BOLI INFECȚIOASE CU POARTĂ DE INTRARE RESPIRATORIE

INFECȚIA URLIANĂ
(OREION)
DEFINIȚIE:
Boală infecțioasă acută, transmisibilă, specific umană, produsă de virusul urlian, cu evoluție autolimitantă, manifestată
clinic prin febră, inflamație nesupurativă a glandelor salivare și a altor țesuturi (pancreas, testicule, sistem nervos).

Etiologie:
• Virusul urlian – virus ARN.
• Poate fi izolat din salivă, sânge, LCR, lapte matern.

Epidemiologie:
• Boala răspândită pe tot globul, cu caracter endemic și izbucniri epidemice, mai ales in sezonul rece;
• Vârsta – cel mai frecvent în partea a doua a copilăriei, la adolescenți, la tineri; foarte rar la vârstnici.
• Există forme inaparente de boală la 30-40% din populație.
• Sursa de infecție - omul bolnav cu diverse forme de boala.
• Calea de transmitere – aerogenă:
direct prin picaturile Pfluge;
mai rar indirect, prin obiecte proaspăt contaminate cu secreții nazo-faringiene de la bolnav.
• Perioada de contagiune - începe cu 6 zile înaintea apariției semnelor de boală și continuă în perioada de stare
încă 9-10 zile.
• Indice de contagiozitate - 40%.
• Imunitatea după boală durează toată viața.

Patogenie:
• Poarta de intrare - mucoasa respiratorie, de unde virusul trece în sânge  viremie  fixare preferențială în
glandele salivare  multiplicare virală  din nou viremie, cu posibile afectări ale altor țesuturi (testicul, ovar,
pancreas, țesut nervos etc.)
• Viremia este repetitivă în perioada de stare, determinând noi afectări organice.
• Traversează placenta risc teratogen

Tablou clinic:
• Incubația - 18 zile (extreme 12-24)
• Debutul - relativ brusc: febră, frisoane, cefalee, curbatură, jenă la deglutiție, senzație de tensiune dureroasă la
nivelul unei loje parotidiene +/- otalgