intervenţiei poate recurge la această măsură numai dacă prin
recunoaştere amănunţită stabileşte că, procedând altfel, s-ar naşte pericolul ca incendiul să se
extindă asupra întregului teatru şi că forţele şi mijloacele ce le are la dispoziţie nu-i permit
oprirea propagării incendiului pe aliniamentul casei scenei;
- când casa scenei, anexele acesteia şi sala de spectacole sunt inundate cu fum, care îngreunează
executarea misiunii de localizare şi lichidare a incendiului, în lipsa autospecialei pentru
evacuarea fum gazelor şi pentru iluminat.
Şi în acest caz, reuşita acţiunii de localizare şi lichidare a incendiului în limitele casei scenei este
determinată de deschiderea golurilor. Condiţia este, însă, ca acest lucru să se facă numai în
prezenţa ţevilor amplasate în aceste goluri, iar instalaţiile fixe de stins incendiul (drecere,
sprinklere etc.) să funcţioneze.
Existenţa incendiului pe scenă, cu toţi factorii care determină intensificarea arderilor şi
propagarea lui pe anumite direcţii, duce la; prăbuşirea unor decoruri suspendate, a unor părţi din
grătare sau chiar la prăbuşirea scenei propriu-zise la caturile inferioare şi, implicit, la deteriorarea
unor conducte de apă, a tunurilor de apă amplasate pe scenă sau a unor părţi din instalaţiile
drencer şi sprinkler. Acest lucru duce la un consum iraţional al apei şi la inundarea subscenei şi
buzunar acesteia, cât şi la deteriorarea unor bunuri materiale adăpostite aici. În această situaţie,
comandantul intervenţiei trebuie să ia măsura opririi alimentării cu apă a acestor instalaţii, prin
deconectarea pompelor alimentare şi închiderea vanelor de la reţeaua de alimentare a oraşului.
În cazul incendiilor izbucnite în sală, comandantul va organiza mătoarele sectoare de intervenţie:
- un sector de intervenţie în sală, cu dispozitiv eşalonat la parterul sălii, loje şi balcoane, cu
misiunea de localizare şi lichidare a incendiului, de protecţie a cortinei metalice coborâte (sau a
portalului scenei, când lipseşte cortina metalică) şi de limitare a propagării incendiului spre
scenă;
- un sector de intervenţie la scenă, cu misiunea de protejare a cortinei metalice din partea dinspre
scenă (sau a portalului scenei, în cazul lipsei cortinei metalice);
- un sector de intervenţie la pod şi acoperiş, cu misiunea de supraveghere, localizare şi lichidare a
incendiului, în cazul propagării acestuia de la sală, prin intermediul planşeului combustibil.
În cazul incendiilor izbucnite in podurile şi la acoperişurile sălilor de spectacole, se va organiza:
33
- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului la acoperiş şi pod;
- un sector de intervenţie cu misiunea de supraveghere, localizare şi lichidare a incendiului în
sală, cu dispozitiv eşalonat pe verticală, în primul rând la balcon şi parter şi apoi la lojă;
- un sector de intervenţie la acoperişul şi casa scenei, în situaţia când atât sala cât şi scena au
acelaşi acoperiş. Direcţia hotărâtoare de acţiune trebuie aleasă în partea acoperişului dinspre
scenă, cu misiunea de a limita propagarea incendiului spre casa scenei.
Intervenţia la incendiile izbucnite la sălile de spectacole, în cele trei cazuri analizate mai sus,
presupune pentru comandantul intervenţiei următoarele obligaţii:
- de a deconecta şi scoate de sub tensiune toate instalaţiile electrice (de iluminat, de forţă şi de
ventilaţie), cu excepţia iluminatului de siguranţă;
- de a opri alimentarea cu combustibili (solizi, lichizi sau gazoşi) a instalaţiilor de încălzire;
- de a asigura, cu toate mijloacele, iluminatul sectoarelor de stingere şi de evacuare a oamenilor;
- de a acorda o grijă deosebită asigurării securităţii servanţilor pe timpul lucrului la incendiu, prin
amplasarea lor în golurile uşilor şi ferestrelor, în apropierea zidurilor portante şi, în mod
excepţional, pe acoperiş, în cazul când acesta are învelitori combustibile sau pentru a se lucra de
pe acoperiş în casa scenei. Servanţii vor fi asiguraţi cu cordiţe de salvare, vor lucra în echipe de
cel puţin doi oameni şi vor fi echipaţi cu măşti contra fumului şi gazelor cu cartuş polivalent sau
cu aparate izolante.
În cazul prăbuşirii acoperişurilor peste planşee, în sală, comandantul intervenţiei trebuie să
manevreze în aşa fel dispozitivul de intervenţie încât majoritatea forţelor şi mijloacelor să fie
concentrate pe perimetrul zidurilor portante, evitându-se astfel accidentarea servanţilor,
deteriorarea accesoriilor folosite în acţiunea de stingere şi propagare a incendiului la încăperile
vecine.
Complexitatea problemelor de rezolvat pe timpul acţiunii de stingere impune o conducere fermă
şi o execuţie ireproşabilă a ordinelor şi misiunilor.
Un rol deosebit de important îl are grupa operativă, al cărui nucleu trebuie să se formeze imediat
după sosirea la locul incendiului. Transmiterea ordinelor şi rapoartelor trebuie făcută prin agenţi
şi prin staţiile de radio din dotarea pompierilor.
Din categoria celorlalte săli aglomerate, câteva particularităţi le prezintă teatrele de vară şi
circurile. Ambele categorii de obiective au întrebuinţări limitate în timp.
Unele teatre de vară au casa scenei şi buzunarele acesteia construite din materiale combustibile,
prezentând pericole şi particularităţi ale dezvoltării incendiilor similare teatrelor obişnuite.
Pericolul dezvoltării incendiului este mărit, datorită marilor cantităţi de materiale combustibile
din componenţa construcţiei, cât şi datorită plasării acesteia în aer liber.
În caz de incendiu la un teatru de vară, realizarea dispozitivelor premergătoare şi de intervenţie
trebuie făcută evitându-se căile de evacuare a spectatorilor, prin căi secundare, cum sunt: curţile
şi grădinile apropiate construcţiei incendiate.
Succesul acţiunii de stingere esie determinat de cunoaşterea obiectivului de către întregul
efectiv, de asigurarea intrării rapide în acţiune şi a continuităţii în refularea apei necesare,
respectându-se principiile de stingere stabilite pentru localizarea şi lichidarea incendiilor din
sălile aglomerate.
În circuri, pericolul de incendiu este generat de existenţa unei mari cantităţi de materiale
combustibile: rampele, mobilierul, talaşul etc., aflate în incinta circului, cât şi în anexele acestuia
(cabine pentru actori, bucătării pentru animale, grajduri, cuşti, depozite de furaje etc).
Incendii în circuri pot izbucni:
- în circul propriu-zis (amfiteatru, tribune sau acoperiş);
34
- în anexele circului.
Incendiul izbucnit în circul propriu-zis pune probleme deosebite comandantului intervenţiei, mai
ales din punct de vedere al evacuării spectatorilor, întrucât pe timpul executării acestei operaţiuni
se pot ivi dese cazuri de panică şi accidentări.
Datorită temperaturilor dezvoltate prin arderea materialelor combustibile din circuri, are loc
pierderea capacităţii portante a elementelor de susţinere a imensului cort din pânză cauciucată
(stâlpi şi ferme metalice) şi prăbuşirea acestuia peste persoanele care nu s-au evacuat.
Prezenţa instalaţiilor electrice cu caracter temporar, având numeroase racorduri şi legături
neprotejate, poate facilita electrocutările.
Incendiile izbucnite la circul propriu-zis au tendinţa de a se propaga spre anexele
acestuia, unde se găsesc, de asemenea, multe materiale combustibile.
Caracteristic este faptul că, de regulă, în zonele de amplasare a circurilor lipsesc sursele
de apă cu o capacitate corespunzătoare nevoilor de stingere.
În caz de incendiu, comandantul intervenţiei trebuie să acorde o atenţie deosebită evacuării
tuturor persoanelor aflate în incinta circului, precum şi limitării propagării incendiului spre
anexele acestuia.
El va trebui să realizeze dispozitivele de intervenţie prin intrările mai puţin frecventate de către
public, respectiv dinspre anexe, şi să intervină autoritar pentru a stabili ordinea de evacuare şi a
micşora panica ce se creează în asemenea situaţii, asigurând, totodată, iluminatul necesar
evacuării rapide a spectatorilor.
Ţevile tip „B”, introduse dinspre anexe, vor primi în principal misiunea de protejare a căilor de
evacuare, acţionând pentru răcirea stâlpilor de susţinere şi lichidarea incendiilor la cortul de
pânză cauciucată.
Împreună cu personalul circului, comandantul intervenţiei va lua măsuri de zăvorârea cuştilor cu
animale sălbatice şi evacuarea acestora din zona periclitată, folosind, în acest scop, mijloacele de
transport din dotarea circului. Animalele domestice se vor evacua de către îngrijitori, fiind ţinute,
apoi, legate şi sub pază. În acelaşi fel vor fi evacuate şi rulotele personalului circului, precum şi
bunurile materiale de preţ aparţinând acestuia (recuzita).
Când incendiul a izbucnit la anexele circului, comandantul intervenţiei va acorda o atenţie
deosebită limitării propagării incendiului la circul propriu-zis.
În cazurile grele (iminenta propagare a incendiului la circul propriu-zis, datorită vântului
puternic şi lipsei de apă), comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri de evacuare a
spectatorilor şi a instalaţiilor de radioamplificare (staţii, difuzoare, magnetofoane etc.).
Deosebit de importantă apare aici necesitatea cooperării cu organele de miliţie, pentru
păstrarea ordinii în vederea evacuării şi îndepărtării curioşilor, care pot îngreuna manevra de
materiale şi acţiunea de stingere.
35
În afara sălilor pentru bolnavi, clădirile instituţiilor medicale mai dispun de săli de operaţii şi
tratamente, laboratoare, farmacii, cabinete medicale cu aparatură şi instrumentar medical de mare
valoare tehnică ştiinţifică şi materială, bucătării, spălătorii şi călcătorii, depozite de materiale.
În toate aceste încăperi se găsesc materiale combustibile: vata şi lâna din compunerea saltelelor
şi păturilor, ţesături de bumbac sub forma lenjeriei şi, mai ales, substanţe chimice şi lichide
inflamabile (alcool etilic şi metilic, eter, colodiu şi chiar mici cantităţi de substanţe radioactive),
capabile să genereze incendii sau să contribuie la propagarea acestora.
2. Caracteristicile incendiilor din încăperile instituţiilor medicale
Incendiile izbucnite în încăperile instituţiilor medicale se caracterizează prin:
- o dezvoltare rapidă, favorizată, în clădirile vechi, de prezenţa elementelor de construcţie
combustibile (planşee, poduri, acoperişuri, scări etc.), iar în clădirile noi, de dispunerea specifică
a încăperilor tip coridor şi a sistemelor de ventilaţie şi de prezenţa substanţelor combustibile din
saloane sau a substanţelor chimice şi inflamabile din farmacii şi laboratoare;
- degajarea, pe timpul arderii, a unor temperaturi ridicate - 800-1000°C - şi a unor mari
cantităţi de fum şi produşi ai arderii incomplete, în special oxid şi bioxid de carbon, care, de
regulă, se acumulează în laboratoare, depozite, farmacii, în casa scărilor şi pe coridoare, fapt ce
va îngreuna substanţial operaţiunile de salvare şi evacuare a bolnavilor;
- prăbuşirea, în construcţiile vechi, a scărilor interioare şi a planşeelor combustibile din
saloanele cu bolnavi şi crearea panicii în rândul acestora, lucru ce va complica şi mai mult
operaţiunea de salvare, cu atât mai mult cu cât mulţi bolnavi nu au posibilitatea să se deplaseze
singuri (sunt infirmi, operaţi, urmează tratamente speciale).
3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
Ţinând cont de numărul mare şi de situaţia deosebită a persoanelor aflate în încăperile
instituţiilor medicale (bolnavi, unii din ei aflaţi în imposibilitate de a se deplasa, datorită
afecţiunilor, operaţiilor etc.), comandantul intervenţiei trebuie să execute recunoaşterea însoţit de
personalul specializat din cadrul spitalului (policlinicii, sanatoriului), care să-1 conducă, pe
drumul cel mai scurt, în secţiile periclitate şi să-1 ajute să stabilească, în raport de situaţia
existentă, măsurile ce se impun pentru evacuarea rapidă şi fără complicaţii medicale a bolnavilor,
pentru evacuarea aparatajului şi instrumentarului medical şi chiar pentru stingerea incendiului.
Recunoaşterea trebuie executată simultan pe mai multe direcţii, cu multă precauţie şi, pe cât
posibil, fără a intra în saloanele cu bolnavi, în scopul evitării creării panicii în rândul acestora. În
cazul necesităţii pătrunderii în saloanele cu bolnavi a personalului echipei de recunoaştere, acesta
va trebui să fie îmbrăcat cu halate albe şi să nu poarte căştile de protecţie.
Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va stabili:
- pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru bolnavi şi personalul tehnico-medical;
- numărul bolnavilor aflaţi în secţiile periclitate de incendiu;
- prezenţa personalului medico-sanitar capabil să execute evacuarea bolnavilor gravi, a
celor operaţi, a celor afectaţi de boli contagioase sau care nu se pot deplasa singuri;
- existenţa mijloacelor speciale de transport (tărgi, cărucioare pentru operaţii etc.),
necesare evacuării bolnavilor;
- măsurile luate de personalul medico-sanitar pentru salvarea şi evacuarea bolnavilor din
încăperile periclitate de incendiu;
- starea bolnavilor care trebuie evacuaţi şi locurile unde vor fi transportaţi în vederea
continuării tratamentelor (transfuzii, perfuzii etc.), urgenţa evacuării;
36
- numărul bolnavilor care se deplasează dirijat, căile de evacuare şi locul unde vor fi
adăpostiţi după scoaterea lor din zonele ameninţate de incendiu;
- prezenţa în sălile de operaţie a bolnavilor asupra cărora se execută intervenţii
chirurgicale ce nu pot fi întrerupte şi măsurile speciale ce trebuie luate pentru asigurarea
continuităţii acestora (asigurarea iluminatului cu proiectoarele din dotarea autospecialelor pentru
evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, evacuarea fumului, protecţia sălilor de operaţie
împotriva efectului focului şi a apei refulate pe timpul ducerii acţiunilor de stingere);
- locul incendiului, proporţiile acestuia şi posibilităţile lui de propagare;
- existenţa aparaturii, a instrumentarului medical valoros şi a medicamentelor în
încăperile cuprinse de incendiu sau ameninţate de către acesta şi măsurile ce trebuie luate pentru
evacuarea sau protejarea lor împotriva efectelor distructive ale fumului, focului sau apei;
- posibilitatea evacuării fumului de pe coridoare, din holuri şi casele scărilor, în vederea
facilitării acţiunii de evacuare a bolnavilor, a personalului medico-sanitar, a instrumentarului şi
aparaturii;
- căile cele mai scurte pe care să se realizeze dispozitivele de luptă, fără a îngreuna sau
împiedica însă operaţiunile de salvare şi evacuare.
b). Substanţe stingătoare
Pentru stingerea incendiilor izbucnite în încăperile instituţiilor medicale, se vor folosi
următoarele substanţe stingătoare:
- apa, refulată cu ţevi tip „C”, cu robinet şi ajutaje pulverizatoare;
- pulberile stingătoare sau spumele cu coeficient mare de înfoiere;
- apa, refulată cu ţevi tip „B” şi jet compact, la stingerea incendiilor din poduri şi de la
acoperişurile construcţiilor.
c). Stingerea
În cazul incendiilor izbucnite în încăperile instituţiilor medicale, operaţiunile de stingere sunt
mult îngreunate, datorită prezenţei bolnavilor în încăperile incendiate sau a celor ameninţate.
Din această cauză, acţiunea de stingere a incendiului trebuie să fie subordonată operaţiunilor de
salvare a persoanelor aflate în pericol.
Una din sarcinile deosebite ce revin comandantului intervenţiei este aceea de a preveni panica şi
a menţine calmul şi ordinea fermă, mai ales în casele de naştere şi în sanatoriile de
neuropsihiatrie, pe timpul salvării şi evacuării bolnavilor, folosind în acest scop personalul
spitalului. El trebuie, totodată, să ia măsuri, prin intermediul personalului tehnico-medical din
componenţa echipei de recunoaştere, de scoatere de sub tensiune a instalaţiilor electrice de
electroterapie, iluminat, forţă, ventilaţie etc.
Dacă în sălile de operaţii se lucrează, comandantul intervenţiei va lua măsuri să protejeze
aceste săli împotriva focului şi fumului, destinând ţevi cu misiune specială de protecţie, iar în caz
de nevoie, folosind accesoriile specializate din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului,
gazelor şi pentru iluminat, să evacueze fumul, să asigure aer proaspăt şi să alimenteze instalaţiile
de iluminat ale acestei săli.
În perioada executării operaţiunilor de salvare, comandantul intervenţiei va destina, în primul
rând, ţevi cu misiunea de protejare a căilor de acces pe care a hotărât să se execute evacuarea,
precum şi cu misiunea de limitare a propagării incendiului spre încăperile unde s-au refugiat cei
cuprinşi de incendiu sau în care au rămas persoane blocate, din cauza prăbuşirii elementelor de
construcţie ale clădirii.
În desfăşurarea acţiunilor de stingere, comandantul intervenţiei este obligat:
37
- să asigure protejarea contra apei a depozitelor de medicamente, a farmaciilor, laboratoarelor şi
aparatelor din sălile de tratament;
- să organizeze stingerea incendiului pe sectoare de stingere, de regulă pe nivele, etajând
ţevile, în scopul opririi propagării incendiului pe orizontală şi verticală;
- să realizeze stingerea incendiilor de saloane şi din săli de operaţii, cu apă pulverizată,
însă numai după evacuarea bolnavilor;
- să asigure securitatea servanţilor care acţionează pentru localizarea şi lichidarea incendiului,
ordonînd echiparea acestora cu mijloacele de protecţie individuală, cum sunt: aparatele izolante,
măştile contra fumului şi gazelor etc.
O altă activitate importantă a comandantului intervenţiei se referă la organizarea salvării şi
evacuării aparatajului şi instrumentarului medical valoros, cât şi a aparatelor şi substanţelor din
laboratoarele medicale, a medicamentelor din farmacii - în cazul când acestea sunt în pericol.
Sarcina principală a salvării şi evacuării materialelor respective revine personalului specializat
din cadrul spitalului, comandantul intervenţiei sprijinind acţiunea acestuia cu forţe de transport şi
luând măsuri de depozitare şi apărare a valorilor împotriva focului şi apei.
După lichidarea incendiului, comandantul intervenţiei va verifica, cu toată atenţia, încăperile
afectate şi va lichida micile focare descoperite, prevenind eventualele reizbucniri ale incendiului.
În cazul intervenţiei la spitalele de boli infecţioase, după lichidarea incendiului, întregul personal
al gărzii de intervenţie va fi supus unui sever tratament sanitar, iar accesoriile folosite în acţiunea
de stingere vor fi dezinfectate.
38
Propagarea incendiului se face cu repeziciune în plan orizontal, de la o încăpere la alta, datorită
tirajului ce se formează pe coridoare, şi în plan vertical, prin casa scărilor sau prin intermediul
planşeelor combustibile şi instalaţiilor de ventilaţie din laboratoare şi ateliere.
Pe timpul arderii se degajă mari cantităţi de fum însoţit de gaze toxice, care se acumulează în
sălile de clasă, amfiteatre, laboratoare, dormitoare, coridoare şi casele scărilor, inundând în scurt
timp şi caturile superioare, fapt ce va îngreuna foarte mult operaţiunea de căutare, descoperire şi
evacuare a copiilor din încăperi şi va crea pericolul de intoxicare şi asfixiere a persoanelor
blocate de incendiu în clase şi laboratoare. Totodată, apare frecvent pericolul creării panicii în
rândul copiilor (se ascund în zonele cele mai retrase ale încăperilor, în şi după dulapuri, sub
paturi, în debarale şi WC-uri), precum şi cel al rătăcirii, intoxicării sau asfixierii elevilor sau
persoanelor neprotejate, care încearcă să se salveze sau să salveze copii în mod izolat.
În laboratoare şi ateliere, pericolul de propagare a ineendiului se măreşte, datorită exploziei
flacoanelor şi recipientelor cu substanţe inflamabile, care se sparg cu uşurinţă la temperaturi
ridicate sau în căzul manipulării lor greşite. În aceste încăperi sporeşte şi pericolul de intoxicare
sau asfixiere a persoanelor neprotejate, întrucât prin arderea sau combinarea unor substanţe
chimice aflate aici se degajă gaze toxice.
Deosebit de mare este pericolul intoxicării şi asfixierii persoanelor aflate în creşe, grădiniţe,
cămine şi internate, pe timpul când acestea se odihnesc, din cauza abundenţei fumului şi gazelor
toxice rezultate arderea vatei din saltele sau a lenjeriei aflate în dormitoare.
Prezenţa unui numeros efectiv de copii aflat în pericol, uneori de ordinul sutelor, cât şi vârsta
redusă a unora, impun o acţiune rapidă şi foarte bine organizată, pentru evacuarea sau salvarea
acestora, precum şi o protejare deosebită, fapt ce presupune folosirea unui numeros personal din
organica obiectivului şi a unor forţe importante ale subunizăţii care a intervenit.
3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
Prezenţa unui mare număr de copii aflaţi în pericol în încăperile incendiate ale instituţiilor de
învăţământ impune executarea unei rapide şi amănunţite recunoaşteri, plecându-se de la
constatarea că, în general copii nu se evacuează singuri, ci se ascund în cele mai nebănuite 1ocuri
unde riscă să se asfixieze sau să fie arşi, dacă nu au fost descoperiţi şi salvaţi la timp.
Recunoaşterea trebuie executată de mai multe grupe, cărora comandantul intervenţiei le ordonă
itinerarele de recunoscut, problemele de urmărit, locul şi timpul de întâlnire şi ce propuneri
aşteaptă de la comandanţii acestora.
În această situaţie, recunoaşterea trebuie începută de la încăperile cuprinse de incendiu sau
ameninţate de către acesta şi unde se deţin informaţii că se găsesc copii.
Pe timpul acestei recunoaşteri, grupele de recunoaştere, în cooperare cu personalul didactic sau
administrativ al obiectivului, care le vor conduce pe căile cele mai scurte şi sigure, vor stabili:
- numărul copiilor, al personalului didactic şi de deservire aflat în încăperile construcţiei
incendiate;
- dacă întregul efectiv de copii şi cadre a fost evacuat, iar dacă nu, unde se găsesc aceştia, starea
în care se află, pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru ei, modalitatea evacuării sau salvării lor
din încăperile incendiate sau ameninţate de incendiu, chiar pe timpul executării recunoaşterii;
- prezenţa şi gradul de inundare cu fum a încăperilor cu copii, a holurilor clădirii şi a casei
scărilor, necesitatea şi posibilitatea evacuării acestuia, în vederea asigurării desfăşurării rapide şi
eficace a operaţiunilor de evacuare sau salvare a copiilor;
- locul în care copiii au fost adăpostiţi sau unde vor fi adăpostiţi şi supravegheaţi de personalul
didactic după scoaterea din zona incendiată. Aceasta în scopul împiedicării întoarcerii lor la
39
încăperile din care au fost evacuaţi sau salvaţi, ştiindu-se că unii copii, din dorinţa de a-şi aduce
jucăriile preferate sau îmbrăcămintea lăsată în acele încăperi, ignoră pericolul şi se întorc acolo,
riscând, din cauza fumului şi a flăcărilor, să se rătăcească, să se accidenteze, să se intoxice sau să
se asfixieze;
- locul incendiului, proprietăţile şi natura acestuia, direcţia de propagare pe orizontală şi
verticală;
- existenţa instalaţiilor electrice de iluminat şi de forţă aflate sub tensiune, necesitatea
deconectării lor;
- existenţa aparatelor şi instrumentarului de preţ în clase, laboratoare sau ateliere, în zona
incendiată sau în apropierea acesteia, necesitatea şi modalităţile practice de evacuare şi de
depozirtare a acestora sau de protecţie a celor ce nu pot fi deplasate, împotriva efectelor distrugă-
toare ale fumului, focului etc.;
- prezenţa substanţelor chimice, care, în contact cu apa sau cu alte substanţe aflate în laboratoare
sau ateliere, pot intra în reacţie, generând amestecuri explozive sau gaze toxice şi, deci, pericolul
de a provoca noi victime;
- căile de acces cele mai sigure şi mai scurte, care vor fi folosite pentru realizarea dispozitivelor
de luptă (scările de incendiu, scările şi autoscările din dotare), fără a se împiedica sau îngreuna
acţiunea de salvare a copiilor.
b). Substanţe stingătoare
Pentru stingerea incendiului în încăperile instituţiilor de învăţământ, se vor folosi următoarele
substanţe stingătoare:
- apa, refulată cu ţevi tip „C” cu robinet şi ajutaje pulverizatoare, în toate încăperile cu mobilier
şi lenjerie, în călcătorii şi depozite de ţesături, şi cu ţevi tip ,,B”, la podurile şi acoperişurile cu
suprafeţe mari şi în depozitele de materiale combustibile;
- pulberea stingătoare de tip „Florex” sau spumele cu mare coeficient de înfoiere - în laboratoare,
pulberea „Florex” şi spumele clasice - în depozitele cu produse inflamabile.
c). Stingerea
Intervenţia pompierilor pentru stingerea incendiului în clădile instituţiilor de învăţământ este
complicată şi plină de răspundere morală pentru viaţa persoanelor rămase în încăperile afectate,
mai ales când incendiul a izbucnit în perioada de timp în care copiii sunt la cursuri sau odihnă.
În această situaţie, misiunea principală a subunităţii de intervenţie o reprezintă asigurarea, în
primul rînd şi cu orice preţ, a salvării tuturor persoanelor rămase blocate în încăperi din cauza
focului sau fumului (copii, elevi, studenţi, personalul didactic, de deservire).
Când numărul persoanelor rămase în încăperi este mare, pentru evacuarea sau salvarea acestora
se va folosi întregul efectiv din compunerea gărzii de intervenţie, se vor întrebuinţa toate
mijloacele specializate: brâie, corzi, cordiţe, scări manuale şi autoscări, cabluri de salvare sau
scripeţi, saci de salvare, ciorapi de salvare, perne pneumatice de salvare etc.
În cazul concentrării unui număr suficient de forţe şi mijloace, concomitent cu acţiunea de
salvare a persoanelor se pot executa şi operaţiunile de localizare şi lichidare a incendiului şi
evacuare a bunurilor materiale de preţ.
În vederea asigurării condiţiilor optime de evacuare şi salvare, comandantul intervenţiei va
destina ţevi tip ,,C” cu ajutaje pulverizate pentru protecţia căilor de acces împotriva focului şi
fumului.
În cazul inundării cu fum a acestor căi, pompierii vor folosi toate sistemele de ventilare (naturale,
mecanice sau mijloacele specializate din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor
şi pentru minat), pentru a înlesni operaţiunile de salvare. De asemenea, de la început, vor fi
40
instalate la intrările şi ieşirile din coridoare şi pe alte căi de salvare, proieotoare sau lămpi cu
acumulatori, care vor asigura iluminarea acestora şi vor constitui, totodată, puncte de reper
pentru retragerea oamenilor pe timpul salvării.
După terminarea operaţiunii de evacuare a copiilor, comandantul intervenţiei va îndrepta întregul
efort al forţelor şi mijloacelor de care dispune pentru limitarea propagării incendiului şi
lichidarea acestuia.
Stingerea propriu-zisă se execută cu ţevi tip „C”, cu robinet şi ajutaje pulverizatoare. O mare
atenţie trebuie acordată evacuării şi depozitării instrumentarului şi aparatajului de mare valoare
tehnică, ştiinţifică şi materială din dotarea sălilor de clasă şi a laboratoarelor. Cât priveşte
acţiunea de evacuare a flacoanelor, buteliilor sau recipienţilor cu substanţe chimice, la aceasta va
fi folosit cu precădere personalul didactic. Transportul trebuie făcut cu mare grijă, pentru a se
evita spargerea lor şi, drept consecinţă, intrarea în reacţie a substanţelor revărsate, urmată de
regulă, de degajări de gaze toxice sau explozive, ori de pierderea unor substanţe extrem de
preţioase.
În cazul incendiului în laboratoare, se va acţiona numai cu ţevi tip „C" cu ajutaj pulverizator.
Refularea prafurilor stingătoare şi a spumelor cu coeficient mare de înfoiere trebuie făcută în aşa
fel încât să nu se doboare flacoanele şi buteliile păstrate pe rafturi sau stelaje.
Şi în această situaţie, comandantul intervenţiei trebuie să acorde o deosebită atenţie asigurării
securităţii servanţilor, în special a personalului care acţionează pentru evacuarea sau salvarea
copiilor în zonele inundate cu fum, echipându-i cu aparate izolante sau cu măşti contra fumului
cu cartuş pentru oxid de carbon, organizând rulajul şi odihna lor, precum şi administrarea de
lapte pentru dezintoxicare.
Dacă incendiul a izbucnit în podul clădirii sau la acoperiş, acesta va putea fi stins cu ţevi tip ,,B”,
concomitent cu executarea de către servanţii toporaşi a dezvelirilor, tăierilor şi demolărilor, în
scopul pătrunderii servanţilor şefi de ţeava, a evacuării fumului şi a creării de intervale pentru
limitarea propagării incendiului. Pentru asigurarea păstrării capacităţii portante a elementelor de
susţinere a acoperişului, servanţii vor acţiona, în primul rînd, cu jet compact şi de sus în jos,
asupra porţiunilor incendiate ale elementelor respective, pentru desprinderea jeraticului de părţile
nearse ale acestora.
După lichidarea completă a incendiului, comandantul intervenţiei este obligat să execute o
recunoaştere amănunţită a zonei unde s-a produs incendiul şi, prin scormonire, să descopere şi să
lichideze micile focare ascunse, prevenind, astfel, reizbucnirea incendiului.
41
Muzeele şi bibliotecile sunt amplasate, de regulă, în construcţii de gradul III de rezistenţă
la foc şi sunt special amenajate pentru accesul publicului sau deservirea acestuia, conţinând săli
de expunere, de studiu, de împrumut sau documentare. În afara încăperilor destinate publicului,
acestea mai dispun de depozitele în care se păstrează fondul de cărţi, periodicele (revistele, la
biblioteci) şi de depozitele de seif, rezervate tablourilor cu regim special.
Cât priveşte expoziţiile, acestea se pot amenaja fie în construcţii special destinate acestui
scop, fie în construcţii improvizate, având caracter permanent sau provizoriu. În special acestea
din urmă ridică probleme deosebite privind pericolul de incendiu, întrucât în ele se fac des
modificări la construcţii şi instalaţii, iar datorită tendinţei de marire a suprafeţei de expunere,
căile de acces sunt întortocheate, în zigzag, etc.
2. Caracteristicile incendiilor izbucnite în muzee, biblioteci şi expoziţii
Pericolul de incendiu în muzee, biblioteci şi expoziţii este generat de:
- existenţa unor mari cantităţi de materiale combustibile (lemn, hârtie, ţesături, vopseluri şi
substanţe chimice inflamabile);
- amplasarea pe suprafeţe mici a unor însemnate cantităţi de bunuri materiale;
- existenţa instalaţiilor de iluminat şi forţă, cu multe racordări şi improvizaţii;
- existenţa căilor de acces întortocheate, care îngreunează intervenţia.
Incendiile izbucnite la muzee, biblioteci şi expoziţii se caracterizează prin:
- propagarea cu repeziciune, datorită existenţei elementelor de construcţie arhitectural-
artistice combustibile (pilaştri, coloane, pereţi despărţitori, plafoane sub formă de cupolă etc.), a
sistemelor de ventilaţie şi a panourilor pe care sunt fixate exponatele (de cele mai multe ori
combustibile);
- prăbuşirea rafturilor, stelajelor sau panourilor combustibile pe care se găsesc exponatele sau
cărţile, care vor bloca căile de evacuare şi vor contribui la creşterea intensităţii arderii;
- apariţia unor focare ascunse sub grămezile de materiale prăbuşite, care creează pericolul
propagării incendiului şi al distrugerii altor bunuri depozitate pe rafturile sau stelajele vecine;
- distrugerea sau deteriorarea unor mari valori ştiinţifice sau artistice, ca urmare a
efectului incendiului, fumului sau apei, când aceasta este folosită în cantităţi excesive;
- posibilitatea formării unui tiraj puternic în zona incendiată, îndeosebi la sălile înalte,
prevăzute cu luminatoare;
- degajarea de mari cantităţi de fum şi gaze toxice, care inundă sălile, depozitele şi
încăperile auxiliare (ateliere de tâmplărie şi de staurare, legătorii, laboratoare, cinemateci şi săli
de proiecţie), producând panică şi dezordine în rândul vizitatorilor şi al personalului de deservire,
având drept urmare răsturnarea rafturilor sau standurilor cu exponate şi accidentarea gravă a
celor ce încearcă să se salveze cu orice preţ, nerespectând regulile şi traseele stabilite prin
planurile de evacuare;
- pericolul de intoxicare cu fum şi gaze toxice a personalului de deservire, a vizitatorilor aflaţi în
incintele supuse arderii, cât şi a servanţilor care vor acţiona în aceste zone.
3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
Pe timpul executării recunoaşterii, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească:
- existenţa persoanelor aflate în pericol, locul unde se găsesc, căi şi mijloace de salvare;
- încăperile cu bunuri de preţ ce trebuie apărate contra incendiului şi de unde trebuie
evacuate marile valori;
42
- dacă a început evacuarea, ordinea şi procedeele ce trebuie folosite pentru evacuare
(această acţiune trebuie începută chiar pe timpul recunoaşterii, organizându-se depozitarea şi
paza exponatelor);
- locul şi posibilităţile de propagare a incendiului;
- dacă au fost scoase de sub tensiune circuitele electrice de iluminat şi de forţă;
- dacă au fost puse în acţiune mijloacele speciale de stingere, iar în caz negativ, punerea
lor în funcţiune de către personalul obiectivului ce intră în componenţa echipei de recunoaştere;
- prezenţa specialiştilor obiectivului, numărul acestora, posibilitatea folosirii lor pentru protecţia,
transportul şi depozitarea bunurilor care trebuie salvate şi evacuate.
b). Substanţe stingătoare
Substanţele stingătoare cel mai frecvent folosite pentru stingerea incendiilor în muzee, biblioteci
şi expoziţii sunt:
- bioxidul de carbon;
- prafurile stingătoare;
- apa refulată sub formă de ceaţă, în cantităţi foarte mici şi numai la incendiile de hârtie şi
lemn.
c). Stingerea
Folosind personalul instruit al obiectivului, comandantul intervenţiei este obligat să
organizeze şi să desfăşoare acţiunea de evacuare a vizitatorilor din săli şi din alte încăperi, luând
toate măsurile pentru prevenirea panicii. Totodată, el trebuie:
- să ia măsuri pentru evacuarea fumului din încăperi, acţionând sistemele de ventilaţie din
dotarea obiectivului, iar în lipsa acestora, prin folosirea ventilaţiei naturale sau prin
întrebuinţarea mijloacelor specializate din dotarea subunităţii de pompieri;
- să stabilească ordinea şi modul de evacuare a bunurilor, pe baza indicaţiilor conducerii
şi specialiştilor obiectivului;
- să asigure protejarea exponatelor împotriva incendiului şi a apei, prin acoperirea cu
prelate, pături de azbest sau alte materiale;
- să ia măsuri de asigurarea capacităţii portante a rafturilor şi stelajelor, în scopul prevenirii
prăbuşirii şi distrugerii exponatelor, a accidentării personalului aflat în zonele incendiate sau a
blocării căilor de acces şi evacuare;
- să ia măsuri de protejarea încăperilor cu finisare arhitectonică valoroasă sau în care se află
exponate cu dimensiuni mari, greu de evacuat din zona incendiată;
- să asigure securitatea personalului pe timpul acţiunii de stingere echipându-1 cu
costume de protecţie anticalorică şi aparate izolante sau măşti contra fumului şi gazelor cu
cartuşe pentru oxid de carbon.
Imediat după lichidarea incendiului, comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri de
lichidarea consecinţelor acestuia, evacuând rapid apa, cu ajutorul ejectoarelor pentru ape mici,
fumul şi produşii arderii incomplete, cu ajutorul eleotroexhaustoarelor şi electroventilatoarelor,
să asigure demolarea şi scoaterea din zonă a stelajelor şi rafturilor sau elementelor de construcţie
deteriorate, sprijinind, totodată, acţiunea de recuperare a bunurilor afectate de incendiu.
Operaţiunea de restaurare şi conservare a acestora revine personalului obiectivului.
44
cablurile cu scripeţi de salvare, perna de salvare, tubul extensibil de salvare şi celelalte mijloace
specifice acestei activităţi.
Dispozitivele de intervenţie vor fi ridicate pe verticală cu ajutorul cordiţelor. Dacă apar flăcări la
ferestre, comandantul intervenţiei va ordona să se acţioneze cu ţevi tip „B”, amplasate la catul
imediat inferior, de-a lungul faţadei, pentru lichidarea acestora şi, apoi, cu scara de fereastră, să
se atace etajul incendiat, pătrunzându-se în interior. În mod excepţional şi numai dacă lifturile cu
comandă prioritară pot fi folosite, se va încerca pătrunderea prin clădire, scările interioare fiind
lăsate, însă, în exclusivitate pentru evacuarea oamenilor.
Construite potrivit tradiţiilor locale şi stilului arhitectonic specific zonelor montane, cabanele
turistice sunt, de regulă, clădiri de gradul III-IV de rezistenţă la foc, având elementele de
construcţie din material lemnos, de cele mai multe ori neprotejat. Şi acestea au aceeaşi
repartizare a încăperilor ca şi hotelurile. În mod deosebit, cabanele turistice pun probleme din
punct de vedere al apei necesare stingerii incendiilor, datorită amplasării lor la înălţime, depante
de sursele naturale de apă din zonă şi cu căi de acces în pantă, uneori inaccesibile maşinilor de
luptă.
În anotimpurile ploioase şi iarna, deplasarea la aceste obiective este, de asemenea, deosebit de
dificilă, existând pericolul, generat de îngustarea drumurilor, de numeroasele curbe şi straturile
de gheaţă sau mâzgă formate, al derapării sau prăbuşirii maşinilor de luptă. În consecinţă, în
situaţii de incendii la aceste cabane, comandantul intervenţiei va deplasa la obiectiv maşini
uşoare şi camioane de intervenţie cu motopompe remorcabile şi transportabile, precum şi
cantităţi mari de furtun, pentru a asigura alimentarea cu apă pentru stingere. Totodată, acesta va
trebui să exploateze toate posibilităţile locale de alimentare cu apă, executând, la nevoie, mici
baraje pe pâraiele existente în vederea acumulării apei necesare stingerii.
Pentru stingere, se va acţiona numai cu ţevi tip „C”, cu ajutaje pulverizatoare, combinându-se
lucrul şefilor de ţeavă cu cel al toporaşilor, executându-se desfaceri şi tăieri pe direcţia de
propagare a incendiului, precum şi evacuarea mobilierului sau a altor materiale combustibile din
zona periclitată.
Destul de numeroase şi amplasate la distanţe mari faţă de oraşe, dar pe principalele căi de acces
rutier, campingurile sunt cele mai periculoase din punct de vedere al incendiului, fiind construite
din leimn bine uscat, care se aprinde şi arde cu uşurinţă, punând în pericol viaţa persoanelor care
se adăpostesc în ele şi ameninţând cu propagări rapidă a focului la pădurile în apropierea cărora
sunt amenajate.
Pericolul de incendiu este amplificat la campinguri şi de folosirea de multe ori, a iluminatului cu
felinare cu petrol sau a altor mijloa improvizate, cât şi de concentrarea pe spaţii mici a unui
număr mare de căsuţe, de oameni şi de valori materiale aparţinând acestora, precum şi a
numeroase mijloace de transport aflate în parcările special amenajate. Aceste caracteristici impun
necesitatea cunoaşterii amănunţite locului de dispunere a campingului, a surselor de apă şi, în
mod deosebit, o intervenţie foarte rapidă, cunoscându-se că o căsuţă incendiată este distrusă de
flăcări în timp de 20-25 minute.
În acţiunea de stingere, comandantul intervenţiei trebuie să acorde o mare atenţie căutării şi
scoaterii din căsuţele incendiate a oamenilor şi bunurilor materiale aparţinând acestora,
concomitent cu acţiunea de localizare şi lichidare a incendiului cu ţevi tip „B”.
În scopul limitării propagării incendiului la pădurea sau la plantaţiile din apropierea campingului,
comandantul intervenţiei trebuie să realizeze o pânză de apă prin încrucişarea jeturilor compacte
ale unor ţevi tip „B”, eşalonate pe două-trei aliniamente în adâncimea pădurii. Pentru a preveni
izbucnirea unor incendii în pădure, ca urmare a transportului scânteilor şi jeraticului de către
45
curenţii ascendenţi de aer, se vor organiza echipe de vânători de scântei, care vor executa
serviciul de patrulare pe direcţia de mişcare a curenţilor de aer.
48
- necesitatea şi posibilitatea practicării unor deschideri pentru pătrunderea în clădire, în scopul
salvării oamenilor şi bunurilor materiale, cât şi a introducerii ţevilor de refulare pentru stingerea
incendiului;
- necesitatea evacuării şi protejării materialelor neincendiate împotriva efectelor focului, fumului
şi apei, căi şi locuri de evacuare, mijloacele mecanizate (benzi rulante, electrocare,
autoridicătoare, cărucioare, autocamioane) şi forţa de muncă existentă în obiectiv în momentul
incendiului;
- gradul de inundare cu fum a încăperilor depozitului şi posibilităţile de evacuare a acestuia;
- posibilităţile de evacuare a mărfurilor cu pericol de explozie;
- prezenţa instalaţiilor speciale de stins incendii, dacă sunt sau nu puse în funcţie şi efectul
acţiunii acestora asupra incendiului;
- substanţele stingătoare ce vor fi folosite pentru lichidarea incendiului, în raport cu specificul
materialelor supuse arderii;
- măsurile de securitate ce trebuie respectate de personalul care acţionează pentru evacuarea
bunurilor materiale şi lichidarea incendiului.
b). Substanţe stingătoare
În raport cu materialele supuse arderii, se vor folosi următoarele substanţe stingătoare:
- în depozitele de textile - apă refulată cu ţevi tip „C”, cu robinet şi ajutaje pulverizatoare;
- în depozitele cu încălţăminte din piele - apă refulată cu ţevi tip „C”, cu robinet şi ajutaje
pulverizatoare;
- în depozitele cu încălţăminte din cauciuc sintetic - pulbere ,,Florex” şi spumă aeromecanică;
- în depozitele de produse metalo-chimice - pulbere „Florex”, spumă sau apă pulverizată;
- în depozitele de articole de uz casnic - pulbere „Florex”, apă pulverizată;
- în depozitele de materiale electrotehnice:
- la piese în ambalaj de hârtie, carton sau baloţi - apă pulverizată sau spumă chimică;
- la piese în uleiuri şi unsori - spumă chimică sau mecanică;
- la produse electrotehnice - bioxid de carbon, pulbere „Florex", spumă chimică sau mecanică,
apă pulverizată;
- în depozitele de produse alimentare:
- la făină, zahăr, orez, paste făinoase - apă pulverizată;
- la ulei comestibil - spumă chimică sau mecanică;
- la băuturi alcoolice - apă pulverizată;
- în depozitele de ambalaje - apă refulată cu jet compact prin ţevi tip „B”;
- în depozitele de lichide combustibile - spumă chimică sau mecanică şi pulbere „Florex”;
- în depozitele cu recipienţi portabili, de gaze lichefiate sau comprimate - apă pulverizată
sau substanţele stingătoare adecvate gazului lichefiat sau comprimat;
- în depozitele de hârtie - apă pulverizată;
- în depozitele de carbid şi var nestins - pulberi „Florex”;
- în depozitele de cărbuni - apă în cantităţi mari, până la inundare, refulată prin ţevi tip
„B” sau furtunuri fără ţeavă;
- în depozitele de cauciuc şi articole din cauciuc:
- la cauciuc natural depozitat în stive - spumă chimică, mecanică sau apă în cantităţi mari refulată
cu ţevi tip „B”;
- la cauciuc sintetic, când este depozitat pe rafturi - apă pulverizată, când este depozitat în vrac -
apă în cantităţi mari;
- la articole din cauciuc - apă pulverizată;
49
- în depozitele de produse chimice:
- la sulf - pulbere „Florex”, nisip, apă pulverizată;
- la colofoniu - apă pulverizată, spumă chimică;
- la acid azotic - apă pulverizată;
- la acid clorhidric - se neutralizează cu substanţe alcaline (carbonat de sodiu sau var nestins);
- la acid sulfuric - nisip, pulbere „Florex”, interzicându-se folosirea apei;
- la detexan - spumă chimică, mecanică sau apă pulverizată;
- în depozitele cu materiale de construcţii:
- pentru materiale din lemn, produse din cauciuc, policlorură de vinil, polietilenă,
linoleum, tapet din plastic, carton şi pânză asfaltată - apă sau spumă refulată cu ţevi tip „B”;
- pentru prenadez, alţi adezivi sau solvenţi şi lichide combustibile - spuma chimică sau
mecanică, aburul şi gazele inerte;
- pentru bitum - nisip, pulbere „Florex”, apă în cantităţi mari;
- pentru produse din plută - apă pulverizată, pulbere „Florex”, spumă chimică sau mecanică;
- pentru pulberile de aluminiu - 3 kg nisip pentru fiecare kilogram de pulbere supusă arderii;
- pentru spumele din mase plastice (polistiren, poliuretan) - apă pulverizată.
c). Stingerea
Pentru localizarea şi lichidarea incendiului izbucnit în încăperile depozitelor cu bunuri de larg
consum, comandantul intervenţiei este obligat:
- să organizeze urgent evacuarea şi salvarea oamenilor ce se găsesc în pericol, dirijând efortul
principal al forţelor şi mijloacelor de luptă pe direcţiile de pătrundere în depozite;
- să intervină autoritar pentru micşorarea şi înlăturarea panicii, stabilind personalul care să
evacueze şi să ilumineze căile de acces ce vor fi folosite pentru evacuare;
- să concentreze de la început forţele şi mijloacele necesare stingerii, conform planului
unic de intervenţie, ţinând cont de existenţa cantităţilor mari de mărfuri aflate în depozit, de
posibilităţile multiple de propagare rapidă a incendiului;
- să folosească pentru stingere substanţele stingătoare adecvate categoriei de materiale
supuse arderii (pulberea „Florex”, gazele inerte, apa şi spuma, îndeosebi cea cu coeficient mare
de înfoiere);
- pe timpul realizării dispozitivului de luptă şi al folosirii substanţelor stingătoare, pentru
evitarea degradării bunurilor materiale, să ia măsuri de utilizare a apei în mod raţional, prin
dirijarea jeturilor numai în focarele de ardere sau asupra elementelor de construcţie; să
organizeze stingerea pe sectoare de intervenţie, repartizate în raport de suprafaţa incendiului şi de
categoria de materiale care ard, astfel:
- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului;
- un sector de intervenţie cu misiunea de protecţie a golurilor, a mărfurilor ce nu pot fi
evacuate şi a încăperilor ameninţate;
- un sector de evacuare;
- concomitent cu acţiunea de stingere, să execute operaţiunea de evacuare a materialelor şi de
protejare a acestora împotriva efectelor focului, fumului sau apei, folosind în acest scop
personalul obiectivului şi mijloacele mecanizate din dotarea acestuia (cărucioare, benzi rulante,
autocare, autoridicătoare şi maşini de transport). Când o anumită categorie de mărfuri nu pot fi
evacuate, comandantul intervenţiei va lua măsuri de protejarea lor, acoperindu-le cu prelate, folii
de polietilenă sau alte materiale existente în obiectiv, pe care le va umecta.
O atenţie deosebită trebuie acordată evacuării mărfurilor de preţ (aparataj electro-casnic,
ambalaje necuprinse de flăcări conţinând articole scumpe, maşini şi piese de schimb din import).
50
Echipele de evacuare trebuie să scoată din rafturi şi să transporte cu grijă aceste materiale, să le
depoziteze în locurile special desemnate, unde este organizată şi paza acestora.
Servanţii şefi de ţeavă vor acţiona, de regulă, cu ţevi tip „C” cu robinet şi ajutaje pulverizatoare
şi vor refula apa numai în zona focarelor, interzicându-se refularea apei sub forma jetului
compact asupra mărfurilor expuse în rafturi (aparataje, sticlărie, cristaluri etc.) şi supuse
temperaturilor ridicate, întrucât jetul compact le poate produce grave deteriorări.
Comandantul intervenţiei va lua măsura ventilării spaţiului incendiat, pentru reducerea
temperaturii, evacuarea fumului şi gazelor de ardere, prin deschiderea uşilor şi ferestrelor, prin
practicarea de deschideri în planşee şi acoperiş sau folosirea mijloacelor specializate
(electroexhaustoare şi electroventilatoare), din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului,
gazelor şi pentru iluminat. Golurile din construcţie trebuie protejate prin acoperirea cu panouri
sau prin destinarea unor ţevi cu diametre mici şi ajutaje pulverizatoare.
În mod special, se va veghea la asigurarea securităţii servanţilor, cu atât mai mult cu cât acţiunea
de stingere este de lungă durată, ordonându-se echiparea şefilor de ţeavă cu mijloacele de
protecţie individuală, organizându-se rulajul în luptă şi odihna acestora.
De asemenea, servanţii trebuie să se amplaseze cât mai aproape de focar, pe acelaşi plan sau mai
sus decât acesta, la capetele rafturilor, în apropierea elementelor de construcţie rezistente,
evitându-se, astfel, accidentarea lor la prăbuşirea rafturilor, asigurându-li-se retragerea din zonă,
în caz de pericol.
Comandantul intervenţiei va acorda o atenţie deosebită sectoarelor în care se găsesc butelii şi
recipienţi cu gaze lichefiate sau comprimate, ori cu lichide inflamabile, luând măsuri, mai întâi
pentru răcirea, apoi pentru evacuarea acestora în afara zonei de ardere sau a celei periclitate de
incendiu.
În cazul arderii baloturilor, a substanţelor fibroase, a ţesăturilor, se va executa stingerea
incendiului la suprafaţa acestora, în încăperi, iar după evacuarea lor, afară, se va organiza un
sector special pentru desfacerea şi lichidarea micilor focare din interiorul substanţelor respective,
destinându-se, în acest scop, ţevi tip „C”, ou robinet şi ajutaje pulverizatoare.
52
- numărul mare de persoane, în special în orele de vârf sau în perioadele de vânzare (cercetările
efectuate în mai multe ţări au stabilit că în timpul unui vârf comercial - orele 12,00 pe m2 de
suprafaţă, în sălile de vânzare situate la parter, revin două persoane);
- numărul mare de cumpărători aflaţi simultan în acelaşi local, fapt ce face ca magazinele
comerciale să se încadreze în categoria obiectivelor cu aglomerări de persoane, în care
problemele asiguri evacuării şi evitării panicii sunt deosebit de dificile;
- amenajările interioare, prin instalarea de panouri decorative şi alte dispozitive publicitare, care
sporesc pericolul izbucnirii incendii şi măresc riscurile propagării rapide a acestuia;
- instalaţia de încălzire, cu rezerva ei de combustibil, transformatoarele, cabinele şi tablourile de
distribuţie electrică de joasă şi înaltă tensiune, sălile maşinilor (alternatoare, motoare Diesel,
compresoare), diferitele ateliere (tâmplării, vopsitorii, de decoraţii, electrice etc), la ratoarele şi
depozitele magazinului, în care se păstrează întreaga gamă de produse aflate în vânzare, de la
articolele de menaj, în care predomină materialul plastic, la gazele lichefiate şi produsele
cosmetice şi întreţinere, care folosesc butelii cu aerosoli de toate calibrele, având drept element
propulsor hidrocarburi lichefiate;
- existenţa unor mari cantităţi de ambalaje de diferite categorii şi a volumelor mari ale
încăperilor, care contribuie la creşterea intensităţii arderii şi propagarea incendiilor cu
repeziciune pe orizontală şi verticală.
Incendiile izbucnite la marile magazine prezintă un pericol deosebit pentru viaţa oamenilor, în
special din cauza intoxicării cu fum şi a sufocării. De aceea, protejarea persoanelor ameninţate
trebuie cepută încă de la semnalizarea, incendiului de către detectoare şi atunci când flăcările
încep să se propage spre tavan şi să se răspândească cu putere.
Prima reacţie a oamenilor cuprinşi de panică, într-un magazin, este aceea de a ajunge în fugă la
scară, în speranţa că pe această cale vor reuşi să părăsească clădirea. Dacă scara este închisă sau
plină cu fum, atmosfera de panică se amplifică. În acest caz, chiar dacă mai există şi alte căi
sigure de evacuare, oamenii nu mai sunt în stare să le utilizeze. În această situaţie, un rol decisiv
în instaurarea liniştii şi înlăturarea panicii îl au personalul specializat al obiectivului şi pompierii
militari, care, prin apeluri repetate şi operaţiuni de dirijarea persoanelor spre căile de evacuare,
grăbesc ieşirea acestora în afara zonei incendiate.
Studiile întreprinse în ultimii ani au arătat că:
- densităţile de la care panica prezintă pericol pentru evacuarea persoanelor sunt de ordinul a
0,28 m2/om;
- fenomenul panicii se poate produce şi fără existenţa unei situaţi de pericol. La densităţi de 0,26
m2/om, când oamenii, aflaţi unul lângă altul, se ating între ei şi nu mai pot evita contactul, se
creează o stare de stress, care poate genera panică, fără nici o altă cauză exterioară;
- atâta timp cât publicul continuă să se deplaseze spre un loc pe care-1 consideră sigur,
posibilitatea de apariţie a panicii este redusă. Dacă, însă, deplasarea încetineşte sau se opreşte,
pericolul apariţiei acesteia este iminent.
Propagarea rapidă a fumului şi acumularea lui în clădire, constituie un pericol deosebit de grav
pentru viaţa oamenilor aflaţi în magazinele comerciale incendiate.
Umplerea cu fum a magazinelor îngreunează, totodată, pătrunderea pompierilor în obiectiv,
desfăşurarea de către aceştia a operaţiunilor de descoperire, evacuare şi salvare a persoanelor
aflate în pericol.
Pentru prevenirea unor asemenea situaţii, magazinele comerciale sunt prevăzute cu un
sistem de goluri pentru evacuarea fumului şi a gazelor fierbinţi în exteriorul clădirii. Suma
acestor goluri este de aproximativ 1/100 din aria nivelului respectiv.
53
În concluzie, incendiile izbucnite în magazinele comerciale se caracterizează prin:
- prezenţa unui numeros public în încăperile magazinului, pe diferite nivele şi în ascensoare, a
cărui viaţă este în pericol, din cauza intoxicării sau sufocării cu fum;
- aprinderea întregii suprafeţe a încăperii, precum şi a suprafeţelor libere ale materialelor
combustibile, lucru favorizat şi de intervalele relativ mici dintre stelaje;
- arderea şi descompunerea termică a mărfurilor şi substanţelor depozitate, însoţite de o degajare
abundentă de fum şi vapori de gaze toxice fierbinţi, care se răspândesc în toate părţile;
- distrugerea prin ardere sau degradarea cu fum şi apă a unor valori materiale concentrate
în rafturile magazinelor sau pe suprafeţele de expunere;
- propagarea incendiului cu rapiditate şi cu manifestări diferite, în funcţie de sortimentele
de mărfuri şi de modul de depozitare a acestora, prin intermediul rafturilor, stelajelor şi
ambalajelor combustibile, prin sistemele de ventilaţie şi deschiderile din construcţie, fapt ce pune
în pericol viaţa cumpărătorilor şi a personalului de deservire;
- creşterea rapidă a temperaturii şi presiunii gazelor, ca rezultat al afluxului de aer şi al
descompunerii oxidanţilor, fapt ce favorizează formarea flăcărilor înalte, care pot ajunge până la
tavan, creându-se condiţii de propagare a incendiului la elementele de construcţie ale
magazinului, la pod şi acoperiş (în magazinele amplasate în construcţii mai vechi);
- posibilitatea formării amestecurilor explozive cu manifestări violente, având drept
consecinţă blocarea căilor de acces şi îngreunarea acţiunilor de stingere;
- apariţia pericolului de explozie, ca rezultat al reacţiilor dintre apă şi diferite substanţe chimice
sau din combinarea acestora, însoţite de degajări de oxid de carbon şi alte gaze toxice;
- prăbuşirea stivelor de materiale sau a rafturilor şi stelajelor, fapt ce contribuie la creşterea
intensităţii arderii, împiedică evacuarea bunurilor materiale, îngreunează acţiunea de stingere şi
poate duce la accidentarea servanţilor amplasaţi în intervalele dintre acestea;
- prăbuşirea planşeelor combustibile, datorită pierderii capacităţii portante, precum şi a
elementelor acoperişurilor, în cazul când acestea există şi incendiul s-a propagat la ele;
- pătrunderea cu greutate la focarele de ardere şi introducerea dificilă a ţevilor, datorită
numărului redus de goluri, care, de regulă, sunt folosite pentru salvarea oamenilor şi evacuarea
bunurilor materiale, iar pe timpul nopţii, din cauza sistemelor de siguranţă masive (gratii
metalice, porţi rezistente şi încuiate);
- propagarea incendiului de la un etaj la altul, prin intermediul golurilor şi instalaţiilor
scărilor rulante;
- apariţia fumului şi flăcărilor cu alte culori decât la incendiile clasice (albe, albastre,
verzi, violete, vernil etc), din cauza materialelor sintetice prezente printre mărfuri.
3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
Se execută de una sau mai multe grupe, în funcţie de dezvoltarea obiectivului şi proporţiile
incendiului, pe căile de acces neocupate de cumpărătorii care se evacuează, pe scările fixe de
incendiu şi chiar pe scările şi autoscările de incendiu din dotarea companiei de pompieri, sub
conducerea personalului specializat din magazin.
Dacă intervenţia pentru stingere se execută pe timp de noapte, situaţie când, de regulă, intrările în
magazin şi în spaţiile de vânzare sunt blocate, prin uşi şi grilaje metalice încuiate, a căror
desfacere presupune timp mult şi efort mare, pătrunderea la parterul magazinului se va face prin
spargerea unui geam în interior. Deschiderea astfel realizată trebuie păzită de către servanţi,
pentru a împiedica pătrunderea unor răufăcători şi înstrăinarea valorilor materiale expuse.
54
Pentru pătrunderea la etajele magazinului, comandantul intervenţiei va folosi scările fixe de
incendiu, scările şi autoscările din dotarea subunităţii.
Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va stabili:
- prezenţa oamenilor rămaşi în încăperile magazinului, 1a diferite etaje sau în ascensoare, starea
în care se află, necesitatea acordării primului ajutor medical, metodele şi mijloacele ce pot fi
folosite pentru salvarea lor rapidă, dacă a fost acţionat iluminatul de siguranţă. Acţiunea de
acordare a primului ajutor medical şi de dirijare a cumpărătorilor spre căile de acces sigure, în
vederea evacuării, începe chiar pe timpul executării recunoaşterii. În acest scop, se destină
servanţi pentru iluminatul intrărilor în căile de acces stabilite pentru dirijarea oamenilor de salvat
şi, mai ales, pentru intervenţia energică, în vederea liniştirii celor intraţi în panică şi restabilirea
ordinii normale de evacuare;
- gradul de inundare cu fum a caselor scărilor ce vor fi folosite pentru salvarea oamenilor,
necesitatea şi posibilitatea ventilării lor sau a evacuării fumului cu ajutorul mijloacelor
specializate din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, ori a
executării unor deschideri în placa de beton a acoperişului;
- natura, cantitatea şi modul de depozitare ale mărfurilor supuse arderii;
- locul şi proporţiile incendiului, direcţiile principale de propagare a acestuia;
- cantitatea şi modul de depozitare a mărfurilor care trebuie evacuate sau numai protejate
împotriva efectelor fumului, focului sau apei;
- prezenţa substanţelor îmbuteliate, susceptibile de a exploda şi provoca victime în rândul
cumpărătorilor, personalului de deservire şi al servanţilor care acţionează la incendiu, precum şi
măsurile ce trebuie luate pentru protecţia acestora;
- existenţa personalului şi mijloacelor tehnice din dotarea magazinului, posibilităţile de folosire a
acestora în acţiunea de evacuare a valorilor materiale (benzi transportoare, elevatoare,
electrocare, cărucioare, conteinere, coşuri etc.);
- existenţa instalaţiilor speciale de stingere (sprinkler sau drencer), dacă au fost puse în
funcţiune şi efectul acestora pentru limitarea propagării incendiului;
- existenţa uşilor antifoc pentru acoperirea golurilor scărilor rulante şi, în lipsa acestor
uşi, necesitatea acoperirii lor cu panouri protejate cu ţevi tip „C”, care vor avea misiunea de a
împiedica propagarea incendiului şi de a preveni prăbuşirea şi accidentarea servanţilor;
- prezenţa instalaţiilor electrice de iluminat, forţă şi ventilaţie sub tensiune şi necesitatea
deconectării lor;
- existenţa tablourilor generale sau a cabinelor telefonice şi electrice în subsoluri, dacă
acestea au fost scoase de sub tensiune, în vederea prevenirii electrocutărilor, ce măsuri trebuie
luate pentru protecţia lor împotriva apei ce se va acumula în subsoluri pe timpul ducerii acţiu-
nilor de stingere;
- măsuri de asigurare a servanţilor care vor acţiona în încăperile incendiate ale magazinului.
b). Substanţe stingătoare
În alegerea substanţelor stingătoare, comandantul intervenţiei trebuie să ţină cont de varietatea
produselor depozitate, de proprietăţile fizico-chimice şi de comportarea diferită la foc a acestora.
Substanţele cel mai des utilizate în acţiunea de stingere sunt: apa pulverizată, spumele uşoare, cu
coeficient mare de înfoiere şi pulberea stingătoare de tip „Florex”.
c). Stingerea
Când incendiul a izbucnit pe timp de zi şi în magazin se găsesc cumpărători şi personalul de
deservire, sarcina cea mai importantă şi plină de răspundere a comandantului intervenţiei este să
55
organizeze şi să conducă personal acţiunea de salvare şi evacuare a persoanelor rămase blocate şi
neevacuate, concomitent cu realizarea dispozitivelor premergătoare de luptă.
Deşi analizată şi în alte capitole, problema salvării persoanelor aflate în pericol trebuie
pusă din nou în atenţia comandantului intervenţiei, dată fiind marea responsabilitate ce o are
acesta în asemenea situaţii.
Stabilind încă de pe timpul recunoaşterii numărul oamenilor rămaşi în încăperile magazinului,
starea acestora, gradul de pericol ce-l prezintă fumul şi flăcările pentru ei, precum şi starea lor
morală, comandantul intervenţiei este obligat:
- să instaleze lămpi cu acumulator sau proiectoare, la ieşirile din casele scărilor sau ale altor
spaţii destinate evacuării, la nivelul fiecărui etaj;
- să numească, special, la fiecare nivel, servanţi, care să adune şi să îndrume cumpărătorii şi
personalul magazinului spre ieşiri, să tempereze spiritele, chemând la ordine pe cei cuprinşi de
panică;
- să organizeze echipe de trei-patru oameni din subunitatea specializată de salvatori,
pentru fiecare nivel, cu misiunea de a căuta descoperi victimele, de a le acorda, pe loc sau în
spaţii mai puţin poluate sau periclitate de incendiu, primul ajutor medical şi de a le transporta
până la punctele sanitare, în care sunt concentrate autosalvări cu personal medico-sanitar
specializat, chemat încă de la plecarea subunităţii la locul incendiului;
- în cazul când numărul victimelor este mai mare, să ceară sprijin, încă de pe timpul executării
recunoaşterii, grupele sanitare ale forţelor civile de apărare locală din obiectivele apropiate
magazinului incendiat, pe care să le folosească în acţiunile de salvare şi de acordare a primului
ajutor medical;
- să instaleze şi să folosească mijloacele speciale din dotare pentru evacuarea fumului şi a
gazelor toxice fierbinţi, în primul rând din casele scărilor folosite pentru evacuare, începând cu
caturile superioare, unde sunt concentrate cele mai mari cantităţi din aceste substanţe;
- tot pentru evacuarea fumului, folosindu-se utilajele specializate pentru demolări, din
dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului gazelor şi pentru iluminat (perforatorul,
picamerul, aparatul de sudură), să ordone executarea unor deschideri în placa de beton a
acoperişului, care vor grăbi efectuarea schimbului de gaze în spaţiile de evacuare;
- să destine, dacă incendiul ameninţă căile de evacuare, ţevi „C”, cu ajutaje pulverizatoare, cu
misiunea de a precipita fumul, de a micşora temperatura ridicată a mediului ambiant şi a
împiedica cu orice preţ incendierea acestor căi.
În situaţia, mai gravă, când, independent de justeţea şi corectitudinea măsurilor luate, căile de
evacuare devin nefolosibile, comandantul intervenţiei trebuie să concentreze efortul întregului
efectiv chemat la locul incendiului pentru salvarea persoanelor, folosind toată gama de mijloace
şi procedee de salvare a celor rămaşi neevacuaţi sau blocaţi, cum sunt:
- scările fixe de incendiu;
- autoscările cu ascensor rapid;
- scările de incendiu din dotarea subunităţii de pompieri;
- mijloacele specializate din dotare: coş de salvare, tub extensibil de salvare, pernă pneumatică
de salvare, cablu de salvare cu scripeţi.
Ordinea salvării trebuie să fie următoarea: răniţii, copiii, femeile şi bătrânii. Bărbaţii adulţi vor fi
evacuaţi ultimii, până atunci cerându-li-se concursul în acţiunea de ajutorare şi de transport a
celor ce urmează să fie evacuaţi.
Succesul operaţiunilor de salvare este asigurat de organizarea şi menţinerea legăturilor
radio cu şefii echipelor de la fiecare etaj, fapt ce va permite comandantului intervenţiei să
56
cunoască în orice moment situaţia şi să dirijeze efortul forţelor în zonele sau direcţiile cele mai
periclitate.
Este necesar ca această acţiune să se subordoneze unui singur om - comandantul intervenţiei,
care trebuie să manifeste maximum de intransigenţă şi să nu permită amestecul nici unei
persoane în conducerea operaţiunilor.
Pe măsura sosirii la locul incendiului a cadrelor din tura liberă, acestea vor fi numite în
funcţii de şefi de sectoare, pe etaje, cu misiunea de a conduce efectiv acţiunea echipelor
specializate de salvatori, pentru evacuarea oamenilor şi, ulterior, de a conduce acţiunea şefilor de
ţeava, pentru localizarea şi lichidarea incendiului şi evacuarea marilor valori materiale aflate în
pericol.
Aşa cum s-a amintit şi în alte capitole, problema stabilirii şi menţinerii ordinii în
exteriorul clădirii incendiate este deosebit de importantă.
De asemenea, comandantul intervenţiei va organiza punctul de întâmpinare a forţelor chemate în
sprijin, parcarea acestora şi dirijarea lor ulterioară, prin intermediul şefului punctului de
întâmpinare a forţelor, care trebuie să fie un ofiţer sau subofiţer de pompieri, dotat cu staţie de
radio.
Foarte importantă este şi cooperarea cu organele de ordine ale miliţiei şi, în cazuri deosebite, cu
subunităţile aparţinând Ministerului de Interne sau Ministerului Apărării Naţionale, cărora
trebuie să li se încredinţeze următoarele misiuni:
- dezafectarea căilor de acces, pentru deplasarea autosanitarelor şi maşinilor de incendiu;
- organizarea punctului medical de acordare a primului ajutor persoanelor salvate, a
platformei de parcare a maşinilor şi a ordinii de deplasare a acestora în sens unic;
- îndepărtarea curioşilor, care împiedică acţiunea de salvare, realizarea dispozitivelor
premergătoare şi de luptă.
Concomitent cu executarea acţiunii de salvare a oamenilor, comandantul intervenţiei, pe baza
datelor obţinute prin recunoaştere, este obligat să realizeze dispozitive de luptă, în primul rând pe
direcţia hotărâtoare de acţiune, pentru asigurarea salvării şi evacuării oamenilor şi limitarea
incendiului în zona căilor de salvare şi a încăperilor cu mari valori.
O sarcină deosebită, din acest punct de vedere, este ca dispozitivele de luptă să nu încetinească
sau să împiedice ritmul operaţiunilor de evacuare, lucru ce se poate realiza prin:
- realizarea dispozitivelor de luptă pe căile de acces secundare;
- folosirea scărilor din dotare şi a ferestrelor pentru introducerea dispozitivelor pe
verticală, de-a lungul pereţilor, cu luarea unor măsuri severe de asigurarea acestora împotriva
producerii de accidente.
În cazul intervenţiei pe timp de noapte sau în zilele când în marile magazine de mărfuri nu se află
personal de deservire şi cumpărători, drept căi de acces pentru ajungerea, în timp scurt, la etajele
incendiate, în vederea executării recunoaşterii şi a realizării dispozitivelor premergătoare şi de
luptă, se vor folosi scările rulante, a căror oprire trebuie făcută numai după ce au fost transportate
la caturile superioare:
- accesoriile necesare stingerii;
- agregatele pentru evacuarea fumului şi pentru iluminat;
- motopompele uşoare;
- electrogeneratoarele sau hidrogeneratoarele pentru obţinerea spumei cu mare capacitate
de înfoiere;
- bidoanele de spumogen şi accesoriile pentru protecţia individuală a servanţilor.
57
Stingerea se organizează pe sectoare de intervenţie, de regulă, pe orizontală şi pe nivele. La
clădirile înalte, aceste sectoare se pot organiza şi pe verticală, în cazul când se dispune de
mijloace de acces prin exterior (căi de toate tipurile), la fiecare faţadă a construcţiei.
Sectoarele de intervenţie trebuie organizate astfel:
- un sector de intervenţie cu misiunea de localizarea şi lichidarea incendiului în încăperile
incendiate, evacuarea fumului şi a valorilor materiale de preţ ameninţate direct de incendiu sau
de efectele fumului şi apei;
- un sector de intervenţie cu misiunea de supraveghere şi 1imitare a propagării
incendiului la caturile superioare, cu dispozitiv etajat, inclusiv la acoperiş, pentru împiedicarea
topirii şi scurgerii pe sol a bitumului din stratul de protecţie a plăcii de beton;
- un sector de intervenţie cu misiunea de supraveghere şi limitare a propagării incendiului
la etajele inferioare, prin intermediul golurilor scărilor rulante sau al altor instalaţii de legătură
între etaje, cum sunt: casele lifturilor de transport, de mărfuri ş.a. Acestui sector i se va încredinţa
şi misiunea de evacuarea apei ce se acumulează pe timpul ducerii acţiunilor de stingere la
caturile inferioare şi, în special, la subsoluri, în scopul protejării cabinelor instalaţiilor electrice
de iluminat, forţă, ventilaţie, cât şi a mărfurilor depozitate în aceste subsoluri;
- un sector de intervenţie pentru protecţia clădirilor vecine alipite magazinului incendiat sau
situate în apropierea acestuia, folosindu-se, de regulă, formaţiile civile de pompieri şi mijloacele
de stingere din dotarea lor.
În cazul când uşile de la intrările principale în magazin şi în încăperile pentru vânzare ori golurile
scărilor rulante şi intrările la caturile superioare sunt închise cu uşi grele sau gratii încuiate, până
când se vor practica deschideri în acestea, de către grupa specializată de pe autospeciala pentru
evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, comandantul intervenţiei va hotărî în care zone se
vor executa deschideri în vitrine, pentru introducerea dispozitivelor de luptă, organizând,
totodată, paza acestora cu servanţi, până la sosirea organelor de miliţie.
Pentru intervenţia la caturile superioare, comandantul va hotărî în dreptul căror ferestre se vor
amplasa scările de incendiu şi prin care se vor introduce dispozitivele de evacuarea fumului, de
iluminat şi pentru stingerea incendiului.
În cazul când flăcările se propagă pe faţadele clădirii spre caturile superioare, prin ferestre, până
la realizarea dispozitivelor de luptă, comandantul intervenţiei va destina 1-2 autotunuri, care,
prin perdele realizate cu ajutorul ţevilor de apă, vor lichida flăcările la exterior şi chiar vor refula,
prin ferestre, apă direct în magazin, în zonele cu arderile cele mai intense.
În sectorul principal de lichidare a focarului, comandantul intervenţiei trebuie să acorde,
de la început, o atenţie deosebită protecţiei elementelor portante ale construcţiei, destinând în
mod special ţevi, care vor refula apa de sus în jos, pe întreaga suprafaţă a acestora.
Pentru limitarea propagării incendiului prin golurile scărilor rulante sau ale altor
instalaţii, spre caturile superioare, se vor destina ţevi cu misiunea de răcire a uşilor sau trapelor
acestor deschideri sau de protejare a golurilor, folosindu-se acţiunea jeturilor pulverizate.
În cazul golurilor neprotejate, în limita posibilităţilor, se vor confecţiona panouri de închidere,
care vor fi umectate permanent. Pentru prevenirea accidentelor, golurile respective vor fi
marcate, vizibil, cu steguleţe, proiectoare sau lămpi cu acumulatori, numindu-se câte un servant
cu misiunea de pază a acestora.
În încăperile incendiate, servanţii vor acţiona cu ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare,
amplasându-se la capătul rafturilor şi nu în intervalul dintre ele, în scopul evitării accidentelor
rezultate prin prăbuşirea acestora, în cazul pierderii capacităţii lor portante.
58
După stingerea incendiului la suprafaţa mărfurilor îmbalotate, acestea vor fi scoase în afara
încăperilor incendiate, cu ajutorul coşurilor, conteinerelor, cărucioarelor, electrocarelor, benzilor
rulante etc, pe platforme sau pe locuri amenajate în apropierea clădirii, unde, după desfacerea
baloturilor, se vor stinge eventualele focare pătrunse în masa mărfurilor respective, cu ajutorul
unor ţevi tip „C”, destinate special în acest scop.
Concomitent cu acţiunea de stingere, se execută şi evacuarea mărfurilor neincendiate, dar
periclitate de incendiu, folosindu-se pentru aceasta efectivele gărzilor patriotice sau ale altor
forţe din compunerea unităţilor şi formaţiunilor Ministerului de Interne sau Ministerului Apărării
Naţionale, sub îndrumarea personalului din conducerea obiectivului, care va stabili şi dirija
modul de transport şi de depozitare a mărfurilor, pentru a se evita degradarea lor.
Un rol deosebit în paza acestor bunuri îl au organele de miliţie şi membrii gărzilor patriotice, cu
care pompierii cooperează pe parcursul intervenţiei.
În cazul incendiilor izbucnite în raioanele de încălţăminte, confecţii şi ţesături sau de alte
substanţe care ard mocnit, se recomandă folosirea spumei uşoare cu coeficient mare de înfoiere,
refulată de electro-generatoarele sau hidrogeneratoarele din dotare.
Pentru protecţia mărfurilor aşezate pe rafturi şi ameninţate de incendiu, până la evacuarea
lor, acestea vor fi acoperite cu prelate, pentru a le proteja contra efectului apei folosite la stingere
şi a fumului.
Întrucât pe timpul dezvoltării incendiului se degajă mari cantităţi de gaze toxice, care pot afecta
starea sănătăţii personalului care acţionează la incendiu, dar şi crea pericolul explodării unor
bidoane cu vopsele, a unor butelii, flacoane cu sprayuri sau poate avea loc prăbuşirea
elementelor de construcţie, comandantul intervenţiei va lua măsuri speciale de protecţie a
militarilor prin:
- echiparea servanţilor şefi de ţeavă cu costume de protecţie anticalorică şi aparate
izolante;
- realizarea rezervei de aparate izolante, dar mai ales de butelii de oxigen şi cartuşe
filtrante şi absorbante;
- amplasarea servanţilor înapoia stâlpilor, a pereţilor sau a altor elemente de construcţie,
care să-i ferească de efectul exploziilor;
- rulajul servanţilor şefi de ţeavă care acţionează în zonele periculoase şi organizarea odihnei
acestora, scop în care va fi creată o rezervă de forţe şi mijloace;
- interzicerea amplasării, concentrării sau deplasării inutile a unui număr mare de servanţi în
zonele centrale ale încăperilor sau în cele cu pericol de explozie.
Pentru a se preveni propagarea incendiilor prin căldura radiată prin transportul de scântei
şi jeratic aprins spre construcţiile vecine şi combustibile, se vor realiza perdele de apă sau ziduri
de apă, în intervalele dintre clădiri, folosindu-se, în acest scop, ţevile de pe autotunurile de stins
incendii sau ţevile tip „B” din dotare.
De asemenea, pe direcţia de mişcare a curenţilor de aer, se vor instala echipe de vânători de
scântei, în punctele cele mai periculoase şi se vor destina maşini sau echipe de patrulare în zona
cu construcţii combustibile.
După lichidarea incendiului, comandantul intervenţiei va lăsa în obiectiv forţe şi mijloace, cu
misiunea de supraveghere şi prevenire a reizbucnirii incendiilor în zonele cu rafturi şi mărfuri
prăbuşite, cât şi de lichidare rapidă a focarelor nou apărute.
62
- viteza mare de propagare a incendiului influenţează direct şi creşterea vitezei căldurii degajate
de aceeaşi cantitate de substanţe combustibile supuse arderii, astfel: la înălţimea stelajului de 2-5
m, viteza de propagare a incendiului creşte de 9 ori, determinând, în acelaşi timp, creşterea
cantităţii de căldură de la 12000 kcal/min. la 110000 kcal/min.;
- gazele fierbinţi acumulate în partea superioară a depozitului se propagă lateral, incendiind, la
nivelul ultimului raft, toate materialele combustibile existente. Incendiul se propagă pe orizontală
şi prin intermediul culoarelor înguste dintre stelaje (0,7-1 m), precum şi prin căderea pe aceste
culoare a elementelor arzânde ale ambalajelor şi mărfurilor, blocând în acelaşi timp căile de
acces, fapt ce va îngreuna substanţial acţiunea de protejare cu prelate a stelajelor vecine,
evacuarea mărfurilor periclitate de incendiu şi intervenţia pentru stingere în zonele cu focare de
ardere;
- datorită temperaturilor ridicate - în jur de 870-900°C - scheletul de susţinere îşi pierde
capacitatea portantă, are loc flambarea sau prăbuşirea acestuia, odată cu mărfurile depozitate,
fapt ce va amplifica intensitatea arderii şi va îngreuna şi mai mult intervenţia pentru stingere.
Când incendiul atinge anumite proporţii, propagarea lui este favorizată şi de următoarele condiţii
de depozitare:
- în cazul depozitării în vrac, pe poliţe sau palete, oxigenul are acces mai uşor la materiale decât
în cazul stivuirii compacte, arderea fiind mai intensă şi propagarea incendiului mai rapidă;
- distanţa mică dintre palete şi între mărfurile combustibile facilitează propagarea incendiului pe
orizontală;
- spaţiile dintre palete se transformă în coşuri tipice de propagarea incendiului pe verticală, efect
deosebit de mare în cazul rafturilor cu materiale cu combustie lentă, care favorizează funcţionai
coşurilor timp îndelungat. După încălzirea acestora, viteza de propagare a incendiului este de 10-
40 m/min., iar viteza de ardere a lemnului obişnuit, exprimată în kcal/m2 sau în kg/min, creşte
proporţional cu înălţimea raftului.
3. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
În cooperare cu personalul tehnic şi de deservire a depozitului cu stelaje înalte, pe timpul
recunoaşterii, comandantul intervenţiei va stabili:
- existenţa persoanelor rămase în depozit şi aflate în pericol, numărul şi starea lor, căile şi
metodele de salvare a acestora;
- natura, cantitatea şi clasa de pericol ale mărfurilor depozitate;
- tipul stelajelor şi materialul din care acestea sunt confecţionate;
- modul de depozitare a mărfurilor în sectorul incendiat (pe poliţe sau în conteinere) şi
materialele din care sunt confecţionate abma lajele, paletele şi conteinerele;
- efectul incendiului asupra stelajelor, starea acestora şi eficacitatea instalaţiei speciale de
stingere tip sprinkler pentru protecţia elementelor de construcţie ale depozitului şi ale stelajelor;
- efectul substanţelor stingătoare ce vor fi folosite pentru stingere asupra mărfurilor depozitate şi
pericolul activării unor reacţii exoterme sau al facilitării formării amestecurilor explozive;
- gradul de inundare cu fum, starea trapelor, dacă acestea au fost acţionate sau nu, necesitatea
practicării de deschideri în acoperiş sau a folosirii mijloacelor specializate din dotarea
autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat;
- numărul şi starea agregatelor de transport şi de ridicare a mărfurilor (moto sau
electrostivuitoare, translatoare, cărucioare, benzi transportoare etc.) şi posibilitatea folosirii lor
pentru evacuarea paletelor sau conteinerelor din sectoarele periclitate de incendiu;
63
- numărul culoarelor longitudinale şi transversale din depozit şi gradul de blocare a acestora cu
agregatele de transport şi ridicare în stare de nefuncţionare, din cauza deconectării şi scoaterii de
sub tensiune a instalaţiilor electrice de forţă şi iluminat; necesitatea şi posibilitatea evacuării lor
din zonă, pentru a crea condiţii favorabile de acces servanţilor şi agregatelor necesare evacuării
mărfurilor şi stingerii incendiului;
- personalul muncitor şi agregatele în funcţiune ce pot fi folosite pentru evacuarea mărfurilor,
precum şi existenţa unor zone libere, în care să fie depozitate paletele sau conteinerele
neincendiate;
- platforma pe care vor fi depozitate paletele şi conteinerele incendiate, în vederea salvării
mărfurilor afectate şi a stingerii micilor focare pătrunse în masa acestora.
b). Substanţe stingătoare
În alegerea substanţelor stingătoare, comandantul intervenţiei va ţine cont de natura şi clasa de
pericol a mărfurilor depozitate în tronsonul incendiat şi ale celor aflate în pericol.
Pentru stingere, se recomandă folosirea apei refulată cu ţevi tip „C” şi ajutaje pulverizatoare sau
spuma cu coeficient mare de înfoiere.
Pulberea stingătoare tip „Florex” se va folosi, în special, în cazul incendiului la lichide
combustibile păstrate în ambalaje.
c). Stingerea
A stăpâni un incendiu într-un depozit cu stelaje înalte este o problemă foarte dificilă, din cauza
propagării accelerate a incendiului pe verticală, în spaţiile puternic ventilate ale depozitelor
paletizate.
Datorită spaţiului îngust al intervalelor dintre stelaje, accesul liber la acestea, în caz de incendiu,
este mult îngreunat, la aceasta contribuind şi pericolul pierderii capacităţii portante a stelajelor
metalice, urmată de prăbuşirea mărfurilor, blocarea culoarelor şi creşterea intensităţii arderii. De
aceea, succesul în acţiunea de stingere a incendiilor la depozitele cu stelaje înalte va depinde de:
- păstrarea în perfectă stare de funcţionare a detectoarelor de toate tipurile, instalate în cât mai
multe planuri, unul deasupra celuilalt, pentru a detecta cu certitudine fumul şi căldura, încă din
prima fază a incendiului, precum şi asigurarea funcţionării perfecte a instalaţiei sprinkler;
- asigurarea continuităţii acţiunii capetelor sprinkler până la lichidarea completă a incendiului,
chiar dacă acest lucru se va produce după trecerea timpului de o oră şi jumătate şi după epuizarea
rezervei de apă a acestora, în care scop vor fi destinate, special, maşini de 1uptă cu capacitate
mare, care să pompeze apa în instalaţii sau să mări debitul capetelor sprinkler intrate în
funcţiune;
- întocmirea, cunoaşterea şi aplicarea unui plan unic de intervenţie viabil, în care forţele şi
mijloacele să fie folosite în raport de posibilităţile reale de acces la locul incendiului şi de
eventualele implicaţii generate de dimensiunile reduse ale culoarelor, de blocarea acestora cu
maşinile şi instalaţiile de transport al paletelor şi conteinerelor sau cu mărfurile prăbuşite.
Totodată, planul trebuie să prevadă concentrarea rapidă şi intrarea în acţiune a forţelor în timp
util, ştiindu-se că timpul de 5-8 min, calculat pentru concentrarea la locul incendiului, depăşeşte
cu mult durata admisă pentru evoluţia liberă a incendiului.
Stingerea se organizează pe două sectoare de intervenţie:
- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului în depozit şi
evacuarea valorilor materiale depozitate;
- un sector de intervenţie pentru desfacerea conteinerelor sau paletelor evacuate şi stingerea
eventualelor focare pătrunse în int rul acestora.
64
Dispozitivul pentru stingere se va realiza pe culoarele secundare, lăsându-se culoarele principale
libere, pentru introducerea electro sau motostivuitoarelor ce vor evacua paletele şi conteinerele
cu mărfuri ameninţate de incendiu.
Servanţii trebuie echipaţi cu costume de protecţie anticalorică şi aparate izolante, ştiindu-se că
depozitele de mărfuri cu stelaje înalte nu suînt prevăzute cu instalaţii de ventilaţie, ci numai cu
trape de evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi, care trebuie acţionate după realizarea
dispozitivului de intervenţie. Ei vor acţiona cu ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare, la capetele
stivelor şi nu în interiorul culoarelor, pentru a evita accidentarea lor, în cazul pierderii capacităţii
portante a stelajelor şi prăbuşirea acestora.
Pentru acţiunea la înălţime, vor fi folosite scările baston sau culisabile, instalate în interior, pe
stelajele neafectate de incendiu, bine ancorate. Servanţii se vor asigura cu cirligele de siguranţă
de treptele scărilor, de unde, cu ajutajele pulverizatoare, vor acţiona de sus în protejând în primul
rând elementele portante ale construcţiei şi stelajele şi apoi paletele sau conteinerele cu mărfuri
incendiate.
Pentru pătrunderea în depozitul incendiat folosind agregatele speciale de pe autospeciala pentru
evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat (picamer, perforator, aparat de sudură etc),
comandantul intervenţiei va ordona practicarea unor deschideri în pereţii depozitului sau
desfacerea panourilor ce acoperă intrările în tunelurile special amenajate în pereţii construcţiilor,
prin care va introduce dispozitivele de luptă.
Întrucât culoarele foarte înguste împiedică accesul servanţilor în depozit şi evacuarea
materialelor, comandantului intervenţiei îi revine importanta sarcină de a lichida incendiul în
tronsonul în care a izbucnit. De aceea, întreaga acţiune trebuie subordonată acestui deziderat,
majoritatea forţelor şi mijloacelor trebuind dirijate pentru lichidarea incendiului în limitele
găsite.
În cooperare cu organele de miliţie şi subunităţile de gărzi patriotice, comandantul intervenţiei va
organiza evacuarea şi depozitarea corespunzătoare a mărfurilor periclitate de incendiu, pentru a
le feri de efectul focului, fumului şi apei, precum şi paza acestora.
Pătrunzând în focar, servanţii vor lichida incendiul la exteriorul paletelor sau conteinerelor, după
care, folosind mijloacele mecanizate din dotarea depozitului, le vor scoate de pe rafturi şi le vor
transporta pe platforma de depozitare, unde se va acţiona pentru stingerea focului pătruns în
interiorul mărfurilor.
În cazul inundării masive cu fum, pentru evacuarea rapidă a acestuia şi dirijarea incendiului pe o
anumită direcţie, se vor executa deschideri în planşeul acoperişului, în zona incendiată, care vor
fi folosite şi pentru acţiunea directă asupra incendiului, cu jeturi pulverizate de sus în jos.
Crearea condiţiilor optime de lucru pentru servanţi (reducerea cantităţii de fum şi căldură)
trebuie să constituie grija permanentă a comandantului intervenţiei. în acest scop, el va folosi
electroexhaustoarele şi electroventilatoarele din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului,
gazelor şi pentru iluminat, va asigura cu regularitate rulajul, odihna, ajutorul medical şi hrănirea
servanţilor care lucrează în condiţii foarte grele.
Indiferent de condiţiile în care se acţionează, concomitent cu activitatea de stingere, comandantul
intervenţiei va organiza şi evacuarea paletelor sau conteinerelor din sectoarele vecine ameninţate
de incendiu, folosind auto sau electrostivuitoarele şi translatoarele din dotarea obiectivului.
Organizarea circuitului de evacuare cu aceste agregate trebuie încredinţată dispecerului sau
mecanicului şef al obiectivului, care este specializat în conducerea acestor activităţi.
După lichidarea incendiului, comandantul intervenţiei este obligat să continue acţiunea de
scoatere din zona cuprinsă de incendiu a paletelor sau conteinerelor afectate şi, pe platforme
65
special amenajate, să execute desfacerea mărfurilor şi lichidarea focarelor mici, pătrunse în masa
materialelor.
Dacă la subsoluri sau la nivelul parterului s-au acumulat mari cantităţi de apă, vor fi folosite
ejectoarele pentru ape mici în operaţiunea de îndepărtare a acesteia.
Pentru prevenirea izbucnirii unor noi incendii, pe timpul activităţii de repunere în funcţiune a
instalaţiilor afectate, proces în care vor fi folosite şi aparatele de sudură, comandantul
intervenţiei va desemna efectivele şi tehnica de luptă a formaţiei civile de pompieri din obiectiv
să supravegheze lucrările. Numai cu caracter de excepţie, el va lăsa, în acest scop, şi forţe din
dotarea subunităţii.
66
c). la elementele de construcţie ale garajelor, cu posibilităţi de propagare a incendiilor la
autovehicule, ca urmare a căderii jeraticului sau prăbuşirii acoperişurilor peste acestea;
d). în atelierele de întreţinere şi reparaţii ale autovehiculelor a aferente garajului, datorită folosirii
focului deschis în prezenţa substanţelor combustibile, în secţiile de spălare şi degresare sau în
atelierele de sudură, forje, electricitate, tâmplărie, vopsitorie etc.;
e). în depozitele de piese de schimb, de carburanţi şi lubrifianţi.
La autovehicule, pericolul de incendiu este determinat de combustibilul cu care acestea
funcţionează, tapiţeria şi îmbrăcămintea interioară, cablurile electrice, vopseaua, cauciucurile şi
celelalte materiale combustibile ce se găsesc pe autovehicule sau se transportă de către ele.
De asemenea, pericolul de incendiu la acestea mai este determinat de cantităţile suplimentare de
benzină transportată în bidoane şi canistre, de prezenţa remorcilor de transport al buteliilor de
aragaz încărcate cu propan, care pot exploda datorită neetanşeităţilor.
În garaje, pericolul de incendiu este generat, în primul rând, de existenţa unui număr mare de
autovehicule, garate pe suprafeţe mici, a carburanţilor din rezervoare, a vaporilor de benzină.
În sectorul de întreţinere pericolul de incendiu este generat şi de prezenţa cârpelor îmbibate în
ulei şi a carburanţilor şi lubrifianţilor revărsaţi.
La propagarea incendiului la garaje mai contribuie şi lipsa compartimentărilor, precum şi
existenţa acoperişurilor combustibile.
În caz de incendiu la autovehiculele aflate în garaje, de cele mai multe ori se produce explozia
rezervoarelor cu benzină, fapt ce contribuie la revărsarea lichidelor pe pardoselile garajelor şi
propagarea incendiului la autovehiculele vecine, la încăperile auxiliare, în gropile de întreţinere
şi gurile de canalizare.
Prin arderea benzinei, uleiului, cauciucurilor etc., se dezvoltă temperaturi ridicate. Totodată,
volumul mare al garajului, înălţimea acestuia, existenţa multor deschideri favorizează crearea
curenţilor de convecţie în spaţiul incendiat, care vor accelera schimbul de gaze şi vor favoriza
propagarea incendiului la elementele combustibile ale acoperişului, producând deformarea
elementelor metalice de susţinere ale acestuia şi prăbuşirea lor.
Existenţa în ateliere a buteliilor de oxigen şi butoaielor de carbid necesare sudurilor, prezintă un
mare pericol, în caz de explozie, atât pentru viaţa servanţilor cât şi pentru construcţiile
incendiate, pe care le distrug, amplificând şi mai mult intensitatea arderii.
Degajarea unor temperaturi ridicate şi a fumului în cantităţi mari, împiedică desfăşurarea rapidă a
recunoaşterii, realizarea dispozitivului de luptă şi începerea operaţiunii de evacuare a
autovehiculelor neincendiate.
La propagarea incendiului şi îngreunarea acţiunilor de evacuare mai contribuie şi existenţa
autovehiculelor demontate pentru reparaţii, unele cu motoarele scoase, altele fără roţi.
În garaje, pe timpul intervenţiei pentru stingerea incendiilor, apare frecvent pericolul de
intoxicare şi explozie.
Riscul de intoxicare în atelierele de reparare a autovehiculelor este datorat, în primul rând,
gazelor de eşapament. De asemenea, mulţi dintre detergenţii folosiţi pentru curăţirea motoarelor
şi şasiurilor sunt extrem de nocivi: tricloretilena, percloretilena şi mai ales tetraclorura de carbon.
Riscul exploziei, în atelierele de reparaţii şi în garaje, derivă din posibilitatea formării unor
amestecuri de gaze şi vapori de benzină.
Consecinţe dezastruoase pot avea exploziile de amestecuri aer-vapori de benzină, formate în
recipienţi. Aceştia, sub enorma presiune a exploziei, pot să se deformeze sau să se rupă.
Amestecuri de aer şi vapori explozivi de benzină se formează ori de câte ori într-un metru cub de
aer sunt prezente de la 60 g la 250 g benzină sub formă de vapori.
67
Comportarea vaporilor de benzină în aer
Benzina auto este un amestec de hidrocarburi cu puncte diferite de aprindere (-30 la + 200°C).
Vaporii de benzină sunt de trei-paitru ori mai grei decât aerul, la temperatura de .....
68
Rezultat al politicii partidului şi statului nostru de dezvoltare armonioasă a tuturor zonelor ţării,
pe teritoriul patriei noastre au apărut numeroase obiective industriale petroliere, chimice şi
petrochimice, care impun transferul masiv al materiilor prime (petrolul), al produselor de bază
pentru industriile chimice (clor, sulf etc.), al monomerilor şi al reactivilor necesari multiplelor
sinteze organice. De asemenea, dispunerea pe întregul teritoriu al ţării a unor puncte de
realimentare cu carburanţi, unele situate în interiorul oraşelor, altele la distanţe mari de calea
ferată, precum şi necesitatea transportului rapid şi în cantităţi mici a unor substanţe extrem de
valoroase, au impus organizarea transportului (rutier cu ajutorul camioanelor cisternă, al
semiremorcilor cisternă sau al altor autocamioane clasice sau specializate.
1. Substanţe periculoase transportate pe căile rutiere
Cu mijloacele auto se transportă pe căile rutiere substanţe periculoase, cum sunt:
- hidrocarburi lichide;
- gaze lichefiate din cele trei categorii: hidrocarburi gazoase, gaze chimice, fluide
criogenice (substanţe solide topite, diverse produse şi substanţe chimice);
- substanţe radioactive.
Mijloacele care transportă hidrocarburi lichide, prin tonajul lor, sunt cele mai numeroase.
Riscurile acestor transporturi sînt bine cunoscute şi merg de la incendiu până la explozii.
Atât hidrocarburile lichefiate (butanul, propanul, propilena etc), cât şi gazele chimice (clorul,
amoniacul etc), prezintă cele mai mari pericole de explozie şi incendiu, pentru că se lichefiază la
temperaturi şi presiuni obişnuite.
Scăparea gazelor chimice ridică probleme deosebite din punct de vedere al intervenţiei, întrucât
clorul atacă căile respiratorii şi provoacă asfixierea organismului. Pe de altă parte, aceste gaze
devin corozive în contact cu umiditatea din aer, masa toxică ce ia naştere în aceste condiţii
putând fi deplasată, în funcţie de direcţia vânturilor dominante, la mari distanţe.
Fluidele criogenice sunt gazele transportate în stare lichidă, la temperaturi foarte joase, de tipul
produselor de distilare a aerului lichid (oxigen, azot, argon etc.). Pericolul acestora este mai puţin
important decât al gazelor chimice, numai oxigenul fiind capabil să activeze arderile.
Substanţele solide topite se transportă în stare lichidă, întrucât ele trebuie să fie reutilizate sub
această formă. Din respectiva categorie fac parte: fonta transportată în stare lichidă, provenită de
la furnalele înalte ale oţelăriilor; gudroanele; sulful necesar sintezei acidului sulfuric, care are
caracteristica de a fi combustibil, dar mai ales aceea de a forma gazul sulfuros, care este foarte
toxic.
Cu excepţia gudroanelor, oare se transportă pe căile de circulaţie rutieră, celelalte substanţe
topite se transportă pe calea ferată.
Iată caracteristicile câtorva produse care se transportă: monomerii organici, la fel ca şi alcoolii,
prezintă pericole de incendii şi explozii şi, uneori, sunt toxici; produsele acide şi bazice sunt
corozive; derivaţii halogenaţi şi derivaţii fenolului sunt toxici în majoritatea cazurilor.
Substanţele chimice explozive sunt foarte periculoase, întrucât arderea lor se face fie prin simpla
creştere a temperaturii, fie prin şocuri şi prin reacţie chimică spontană (numeroşi derivaţi şi
nitraţi aromatici).
În sfârşit, produsele radioactive cele mai periculoase sunt produsele lichide şi pulverulente.
Circulaţia lor este din ce în ce mai frecventă, deoarece toate marile industrii şi laboratoare de
cercetare utilizează astfel de substanţe.
Produsele periculoase transportate pe căile rutiere prezintă următoarele pericole principale:
pericolul de incendiu, de explozie, de arsuri. de toxicitate, de coroziune şi de radioactivitate.
69
Camioanele cisternă sunt vehicule specializate, la care cisterna şi echipamentul său de pompare
şi de distribuţie sunt instalate permanent pe şasiu şi sunt destinate transportului lichidelor şi
gazelor. Capacitatea acestui echipament variază între 3500 şi ...........
82
- natura substanţelor care ard şi pericolul ce-1 prezintă pentru oameni şi pentru vagoanele
vecine, ce substanţe stingătoare pot fi folosite în acţiunea de stingere;
- locul de garare a vagoanelor scoase şi posibilitatea de continuare a acţiunii de stingere a
acestora;
- pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru podurile din apropierea tunelului, pentru
obiectivele sau gospodăriile cetăţeneşti din zonă, prezenţa pădurilor, distanţa până la acestea şi
gradul de afectare a lor, în cazul propagării incendiului la ele;
- direcţia de scurgere a lichidelor revărsate şi pericolul de deversare a lor în sursele de apă
naturale, necesitatea blocării canalelor de scurgere sau a realizării unor batale de colectare,
stingere şi recuperare a acestora, precum şi necesitatea instalării pe sursa naturală de apă a unor
baraje flotante pentru oprirea scurgerii lichidului în aval de locul avariei.
b). Substanţe stingătoare
În raport de substanţele supuse arderii, de natura şi comportarea lor la foc, substanţele stingătoare
cele mai utilizate în acest gen de incendii sunt:
- pulberi stingătoare, combinate cu spumă chimică, pentru stingerea incendiilor de
produse chimice şi petroliere transportate în cisterne;
- apa refulată sub forma jetului pulverizat, pentru stingerea incendiilor la mărfurile
generale transportate;
- apa refulată sub forma jetului compact, pentru răcirea pereţilor şi boltei tunelului, cât şi
a pereţilor vagoanelor de transport de mărfuri generale.
c). Stingerea
Acţiunea de stingere începe cu decuplarea şi scoaterea din tunel, pe la ambele capete ale
acestuia, a vagoanelor şi cisternelor neincendiate, operaţiune care trebuie făcută sub protecţia a
două-trei ţevi cu apă de tip „B”, cu misiunea de răcire a acestora sau de lichidarea focarelor
existente la exteriorul lor. Acţiunea de răcire continuă şi în zona de evacuare şi garare a acestor
vagoane şi cisterne, destinându-se special ţevi în vederea realizării acestui scop. După asigurarea
garării, vagoanele de transport de mărfuri generale se desfac şi se verifică dacă incendiul a
pătruns sau nu în masa de mărfuri. Când se descoperă mici focare, mărfurile se descarcă din
vagoane şi se aşază pe platforme, unde se execută lichidarea acestora. Mărfurile neincendiate se
păstrează în vagoane sau, în situaţia când pereţii acestora au fost afectaţi de incendiu,
depozitează separat, după descărcarea lor, pe platforme destinate acestui scop. Vagoanele
cisternă se răcesc până când temperatura pereţilor acestora va reveni la temperatura mediului
ambiant, limitându-se, în acest fel, pericolul exploziei pernelor de vapori acumulate în zona
domurilor, datorită căldurii radiate.
Conducerea acţiunilor în acest punct va fi încredinţată unui şef de sector (ofiţer, subofiţer), care
va stabili natura mărfurilor incendiate şi gradul de pericol ce-1 prezintă acestea pentru oameni şi
vecinătăţi (pericolul intrării în reacţie a substanţelor transportate cu apa refulată sau, la contactul
dintre substanţele chimice, pericolul degajării vaporilor şi gazelor toxice, pericolul de explozii
etc).
Acţiunea de stingere se organizează din direcţia celor două intrări. În cadrul acţiunii de stingere,
la fiecare intrare se va organiza:
- un sector de evacuare a vagoanelor şi cisternelor neincendiate şi de stingere a flăcărilor
de la ieşirea din tunel;
- un sector de stingere a incendiului în tunel, la locul accidentului.
Succesul în acţiunea de stingere a incendiului izbucnit în tunelul de cale ferată depinde de
rapiditatea cu care se concentrează forţe şi mijloace suficiente la ambele intrări ale tunelului.
83
Când distanţa de la gura tunelului până la locul accidentului este mare, se recomandă ca
după evacuarea vagoanelor şi cisternelor neincendiate, operaţiune executată în prezenţa unor ţevi
cu misiune de răcire, să se introducă direct în tunel la locul incendiului, platformele cu maşini de
luptă aşezate în ordinea arătată. Pe parcurs se va realiza dispozitivul de alimentare cu apă a
acestora din exteriorul tunelului, de-a lungul şinelor de cale ferată, până la maşinile care
acţionează la incendiu, în perioada când se realizează dispozitivele de alimentare, maşinile de
luptă de pe platforme se vor alimenta cu apă din vagoanele cisternă şi din tenderele
locomotivelor cu aburi care au fost ataşate garniturii de intervenţie.
Pentru limitarea efectului căldurii radiate, de la intrarea în tunel şi până la amplasarea garniturii
în apropierea focarului, se recomandă să se acţioneze cu ciuperca pulverizatoare de pe primul
tun.
La ajungerea în zona incendiată, se va acţiona, la început cu pulberea stingătoare de tip „Florex”,
în scopul micşorării intensităţii arderii, iar ulterior, cu spuma aeromecanică, pentru lichidarea
incendiilor la cisternele cu produse chimice şi petroliere, sau cu apă pulverizată, pentru stingerea
incendiilor la vagoanele de transport de mărfuri generale.
Se atrage în mod deosebit atenţia asupra necesităţii luării tuturor măsurilor de prevenirea
accidentelor rezultate din prăbuşirea boitei tunelului în zona incendiată sau a exploziei
vagoanelor cisternă şi a altor recipienţi cu lichide combustibile. Servanţii vor acţiona de la
distanţă mai mare de incendiu, fiind amplasaţi lângă pereţii laterali ai tunelului, înaintarea
făcându-se numai la ordinul comandantului de intervenţie, care, pe baza constatărilor proprii, va
aprecia necesitatea apropierii acestora de foc şi a reamplasării lor în vederea lichidării
incendiului.
Pentru asigurarea unor condiţii optime de lucru, este nevoie să se asigure o bună iluminare a
sectoarelor de stingere, folosindu-se proiectoarele de pe maşinile amplasate pe platformele
garniturii de intervenţie sau instalându-se proiectoare alimentate cu curent de către autospeciala
pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat.
În scopul limitării scurgerilor de produse pe şanţurile de colectare a apelor pluviale, se vor
amenaja diguri de pământ sau de nisip, înalte de cel puţin 50 cm, iar zonele îndiguite vor fi
acoperite cu spumă, până la evacuarea vagoanelor şi cisternelor neincendiate. După aceasta, se
vor realiza gropi sau bataluri în afara tunelului, în care produsele revărsate vor fi colectate în
vederea recuperării lor.
Ţinându-se cont de condiţiile foarte grele în care se acţionează, comandantul intervenţiei trebuie
să ia, de la început, măsuri de organizare a rulajului şi odihnei servanţilor şefi de ţeava în
exteriorul tunelului.
Pentru prevenirea accidentelor, în tunel va acţiona numai personalul strict necesar lucrului la
incendiu (şefii de ţeava şi 1-2 toporaşi), pentru fiecare sector în parte.
88
specialişti, hotărârile luându-se în comun, iar măsurile specifice ordonându-se de către fiecare şef
personalului subordonat.
Modul de acţiune, substanţele stingătoare şi tehnica lucrului se aleg în raport de compartimentul
sau încăperea unde se află locul incendiului, de substanţa sau materialele care ard, precum şi de
tipul de navă. Un incendiu la cabine sau la sala de maşini nu se stinge în acelaşi mod cu
incendiul izbucnit într-o sală de mărfuri sau într-un depozit de muniţii sau explozivi.
Când incendiul a izbucnit la magaziile de mărfuri, stingerea se organizează pe două sectoare de
intervenţie, astfel:
- un sector de intervenţie în partea dinspre pupa navei;
- un sector de intervenţie în partea dinspre prova navei, ambele cu misiunea de localizare
şi lichidare a incendiului în magazia incendiată, precum şi de protecţie contra incendiului a
mărfurilor din magaziile vecine, de evacuare a acestora din calele ameninţate şi de răcire a
pereţilor despărţitori.
Când incendiul a izbucnit la castelul navei, stingerea se organizează tot pe două sectoare
de intervenţie:
- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare a incendiului la încăperile de locuit şi
de serviciu şi la sala maşinilor;
- un sector de intervenţie cu misiunea de limitare a propagării incendiului spre magaziile
de mărfuri şi de protecţie a acestora împotriva efectelor căldurii radiate.
În scopul dirijării incendiului spre exteriorul navei, acţiune ce va favoriza limitarea propagării
lui, comandantul intervenţiei trebuie să ceară căpitanului navei să schimbe orientarea acesteia, fie
prin lăsarea la pupa a unei noi ancore, fie folosind un remorcher.
Dacă incendiul ameninţă navele vecine sau instalaţiile portuare, comandantul intervenţiei
trebuie să ceară comandantului portului să ordone fie deplasarea navei în larg, unde se va
desfăşura acţiunea de stingere, fie scoaterea de la chei a avelor ameninţate.
Când recunoaşterea a putut stabili cu precizie locul incendiului, proporţiile şi direcţiile lui de
propagare, comandantul intervenţiei va interveni cu ţevi de apă tip „C” cu jet pulverizat sau cu
gaze inerte, pulbere stingătoare „Florex” sau ţevi generatoare de spumă.
La incendiile din cale şi din sălile maşinilor, direcţiile de atac vor fi de sus în jos, fapt
condiţionat de lipsa altor intrări în cale decât panourile acestora, situate la partea lor superioară,
servanţii subunităţii având de luptat, în special, cu fumul şi cu temperaturile ridicate.
Pentru acţiunea directă într-o cală, comandantul intervenţiei trebuie să destine cel puţin
patru ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare şi patru ţevi generatoare de spumă de 5000 1/min.
Accesul în compartimentul incendiat este întotdeauna foarte dificil, în prezenţa fumului dens, a
gazelor toxice fierbinţi şi a flăcărilor. Pericolul este agravat şi de bioxidul de carbon folosit, în
faza iniţială de intervenţie, de către echipajul navei.
Pentru a se asigura accesul servanţilor la locul focarului, comandantul intervenţiei va cere
comandantului navei să acţioneze sistemul de ventilaţie din coridoarele ce duc spre
compartimentele incendiate, precum şi pe cel din aceste încăperi. Personalul specializat, care va
executa această misiune, va fi echipat cu aparate izolante sau cu măşti contra fumului şi va
acţiona în echipe de câte doi, pentru întrajutorare.
Când compartimentul incendiat este prevăzut cu două deschideri, comandantul
intervenţiei, după ce şi-a amplasat servanţii cu ţevi în dreptul acestora, va ordona deschiderea
alternativă a uşilor, obţinând astfel evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi şi descoperirea rapidă a
focarului, asupra căruia se va acţiona imediat de către servanţii respectivi.
89
Rezultate foarte bune, în acest sens, se obţin prin folosirea mijloacelor specializate din
dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat, care trebuie aduse pe
navă, în apropierea locului incendiat, chiar pe timpul realizării dispozitivelor premergătoare de
luptă.
Electroexhaustoarele trebuie amplasate în partea superioară a compartimentului
incendiat, unde s-au acumulat cele mai mari cantităţi de fum, gaze toxice şi gaze fierbinţi,
executându-se, în acest scop, deschideri în plafonul compartimentului inundat cu fum. Se vor
instala, însă, electroexhaustoare şi în partea inferioară a încăperii, acolo unde a izbucnit
incendiul, în scopul descoperirii şi lichidării rapide a acestuia.
Pentru stingere, este absolut necesar ca şefii de ţeava să ajungă în timpul cel mai scurt la
locul incendiului, folosind scările de la prova sau pupa navei, cât şi punţile situate deasupra calei
incendiate, în scopul limitării propagării incendiului, realizându-se un dispozitiv de stingere
etajat.
Ţevile vor fi introduse prin lucarnele calelor, până la fundul acestora, servanţii fiind
asiguraţi cu cordiţe şi echipaţi cu aparate izolante.
O atenţie deosebită trebuie acordată protecţiei calelor vecine, prin controlul temperaturii pereţilor
despărţitori de cala incendiată şi destinarea unor ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare, cu
misiunea de răcire.
Mărfurile vor fi acoperite cu prelate şi umectate continuu, iar dacă acestea sunt depozitate
până în apropierea peretelui calei incendiate, se vor lua măsuri de îndepărtarea lor din această
zonă.
Pantru asigurarea intervenţiei cu spumă, în vederea micşorării cantităţilor de fum, se vor realiza
dispozitive de rezervă cu ţevi generatoare, amplasate în apropierea panourilor calelor.
Servanţii vor acţiona la aceste incendii la fel ca la intervenţia pentru stingerea incendiilor din
depozitele de mărfuri, folosind jetul pulverizat pentru stingerea incendiilor de la suprafaţa
mărfurilor sau baloturilor.
Concomitent cu stingerea incendiilor se execută scoaterea din magazii a sacilor, baloturilor,
paletelor sau conteinerelor şi depozitarea acestora pe punţi sau pe chei, unde se organizează
desfacerea lor, în vederea lichidării focarelor din masa produselor. Această activitate se
desfăşoară într-un sector special organizat şi dotat cu ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare şi
robinet.
În cazul când nu se poate ajunge direct în calele incendiate, se vor executa, cu ajutorul aparatelor
de sudură, deschideri cu diametrul de 100-150 mm în pereţii despărţitori, prin care se va refula
apă pulverizată. Pentru protecţia calelor vecine pline cu mărfuri şi ameninţate de incendiu,
comandantul intervenţiei, de acord cu comandantul navei, va trece la ermetizarea acestora şi
umplerea lor cu bioxid de carbon.
Foarte dificilă este situaţia când în cala cu mărfuri incendiate nu se poate pătrunde decât
prin singura deschidere existentă în aceasta şi acoperită cu un panou. În acest caz, comandantul
intervenţiei va încerca să atace incendiul pe la partea de sus a panoului, cu ajutorul ţevilor de apă
cu ajutaje pulverizatoare.
Pentru pătrunderea şefilor de ţeavă în cală, în vederea acţiunii directe asupra incendiului, se va
proceda astfel:
- se vor instala electroexhaustoarele de pe autospeciala pentru evacuarea fumului, gazelor şi
pentru iluminat în spatele panoului, asigurându-se o evacuare masivă a fumului şi gazelor
fierbinţi;
90
- în faţa panoului, se vor plasa electroventilatoarele, care vor introduce aer proaspăt în
cală;
- servanţii şefi de ţeavă, asiguraţi cu costume de protecţie anticalorica şi aparate izolante,
bine ancoraţi cu cordiţele de salvare, vor pătrunde în cală pe direcţia refulării aerului proaspăt.
Acţionând cu jet pulverizat, aceştia vor răci atmosfera plină de gaze fierbinţi şi de substanţe
combustibile deshidratate, ca efect al acţiunii căldurii radiate şi, precipitând fumul, vor descoperi
adevăratul focar, asupra căruia vor acţiona imediat, asigurând, totodată, începerea operaţiunii de
îndepărtare din zonă a mărfurilor periclitate de incendiu.
Incendiul propagat la exterior va fi atacat cu jeturi compacte de apă refulate de ţevi tip
„B”, servanţii amplasându-se pe poziţii de lucru cât mai aproape de zonele prin care acesta se
manifestă, având curenţii de aer în faţă.
Pentru prevenirea accidentelor (înec, prăbuşirea de la mare înălţime), servanţii care
acţionează pe punţile exterioare vor fi echipaţi cu centuri de salvare şi asiguraţi cu costume de
protecţie anticalorica şi corzi de salvare ancorate de balustradele navei.
Când accesul în compartimentul incendiat a devenit imposibil datorită intensităţii incendiului,
comandantul intervenţiei va trece la acţiunea de limitare a propagării incendiului, protejând
compartimentele şi încăperile vecine prin acţiunea ţevilor tip „B”, iar pentru stingere în cala sau
compartimentul afectat, cu acordul comandantului navei, va proceda la inundarea acesteia.
Inundarea trebuie să se facă repede şi fără nici o ezitare, când încăperea conţine materiale
explozive sau care degaje gaze explozive (muniţii, explozivi, nitraţi etc.), deschizându-se larg
panourile calelor incendiate.
În situaţia incendiului inaccesibil, fie datorită imposibilităţii apropierii de focar, fie pentru că
acesta nu a putut fi descoperit (în cazurile când incendiul a izbucnit la partea de jos a calei şi
aceasta este încărcată în întregime), sarcina stingerii incendiului sau numai a micşorării in-
tensităţii arderii şi a menţinerii lui în stare de dezvoltare lentă, până când se vor pune în funcţiune
mjloace de stingere mai eficiente, va fi încredinţată instalaţiilor fixe de stingere de la bordul
navei (instalaţiile de stingere cu apă pulverizată, instalaţiile tip sprinkler, instalaţiile fixe de
stingere cu C02, cu spumă mecanică sau chimică, instalaţiile de stingere cu aburi etc).
În cazuri excepţionale, când nu este posibilă o altă soluţie, după consultarea comandantului navei
şi a comandantului portului, se trece la inundarea compartimentului, concomitent cu luarea
măsurilor de securitate, pentru a se evita pierderea stabilităţii navei, răsturnarea sau scufundarea
acesteia.
În toate cazurile de incendiu, dar mai ales în cazul incendiilor ce nu pot fi stinse datorită evoluţiei
lor rapide şi a degajării de mari cantităţi de căldură şi gaze toxice fierbinţi, comandantul
intervenţiei trebuie să folosească metoda combinată de stingere, constând din lucrul instalaţiilor
fixe de stingere cu apă şi lucrul servanţilor pompieri cu accesoriile din dotarea maşinilor de
luptă.
În situaţia incendiului la calele de mărfuri, atunci când lipsesc instalaţiile fixe de stingere cu apă
pulverizată, comandantul intervenţiei va ataca direct focarul, cu ajutorul ţevilor din dotarea
subunităţii. Ţevile vor fi introduse prin panourile calelor, prin canalele de ventilaţie sau prin
orificii practicate în pereţii laterali ai calei sau în punte, cu ajutorul suflaiurilor.
Este posibil ca acest mod de lucru să nu dea totdeauna rezultatele dorite, din cauza numeroaselor
obstacole între focar şi punctele prin care se refulează apa.
Concomitent cu acţiunea de stingere a incendiului în cală, compartimentul sau încăperea afectată,
comandantul intervenţiei va lua măsuri de răcire, la exterior, a pereţilor compartimentului
91
incendiat şi a punţilor, ţinându-se cont de faptul că întreaga structură a navei este metalică şi,
deci, pericolul transmiterii incendiilor prin conducţie este foarte mare.
Pe tot timpul ducerii luptei, comandantul intervenţiei trebuie să nu uite nici o clipă că pierderea
unei nave reprezintă o pagubă însemnată pentru economia naţională.
Pe timpul ducerii luptei, comandantul intervenţiei va avea în vedere valoarea deosebit de mare a
navei, precum şi a mărfurilor transportate, luând măsuri care să conducă la stingerea cât mai
rapidă incendiului şi cu pagube cât mai mici, folosind substanţele stingătoare cele mai eficiente.
Pentru stingerea incendiilor izbucnite în încăperile de locuit şi de serviciu, vor fi respectate
aceleaşi reguli ca la stingerea incendiilor din clădiri.
Intervenţia la această categorie de incendii are, însă, şi reguli specifice lucrului pe nave, şi
anume:
- intervenţia pentru stingere începe cu acţiunea de salvare şi evacuare a persoanelor rămase în
încăperi. În cazul că pătrunderea în aceste încăperi nu e posibilă, se vor executa deschideri în
bordul navei, în zona hublourillor, prin care se vor scoate oamenii;
- pentru limitarea inundării cu fum, se va refula spuma uşoară cu coeficient mare de
înfoiere, în acest scop aducându-se pe puntea navei motogeneratorul şi substanţele stingătoare
necesare;
- in încăperi, se va acţiona cu ţevi tip „C” cu ajutaj pulverizator, o atenţie deosebită acordându-se
desfacerii placajelor pereţilor şi lichidării incendiului pătruns în izolaţia termică (plută, polistiren
expandat, poliuretan), după ce s-a determinat, prin palparea pereţilor, dacă aceştia sunt calzi sau
nu;
- ţinându-se cont de faptul că pereţii încăperilor sunt metalici şi deci pot contribui la
propagarea incendiului în încăperile vecine prin conducţie, comandantul intervenţiei este obligat
să prevină acest proce destinând ţevi tip „C” cu misiune de supraveghere şi răcire a pereţilor;
- servanţii vor lucra echipaţi cu aparate izolante şi în echipe, asiguraţi cu cordiţe. Pentru evitarea
rătăcirilor, la intrările în coridoare, în casa scărilor, în puţuri etc., se vor instala proiectoare sau
lămpi cu acumulatori.
În cazul incendiilor izbucnite în sălile de maşini, cel mai important lucru este închiderea ermetică
a deschiderilor şi punerea în funcţiune a instalaţiilor fixe de stingere cu bioxid de carbon,
concomitent cu protejarea încăperilor vecine.
Pentru stingerea incendiilor de carburanţi, se vor folosi spumele chimice sau mecanice
combinate cu pulberea stingătoare „Florex”, bioxidul de carbon, aburul sau apa pulverizată, iar la
motoarele electrice se va acţiona numai cu bioxid de carbon.
Înainte de începerea acţiunii de stingere, comandantul intervenţie va lua măsuri de verificarea
închiderii robinetelor de alimentare cu combustibil a motoarelor şi dacă instalaţiile electrice de
iluminat, de forţă şi de ventilaţie au fost deconectate şi scoase de sub tensiune, dacă s-a realizat
etanşarea sălii prin închiderea tuturor uşilor, luminatoarelor şi hublourilor.
După lichidarea incendiului, se vor lua măsuri de ventilarea încăperilor, pentru înlăturarea
pericolului de explozie a amestecurilor explozive ce s-au format, şi de evacuarea apei acumulate
pe timpul intervenţiei.
94
Operaţiunile de intervenţie, metodele şi procedeele folosite la stingere sunt aceleaşi cu cele
studiate în capitolele „Stingerea incendiilor la marile depozite de mărfuri, la depozite frigorifice,
silozuri de cereale, garaje, depouri de locomotive, garnituri de tren etc.”.
2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
În afara problemelor specifice fiecărei categorii de incendiu analizate în alte capitole ale
manualului, pe timpul executării recunoaşterii unor incendii izbucnite în magaziile de mărfuri, în
şoproanele şi pe platformele portului, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească plus
următoarele:
- pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru mărfurile din magaziile, şoproanele sau de pe
platformele în aer liber vecine, necesitatea şi posibilitatea îndepărtării acestora din zona afectată
de incendiu sau numai a protejării lor prin acoperirea cu prelate, umectate de ţevi tip „C” cu
ajutaje pulverizatoare, sau prin folosirea perdelelor şi zidurilor de apă;
- numărul garniturilor de tren şi al vagoanelor de marfă staţionate în apropierea obiectivului
incendiat, pericolul ce-1 prezintă incendiul pentru acestea şi necesitatea scoaterii lor din zonă, în
scopul creării de condiţii favorabile desfăşurării operaţiunilor de stingerere;
- prezenţa în apropierea magaziilor sau platformelor incendiate, a navelor de transport de mărfuri
generale sau periculoase, căile pe care incendiul s-ar putea propaga spre acestea, necesitatea
apărării lor contra incendiilor prin perdele şi ziduri de apă sau a remorcării şi scoaterii lor din
zonă;
- prezenţa în rada portului (acvatoriului) a şalupelor şi remocherelor de salvare dotate cu
accesorii de stingerea incendiilor, dar mai ales a navelor speciale de stins incendii, care vor
participa la acţiune dinspre mare, fie cu tunurile de apă de pe bord, fie cu liniile de furtun din
dotare, în scopul atacului circular al focarului.
b). Stingerea
În afara celor analizate la capitolul „Stingerea incendiilor în marile depozite de mărfuri”, în
acţiunea de stingere a incendiilor izbucnite în magazii şi şoproane sau pe platformele de mărfuri
în aer liber din porturi, apare în plus problema folosirii în luptă a şalupelor şi remorcherelor de
salvare, dar mai ales a navelor speciale de stins incendii, care, dispunând de accesorii de stingere
a incendiilor, în special de tunuri de apă, pot contribui direct fie la stingere, fie la alimentarea cu
apă a maşinilor de luptă, în cazul când căile de acces spre mare sunt blocate cu macarale,
elevatoare, punţi, benzi rulante, camioane şi vagoane.
O altă problemă specifică este cea a necesităţii realizării unei strânse cooperări între toate forţele
concentrate la locul incendiului şi a unei conduceri ferme de către comandamentul unic al
intervenţiei.
Fiind vorba de imense valori materiale, comandantul intervenţiei, prin grupa operativă, va
organiza evacuarea, depozitarea şi paza mărfurilor salvate, în aşa fel ca nici cea mai mică parte
din acestea să nu se înstrăineze, să se piardă sau să se distrugă.
Rămâne în continuare o mare obligaţie pentru toţi comandanţii, problema luării măsurilor de
prevenirea accidentelor, în special a înecului. Şoferii şi servanţii care lucrează în sectorul de
alimentare, vor fi echipaţi în mod obligatoriu cu veste de salvare. Se va interzice, totodată,
accesul şi staţionarea pe chei a servanţilor oare nu au atribuţiuni exprese.
95
Pericolul de incendiu este deosebit de mare, atunci când o navă se află în reparaţie şi pe aceasta
se execută lucrări de tăiere, sudură, vopsire etc., nava fiind împăienjenită de cabluri electrice şi
schele, iar echipamentele sale parţial sau integral scoase din funcţiune.
1. Caracteristicile incendiilor izbucnite în şantierele de construcţii şi reparaţii navale
Diversitatea specialiştilor şi a operaţiunilor care se execută pe o navă în construcţie sau în
reparaţie, depozitarea de însemnate cantităţi de materiale combustibile din cele mai diferite,
alături de nerespectarea în totalitatea lor a normelor de prevenirea şi stingerea incendiilor ge-
nerează însemnate pericole de incendiu pe teritoriul şantierelor de construcţii şi reparaţii navale.
Pe timpul în care se află într-un şantier, navele se pot găsi în situaţia de a fi amarate sau a nu fi
amarate.
Situaţia când nava este neamarată presupune că aceasta se află în construcţie sau în reparaţie
capitală (reparaţie de mari proporţii, executată într-un timp îndelungat). În acest caz, sarcina
asigurării prevenirii şi stingerii incendiilor pe navă revine organelor specializate ale şantierului.
Când este în situaţia de „amarat”, nava se află în şantierul naval pentru reparaţii, împreună cu
comandantul şi echipajul său, care vor răspunde de prevenirea şi stingerea incendiilor, în
cooperare cu personalul specializat al şantierului.
Vulnerabilitatea unei nave aflată în construcţie sau reparaţie provine din faptul că:
- compartimentarea de incendiu nu mai funcţionează, întrucât uşile antifoc sunt blocate cu
conductori electrici sau furtunuri de aer necesare operaţiunilor de nituire ori de sudură electrică
sau autogenă;
- materialele combustibile din structura navei sau cele care urmează a le înlocui pe acestea sunt
depozitate în toate punctele de lucru;
- se execută foarte multe tăieri şi suduri, în numeroase puncte ale navei, chiar în cele periculoase
la incendii, cum sunt cabinele de locuit, comanda navei, sălile de maşini şi pompe, calele şi
copartimentele, bunkărele şi rezervoarele.
Numeroase din incendiile izbucnite pe navele aflate în reparaţie sunt provocate datorită folosirii
incorecte a aparatelor de sudură şi de nituit, a întrebuinţării defectuoase a unor instalaţii electrice
sau a focului deschis şi nesupravegheat, în special în anotimpurile cu temperaturi scăzute.
Un mare pericol de propagare a incendiului odată izbucnit există pe bordurile pacheboturilor, din
cauza cantităţilor mari de materiale combustibile ce se găsesc pe acestea, a existenţei
numeroaselor cabine şi compartimente mici, a coridoarelor lungi şi strâmte, a caselor scărilor şi
puţurilor pentru ascensoare etc. Acestea, în caz de incendiu, îndeplinesc rolul unor coşuri de fum
sau canale de ventilaţie, contribuind la propagarea rapidă a incendiului pe verticală şi inundarea
cu fum şi gaze fierbinţi a întregii nave şi transformând un început de incendiu într-un incendiu de
mari proporţii.
Pericol foarte mare de incendiu există şi pe bordul petrolierelor şi al navelor care transportă gaze
lichefiate aflate în reparaţie.
Din grupa materialelor combustibile care contribuie la propagarae incendiilor pe navele aflate în
construcţie sau în reparaţie, fac parte:
- lemnul, talaşul, mobilierul, cleiul, lacurile şi vopselele;
- pulberile combustibile aflate pe marginile şi pe tălpile grinzilor, pe bordaje, în conductele de
ventilaţie sau în planşeele duble, care, turbionate, pot forma amestecuri explozive, aanorsabile de
la orice sursă de foc deschisă;
- îngrămădirile de odgoane, împletituri de cânepă sau de alte materiale folosite în operaţiunile de
încărcare sau descărcare a navelor;
96
- deşeurile de hidrocarburi lichide sau gazoase rămase în compartimentul de propulsie
(sala maşinilor);
- noroiul şi sedimentele depuse în tancurile petroliere, precum şi vaporii şi gazele
inflamabile rămase în acestea, ca urmare a spălării şi degazării lor necorespunzătoare, înainte ca
nava să fie trimisă în şantierul de reparaţie. În mod corect, degazarea cisternelor se face prin
spălarea cu ajutorul injectoarelor cu aburi, operaţie terminată cu o ventilare puternică cu aer
proaspăt, urmată de controlul existenţei gazelor inflamabile, cu ajutorul detectoarelor de gaze.
Aceeaşi operaţiune trebuie făcută canalelor de ventilaţie, conductelor de stingere a instalaţiilor
fixe de pe navă, pompelor şi conductelor acestora, colectoarelor şi traversărilor circuitului de
fund şi ale punţii, şi scărilor de coborâre.
2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
Împreună cu specialiştii de pe şantierul de construcţii sau de reparaţii, comandantul
intervenţiei este obligat să stabilească:
- compartimentul, cala sau încăperea în care s-a produs incendiul;
- persoanele aflate în pericol în compartimentul incendiat sau în cele ameninţate, numărul şi
starea lor, căi şi metode de salvare a acestora în timpul cel mai scurt - operaţiune ce trebuie
începută chiar pe timpul recunoaşterii;
- natura şi cantitatea materialelor combustibile aflate în compartimentul incendiat şi în încăperile
vecine, necesitatea apărării lor împotriva efectelor focului şi posibilitatea evacuării acestora din
zonele periclitate;
- prezenţa uşilor etanşe şi antifoc, dacă acestea au fost trecute în poziţia „închis”;
- prezenţa caselor scărilor şi a golurilor pentru puţuri şi ascensoare, dacă acestea au fost
ermetizate sau nu, cum contribuie ele la propagarea fumului şi focului pe verticală şi posibilitatea
închiderii lor în caz de nevoie;
- gradul de inundare cu fum a compartimentului incendiat şi a celor vecine;
- existenţa ventilatoarelor electrice sau hidraulice cu Q = 3-5 000 m3/oră, dacă acestea au
fost puse în funcţiune, necesitatea dublării acţiunii lor cu cea a accesoriilor de pe A.Sp.F.G.I.;
- dacă pe coridoare au fost instalate perdelele de azbest pentru limitarea propagării
incendiului la vecinătăţi şi evitarea inundării cu fum;
- numărul schelelor (din lemn sau metal), starea lor, pericolul ce-l prezintă incendiul
pentru acestea şi necesitatea protejării lor cu jeturi de apă;
- existenţa instalaţiilor şi agregatelor electrice de sudură şi iluminat, a tablourilor volante
de branşament sau a altor aparate electrice, precum şi a aparatelor de nituit nedeconectate sau
nesooase de sub tensiune;
- prezenţa vaporilor şi gazelor inflamabile în încăperile incendiate şi în cele vecine, pericolul ce-
1 prezintă acestea pentru formarea concentraţiilor explozive (concentraţia amestecurilor
expilozive se va determina folosindu-se detectoarele de gaze şi explozimetrele din dotarea
şantierului);
- dacă instalaţia fixă de stingere a fost menţinută în stare de lucru (prin păstrarea ei sub presiune
cu ajutorul pompelor de bord sau prin branşarea unei ţevi la conductele de incendiu ale cheiului)
şi pusă în funcţie, care este efectul ei asupra incendiului.
b). Substanţe stingătoare
Pentru stingerea incendiilor clasice, se va acţiona cu apă refulată cu ţevi tip „C” şi ajutaje
pulverizatoare.
Pentru stingerea incendiilor la instalaţiile electrice, se acţionează cu CQ2.
97
Pentru stingerea incendiilor în compartimentele navelor petroliere, se va acţiona cu spumă
mecanică.
c). Stingerea
Se organizează pe sectoare de intervenţie, astfel :
- un sector de intervenţie la prova, cu misiunea de limitare a propagării incendiului la
compartimentele şi magaziile navei, prin acţiunea de răcire a pereţilor despărţitori cu jeturi de
apă refu ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare, şi de lichidare a incendiului partea dinspre pupa a
compartimentului incendiat;
- un sector de intervenţie la pupa, cu misiunea de limitare a propagării incendiului la
compartimentele castelului navei (sala de maşini, sala pompelor, cabinele de odihnă şi de
serviciu) şi la cele învecinate cu incendiul, folosindu-se ţevi tip „C” cu ajutaje pulverizatoare in
interior şi creându-se pânze sau ziduri de apă, realizate cu ţevi tip „B” şi tunuri de stins incendii,
în exterior. O altă misiune a acestui sector constă în lichidarea incendiului în compartimentul
incendiat, acţionând în raport de cantitatea de substanţe combustibile şi de natura acestora cu ţevi
tip „B”.
În situaţia când accesul în compartimentul incendiat este imposibil din cauza fumului şi a gazelor
fierbinţi, pe baza planului de apărare al navei, a consultării comandantului navei şi a
specialiştilor de pe şantier, se vor stabili alte căi decât cele obişnuite pentru introducerea
substanţelor stingătoare direct la focar.
Pentru reducerea cantităţii de fum şi de gaze toxice, se va acţiona pentru îndepărtarea acestora,
cu ajutorul electroexhaustoarelor din dotarea A.Sp.F.G.I. şi prin introducerea în coridoare şi
compartimente a spumei cu coeficient mare de înfoiere.
În mod deosebit, comandantul intervenţiei va lua toate măsurile de asigurarea securităţii
servanţilor, dintre care cele mai importante sunt:
- echiparea cu aparate izolante;
- asigurarea cu cordiţe de salvare de balustrade;
- lucrul în echipe de cel puţin doi servanţi;
- interzicerea deplasărilor pe alte itinerare decât cele stabilite împreună cu comandantul
navei şi specialiştii veniţi la faţa locului, în scopul prevenirii prăbuşirilor în golurile deschise ale
navei;
- marcarea cu proiectoare şi lămpi cu acumulatori a intrărilor în casele scărilor sau în alte
goluri folosite pentru pătrunderea 1a locul incendiului;
- rularea servanţilor la lucru şi asigurarea odihnei, hranei şi primului ajutor medical celor oare
acţionează în condiţii grele.
98
Pericolele de incendiu la aerodromuri sunt variate, avându-se în vedere caracterul complex al
obiectivelor şi utilajelor existente pe aeroport, fapt ce face ca intervenţia pentru stingerea
incendiilor la aceste obiective să devină deosebit de dificilă.
1. Caracteristicile aeroporturilor.
Potrivit prevederilor Organizaţiei Internaţionale a Aviaţiei Civile, nivelul de protecţie a unui
aeroport se determină prin raportul dintre lungimea avioanelor care utilizează aeroportul
respectiv şi frecvenţa mişcărilor aeriene ce se execută pe acesta (decolări, aterizări).
Categoria aeroportului se determină, din punct de vedere al serviciilor de salvare şi stingere, în
funcţie de calculul numărului mişcărilor avioanelor în timp de 3 luni. Astfel, în cazul când
numărul mişcărilor avioanelor cu lungimea cea mai mare este de 700 sau mai mult, categoria
aeroportului se adoptă conform tabelului nr.23.
Tabelul nr. 23
Lungimea totală a avionului
Categoria aeroportului
(m)
1 0-9
2 9-12
3 12-18
4 18-24
5 24-28
6 28-39
7 39-49
8 49-61
9 61-76
O.I.A.C. recomandă, totodată, ca pentru stingerea incendiilor izbucnite la avioane să se
folosească următoarele substanţe stingătoare:
- substanţe stingătoare principale: apă uşoară, spumele de proteine, spumele fluoroproteinice;
- substanţe stingătoare complementare: bioxidul de carbon, pulberi stingătoare (monex,
florex etc), halonii.
De asemenea, Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile recomandă cantităţile
substanţelor stingătoare principale şi oomplementare, cu care să fie dotate maşinile de luptă din
dotarea formaţiilor civile de pompieri şi a subunităţilor de pompieri militari care asigură int
venţia pe aeroport, tot în raport de categoria acestuia, aşa cum se arată în tabelul nr. 24.
Tabelul nr. 24
Spume de proteine Substanţe complementare
Categoria Apă pentru
Debit apă/agent Pulberi Haloni CO2
aeroportului producerea
l/min) (kg) (kg) (kg)
spumei
99
1 350 350 45 45 90
2 1 000 800 90 90 180
3 1 800 1300 135 135 270
4 3 600 2 600 135 135 270
5 8 100 4 500 180 180 360
6 11 800 6 000 225 225 450
7 18 200 7 900 225 225 450
8 27 300 10 800 450 450 900
9 36 400 13 500 450 450 900
Cantităţile indicate în tabelele nr. 24 şi 25 sunt determinate în raport de cantitatea de substanţă
stingătoare necesară pentru a obţine stingerea, într-un minut, în interiorul „zonei critice practice”
(când trebuie să se reducă intensitatea iniţială a incendiului cu 90%) şi de cantităţile de substanţe
stingătoare necesare pentru continuarea lucrului la incendiu
Tabelul nr. 25
AFFF (Light-watter)
Categoria
Cantitatea de Debit apă
aeroportului
apă agent/mim
1 230 230
2 670 550
3 1 200 900
4 2 400 1800
5 5 400 3 000
6 7 900 4 000
7 12 100 5 300
8 18 200 7 200
9 24 300 9 000
Zona critică este porţiunea de teren pe care s-a prăbuşit un avion şi în limitele căreia trebuie să se
asigure integritatea fuselajului aeronavei şi menţinerea unor condiţii acceptabile de viaţă
călătorilor şi echipajului până la salvarea acestora.
Zona critică este, pe de o parte, o noţiune teoretică şi reprezintă suprafaţa în interiorul căreia
trebuie să se locallizeze incendiul, fiind socotită ca un dreptunghi cu lungimea egală cu cea totală
a navei şi cu lăţimea variabilă în funcţie de lăţimea fuselajului.
Pe de altă parte, zona critică este şi o zonă practică reprezentând suprafaţa reală cuprinsă de
incendiu după producerea accidentului.
Potrivit experienţelor efectuate, s-a stabilit că pentru un avion cu lungimea fuselajului egală sau
mai mare de 20 m, la un vânt de 16-19 km/h care bate perpendicular pe fuselaj, lăţimea zonei
critice teoretice este de 24 m pe partea în care bate vântul şi de 6 m pe partea opusă. Pentru
avioanele mai mici, se consideră că o lăţime de 6 m a zonei critice pe fiecare parte a fuselajului
este acceptabilă. Această zonă critică practică are suprafaţa egală cu două treimi din cea a zonei
critice teoretice:
100
Ap = 0,667 AT
Cantitatea de apă folosită pentru producerea spumei necesare stingerii totale se calculează astfel:
Q = Q1 + Q2
în care
Q - cantitatea totală de apă;
Q1 - cantitatea de apă necesară pentru localizarea incendiului în zona critică practică;
Q2 - cantitatea de apă necesară, când incendiul a fost localizat în zona critică şi se continuă
localizarea şi stingere completă a acestuia.
Cantitatea de apă necesară pentru localizarea incendiului în zona critică practică (Q1) este:
Q1 = Ap x H x T
în care:
Ap - suprafaţa zonei critice practice;
H - proporţia de aplicare;
T - timpul de aplicare.
Cantitatea de apă (Q2) nu poate fi calculată exact, deoarece ea depinde de un mare număr de
factori variabili, din care mai principali sunt: greutatea totală maximă a aeronavei şi cantitatea
maximă de carburanţi a aeronavei.
Aceşti factori sunt stabiliţi de o diagramă utilizată la calcularea cantităţii de apă necesară pentru
fiecare categorie de aeroport în parte. Cantitatea de apă Q2 exprimată în procente faţă de Q1
variază între 0%, pentru aeroporturile de categoria 1, şi 170%, pentru aeroporturile de categoria
9.
Diagrama amintită prevede următoarele valaori aproximativ cantităţii de apă, în funcţie de
categoria aeroportului (tabelul nnr.26).
Tabelul nr. 26
Categoria aeroportului Q2 = % Q1
1 3
2 27
3 30
4 58
5 75
6 100
7 129
8 152
9 170
Debitele spumei de proteine sau ale agentului AFFF nu pot fi inferioare celor care sunt indicate
în tabelele de mai sus.
În cazul folosirii agenţilor complementari, debitul este stabilit în aşa fel încât să asigure
eficacitatea optimă a agentului utilizat.
Cantităţile diverselor substanţe stingătoare cu care sunt dotate autovehiculele de salvare-incendiu
sînt stabilite în funcţie de categoria aeroportului şi de anumite indicaţii specifice acestuia.
Rezarva de substanţe stingătoare de spumare şi a celor complementare este egală cu 200% din
cantitatea substanţelor cu care sunt dotate autovehiculele de salvare-incendiu şi se depozitează pe
aeroport, pentru refacerea plinurilor autovehiculelor.
Timpul de intervenţie necesar începerii operaţiunilor de salvare-incendiu trebuie să fie de
maximum 3 min., iar când starea căilor de acces şi vizibilitatea în toate zonele aeroportului sunt
101
optime, acest timp trebuie să fie de maximum 2 min. Timpul de intervenţie este timpul care se
scurge între prima alarmă a serinciilor de salvare-incendiu şi prima intervenţie efectivă la locul
de salvare şi de luptă contra incendiului.
Numărul minim şi tipurile vehiculelor de salvare-incendiu prevăzute pe un aeroport sunt arătate
în tabelul nr. 27.
Tabelul nr. 27
Categoria Vehicule de
Vehicule grele
aeroportului intervenţie rapide
1 1 0
2 1 0
3 1 0
4 1 1
5 1 1
6 1 2
7 1 2
8 1 2
9 1 2 sau 3
Aeroporturile în a căror zonă se află terenuri mlăştinoase sau întinderi de apă, unde vehiculele
clasice cu roţi cu care sunt dotate aeroporturile nu pot interveni, vor fi asigurate, în plus, cu
echipamentul şi materialul specializat aparţinând serviciilor de salvare apropiate. Aceste vehicule
speciale vor efectua salvarea ocupanţilor avioanelor accidentate în zonele respective.
Materialul de salvare poate fi transportat şi cu ambarcaţiuni sau alte vehicule, cum ar fi:
elicoptere, vehicule amfibii etc.
2. Caracteristicile constructive ale avioanelor
Pe aeroporturile româneşti aterizează şi decolează numeroase tipuri de avioane de transport
călători şi de mărfuri. Din punct de vedere al stingerii incendiilor, principalele puncte periculoase
la incendiu pe un avion sunt: rezervoarele de combustibil şi de ulei, bateriile de acumulatori,
rezervoarele cu lichid hidraulic si buteliile de oxigen.
Rezervoarele de combustibil sunt montate în general în aripi. În unele tipuri de avion acestea se
prelungesc şi în fuselaj. Rezervoarele comunică între ele, fiind prevăzute cu robinete de
intercomunicaţie. Uneori, pentru mărirea razei lor de acţiune, avioanelor li se adaugă rezervoare
suplimentare de carburanţi, care se montează, de regulă, în afara bordului navei, sub aripi.
Rezervoarele de ulei sunt montate în axul motoarelor, înapoia sau în faţa pereţilor antifoc ai
acestora.
102
Bateriile, de acumulatori sunt amplasate, de regulă, în partea din faţă a aeronavei, fiind uşor de
descoperit datorită marcajului exterior pe care îl au; la unele avioane acestea pot fi plasate la
puţul roţii dinainte. Bateriile de acumulatori sunt înzestrate cu racorduri de deconectare rapidă.
Rezervoarele cu lichid hidraulic sunt plasate fie în partea dinainte a fuselajului, fie în zona
aripilor.
Locul buteliilor de oxigen variază în raport cu tipurile avionului.
Ieşiri normale de evacuare a pasagerilor şi echipajului dintr-un avion
Pentru salvarea sau evacuarea pasagerilor si echipaiului se folosesc uşile şi ferestrele
aeronavelor.
Principalele ieşiri de evacuare sunt:
- uşa de acces a echipajului, amenajată normal în partea dreaptă-faţă a cabinei echipajului;
- ieşirea de securitate din dreapta (câteodată, accesul în avion se poate face şi prin uşa de serviciu
a lavabourilor sau prin cea a compartimentului bagajelor şi mărfurilor);
- uşa principală de acces în cabinele pentru călători, care este situată, la majoritatea avioanelor, în
spate, pe partea stângă a corpului navei.
Majoritaitea uşilor se deschid spre exterior şi sunt articulate la partea dinainte. De asemenea,
majoritatea mînerelor se învârt în sensul acelor unui ceasornic.
Uneori, şi ferestrele avionului sunt proiectate pentru a servi ca ieşiri de salvare. Aceste ieşiri sunt
marcate şi sunt prevăzute cu zăvoare, care permit deschiderea ferestrelor atît din interior cât şi
din exterior.
Amplasarea ieşirilor de salvare nu este aceeaşi pe toate tipurile de avioane. Ele pot fi, totuşi, uşor
identificate, datorită marcărilor care împrejmuiesc deschiderile respective pe fuselaj şi pe
dispozitivele de acţionare a acestora.
Uşile principale ale unor tipuri moderne de avioane sunt prevăzute şi cu tobogane de evacuare,
care fie că trebuie acţionate la sol de către servanţi, fie sunt autogonflabile, trebuind numai să se
sară pe ele.
Alte tipuri de avioane sunt prevăzute cu scări mobile de salvare. După deschiderea zăvoarelor şi
împingerea uşii în sus, servanţii pot trage în afară scara mobilă, urmând ca pasagerii să coboare
pe aceasta.
Numărul mare de pasageri aflaţi într-un avion prăbuşit, pericolele iminente de intoxicare sau
carbonizare a acestora din cauza incendiului, impun necesitatea executării de către pompieri a
unor tăieri în pereţii fuselajului, pentru realizarea a cât mai multor deschideri de salvare.
Deşi deschiderea unei breşe în pereţii fuselajului avioanelor de transport moderne este cât se
poate de dificilă, din cauza metalului utilizat, a osaturii întărite a fuselajului şi a izolaţiei,
constructorii au prevăzut, pe fiecare tip de avion, mai multe zone marcate cu roşu sau galben,
care, în caz de nevoie, vor fi decupate cu ajutorul fierăstraielor abrazive, realizându-se ieşiri
suplimentare de salvare.
Când ieşirile de salvare sunt întrebuinţate pentru aerisire, deschiderea lor se va face pe partea din
care bate vântul.
103
- apariţia unor cantităţi de lichide inflamabile, ca urmare a scurgerii acestora prin avarierea
instalaţiilor de combustibil, a sistemelor de ungere şi hidraulic etc., care fie se aprind, în prezenţa
unor surse de foc deschise, fie pot forma amestecuri explozive (vapori, benzină), care se
amorsează sub acţiunea unor factori exteriori, cum sunt trăsnetul sau descărcările electrostatice;
- supraîncălzirea mecanică a motoarelor şi a aparatului de rulare, din care cauză se pot aprinde
substanţele combustibile aflate în apropiere;
- supraîncălzirea conductorilor electrici şi aprinderea lor în canalele de cabluri;
- aprinderea sau autoaprinderea mărfurilor transportate;
- neglijenţe în folosirea focului deschis de către pasageri şi echipaj.
Pentru prevenirea şi stingerea incendiilor pe timpul zborului, avioanele sunt dotate (unele) cu
pereţi despărţitori, rezistenţi la foc, care separă motoarele de restul avionului, cu căptuşeli pentru
pereţi, tavane şi podele.
De asemenea, avioanele sunt prevăzute ou un sistem de avertizare şi stingere a incendiilor la
motoarele de propulsie şi la motorul auxiliar, pentru celelalte compartimente fiind prevăzute
stingătoare.
Ca substanţe stingătoare, instalaţia specială de stingere foloseşte hidrocarburile halogenate (care
conţin fluor), câte 4-5 kg. Pentru propulsia acestei substanţe stingătoare din rezervoare se
foloseşte azotul.
Pentru prevenirea aprinderii substanţelor inflamabile datorită acumulărilor de electricitate statică,
avioanele au la capetele aripilor nişte bare cu perii de sârmă, prin intermediul cărora încărcătura
statică este cedată aerului.
Pericolul de incendiu la avioanele aflate în zbor se datorează prezenţei pe aceste nave a unei mari
cantităţi de materiale combustibile, dar mai ales de carburanţi (benzine, cherosen, petrol) în
cantităţi de până la 30000 litri (la unele avioane mari de transport rezervoarele pot înmagazina
până la 90000 litri de combustibil).
Iată prezentate în tabelul nr. 28 câteva caracteristici de bază ale acestor carburanţi:
Tabelul nr. 28
Carburantul Gazolină, benzină Kerosen Amestec benzină kerosen
Punct de inflamare - 60 - 40 - 51
Limita inferioară de explozie 1,4% 1,4% 1,16%
Limita superioară de explozie 7,6% 5,3% 7,63%
Temperatura de aprindere -45°- - 1° +35°- +73° -23°- +30°
Temperatura de autoinflamare 43 - 163 163- 232 57 - 527
Viteza de propagare a flăcării
pe min. 213 - 244m 30,5 m 213 - 244 m
Din cauza unor cantităţi atât de mari de combustibil, orice început de incendiu reprezintă un
mare pericol pentru securitatea navei în zbor, a pasagerilor şi mărfurilor ce le transportă.
Misiunea stingerii incendiilor izbucnite pe timpul zborului avioanelor revine echipajului, toate
avioanele fiind dotate cu instalaţii speciale de stingere cu CQ2, Light-water, franco sau altele.
Pe timpul unui accident sau incident de aviaţie eforturile membrilor echipajului trebuie să se
îndrepte spre asigurarea securităţii tuturor ocupanţilor navei.
Când se produce un incident în zbor, pe care comandantul navei trebuie să-1 declare „o urgenţă”,
el va indica turnului de control natura incidentului (incendierea motoarelor, pericol la butelii,
incendiu în cabină) şi maniera în care a hotărât să-i facă faţă.
104
Piloţii cunosc un anumit număr de reglementări şi proceduri de intervenţie în asemenea situaţii.
Mai mult, toţi membrii echipajului sunt instruiţi cum să procedeze, în caz de incident pe
aeronavă, pentru evacuarea de urgenţă a ocupanţilor navei şi îndepărtarea lor din zona
periculoasă. Aceştia vor executa, de asemenea, instrucţiunile privitoare la utilizarea toboganelor
de evacuare şi a corzilor de salvare. Totoodată echipamentul de salvare de pe aeroport trebuie să
conţină pasarele de debarcare lejere, care să poată fi folosite în situaţia în care echipamentul
navei nu funcţionează.
Când toboganele sunt amenajate şi se află în serviciu, ele vor fi mânuite de către servanţii
echipelor de salvare imediat după sosirea lor la locul accidentului. După acţionarea toboganelor,
servanţii echipelor de salvare le vor menţine în poziţie verticală, pentru a-i ajuta pe călători să se
ridice şi să se îndepărteze de aeronavă.
Pasagerii care folosesc pentru salvare corzile fixate pe aripile avionului vor fi lăsaţi să alunece
lin pe bordul de fugă sau de-a lungul boleţilor. Servanţii îi vor ajuta să evite rănirea în contactul
cu jambele aparatului.
105
apreciază că este oportună această operaţiune, în scopul reducerii riscului în momentul aterizării
forţate;
- ce efect va avea aplicarea covorului de spumă asupra căilor de acces ale aeroportului şi
care vor fi repercusiunile folosirii operaţiunilor de curăţare a spumei asupra securităţii traficului
de pe aeroport (aterizări, decolări, rulaj etc.);
- posibilitatea ca temperatura mediului ambiant să facă contraindicată aplicarea covorului de
spumă, din cauza pericolului de îngheţare a apei conţinute de aceasta, care va crea un grav
pericol dacă avionul va încerca să frâneze.
Luând în considerare elementele analizate mai sus, rezultă clar că iniţiativa aplicării
covorului de spumă pe pistă, într-un caz de urgenţă, trebuie să aparţină responsabililor cu
exploatarea zborului. Cererea trebuie să emane de la comandantul aeronavei sau de la condu-
cerea aeroportului, presupunându-se că aceştia cunosc cel mai bine necesitatea folosirii covorului
de spumă, iar hotărârea o vor lua comandantul aeroportului sau locţiitorul său, în cooperare cu
comandantul intervenţiei.
Pe aeroporturile care nu sunt înzestrate cu material adecvat (maşini şi agregate
specializate de producerea şi aplicarea covorului de spumă) nu trebuie să se încerce folosirea
metodei.
Tehnica aplicării covorului de spuma pe pista de aterizare
Dacă s-a hotărât aplicarea covorului de spumă pe o pistă, pentru a oferi cele mai bune condiţii de
securitate în cazul unei aterizări de urgenţă, comandantul aeroportului sau locţiitorul său şi
comandantul intervenţiei vor asigura ca:
- legătura radio să fie menţinută permanent între comandantul intervenţiei şi pilotul
avionului, pe de o parte, şi între comandantul aeroportului şi comandantul intervenţiei, pe de altă
parte, pentru ca fiecare să cunoască stadiul operaţiunii şi protecţia oferită de către aceasta;
- maşinile primei intervenţii să nu fie întrebuinţate în desfăşurarea acţiunii de aplicare a
covorului de spumă, în afară de cazul când numărul acestor autovehicule păstrate în rezervă este
suficient şi pentru această operaţiune.
Pentru aplicarea covorului de spumă, se vor folosi, în primul rând, autospecialele destinate
acestui scop şi camioanele cisternă auxiliare. Acestea vor fi echipate cu agregate de producerea
spumei şi distribuirea uniformă a acesteia (prin ţevi generatoare de spumă amplasate lateral sau
fixate special pe grinzi metalice) sau cu oricare alt echipament specializat în producerea spumei,
care să deverseze produsul în partea dinapoi a maşinii.
În desfăşurarea operaţiunii se va ţine cont de timpul necesar aplicării spumei şi reîncărcării
maşinilor cu apă şi spumogen, luându-se, în acest sens, măsura aducerii la locul intervenţiei a
unor cantităţi suplimentare de apă şi spumogen.
Organizarea alimentării cu aceste substanţe se va face pe timpul întocmirii planului de
apărare, în aşa fel ca în momentul intervenţiei toţi factorii angrenaţi să participe la executarea
activităţilor prevăzute în timpul şi în modul aprobat.
Experienţa a arătat că la o aterizare forţată cu trenul de aterizaj retras în locaşul său din
fuselaj, avionul se aşază pe sol mult mai departe - circa 150-600 m de pragul de aterizare normal.
Ţinându-se cont de această particularitate, spuma trebuie aşezată astfel:
- în cazul aterizării unui avion cu avarii la bord, spuma trebuie refulată de la un punct
situat, faţă de pragul de aterizare, la o depărtare egală cu jumătatea distanţei utile pentru
aterizare;
106
- în cazul aterizării forţate, cu trenul de aterizaj blocat în locaşul său, spuma trebuie să fie
refulată, faţă de pragul de aterizare, la o depărtare egală cu o treime din distanţa disponibilă
pentru aterizare;
- lungimea şi lăţimea covorului de spumă necesar vor depinde de natura incidentului, de tipul de
avion, cantitatea de spumogen şi apă de care se dispune şi de răgazul existent între anunţarea
incidentului şi producerea aterizării forţate.
În tabelul nr.29 sunt prezentate date referitoare la cantităţile de apă şi de spumogen necesare
realizării unui covor de spumă, stabilite de către Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile
pentru situaţia aterizărilor forţate.
Tabelul nr.29
La aterizări La aterizări fortaţe cu trenul de aterizare blocat
de avioane Bi şi Cvadrimotoare
Denumirea Bimotor
cu avarii trimotor
cu elice Cu elice Cu reacţie
la bord cu reacţie
Lăţimea
8m 12 m 12 m 23 m 23 m
covorului
Lungimea 450 m 600 m 750 m 750 m 900 m
Suprafaţa
pistei
3600 m 7200 m 9300 m 17400 m 20900 m
acoperite cu
spumă
Canitatea de
14400 l 30300 l 37800 l 71000 l 82200 l
apă
Spumă 3% 432 l 908 l 1135 l 2130 l 2365 l
Spumă 6% 865 l 1816 l 2270 l 4260 l 4730 l
NOTĂ:
1. Aceste cifre au la bază ideea aplicării spumei cu ţevi cu debit de cel puţin 4 l/m2 de suprafaţă a
pistei. Grosimea stratului de spumă a covorului va fi de 5 cm, pentru un coeficient de înfoiere de
12, şi 3,8 cm, pentru coeficientul de înfoiere de 8.
2. Lăţimea indicată în tabel permite realizarea unui covor de spumă ceva mai mare decât
ecartamentul motoarelor majorităţii avioanelor qvadrimotoare cu elice şi cu reacţie ce aterizează
pe aeroporturile româneşti.
3. Dacă generatoarele de spumă utilizate sunt reglate pentru o concentraţie mai mare de 3-6%,
doza de substanţă va fi mărită.
4. Din cauza diferenţelor constructive ale duzelor care calibrează spuma şi a erorilor de dozaj al
spumogenului, este necesar să se sporească cantităţile de spumogen stabilite teoretic în tabel,
adăugându-se un plus de 5-10% spumogen.
Alţi factori de care trebuie să se ţină seama pe timpul realizării covorului de spumă:
- când condiţiile de vizibilitate sunt reduse şi pilotul nu poate distinge începutul covorului
de spumă pe pistă, este necesar ca acesta să fie marcat sau semnalizat prin repere foarte vizibile
(faruri de ceaţă, proiectoare etc.);
107
- toate persoanele a căror prezenţă nu este absolut necesară (personal muncitor, ziarişti,
fotografi) trebuie ţinute departe de locul intervenţiei, până când toţi călătorii şi echipajul au fost
evacuaţi şi au fost luate toate celelalte măsuri de prevenirea şi stingerea incendiilor;
- este de dorit să se lase un timp de 10-15 min. stratului de spumă, înainte de a se efectua
aterizarea pentru a da posibilitate apei din compoziţia spumei să se aşeze pe suprafaţa pistei, sub
covor. După o durată de două ore, două ore şi jumătate, spuma va intra în procesul de
descompunere, în special pe timp de vară, când evaporarea apei şi uscarea spumei se produc mult
mai repede;
- pentru a fi eficace, este necesar ca covorul de spumă să nu fie întrerupt. Neasigurarea
continuităţii acestui covor poate duce la formarea scânteilor şi aprinderea vaporilor de
hidrocarburi prezenţi în zonă;
- spuma trebuie să aibă grosimea de cel puţin 5 cm, pentru a se putea aşterne uniform şi a-şi
păstra calitatea de a ţine apa la suprafaţa pistei, evitându-se scurgerea exagerată a acesteia din
cauza înclinării longitudinale sau transversale a pistei;
- după ce s-a realizat covorul de spumă, pista trebuie folosită de pompieri, aceştia amplasându-se
într-un punct de unde vor putea să intervină, fără riscul de a răsturna maşinile de luptă. Când
avionul a aterizat, maşinile de luptă îl vor urma, de-a lungul pistei, în vederea desfăşurării rapide
a operaţiunilor de salvare şi stingere.
În tabelul nr. 30 se prezintă dimensiunile covorului de spumă pentru principalele tipuri de
avioane care aterizează pe aeroporturile româneşti.
112
În momentul când se anunţă că un avion se afllă în stare „critică” (are defecţiuni tehnice care-1
obligă să execute o aterizare forţată), comandantul intervenţiei este obligat, prin intermediul
turnului de control sau prin convorbiri radio directe cu comandantul aeronavei (dacă are în dotare
staţie de radio pe aceeaşi lungime de undă cu cea a turnului de control), să stabilească:
- care este tipul aeronavei aflată în pericol şi lungimea pistei pe care va ateriza;
- carburantul folosit pentru propulsia motoarelor şi substanţele stingătoare ce pot fi
folosite pentru stingerea acestuia;
- numărul persoanelor aflate la bord şi starea acestora;
- numărul şi starea mijloacelor de salvare de la bordul navei şi dacă pasagerii au fost atenţionaţi
asupra păstrării calmului, în vederea prevenirii sau reducerii stării de panică, a folosiirii
mijloacelor de salvare din dotarea avionului şi a părăsirii rapide şi în ordine a aeronavei imediat
după aterizare.
La avioanele prăbuşite ca urmare a decolării sau aterizării nereuşite, după ajungerea la
locul catastrofei, comandantul intervenţiei trebuie să stabilească:
- situaţia pasagerilor şi a personalului navigant, existenţa mijloacelor de salvare de la bordul
avionului, posibilităţile concrete de salvare a acestora;
- locul incendiului, direcţia de propagare, pericolul de explozie şi măsurile ce trebuie
luate pentru evitarea acesteia;
- modul de manifestare a incendiilor pe fuselaj, în special în zona ieşirilor de evacuare şi salvare;
- starea rezervoarelor de carburanţi, avariile produse la acestea sau la conductele de alimentare şi
necesitatea obturării lor, suprafaţa pe care s-au scurs carburanţii şi dacă aceştia s-au incendiat ori
nu;
- natura mărfurilor şi bagajelor aflate în avion şi pericolul pe care îl prezintă acestea pentru
propagarea incendiului la întregul fuselaj;
- tipul motoarelor avionului, locul lor de dispunere, dacă au fost cuprinse de incendiu şi modul de
manifestare a acestuia;
- dacă au fost concentrate la locul catastrofei toate forţele şi mijloacele de pe aeroport prevăzute
a interveni conform variantelor din planul unic de intervenţie.
b). Substanţe stingătoare
Pe aeroporturi, cele mai utilizate substanţe stingătoare sunt: pulberile, spumele, apa uşoară şi
halonii.
Esenţa acţiunii de stingere cu pulberea stingătoare tip „Florex” constă în refularea a cel puţin
300 g pulbere la 1 m3 de spaţiu închis, cea mai eficientă stingere obţinându-se prin refularea
pulberii cu ajutorul pistoalelor din dotarea autospecialelor cu pulberi (debit 400 kg/min.), dar
suprafaţa incendiată să nu depăşească 400 m2.
Pe o suprafaţă deschisă, când bate vântul sau plouă, o bună parte din praf (aproximativ o
jumătate din cantitate) se pierde. Se impune în acest caz, să se refuleze o cantitate de 750 g de
pulbere pentru fiecare metru cub din spaţiul incendiat.
În cazul incendiilor cu suprafeţe mai mari de 400 m2, debitul de pulbere trebuie să fie de cel
puţin 1000 kg/min.
Intervenind, de exemplu, pentru stingerea unui incendiu datorat unei catastrofe la o aeronavă cu
70000 litri combustibil în rezervor, suprafaţa pe care o ocupă acest avion este de circa 1800 m2.
Folosindu-se pentru stingere pulberea „Florex”, este necesară o cantitate de cel puţin 4050 kg
pulbere, acoperindu-se suprafaţa respectivă cu un nor de 3 metri înălţime.
113
Avantajul folosirii pulberii constă în faptul că aceasta înlesneşte acţiunea servanţilor care
acţionează cu spumă, ferindu-i de efectul căldurii radiate de incendiu, prin perdeaua protectoare
ce o creează.
Spuma fizică este un excelent produs de stingere, deoarece are efect de stingere asupra
carburanţilor lichizi şi solizi, izolându-i de mediul înconjurător, împiedicând evaporarea
vaporilor combustibili din substanţele supuse arderii, precum şi accesul aerului atmosferic
proaspăt în zonele de ardere. Acţiunea ei este lentă, dar sigură. Pentru stingerea incendiului cu
spumă fizică este necesar să se realizeze un strat de spumă cu grosimea de 0,50 cm.
Calculul necesarului de spumă se face avându-se în vedere intensitatea de refulare a spumelor (în
1/min/m2), după cum se prezintă tabelul nr. 31.
Tabelul nr. 31
Spumă fizică
Spumă chimică
(aeromecanică)
Carburantul din praf spumant
din praf marca
saponi ficat P.G.P.
P.G.P.
—S
Benzină 0,75 1,25
Kerosen, motorină şi alte produse petro-
liere cu un punct de inflamabilitate între 0,50 1,50
28°C şi 45°C
Alcool etilic 91,3% 2,84 1,60
Alcool etilic 65,6% 1,50 1,50
Eter dietilic 0,80 0,80
Refularea spumei se face imediat după stingerea flăcărilor cu pulbere stingătoare „Florex”,
acţiunea acesteia având drept sarcină răcirea părţilor fierbinţi ale avionului incendiat şi evitarea
reaprinderii lichidelor revărsate sau a celorlalte substanţe supuse arderii.
Întrucât spuma refulată pe corpul avionului incendiat se distruge destul de repede, este necesar ca
operaţiunea de acoperire cu spumă a acestuia să se continue până la evacuarea sau salvarea
tuturor pasagerilor şi echipajului şi lichidarea totală a incendiului.
Apa uşoară. în ultima vreme, pentru stingerea incendiilor carburanţilor de avioane se foloseşte
apa uşoară, obţinută dintr-un amestec de spumă cu apă, în procent de 3%, care, prin refulare la
suprafaţa carburantului revărsat, formează o peliculă cu efecte similare spumei fizice.
Halonii. Se folosesc pentru stingerea incendiilor speciale, aşa cum s-a analizat în subcapitolul
„Stingerea incendiilor la diferite părţi ale avionului".
c). Stingerea
Stingerea incendiilor la avioanele mici.
Stingerea avioanelor mici, cum sunt avioanele de sport, avioanele utilitare (sanitare, pentru
împrăştierea antidăunătorilor şi îngrăşămintelor chimice, de voiaj etc.), avioanele de vânătoare
etc., se execută astfel:
- prima măsură ce trebuie luată de comandantul intervenţiei, dacă e posibil, constă în schimbarea
poziţiei avionului, în aşa fel ca vântul să dirijeze flăcările spre exteriorul avionului, scoţând în
afara efectului caloric al acestora carlinga avionului şi ieşirile de evacuare practicate, apoi
motoarele avionului cu rezervoarele de combustibil.
Iniţial, pentru stingere, se acţionează cu pulbere „Florex” în direcţia vântului, îndreptându-se
jeturile către uşile de coborâre, carlingă etc.
114
Acţionându-se cu două pistoale de praf, acestea vor fi amplasate de ambele părţi ale fuselajului,
în faţă sau în spate, jetul de pulbere fiind dirijat astfel încât flăcările care înconjoară nemijlocit
fuselajul să fie înlăturate în cele mai scurt timp posibil. Cu alte două pistoale de pulbere, se va
interveni din aceeaşi direcţie, împotriva frontului de flăcări de pe aripi şi motoare, urmărindu-se
împingerea acestora în afara fuselajului. Prin acest mod de lucru, zona fără flăcări va fi mărită pe
măsura înaintării servanţilor, creându-se front de lucru celor care mânuiesc ţevile generatoare de
spumă.
Imediat ce flăcările din vecinătatea nemijlocită a fuselajului au fost stinse (cu ajutorul pulberii
„Florex” refulată de pistoalele de pulbere), începe acţiunea de acoperire cu spumă, de către ţevile
generatoare de spumă fizică stabilite în planul unic de intervenţie, calculate pentru fiecare tip de
avion în parte. Cu ajutorul a două ţevi generatoare de spumă, se menţine liberă calea de evacuare
până la salvarea echipajului şi a pasagerilor, iar cu alte două asemenea ţevi se execută răcirea
fuselajului, începând cu zona rezervorului de carburanţi.
Când intervenţia se face în direcţia axului longitudinal al avionului, din faţă sau din spate,
fuselajul oferă sprijin şefilor de ţeavă pentru executarea intervenţiei de stingere cu ajutorul
ţevilor generatoare.
Acoperirea cu spumă a avionului prăbuşit trebuie făcută destul de repede, deoarece timpul de
supravieţuire în fuselajul închis al avionului este de numai două-trei minute.
După evacuarea persoanelor, se trece la lichidarea incendiului de carburanţi.
În continuarea intervenţiei, servanţii care mânuiesc ţevile generatoare de spumă, amplasate la fel
ca pistoalele pentru refularea pulberii, de ambele părţi ale fuselajului, vor acţiona, în primul rând,
asupra zonelor potenţiale de aprindere (motorul, farurile crăpate, radiatoarele de ulei, roţile
mecanismului de rulare cu frâne supraîncălzite, anvelope arzând etc.), în scopul prevenirii
reaprinderilor.
Pentru stingerea metalelor arzând (aluminiu, magneziu etc.), se vor folosi substanţele stingătoare
speciale din dotarea aeroportului.
Stingerea incendiilor la avioanele mari.
Intervenţia pentru evacuarea şi salvarea pasagerilor şi echipajului şi pentru stingerea
incendiului la avioanele mari ridică probleme deosebite, determinate de numărul mare de oameni
aflaţi în pericol în aeronavă sau sub sfărâmăturile acesteia, marile cantităţi de carburanţi aflate în
rezervoarele planurilor şi sub fuselaj, uneori scurse pe pistă pe timpul impactului cu solul, gata în
orice moment să se aprindă sau deja incendiate.
Sarcina cea mai importantă a pompierilor o reprezintă, în primă instanţă, stingerea flăcărilor de
pe fuselaj şi executarea evacuării şi a salvării oamenilor aflaţi în pericol pe aeronavă sau sub
sfărâmăturile acesteia.
Stingerea flăcărilor se realizează la fel ca la intervenţia pentru stingerea avioanelor mici,
intervenindu-se cu două-patru pistoale de refulare a pulberii „Florex”, acţiune urmată imediat de
lucrul a două-patru ţevi generatoare de spumă (numărul ţevilor se stabileşte la calculul „zone
critice” specifice fiecărui tip de avion, în funcţie de dimensiunile acestuia), cu misiunea de răcire
a fuselajului şi împiedicarea reaprinderii acestuia. Concomitent, se destină cel puţin două ţevi
generatoare pentru răcirea surselor potenţiale de aprindere şi, eventual, pentru acoperirea
carburantului revărsat.
Amplasarea forţelor şi mijloacelor şi ducerea luptei se fac, de regulă, în raport de direcţia
vântului (când putem schimba poziţia avionului) şi de modul cum s-a împrăştiat pe teren
carburantul care s-a scurs din rezervoare.
115
Amplasarea forţelor şi mijloacelor şi ducerea luptei se fac, fără a se ţine seama de direcţia
vântului, pe ambele părţi ale fuselajului şi pe drumul cel mai scurt. Jeturile de pulbere se
refulează astfel încât flăcările care înconjoară nemijlocit fuselajul să fie repede înlăturate.
Calea de salvare va fi aleasă pe acea parte a avionului, care asigură drumul cel mai scurt
până la ieşirile de salvare. Dacă este necesar, această cale poate fi stabilită chiar şi contra
direcţiei de mişcare a curenţilor de aer.
Cel mai bine este ca intervenţia să se facă în direcţia axului longitudinal al avionului, din faţă sau
din spate, fuselajul constituind un sprijin pentru şefii de ţeavă.
După stingerea flăcărilor de pe fuselaj, în dreptul ieşirilor de salvare, pe toată durata fazei de
salvare şi de evacuare a călătorilor şi echipajului, maşinile de luptă îşi vor înceta lucrul, dar vor
rămâne la locul catastrofei, în măsură să intervină în caz de nevoie. Fac excepţie maşinile de
luptă care alimentează ţevile generatoare de spumă, aflate în funcţiune pentru răcirea în
continuare a fuselajului, motoarelor şi rezervoarelor, precum şi cele care acoperă cu spumă
stratul de carburanţi revărsaţi în zona critică.
Toţi servanţii maşinilor concură la desfăşurarea operaţiunilor de salvare a oamenilor din
compartimentele de călători şi a echipajului. Şoferii autospecialelor pentru lucrul cu pulberi şi cu
spumă vor executa realimentarea acestora cu substanţele necesare continuării luptei, folosind
rezerva adusă la incendiu sau cea din depozitele aeroportului.
Momentul deschiderii uşilor de salvare şi al începerii operaţiunii de evacuare vor fi
hotărâte de comandantul intervenţiei, după consultarea prealabilă a comandantului navei şi a
comandantului aeroportului şi, bineînţeles, după realizarea lichidării incendiului în zona critică şi
constatarea că această zonă este acoperită cu spumă şi se află în afara pericolului de reapariţie a
flăcărilor.
Echipele specializate de salvatori execută următoarele operaţiuni:
- instalează scările de evacuare, benzile rulante, pernele pneumatice de salvare,
autoscările mecanice sau platformele hidraulice şi scările de incendiu de pe maşinile de luptă, în
dreptul ieşirilor de evacuare şi al zonelor marcate pentru desfacerea, în vederea realizării acestor
ieşiri, când uşile normale de evacuare sunt blocate şi nu pot fi deschise;
- execută deschiderea uşilor de evacuare sau practică deschideri în corpul fuselajului,
folosind mijloacele tehnice din dotare (fierăstraie abrazive, topoare, răngi etc.);
- execută evacuarea persoanelor valide şi le transportă imediat la autobuzele special destinate.
Pentru grăbirea ritmului de evacuare, se vor folosi, în primul rând, toboganele şi pernele de
salvare.
Răniţii transportabili vor fi conduşi urgent la autosalvările concentrate la locul incendiului,
conform prevederilor planului unic de intervenţie, unde li se va acorda primul ajutor medical şi
apoi vor fi transportaţi la spitalele de urgenţă.
Răniţilor cu afecţiuni mai grave (hemoragii, fracturi), li se va acorda un ajutor medical
sumar direct la locul catrastrofei, după care vor fi scoşi din zonă, folosindu-se tărgile de salvare
sau alte mijloace improvizate.
Comandantul intervenţiei, prin activitatea de recunoaştere permanentă, trebuie să stabilească
locul persoanelor rănite şi blocate sub elementele de construcţie ale avionului şi să ia urgent
măsuri de acordare a primului ajutor medical pe loc şi de salvare a acestora. Pentru
îndepărtarea sfărâmăturilor sub care se află oameni, vor fi folosite mijloacele speciale existente
pe aeroport (macarale, cricuri etc.).
Concomitent cu operaţiunea de salvare se execută scoaterea şi depozitarea bagajelor şi mărfurilor
transportate.
116
Comandantul intervenţiei trebuie să imprime operaţiunii de salvare un ritm atât de alert,
încât acestea să se termine într-un interval de 3-5 min. de la începerea primei intervenţii.
Stabilind că are loc scurgerea carburanţilor pe pistă sau în zona catastrofei, fapt ce are ca urmare
directă mărirea suprafeţei incendiate, comandantul intervenţiei trebuie să ia măsuri de limitare a
acestor scurgeri, realizând diguri de pămînt sau nisip sau, dacă condiţiile de teren permit, chiar
săpând mici şanţuri de canalizare a lichidului spre gropi sau porţiuni de teren fără obiecte şi
materiale în jur, de unde acesta să fie recuperat sau stins cu uşurinţă.
După terminarea operaţiunii de salvare şi de evacuare a pasagerilor şi echipajului, întreg
efortul forţelor prezente la locul catastrofei se va îndrepta spre lichidarea incendiului de
carburant revărsat.
Stingerea incendiilor de carburanţi revărsaţi începe, de asemenea, cu lucrul pistoalelor de
refulare a pulberii „Florex”, combinat cu cel al ţevilor generatoare de spumă.
Trebuie avut în vedere ca pistoalele de refulare a pulberii să acţioneze de la o oarecare
depărtare de lichidul incendiat, ştiindu-se că jetul compact de pulbere este complet ineficace în
stingere şi că numai norul de pulbere, înalt de 3 m, are efect asupra flăcărilor. Jetul de spumă tre-
buie refulat în aşa fel, încît el să nu împrăştie carburantul scurs din rezervoare.
Ventilarea avionului după accident.
După accident, când incendiul a fost localizat sau stins, interiorul avionului poate fi plin cu fum
sau cu gaze toxice, rezultate din descompunerea materialelor de lipit, de izolaţie, de tapiţerie sau
de amenajare.
O situaţie asemănătoare poate să se producă şi în cazul când carburantul aprins s-a
revărsat în jurul aeronavei, având ca efect inundarea acesteia cu fum şi gaze nocive fierbinţi.
În acest cazuri, este foarte important să se acţioneze pentru a se crea condiţii de
supravieţuire a persoanelor aflate la bord, când acestea nu pot fi evacuate imediat, condiţii care
să favorizeze, în acelaşi timp, şi desfăşurarea operaţiunilor de salvare de către echipele de
pompieri.
Ventilarea compartimentelor aeronavei constituie singurul mijloc potrivit pentru a crea în
interiorul acesteia, un mediu în care supravieţuitorii catastrofei să reziste.
Operaţiunea se va face fie eliminând fumul şi gazele nocive, fie făcând să pătrundă în
interior aer curat, care va îndepărta acest fum sau gazele şi va purifica progresiv atmosfera.
Pentru a aplica una sau alta din aceste metode, în unele cazuri, se va recurge la ventilaţia
naturală, deschizându-se uşile şi ferestrele avionului în partea de sus şi de jos a acestuia,
creându-se astfel un curent de aer. Pot fi folosite, în acest scop, şi geamurile culisabile, precum şi
uşa cabinei piloţilor. Cele mai bune rezultate se obţin, însă, utilizându-se mijloacele de ventilaţie
mecanică din dotarea autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat. în cazul
că uşile de evacuare sunt blocate, pentru introducerea tuburilor de refulare a aerului curat şi
absorbţia fumului şi a gazelor nocive, se vor practica deschideri speciale în fuselaj.
118
- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare (lichidare) a incendiului izbucnit la
acoperiş şi de păstrare a capacităţii portante a elementelor metalice de construcţie ale acestuia,
destinându-se ţevi tip „B”, care vor acţiona din interiorul hangarului, de pe scări culisabile fixate
pe pereţii hangarului, cât mai aproape de elementele pe care urmează să le protejeze sau să le
stingă.
În cazul unui incendiu generalizat, în hangar şi la acoperişul acestuia, se organizează un
singur sector de stingere, cu dispozitivul de intervenţie amplasat pe perimetrul hangarului şi dotat
cu numărul de ţevi tip „B” şi de tunuri stabilit prin planurile unice de intervenţie. Şi în acest caz,
comandantul de intervenţie este obligat să concentreze întregul efort al forţelor şi mijloacelor de
care dispune pentru evacuarea din hangar a cât mai multor avioane, luând, totodată, măsuri de
păstrarea capacităţii portante a elementelor metalice, până la scoaterea pe piste a aeronavelor,
activitate după care va trece la îndeplinirea misiunii de lichidare totală a incendiului.
Pentru evacuare, se vor folosi mijloacele de tracţiune din dotarea aeroportului, sarcina executării
acestei operaţiuni încredinţându-se personalului tehnic specializat de pe aeroport.
În cazul revărsării carburanţilor în hangar, comandantul intervenţiei, concomitent cu
operaţiunea de evacuare, sub protecţia jeturilor de apă pulverizată, a avioanelor periclitate de
incendiu, va realiza diguri de nisip pentru limitarea scurgerii carburanţilor şi acumularea acestora
într-o zonă unde se va executa stingerea incendiului cu jeturi de apă compacte, când stratul de
carburanţi are grosimea mai mică de 5 cm sau cu spumă fizică, când stratul este mai gros.
Ulterior se va acţiona şi asupra orificiului sau spărturii prin care carburantul se scurge,
încercându-se obturarea acestora prin astuparea cu dopuri de lemn sau îndoirea conductelor
deteriorate.
Pentru evitarea exploziei rezervoarelor cu carburanţi încălzite, ca efect al căldurii radiate
de flăcări, comandantul intervenţiei trebuie să destine ţevi cu apă pentru răcirea acestora.
O atenţie deosebită se va acorda securităţii servanţilor, în special a celor care acţionează de pe
scări culisabile, scări fixe de incendiu sau autoscări, la înălţime, aceştia fiind obligaţi să se
asigure cu cârligele de siguranţă sau cordiţele de salvare de treptele scărilor sau de elemente
sigure ale construcţiilor.
Servanţii care acţionează în interiorul hangarului se vor amplasa cât mai aproape de pereţii
portanţi ai hangarului şi vor acţiona echipaţi cu costumele de protecţie anticalorice şi aparatele
izolante.
119
- salvarea echipajului avionului este îngreunată de spaţiul liber redus din cockpit, când
acesta este aşezat în postul de pilotaj (marginea cockpitului se găseşte la înălţimea umerilor sau a
gâtului ocupanţilor). De asemenea, salvarea este îngreunată şi de faptul că echipajul este
înconjurat de echipament şi dispozitive de comandă, dar, mai ales, că este legat de aparat printr-o
varietate de hamuri şi legături;
- pentru salvarea rapidă a echipajului, tipurile moderne de avioane sunt prevăzute cu
scaune ejectabile, care se catapultează împreună cu parbrizul, atunci când situaţii deosebite ivite
în timpul zborului, cum sunt incendiile, coliziunile etc., obligă pe piloţi să se salveze, aceste
scaune având dispozitive de securitate menite să împiedice catapultarea nedorită a scaunului
ejectabil la sol, dispozitive care se deconectează înaintea fiecărei decolări. Servanţii care
acţionează pentru salvarea piloţilor ce nu s-au putut catapulta, trebuie să blocheze aceste scaune,
pentru a evita o eventuală catapultare pe timpul desfăşurării operaţiunii de salvare, urmată de
accidentarea salvatorilor sau a piloţilor;
- armamentul aflat în dotarea avioanelor militare cuprinde mitraliere, tunuri, bombe sau rachete.
Mitralierele pot fi fixe sau mobile, acestea din urmă fiind montate în turele.
La mitralierele încărcate, cartuşele se pot amorsa singure pe timpul incendiului, datorită
încălzirii excesive a magaziei, a ţevii sau a benzii. De asemenea, mitralierele încărcate se pot
autodeclanşa şi din cauza scurtcircuitelor electrice.
Constatând, la recunoaştere, că magaziile de muniţii din aripi sau fuselaj sunt pline, comandantul
intervenţiei este obligat să ceară echipelor de armurieri de pe aeroportul militar să execute
descărcarea, transportul şi depozitarea muniţiilor, pompierii fiind aceia care vor asigura protecţia
necesară executării acestei operaţiuni.
În ceea ce priveşte forţele şi mijloacele cu care acţionează pentru stingerea incendiilor,
comandantul intervenţiei va introduce în luptă maşinile şi echipele de salvatori, pe aliniamente
paralele cu linia de foc a mitralierelor, pentru a evita accidentarea militarilor din cauza declan-
şării involuntare a acestora.
Bombele, fixate în locaşe speciale din fuselaj sau pe aripi şi expuse căldurii generate de
incendiu, pot exploda în perioada de timp cuprinsă între 2' 15" şi 15'. Pentru a evita aceasta,
comandantul intervenţiei va stabili concret, la fiecare avion, pe timpul executării recunoaşterii,
unde se găsesc fixate bombele şi va ordona imediat începerea acţiunii de răcire a lor, destinând
ţevi tip „B”. Până la eliminarea pericolului de explozie a bombelor, el va păstra în zona
incendiului un număr foarte mic de oameni (doi-trei şefi de ţeavă), care, din poziţii acoperite
(şanţuri, gropi, denivelări, canale etc.), vor refula spumă fizică sau apă asupra locului de
dispunere a bombelor, împiedicând propagarea flăcărilor şi asigurând desprinderea acestora de
avion de către armurieri.
Rachetele. Arme moderne şi de mare eficacitate, prezente pe majoritatea tipurilor de avioane
militare, rachetele sunt foarte periculoase, întrucât se găsesc montate deja pe dispozitivele de
lansare (lans rachete), care, sub influenţa căldurii excesive, se pot declanşa.
În acest caz, factorul timp este hotărâtor, ştiindu-se că în 5 min. de la expunerea directă a rachetei
propergolul se autoaprinde dacă temperatura depăşeşte valoarea de 300°C.
Dacă explodează încărcătura rachetei, unda de şoc va produce mari distrugeri structurii
avionului, precum şi amorsarea altor încărcături explozive de pe aeronavă.
Pentru răcirea rachetelor afectate de incendiu, comandantul de intervenţie va ordona folosirea
bioxidului de carbon, pulberii „Florex” şi spumei fizică.
Materialele pirotehnice sunt folosite de avioanele militare pentru semnalizare, luminarea
câmpului de luptă, descoperirea mai uşoară a ţintelor, fotografiere etc.
120
Aceste materiale cuprind pulberi inflamabile cu combustie rapidă, care propagă foarte rapid un
incendiu, când sunt aprinse în cabina pilotului sau în fuselaj.
În caz de intervenţie la un avion militar, comandantul intervenţiei va cere armurierilor de pe
aeroport să scoată din lăcaşele lor conteinerele sau încărcătoarele cu aceste materiale, pompierii
asigurându-le protecţia pe timpul desfăşurării acţiunii de recuperare. Materialele pirotehnice vor
fi depuse într-un loc ferit de efectele incendiului, iar introducerea lor în depozite se va face
numai după răcirea conteinerelor şi verificarea de către specialişti a acestora.
2. Salvarea piloţilor şi stingerea incendiului
Ţinându-se cont de faptul că singurul mijloc de acces spre echipaj rămâne capota de plexiglas,
iar aceasta, datorită grosimii ei, rezistă la foc circa 30" până la 1 minut, comandantul intervenţiei
trebuie să acţioneze pentru stingerea flăcărilor ce se manifestă la suprafaţa fuselajului, în special
în zona compartimentului unde se găsesc piloţii, situată atât de aproape de rezervoarele cu
combustibili, imediat după sosirea forţelor pe aeroport.
În cazul intervenţiei la incendiile izbucnite la avioanele militare, salvarea echipajului nu mai
poate fi socotită şi executată ca o operaţiune separată, ca în cazul intervenţiei pentru stingerea
incendiilor la avioanele de transport călători, ci este absolut necesar să se atace imediat după
sosirea pompierilor, o simplă acţiune de întârziere a propagării incendiilor fiind suficientă. în
acest scop, vor fi refulate masiv substanţe stingătoare (pulbere „Florex” şi spumă fizică), pentru
limitarea propagării incendiului în zona în care se află echipajul, pentru protecţia echipelor de
salvare şi izolarea pereţilor fuzelajului de contactul cu flăcările, timp de cel puţin 5 min. (timp în
care trebuie să se execute operaţiunea de salvare), după care se continuă lucrul până la lichidarea
completă a incendiului.
Pe timpul acţiunii de stingere la avioanele militare, trebuie să se ţină seama de faptul că
benzina şi ceilalţi carburanţi care se scurg şi ard nu reprezintă întreaga cantitate de combustibil
aflată în rezervoare, în acestea rămânând încă o însemnată parte supusă pericolului de incendiu.
Pentru a preveni aprinderea şi a acestor carburanţi comandantul intervenţiei va lua măsuri de
acoperire cu spumă a întregului corp al avionului, a suprafeţei de pistă sau de teren pe care s-a
scurs carburantul. În caz contrar topirea conductelor sau deformarea progresivă a structurii
avionului vor contribui la scurgerea de noi cantităţi de carburant preîncălzit, favorizând
dezvoltarea intensă a incendiului.
Intervenţia la incendiile izbucnite la avioanele militare impune şi necesitatea acţiunii de lichidare
a incendiului în interiorul corpului avionului, în scopul limitării sau excluderii pericolului
exploziei recipienţilor cu gaze lichefiate aflate sub presiune. O asemenea explozie va produce, în
afara efectului distructiv - deosebit de grav, şi o dezvoltare a arderii, care poate anihila toate
eforturile depuse pentru salvarea echipajului şi stingerea incendiului. Intrucît practica intervenţiei
pentru lichidarea incendiului izbucnit la un avion militar a demonstrat că totdeauna operaţiunea
de salvare se poate realiza în timpul de 5 min. de la prăbuşirea acestuia, este necesar să se facă
tot ce este posibil pentru a împiedica propagarea flăcărilor spre postul de pilotaj, prelungindu-se
astfel şansa ca operaţiunea de salvare să fie eficace.
În afara acestor câteva particularităţi specifice avioanelor militare, operaţiunile intervenţiei
pentru salvarea piloţilor şi stingerea incendiilor se execută după metodele ce au fost prezentate în
subcapitolul „Stingerea incendiilor la avioanele mari".
121
Metroul este un complex de construcţii şi instalaţii amplasate în cea mai mare parte în subteran şi
realizate în scopul asigurării funcţionării normale şi în limitele parametrilor proiectaţi a trenurilor
electrice de mare viteză destinate transportului marelui public.
1. Caracteristicile constructive ale obiectivelor unui metrou
În principiu, un metrou se compune din:
- unul sau anai multe tuneluri de formă cilindrică sau paralelipipedică, în care sunt instalate linii
de cale simple sau duble precum şi şina a treia sau şina de contact de 750 V, care are rolul de a
alimenta cu energie motoarele trenului electric;
- un număr variabil de staţii de metrou, în care se găsesc:
- scările de acces ce permit intrarea şi ieşirea din staţie a călătorilor;
- vestibulul şi peronul de deservire a publicului;
- încăperi social-administrative şi grupuri sanitare;
- spaţii tehnice auxiliare, în care se găsesc montate instalaţiile vitale ale metroului
(încăperi de exploatare, încăperi pentru instalaţiile şi echipamentele electrice de iluminat, de
forţă şi tracţiune, dispeceratul energetic local, centrale de ventilaţie şi climatizare, staţii de
pompare, încăperea bateriei de acumulatoare, a grupului electrogen şi a rezervorului de
combustibil, subsoluri tehnice şi ateliere de întreţinere a aparatajului electric şi electrotehnic,
instalaţii speciale de stingerea incendiilor etc.);
- un dispecerat central dotat cu cameră de comandă, echipamente electrice, încăperi pentru
tehnica electronică de calcul şi a terminalelor, încăperi pentru mecanografie şi depozit de
programe;
- unul sau mai multe depouri subterane, destinate parcării şi întreţinerii curente a
materialului rulant din subteran;
- vagoanele trenului electric de metrou;
- ateliere centrale de reparare a materialului rulant aparţinând întreprinderii de exploatare.
Rezistenţa la foc a structurilor metroului este de gradul I-II, neadmiţându-se sub nici o formă
reducerea limitelor de rezistenţă la foc a construcţiilor de gradul II, chiar dacă sarcina termică
este mai mică de 420 M J/m2 (100 Megacalorii/m2).
Elementele şi materialele de construcţie din care se realizează structura de rezistenţă a metroului,
instalaţiile şi finisajele folosite pentru pardoseli, pereţi şi tavane sunt de regulă incombustibile şi,
numai în unele cazuri, greu combustibile.
Fac excepţie de la această regulă covoarele de masă plastică folosite pentru izolarea
pardoselilor şi lambriurilor în încăperile cu echipament electric, benzile izolante şi antiderapante
de la peroane, uşile de lemn din interiorul grupurilor sanitare, covoarele de cauciuc destinate
protecţiei personalului care lucrează cu utilajele şi echipamentele electrice, conform normelor de
protecţia muncii.
În partea subterană a metroului nu sunt admise încăperi de categoria A şi B de pericol de
incendiu, cu excepţia rezervorului de combustibil al grupului electrogen.
2. Instalaţiile electrice specifice unei staţii de metrou
a). Instalaţia de alimentare cu energie electrică din sistemul energetic general, formată dintr-o
staţie subterană de 10 KV şi din surse autonome, cum sunt:
- bateriile de acumulatoare de 220V şi 24V pentru alimentarea iluminatului de siguranţă,
a instalaţiilor de comandă, automatizare şi telemecanică;
- un grup electrogen cu motor Diesel de 750 KVA.
b). Instalaţia electrică a substaţiilor de tracţiune, care cuprinde:
122
Instalaţia de distribuţie de 10 KV, dotată cu o bară de consum alimentată prin doi fideri şi o bară
de transfer.
Grupuri de redresare constituite fiecare din:
- transformatoare de 1200 KVA 10/0,05 KV;
- redresori de 2500 A 865 V c.c. (c.c. = curent continuu).
Instalaţia de distribuţie de 825 V c.c. pentru tracţiune, compusă din:
- instalaţia barei pozitive, la care se conectează redresoarele şi cablurile de alimentare a şinei a
treia;
- instalaţia barei negative, la care se conectează cablurile de întoarcere de la calea de
rulare.
Instalaţii de cabluri de tracţiune, formate din cabluri monofilare pozate pe pereţii tunelului,
având sarcina de a asigura cantitativ şi calitativ energia necesară vagonului.
Legarea acestora de şina a treia se face prin intermediul unor secţioneri.
Instalaţiile de servicii proprii (auxiliare) ale substaţiei de tracţiune, constituite din:
- transformatori de 250 KVA 10/0,4 KV;
- dulapuri de distribuţie de 0,4 KV c.a. (c.a. = curent alternativ), de 220 V c.c. şi 24 V
c.c.;
- bateriile de acumulatori de 220 V c.c. şi 24 V c.c.;
- redresoarele pentru încărcarea bateriilor de acumulatori.
Aceste instalaţii auxiliare asigură alimentarea circuitelor de comandă, de protecţie şi de
automatizare ale instalaţiilor de iluminat şi forţă din substaţiile de tracţiune.
Panoul de comandă centralizată, care asigură controlul şi condecerea întregii substaţii de
la dispeceratul central energetic.
Toate aceste instalaţii sunt prevăzute cu:
- aparatură de protecţie complexă, care preîntâmpină funcţionarea în regim anormal
(scurtcircuit, suprasarcină, supratensiuni sau avarierea echipamentelor);
- aparatură de automatizare pentru ancloşarea automată a rezervei şi reancloşarea
automată rapidă a alimentării pe partea de înaltă tensiune, pe partea de curent continuu sau de 0,4
KV;
- instalaţii de protecţia muncii, care deconectează automat instalaţiile ce prezintă pericol de
electrocutare;
- instalaţii de semnalizare a incendiilor şi de deconectare la izbucnirea acestora.
c). Instalaţiile de joasă tensiune pentru iluminat şi forţă în staţie, care se compun din:
Instalaţiile de iluminat, care asigură:
- iluminatul de siguranţă (se alimentează din bateriile de 220 V c.c.);
- iluminatul normal.
Instalaţiile de forţă, care asigură alimentarea cu energie electrică a ventilatoarelor,
pompelor, hidrofoarelor, puţurilor de mare adâncime, escalatoarelor (scărilor rulante),
turchineţilor, porţilor de închidere a staţiilor.
Pentru alimentarea cu curent de joasă tensiune, necesar alimentării uneltelor de
intervenţie şi de lucrări curente, cât şi pentru iluminatul suplimentar, tunelurile sunt prevăzute cu
cutii de distribuţie, amplasate la distanţa de 40-50 m una de alta, pe ambele sensuri de circulaţie.
Fiecare cutie de distribuţie (nişte cutii dreptunghiulare, vopsite cu culoarea gri şi
amplasate la înălţimea de 1,60 m faţă de sol) are montate pe pereţii exteriori o priză trifazică şi
una nionofazică cu transformator de separaţie de 600 W şi un întrerupător de punere sub
tensiune.
123
Postul de transformare, cu transformatoare uscate pentru alimentarea tabloului general de
distribuţie al staţiei.
Instalaţii de semnalizare şi comandă.
Bateria de acumulatori de 220 V c.c.
Grupul electrogen cu motor Diesel şi generator de 750 KVA, care asigură cu energie
staţia, atunci cînd alimentarea este întreruptă.
d). Conducerea instalaţiilor electrice. Sistemul informaţional de conducere a instalaţiilor
energetice este organizat pe mai multe nivele: local, de la punctul de comandă centralizată din
substaţie şi de la panourile sinoptice de telemecanică ale dispeceratului central, cuplate cu staţia
de telesemnalizare şi telecomandă şi liniile de transmisie.
e). Protecţia împotriva tensiunii de pas reprezintă principala măsură de protecţie
împotriva electrocutării şi constă în legarea carcaselor echipamentelor la centurile de
împământare astfel:
- echipamentele de 10 KV (celule, transformatoare, separatoare), precum şi ecranele şi
armăturile cablurilor de 10 KV sunt conectate la priza de pământ exterioară;
- barele de nul ale tablourilor de 0,4 KV, nulul înfăşurărilor de 0,4 KV şi carcasele
echipamentelor de 0,4 KV sunt legate de armătura structurii de beton armat a construcţiei;
- calea de rulare constituie o a treia centură de protecţie împotriva electrocutării, de care
se leagă carcasele echipamentelor de 825 V, prin intermediul unei instalaţii de suprareglare.
Priza de pământ exterioară, aferentă instalaţiei de 10 KV, şi centura de protecţie a
tunelurilor de metrou sunt prevăzute cu un separator care se închide pe timpul cât se lucrează în
posturile de transformare, pentru a nu se crea diferenţe de tensiune între cele două instalaţii de
punere la pământ.
Apariţia unor tensiuni periculoase pe carcasele celulelor de 825 V c.c. sau ale
redresoarelor se semnalizează acustic şi optic, iar în cazul depăşirii valorilor limită instalaţia
defectă este deconectată automat.
Linia de contact (şina a treia) este protejată cu o carcasă din masă plastică.
f). Instalaţia de exploatare propriu-zisă a metroului cuprinde:
- instalaţia de centralizare electrodinamică a staţiei, cu bloc de linie automată, instalaţii de
telemecanică pentru transmiterea permanentă de date dispeceratului central şi pentru controlul
continuu de viteză;
- instalaţii de sonorizare, oeasoficare, televiziune în circuit închis, radiocomunicaţii locale
şi cu trenul electric.
Aceste instalaţii funcţionează la tensiuni cuprinse între 24 şi 220 V curent continuu şi alternativ,
reprezentând un pericol de incendiu prin masa izoilantă a cablurilor care sunt pozate pe fluxuri,
în unele cazuri împreună cu cabluri comune.
Lucrând cu curenţi foarte slabi, aceste instalaţii, aflate în stare de funcţionare, nu
constituie prin ele însele o sursă de incendiu.
3. Măsuri tehnice de prevenire şi stingere a incendiilor
În vederea prevenirii incendiilor, a limitării propagării acestora, precum şi a stingerii lor,
sunt luate următoarele măsuri tehnice:
- utilizarea transformatorilor uscaţi, a cablurilor cu izolaţie şi manta p.v.c. cu întârziere la
propagarea flăcării;
- întrebuinţarea releelor şi echipamentelor cu clasă majorată 1a curentul continuu (3 KV)
şi instalarea izolată a cablurilor de curent continuu şi de 10 KV (două trepte de izolare);
124
- separarea în încăperi sau zone distincte a diferitelor categorii de cabluri, instalaţii, echipamente,
precum şi utilizarea de treceri rezistente la foc prin pereţii despărţitori;
- instalarea unei protecţii de suprasarcină, care deconectează echipamentele la apariţia unor
suprasarcini de lungă durată;
- supravegherea directă a temperaturilor, pe timpul funcţionării instalaţiilor, prin sonde sau
microrelee termice instalate pe echipamente, prin aparatură de semnalizare a începuturilor de
incendiu, dotată cu detectoare de temperatură şi de fum în încăperile de echipamente, în podurile
de cabluri etc.;
- întreruperea automată a încărcării bateriilor de acumulatoare la oprirea ventilaţiei în
încăperile respective;
- asigurarea dublei alimentări cu energie electrică a receptoarelor care participă la
stingerea incendiilor (pompe de apă, ventilatoare etc.);
- montarea unor instalaţii speciale de stingere cu apă pulverizată în tunelurile de cabluri
de sub peroane şi la subsolul de cabluri ai substaţiei de tracţiune, precum şi ventilarea acestora.
În acele spaţii, limitate ca volum, în care nu au putut fi montate instalaţii speciale de
stingere cu apă pulverizată, sunt prevăzute instalaţii cu bioxid de carbon pentru stingerea
incendiilor izbucnite la cabluri.
4. Instalaţii de semnalizare a incendiului
Fiind considerate spaţii aglomerate, staţiile de metrou sunt prevăzute cu instalaţii
centralizate de semnalizarea incendiilor, dotate cu detectoare termice de tip velocimetrie şi
detectoare de fum sau gaze de ardere.
Dispeceratul central şi depourile subterane dispun de instalaţii de semnalizarea
incendiilor proprii.
Centralele de semnalizare sunt instalate în camera dispeceratului energetic local.
Semnalul de incendiu se transmite prin instalaţiile de telemecanică la dispeceratul central
şi la formaţia civilă de pompieri.
Spaţiile prevăzute cu detectoare automate sunt dotate şi cu butoane de semnalizare manuală a
incendiului da dispeceratul energetic local (butoanele sunt amplasate lângă uşi, la înălţimea de
1,40 m de la pardoseală). În încăperile cu mari valori materiale, peroane şi culoare lungi,
butoanele de semnalizare sunt amplasate la distanţa de 50-100 m unul de celălalt.
5. Instalaţii speciale de stingere
Pentru stingerea incendiilor izbucnite în obiectivele metroului s-au prevăzut următoarele
instalaţii:
a). Hidranţi de incendiu interiori, care sunt amplasaţi:
- în staţii, pe pardoseala peroanelor sau pe pereţi, astfel încât toate punctele staţiei să fie
acoperite cu două jeturi simultane;
- în tunelurile sau galeriile de circulaţie, la distanţa de maxim 45 m unul de celălalt, în dreptul
lămpilor de siguranţă.
Hidranţii sunt dotaţi cu 20 m furtun tip „C”, având ţeava cu ajutaj pulverizator.
Robineţii acestor hidranţi sunt montaţi pe pereţi, la înălţimea de 1,4 m de la pardoseală.
Rezerva de apă pentru alimentarea acestor hidranţi o constituie puţurile de mare adâncime forate
la capetele staţiilor şi interconectate de-a lungul magistralelor.
Căminele de branşament sunt prevăzute cu racorduri fixe uscate, care permit alimentarea
reţelei interioare de apă a metroului pentru stins incendii cu ajutorul pompelor mobile
(motopompelor, maşinilor de luptă).
125
Reţeaua de apă pentru incendiu este realizată inelar şi prevăzută cu robineţi de izolare a
tronsonului defect (sunt montaţi şi sigilaţi în poziţia „deschis”, închiderea lor făcându-se numai
în caz de avarie).
b). Instalaţii fixe de apă pulverizată. Sunt montate în încăperile cu gospodării importante
de cabluri şi sunt racordate la reţeaua de apă pentru incendii din staţie. Au o intensitate medie de
stropire a suprafeţelor protejate de minim 0,2 l/sec/m2.
Înclinarea duzelor de pulverizare este astfel aleasă, încât o singură duză stropeşte pe verticală tot
şirul de rafturi sau rastele suprapuse. Distanţa între o duză şi axul celui mai apropiat cablu nu
depăşeşte 1,5 m.
c). Instalaţii de stingere cu gaze inerte. Unele încăperi speciale, cu gospodării importante
de cabluri, sunt prevăzute cu instalaţii fixe de stingere cu gaze inerte (bioxid de carbon sau
haloni).
Asemenea instalaţii sunt montate în încăperi de tip etanş, în care spaţiul disponibil rămas între
fluxurile de cabluri nu permite instalarea conductelor cu duze pentru pulverizarea apei, sau în
locuri în care instalaţiile de stingere cu apă pulverizată pot aduce grave prejudicii construcţiilor şi
instalaţiilor (încăperile calculatorului electronic, încă perile arhivei de programe a
dispeceratului).
d). Instalaţii de ventilare. Instalaţiile de ventilaţie sunt montate: în staţii, între staţii, în depouri, în
galeriile de calbluri sau subsoluri, când acestea nu au asigurată o ventilaţie naturală capabilă să
menţină temperatura în limitele prescripţiilor tehnice. Ele au rolul să asigure a evacuarea fumului
provenit dintr-un eventual incendiu, în vederea evacuării publicului călător aflat în pericol din
cauza blocării vagoanelor sau a unui accident şi să împrospăteze aerul viciat.
Camerele bateriilor de acumulatori sunt prevăzute cu ventilaţie naturală, organizată
printr-un tub de evacuare spre exterior. Tavanul acestor camere au o formă înclinată, pentru a nu
permite formarea pungilor de hidrogen atunci când ventilaţia mecanică nu funcţionează
(cantitatea admisă de hidrogen este de cel mult 2% ceea ce reprezintă 50% din limita inferioară
de explozie a acestuia).
În afara ventilaţiei naturale organizate, camerele de acumulatori sunt prevăzute şi cu
instalaţii mecanice de evacuare, independente de restul instalaţiilor de ventilaţie din staţie şi
aflate în legătură directă atmosfera.
Canalele de ventilaţie pentru toate instalaţiile metroului sunt confecţionate din materiale
incombustibile, iar la trecerile prin pereţii de compartimentare, sunt prevăzute cu clapete antifoc.
6. Căile de evacuare în caz de incendiu
Fiecare staţie de metrou este prevăzută cu cel puţin două căi evacuare, prin care publicul poate
ajunge în exterior la nivelul terenului.
Tunelurile de circulaţie, precum şi scările spre exterior ale centralelor de ventilaţie se
consideră căi de salvare numai în cazurile deosebite, când căile normale de evacuare nu pot fi
utilizate.
Lungimea maximă admisă a căilor de evacuare în construcţiile subterane ale metroului
este de cel mult 160 m până la baza scării ce duce spre exterior, fapt ce favorizează executarea
unei evacuări rapide a publicului din staţie.
Dispeceratul central dispune de două căi de evacuare, din care una direct spre exterior, iar
cealaltă spre căile de evacuare ale staţiei adiacente.
7. Puncte periculoase şi pericolul de incendiu în aceste puncte
Zonele cu cel mai mare pericol de incendiu în obiectivele unui metrou sunt:
126
a). substaţiile de tracţiune cu încăperile pentru transformatoaare, dulapurile de redresare,
barele negative şi pozitive, încăperile pentru instalaţiile auxiliare şi de ventilaţie, canalele şi
tunelele cu rastele sau poduri şi puţuri verticale de cabluri, încăperile pentru acumulatoare;
b). staţiile de metrou cu încăperile instalaţiilor de distribuţie, subsolurile de cabluri
amplasate sub peroanele staţiilor de călători, grupurile electrogene cu rezervoarele de carburanţi,
încăperile instalaţiilor de ventilaţie, dispeceratul local şi dispeceratul energetic local
c). dispeceratul general, cu încăperile calculatorului şi ale anexelor sale, cu rastele, canale şi
puţuri de cabluri;
d). tunelurile metroului, unde pot izbucni incendii la fluxurile de cabluri pozate pe pereţii
acestora sau la vagoanele trenului electric deraiat în tunel;
e). vagoanele trenului electric, la care pot izbucni incendii la rezistenţele de pornire
(datorită scurtcircuitelor cu temperaturi de peste 1000°C), la întrerupătoarele de putere uscate, la
fluxul de cabluri (datorită defectelor de izolaţie), la motoarele de tracţiune;
f). depourile subterane ale metroului, cu posibilitatea izbucnirii unor incendii la
vagoanele trenurilor electrice aflate pe rampele de revizie şi depanare, în spaţiile cu utilajele
aferente (transformatoare, redresoare, tablouri de distribuţie etc.) şi în atelierele specifice unui
depou (strungărie, electricitate, sudură).
Pericolul de incendiu în instalaţiile obiectivelor metroului este determinat de prezenţa, în
majoritatea instalaţiilor, a curentului electric de înaltă şi joasă tensiune (10KV, 825V şi 0,4KV),
care, în condiţiile exploatării anormale sau ale apariţiei suprasarcinilor de. lungă durată,
generează scurtcircuite capabile să aprindă marile cantităţi de izolaţie combustibilă a cablurilor şi
a altor conductori electrici.
De asemenea, pericolul de incendiu în aceste obiective mai este determinat de existenţa
rezervoarelor de carburanţi ale grupurilor electrogene din staţii şi depouri (5-10 tone), cât şi a
uleiului aflat în cuvele întrerupătoarelor cu ulei din instalaţiile electrice (7-10 1 ulei în fiecare
cuvă).
Cel mai mare pericol de incendiu în instalaţiile metroului îl prezintă canalele, puţurile şi
tunelurile de cabluri, în care sunt pozate, pe pereţi sau rastele, în poziţie orizontală sau verticală,.
numeroase fluxuri de cabluri cu secţiuni diferite şi cu lungimi de mii de km, care alimentează din
circuitul naţional instalaţiile substaţiilor de tracţiune şi instalaţiile auxiliare specifice staţiilor de
metrou, tunelurilor acestuia şi dispeceratele.
8. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
Intervenţiile pentru stingerea incendiilor la obiectivele metroului sunt foarte dificile.
Factori deosebiţi îngreunează intervenţia rapidă a pompierilor pentru salvarea oamenilor şi
stingerea incendiilor, pentru limitarea şi lichidarea urmărilor unor catastrofe şi calamităţi produse
în obiectivele aparţinînd metroului. Dintre aceşti factori notăm:
- existenţa în subteran a tuturor încăperilor cu instalaţii de deservire a metroului, dispuse departe
de vestibulele şi peroanele staţiilor de metrou şi la diferite nivele;
- insuficienţa căilor de acces şi de salvare (câte două la fiecare staţie, care în faza iniţială
se folosesc aproape în exclusivitate pentru evacuarea călătorilor) şi, din această cauză,
îngreunarea deplasării grupelor de recunoaştere şi a realizării dispozitivelor premergătoare şi de
luptă;
- capacitatea redusă a instalaţiilor proprii de alimentare cu apă ale metroului (conductă
inelară cu diametrul de 80 mm);
- amplasarea la distanţe mari a surselor naturale sau artificiale de la suprafaţă necesare
alimentării cu apă a maşinilor de luptă din dotarea subunităţilor de pompieri, fapt ce impune
127
realizarea unor dispozitive lungi, uneori organizate în releu şi duce la întârzierea intrării în luptă.
În plus, aceste surse naturale şi artificiale sunt amplasate pe marile artere de circulaţie ale
capitalei, aproape tot timpul supraaglomerate, element ce împedică sau îngreunează accesul
maşinilor de luptă spre locul incendiului, dar mai ales realizarea dispozitivelor de luptă,
presupunând în acest scop interzicerea circulaţiei, în special în zona ieşirilor de salvare şi pe
itinerariile de realizare a dispozitivelor de luptă, ori dirijarea acesteia pe căi colaterale, conform
planului de cooperare cu organele de circulaţie ale Miliţiei Capitalei;
- degajarea, încă din primele minute ale izbucnirii incendiului, a unor imense cantităţi de
fum toxic, în care predomină bioxidul de carbon şi acidul clorhidric şi care inundă cu repeziciune
peroanele, încăperile staţiilor de călători şi substaţiilor electrice de tracţiune şi chiar tunelurile
metroului. Această situaţie va genera apariţia panicii în rândul călătorilor aflaţi în staţii şi a celor
aflaţi în trenurile electrice la trecerea prin zonele cu fum.
Pentru stingerea incendiilor în spaţiile subterane ale metroului se vor folosi următoarele
substanţe stingătoare:
- apa pulverizată, care reprezintă substanţa stingătoare principală. Se refulează de către
instalaţiile speciale de stingerea incendiilor din canalele de cabluri sau de către ţevi tip „C” cu
ajutaj pulverizator, alimentate de la hidranţii interiori amplasaţi pe o conductă cu diametrul de 3
ţoli.
În cazul căderii alimentării din reţeaua oraşului, această conductă va fi alimentată cu apă
de către pompele proprii ale staţiei, din puţurile de mare adâncime săpate la fiecare staţie.
În continuare, se va analiza modul de intervenţie pentru stingerea incendiilor în cele mai
vulnerabile obiective ale metroului.
129
0,4KV), necesitatea amplasării de ţevi cu apă pulverizată pentru interzicerea propagării
incendiului la instalaţiile staţiei de călători.
b). Stingerea
Instalaţiile aferente staţiei afectate de incendiu se sting cu pulbere „Florex” refulată de pistoalele
din dotarea autospecialei pentru pulberi şi azot. Se interzice utilizarea apei pentru stingerea
instalaţiilor electrice ale substaţiei.
Pentru prevenirea accidentelor, comandantul intervenţiei trebuie să ilumineze sectoarele de lucru,
introducând proiectoare în încăperile instalaţiilor electrice ale substaţiei. Servanţii şefi de ţeavă
vor acţiona din apropierea pereţilor, mai departe de instalaţii, fiind echipaţi în mod obligatoriu cu
cizme şi mănuşi de cauciuc, cu aparate izolante şi costume de protecţie antiealorieă.
Ţinându-se cont de prezenţa gazelor nocive (bioxid de carbon şi vapori de acid elorhidric) şi
temperaturii ridicate, comandantul intervenţiei va rula servanţii ce acţionează în condiţii grele
din 30 în 30 min. Militarii aflaţi la odihnă trebuie cazaţi în încăperi încălzite, unde vor primi
ajutor medical, hrană şi echipament uscat.
După lichidarea incendiului, comandantul intervenţiei va cere şefului staţiei (maistrului de
schimb) să pună în funcţiune instalaţia de ventilaţie a substaţiei, în scopul evacuării fumului
acumulat şi a pulberii stingătoare „Florex” depuse pe instalaţii şi agregate, creându-se astfel
condiţii optime pentru executarea recunoaşterii finale şi a lichidării micilor focare rămase
nestinse, precum şi pentru executarea cercetării incendiului şi stabilirea cauzelor acestuia, pentru
deşfăşurarea activităţilor de repunere în funcţiune a instalaţiilor substaţiei electrice de tracţiune.
Intervenţia pentru stingerea unui incendiu la instalaţiile unei substaţii electrice de tracţiune
încorporată în construcţia staţiei de călători devine mult mai complicată, ştiindu-se că acestea
sunt amplasate la nivelurile inferioare ale obiectivului, la distanţă mare de peroanele de călători,
de intrările în staţie, de sursele de apă naturale şi artificiale de la suprafaţa solului.
În acest caz, intervenţia pentru stingerea incendiului la aceste instalaţii se face numai cu
stingătoarele cu bioxid de carbon şi pulbere „Florex” din dotarea substaţiei de tracţiune şi a
staţiei de călători, pompierii realizând obligatoriu dispozitivele de protecţie sau de stingere cu
apă pulverizată prevăzute pentru subsolurile de cabluri, canalele şi puţurile verticale, conform
planului unic de intervenţie.
130
Incendiile izbucnite în instalaţiile electrice ale unei substaţii de tracţiune au fost analizate în
prima parte a acestui capitol, stabilindu-se modul concret de acţiune în caz de incendiu. În
continuare vor fi analizate caracteristicile constructive şi modul de acţiune pentru stingerea unui
incendiu izbucnit la agregatele unui vagon sau ale unei rame (complex format din două
vagoane).
Vagoanele trenului electric, în afară de carcasa formată din cabinele pentru mecanicul trenului
electric şi cabina pentru călători, au montate pe boghiuri un complex de instalaţii, care asigură
tracţiunea şi condiţiile tehnice normale de funcţionare a agregatelor (motoare electrice,
acumulatori, rezistenţe, canale de cabluri interioare etc).
În caz de incendiu la instalaţiile vagonului electric, de regulă, arde învelişul protector al
cablurilor electrice din mase plastice, degajându-se mari cantităţi de fum toxic care poate afecta
căile respiratorii ale oamenilor.
Intervenţia pentru stingerea unui incendiu este îngreunată de:
- distanţele mari de la sursele de apă cu debit constant, amplasate în afara depoului, care impun
folosirea sistemelor de alimentare cu apă în releu sau directă, dar cu dispozitive foarte lungi,
lucru ce necesită un timp mai îndelungat de intrare în luptă;
- prezenţa unui număr mare de vagoane, grupate pe trenuri electrice, garate pe toate liniile
depoului, care împiedică realizarea rapidă a dispozitivelor de stingere, dar, mai ales, care ridică
probleme deosebite pentru degajarea locului unde a izbucnit incendiul;
- existenţa instalaţiilor electrice de tracţiune (şina a III-a), aflate sub tensiune şi, deci,
prezentând pericol de electrocutare a oamenilor.
Stingerea incendiului într-un depou subteran se execută la fel ca în depourile de tramvaie şi
troleibuze, cu următoarele particularităţi:
- acţionându-se într-un depou subteran, după scoaterea de sub tensiune a instalaţiilor
electrice de forţă, iluminatul de siguranţă al depoului este insuficient, fapt ce impune deplasarea
autospecialei pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru iluminat la locul incendiului,
amplasarea acesteia direct în depou şi instalarea a cel puţin patru proiectoare pe direcţiile pe care
se realizează dispozitivele de intervenţie şi la locul incendiului;
- înainte de realizarea dispozitivelor de intervenţie şi de începerea lucrului pentru
stingerea incendiului comandantul intervenţiei este obligat să verifice dacă specialiştii depoului
au executat scoaterea de sub tensiune a instalaţiilor electrice de forţă şi iluminat şi numai după
aceea să aprobe începerea lucrului;
- pentru prevenirea electrocutărilor, şefii de ţeavă vor fi echipaţi cu cizme şi mănuşi de
cauciuc;
- înainte de începerea acţiunii de stingere, este bine ca, fodosindu-se locomotivele de manevră
din depou, să se aducă garnitura cu vagonul incendiat cât mai aproape de platforma unde sunt
amplasate maşinile de luptă ale pompierilor, sub protecţia instalaţiei sprinkler în acţiune, iar după
decuplarea vagoanelor neincendiate şi scoaterea lor în tunelul metroului, să se înceapă acţiunea
de stingere.
132
Ulterior, pe măsura creşterii intensităţii arderii şi a vitezei de propagare a incendiului, are
loc un puternic schimb de gaze, favorizat de existenţa puţurilor verticale sau a unor goluri
deschise (uşi, chepenguri, guri de ventilare etc.).
În timpul arderii izolaţiei cablurilor, se dezvoltă temperaturi cuprinse între 700-1000°C şi
apare pericolul formării amestecurilor explozive între oxidul de carbon şi aer, cu limita inferioară
de explozie de 12,5% (145 g/m3), iar limita superioară de explozie de 74% (870 g/m3), prin a
căror amorsare se pot produce accidente grave.
În cazul arderii cablurilor pozate vertical în puţuri şi canale, se produce şi fenomenul de picurare
(topirea izolaţiei din mase plastice a cablurilor şi scurgerea acesteia sub formă de picături în stare
arzândă). Căzând pe sol sau pe cablurile pozate pe rastelele (rafturile) inferioare, acestea
(picăturile arzânde) vor aprinde materialele combustibile din canale sau tuneluri, precum şi
izolaţiile combustibile ale cablurilor neincendiate. De asemenea, căzând pe părţile neprotejate ale
corpului persoanelor ce acţionează la incendiu în zonele cu cabluri, acestea vor provoca arsuri.
2. Organizarea şi ducerea acţiunilor de stingere
a). Recunoaşterea
Recunoaşterea se execută, de regulă, pe două direcţii, folosindu-se scările ce duc la capetele
vestibulelor sau peroanelor staţiilor de călători, unde se găsesc şi trapele (chepengurile) de acces
în subsolurile şi canalele de cabluri. Comandantul va stabili, la intrarea în staţia de metrou,
misiunea grupelor de recunoaştere, itinerariile de deplasare, locul de întâlnire şi măsurile de
securitate ce trebuie respectate pe tot timpul ducerii luptei.
Fiecare comandant de grupă de recunoaştere va verifica dacă efectivul din subordine s-a echipat
cu cizme şi mănuşi de cauciuc, aparate izolante, cordiţe de salvare, lămpi cu acumulatori şi lămpi
pentru controlul tensiunii (care se iau de la maistrul de schimb al substaţiei electrice de
tracţiune).
În compunerea fiecărei grupe de recunoaştere intră doi servanţi de pe autospeciala de evacuarea
fumului, gazelor şi pentru iluminat, care vor transporta două-trei bobine de cablu necesare
instalării de proiectoare pentru iluminatul zonei incendiate pe timpul executării recunoaşterii şi al
ducerii luptei (pe care le vor alimenta cu energie electrică de la prima casetă de distribuţie
întâlnită după intrarea în staţie).
Când fumul a inundat peronul şi vestibulul staţiei şi nu au fost evacuate toate persoanele aflate în
trenul electric sau în încăperile staţiei, comandantul intervenţiei va acţiona în primul rând pentru
iluminatul scărilor de legătură între vestibul şi suprafaţă, cu câte cel puţin un proiector, luat fie de
la o maşină de luptă (în situaţia când nu are în dotare autospeciala pentru evacuarea fumului,
gazelor şi pentru iluminat), fie de la aceasta din urmă, mai puţin cele două proiectoare păstrate
pentru grupele de recunoaştere. Totodată, folosind gigafonul, acesta va interveni autoritar pentru
micşorarea fenomenului de panică, şi instaurarea ordinii necesare desfăşurării acţiunii de
evacuare a persoanelor din staţie.
Tot pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei va organiza două echipe, formate din câte
doi servanţi, dotate cu trusa sanitară, care vor executa cercetarea spaţiilor staţiei (grupuri
sanitare, garderobe, spaţii tehnice), în vederea descoperirii şi evacuării persoanelor rătăcite sau
ascunse, vor acorda primul ajutor medical şi vor transporta persoanele rănite până la suprafaţă.
Pentru executarea misiunii, grupa de recunoaştere trebuie să fie însoţită, în mod obligatoriu, de
reprezentantul staţiei, care cunoaşte foarte bine intrările cablurilor în staţie, traseul canalelor şi
puţurilor de cabluri, gurile de acces în acestea (trape, chepenguri etc), dispunerea subsolurilor si
a pereţilor despărţitori dintre canalele de 10KV, 0,8 KV, 0,4 KV etc.
133
Pe timpul recunoaşterii, comandantul intervenţiei (comandantul grupei de recunoaştere) va
stabili:
- prezenţa butoanelor de scoatere de sub tensiune a şinei a treia, cerând acţionarea lor pe loc de
către personalul tehnic aflat în compunerea grupei de recunoaştere, în scopul prevenirii
accidentării prin electrocutare a personalului pe timpul executării recunoaşterii, al realizării
dispozitivelor de luptă şi al lucrului cu apă (butoanele se găsesc fixate la capetele peronului şi la
mijlocul acestuia);
- dacă sunt afişate apariţiile tensiunilor periculoase pe carcasele celulelor şi redresoarelor şi dacă
s-au luat măsuri de deconectarea instalaţiilor de curent continuu;
- existenţa, în canalul de cabluri unde s-a semnalat izbucnirea incendiului, a curentului remanent
sau a vreunui cablu nescos de sub tensiune, folosind în acest scop aparatele de măsură din
dotarea staţiei şi lămpile de control;
- dacă instalaţiile de ventilaţie au fost trecute pe poziţia „evacuare fum”, dacă au fost
acţionate capacele gurilor de aspiraţie din staţie, în scopul evitării inundării sale cu fum, precum
şi efectul acţiunii acestor instalaţii în zona de ardere (evacuarea totală a fumului sau crearea unei
atmosfere respirabile, care să permită accesul grupei de recunoaştere şi lucrul servanţilor în
canale, condiţii de vizibilitate optimă etc.);
- prezenţa instalaţiilor speciale de stingere cu apă pulverizată sau cu bioxid de carbon,
dacă au fost puse în funcţiune şi efectul pe care-1 au asupra evoluţiei incendiului, necesitatea
asigurării funcţionării în continuare a instalaţiei speciale de stins incendii cu apă pulverizată;
- locul incendiului, proporţiile (numărul canalelor, podurilor sau puţurilor incendiate) şi modul
de manifestare a acestuia (ardere mocnită cu degajări de mari cantităţi de fum şi gaze toxice,
ardere cu flacară etc.);
- categoria, natura şi felul cablurilor şi ale izolaţiei acestora;
- locul ramificaţiilor de cabluri şi pericolul propagării incendiului în instalaţiile substaţiei
electrice de tracţiune şi în spaţiile tehnice ale instalaţiilor electrice de tracţiune;
- pericolul prezentat de incendiul izbucnit în tunelul de cabluri pentru instalaţiile
energetice, gradul de inundare cu fum a acestora şi necesitatea protecţiei lor prin acţionarea
stingătoarelor cu pulberi şi bioxid de carbon sau numai a celor cu bioxid de carbon sau prin
destinarea expresă a unor ţevi cu apă cu misiune de răcire;
- locul golurilor de acces în canalele cu cabluri incendiate şi traseele cele mai scurte de realizare
a dispozitivelor de stingere;
- locul instalării proiectoarelor pentru iluminatul sectoarelor de stingere, în vederea
asigurării unor condiţii optime de lucru servanţilor;
- necesitatea introducerii în luptă a electroexhaustoarelor şi a evacuării fumului şi gazelor
în staţie, de unde va fi preluat de ventilaţia generală a acesteia şi evacuat în afară;
- posibilitatea reală de menţinere a legăturii radio în subteran cu grupele de recunoaştere şi cu
personalul gărzii de intervenţie, precum şi a legăturii cu staţiile de radio de pe maşinile de luptă
şi cu dispeceratul central. În cazul că legătura radio nu mai este posibilă, comandantul
intervenţiei va lua măsura realizării legăturii cu sectoarele de stingere prin fir şi prin telefoanele
publice şi de serviciu instalate, în punctele vitale ale staţiei (dispeceratul local, dispeceratul
energetic, peron, vestibul etc.).
b). Substanţe stingătoare
Pentru stingerea incendiilor în canalele de cabluri, se vor folosi următoarele substanţe
stingătoare:
134
- bioxidul de carbon, debitat de instalaţii speciale de stingere, în canale cu înălţimea mică (sub 80
cm), acolo unde nu pot pătrunde servanţii. Folosirea acestor instalaţii depinde de buna
compartimentare şi etanşare a canalului şi, mai ales, de oprirea funcţionării instalaţiei de
ventilaţie. Ele sunt acţionate de către personalul de la locul de muncă;
- apa, refulată de instalaţiile speciale de stingere cu apă pulverizată instalate în canale cu fluxuri
vitale. Aceasta va prelua o mare cantitate de căldură, va răci învelişul cablurilor neincendiate, va
stinge izolaţia aprinsă, contribuind, totodată, şi la precipitarea fumului. Când lipsesc asemenea
instalaţii, se vor introduce în canale ţevi tip „C” sau „B” cu ajutaje pulverizatoare;
- bioxidul de carbon şi pulberea „Florex” refulate cu ajutorul stingătoarelor P 125, P 250
care se află instalate la capetele staţiilor, vor stinge flăcările de la suprafaţa izolaţiei cablurilor.
Neavând şi efect de răcire, acţiunea acestor substanţe trebuie completată, în timpul cel mai scurt,
de intervenţia cu apă;
- spuma cu coeficient mare de înfoiere, care se foloseşte în canalele de cabluri
compartimentate.
c). Stingerea
Intervenţia pentru stingerea incendiilor sau pentru limitarea şi lichidarea urmărilor unor
catastrofe în obiectivele metrolui este complicată şi de lungă durată, fiind influenţată negativ de
următorii factori:
- circulaţia intensă de pe marile artere ale Capitalei, care împiedică amplasarea maşinilor
de luptă la sursele de apă dispuse pe acestea şi, mai ales, realizarea dispozitivelor. În scopul
evitării acestor situaţii, este necesar ca încă în momentul primirii anunţului de incendiu, să se
ceară deplasarea în zona staţiei afectate a unor echipaje de miliţie, care să dirijeze circulaţia pe
alte căi;
- prezenţa unui numeros public în vagoanele trenului electric, pe peroane şi în vestibule
(în perioadele de vârf ale circulaţiei în staţii se pot găsi 1000-2000 de oameni, iar în vagoanele
trenului electric circa 1000-1200 de persoane), public care trebuie evacuat rapid, în condiţii de
securitate deplină, evitându-se producerea stării de panică. Din această cauză şi în scopul
facilitării acţiunii de evacuare a publicului, pompierii nu vor putea să realizeze, în faza iniţială a
intervenţiei, dispozitivele de luptă planificate prin planurile de intervenţie;
- formarea în zona staţiei a unei mase de curioşi, care alături de persoanele evacuate din
staţie, vor îngreuna operaţiunile de realizare a dispozitivelor şi de concentrare în imediata
apropiere a intrărilor în staţie a autospecialelor pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru ilu-
minat, a autosalvărilor, a altor accesorii necesare lucrului în subteran (proiectoare, aparate
izolante, corzi şi cordiţe, costume de protecţie anticalorică etc.), precum şi a unor agregate din
dotarea întreprinderilor din zonă, necesare pentru degajarea tunelurilor sau a staţiilor de
elementele deteriorate în cazul catastrofelor. Şi în acest caz, intervenţia organelor de ordine ale
miliţiei pentru îndepărtarea curioşilor şi eliberarea platformei de realizare a dispozitivelor de
luptă, de la maşini până la intrarea în staţie, este deosebit de necesară.
Comandantul intervenţiei va ordona ca şefii de ţeavă să fia echipaţi cu cizme şi mănuşi de
cauciuc, cu aparate izolante şi costume de protecţie anticalorice, să fie asiguraţi cu corzi şi
cordiţe şi să 1ucreze în echipe de cel puţin doi oameni.
Stingerea se organizează astfel:
Când incendiul a izbucnit la încăperile substaţiei electrice de tracţiune, situate la nivelul
vestibulului:
- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului la dulapurile
substaţiei (acţionînd cu jeturi de apă pulverizată) şi la subsolul de cabluri al acestor încăperi
135
(acţionând cu jet de apă compact). Tot acest sector va destina câte o ţeava la capetele subsolului,
pentru limitarea propagării incendiului la instalaţiile substaţiei electrice de tracţiune şi la spaţiile
tehnice cu instalaţiile auxiliare ale staţiei situate la nivelul peronului;
- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare a incendiului la nivelul trecerilor din
subsolul de cabluri incendiat, situat în vestibul, la canalul de cabluri ce alimentează cu energie
restul instalaţiei, aparţinând substaţiei aflate la nivelul peronului şi la canalele de cabluri de sub
peron.
Când incendiul a izbucnit la instalaţiile substaţiei electrice de tracţiune, situate în
încăperile de la nivelul peronului:
- un sector de intervenţie cu misiunea de localizare şi lichidare a incendiului în canalul de
cabluri de sub instalaţii sau de sub peron, prin trapele (chepengurile) de acces de la capătul
canalului.
Iniţial, comandantul intervenţiei va cere încetarea funcţionării sistemului de ventilaţie pentru cel
mult un minut, timp în care va acţiona de la capetele tunelului (canalului) cu două stingătoare P
125 sau P 250 cu pulbere „Florex” şi bioxid de carbon. Concomitent, la nivelul intrării în canal
vor fi aduse ţevi tip „B” pentru lucrul cu apă, aparate izolante, costume de protecţie anticalorică,
rezerve de furtun, corzi, cordiţe, bobine cu cablu, proiectoare, staţii radio etc, servanţii
echipându-se pentru începerea luptei.
După trecerea timpului de un minut, se repune sub tensiune instalaţia de ventilaţie, în
scopul evacuării fumului şi gazelor nocive fierbinţi acumulate în canalul (tunelul) incendiat, iar
în cazul existenţei instalaţiilor speciale de stins incendii cu bioxid de carbon, şi pentru evacuarea
acestui gaz inert, care poate afecta organismul oamenilor.
Echipele de servanţi, având luminat cu proiectoare locul de intervenţie iniţial, acţionează la
intrarea în tunel cu jet de apă pulverizat. Pe măsura reducerii procentului de fum şi a
temperaturii, se trece la acţiunea cu jet compact, pentru a se stropi cu apă zone cât mai lungi de
învelişuri combustibile. Lichidarea focarelor din apropierea şefilor de ţeavă se face cu ajutorul
apei pulverizate, îndepărtându-se învelişurile arse, pentru ca apa să pătrundă în pachetele de
cabluri.
Foarte importantă, în această perioadă, pentru comandantul intervenţiei este limitarea propagării
incendiului la instalaţiile substaţiei electrice sau ale sectorului tehnic auxiliar, în care scop el va
destina ţevi tip „C” la trecerea fluxurilor de cabluri prin pereţi către subsolurile instalaţiilor
neafectate de incendiu. Tot atât de importantă, chiar hotărâtoare, pentru ducerea luptei, este
rezolvarea evacuării fumului şi a gazelor fierbinţi din canalele de lucru, fără de care introducerea
servanţilor în canale şi subsoluri, în condiţii de securitate, este imposibilă. Ţinând cont de
acestea, comandantul intervenţiei va concentra în sectorul respectiv, încă de la începutul acţiunii,
electroexhaustoarele din dotarea autospecialelor pentru evacuarea fumului, gazelor şi pentru
iluminat, conform planului de intervenţie (cel puţin două maşini la fiecare staţie) şi, în raport de
situaţia concretă, va sprijini cu acestea efortul instalaţiilor de ventilaţie din staţie.
Condiţiile deosebit de grele în care se lucrează (pericolul electrocutării, temperatura ridicată din
subsoluri, canale sau tunele, poziţii incomode, pericolul permanent de intoxicare cu produşii
arderii, predominanţi fiind oxidul de carbon şi acidul clorhidric), impun comandantului
intervenţiei o permanentă grijă pentru securitatea servanţilor, el fiind obligat să supravegheze în
permanenţă activitatea acestora pe timpul ducerii luptei şi să-i determine să folosească integral
accesoriile de protecţie şi iluminat. Servanţii vor fi rulaţi la lucru, asigurându-li-se ajutor
medical, odihnă, servirea hranei, înlocuirea cartuşelor filtrante şi absorbante consumate sau
blocate cu particule de carbon.
136
La intervenţiile de acest gen, este necesară organizarea serviciului spatelui, care răspunde de
instalarea punctelor sanitare, de asigurarea rezervei de cartuşe filtrante şi absorbante, de furtune
şi de alte materiale necesare ducerii luptei.
Lungimea, sinuozitatea şi gabaritul redus ale canalelor şi tunelelor de cabluri creează dificultăţi
activităţii de supraveghere şi îndrumare a lucrului servanţilor sau echipelor, impunând
obligativitatea organizării unei bune legături radio. În mod obligatoriu, echipele ce acţionează în
subteran vor fi dotate cu câte o staţie portabilă de radio telefon.
Grupa operativă va avea legătură telefonică cel puţin cu vestibulul şi cu cele două capete ale
tunelului în care a izbucnit incendiul.
Pentru îndeplinirea unor intervenţii de natură tehnică, comandantul acţiunii va solicita în mod
obligatoriu sprijinul inginerilor sau maiştrilor de schimb.
Acţiunea de stingere trebuie condusă cu fermitate. Fiecare hotăâîre trebuie să reprezinte rodul
consultării cu specialiştii obiectivului. Acţionându-se simultan la mai multe nivele ale
construcţiei staţiei, este nevoie ca şefii de sectoare, în primul rând, să conducă acţiunea ser-
vanţilor în punctele cheie, rezolvând situaţiile pe loc, dar în concordanţă cu concepţia generală a
comandantului intervenţiei, concentrând efortul întregului efectiv pentru lichidarea rapidă a
incendiului şi limitarea la maximum a pagubelor.
139
- prezenţa persoanelor în vagoanele trenului electric neafectate de avarie sau incendiu şi
necesitatea scoaterii lor din vagoane. (Tehnica scoaterii din vagoane a persoanelor este
următoarea: se deschid uşile - dacă acestea sunt blocate se forţează cu răngi - se scot scările
metalice din dreptul uşilor şi se fixează pe camele acestora, după care oamenii vor coborî în
ordine unul câte unul);
- starea restului de vagoane ale trenului electric şi posibilitatea decuplării şi scoaterii lor
din zona periclitată prin împingere de către servanţii gărzii de intervenţie care au realizat
dispozitivul premergător de luptă până în apropierea locului incendiului;
- dacă instalaţia de ventilaţie amplasată între staţii funcţionează şi efectul acesteia în zona
incendiului (evacuarea fumului, condiţii de vizibilitate şi supravieţuire). Când capacitatea acestei
instalaţii de ventilaţie nu satisface nevoile de evacuarea fumului, chiar pe timpul executării
recunoaşterii, comandantul intervenţiei va cere, prin radio, dispeceratelor locale ale celor două
staţii de metrou vecine să acţioneze sistemele proprii de ventilaţie - una pentru refularea aerului,
alta pentru absorbţia fumului împins de aerul proaspăt.
Un alt procedeu de dublarea efectului de ventilaţie constă în refularea din ambele staţii a aerului
proaspăt spre zona unde s-a produs avaria, lăsând instalaţia de ventilaţie din interstaţii să
absoarbă fumul şi gazele nocive şi fierbinţi. În cazul nefuncţionării acestor instalaţii, se va trece
la montarea sistemului de aeraj tip minier, aducându-se urgent la locul avariei tuburile de aeraj şi
agregatele de absorbţie şi refulare. Aceste tuburi se vor racorda de-a lungul pereţilor, pe trotuar
sau între liniile de cale. Întrucât această operaţiune este greoaie şi realizabilă în timp destul de
mare, procedeul se recomandă a fi folosit pentru intervenţiile de lungă durată, problemă ce nu se
pune în discuţie în cazul incendiilor la instalaţiile electrice ale vagoanelor trenului electric.
b). Stingerea
Sarcina cea mai importantă a comandantului intervenţiei este înlăturarea panicii din rândul
călătorilor rămaşi blocaţi în vagoanele trenului electric, în vederea desfăşurării normale a acţiunii
de evacuare.
Folosind gigafonul, el va înştiinţa oamenii că pompierii sunt prezenţi la locul incendiului,
cerându-le să fie disciplinaţi, să nu încerce să părăsească vagoanele prin ferestre, să se adune în
ordinea: copii, femei, bătrâni, bărbaţi, la ieşirile din vagoane şi să aştepte instalarea scărilor de
salvare.
Comandantul intervenţiei va destina doi servanţi din grupa de salvatori a companiei la fiecare
vagon, care vor deschide uşile de pe partea opusă incendiului, vor instala scara de coborâre aflată
sub banchetele din dreptul uşii, vor ajuta călătorii să coboare unul câte unul şi îi vor dirija spre
staţia de evacuare, intervenind cu autoritate pentru evitarea busculadei şi panicii.
Acţiunea de evacuare va fi condusă personal de către comandantul intervenţiei.
În situaţia când cantitatea de fum rezultată din arderea substanţelor combustibile nu este
absorbită în întregime de instalaţiile de ventilaţie, comandantul intervenţiei va cere călătorilor să-
şi ude batistele şi să-şi acopere căile respiratorii, pentru reducerea pericolului de asfixiere a
acestora.
Concomitent cu acţiunea de evacuare, se desfăşoară şi acţiunea de răcire a vagoanelor incendiate
şi de stingere a incendiului, acţionându-se cu apă pulverizată. Este necesar, însă, ca mai întâi
servanţii să desfacă capacele gurilor de vizitare de la fiecare agregat şi apoi să se acţioneze
pentru stingere.
La sosirea grupei de recunoaştere de la compania care a pătuns în tunel prin cea de-a doua staţie,
comandanţii intervenţiei se informează reciproc asupra situaţiei şi îşi coordonează acţiunile.
Comanda revine celui mai mare în grad, având însă prioritate comandantul a cărui companie are
140
în raionul de intervenţie tronsonul de tunel incendiat, aceasta până la sosirea grupei operative şi
constituirea comandamentului de intervenţie.
După evacuarea călătorilor, acordarea primului ajutor medical răniţilor şi scoaterea lor din zonă,
efortul întregului efectiv se va îndrepta spre lichidarea totală a incendiului, introducându-se în
luptă dispozitivele realizate de către servanţii maşinilor de luptă, dispozitive de la care se pot
realiza încă două-trei ţevi tip „C” prin distribuitor.
Dacă vagonul (vagoanele) incendiate nu este deraiat, este indicat ca după evacuarea călătorilor
acesta să fie tractat în cea mai apropiată staţie, unde se va executa stingerea incendiului.
145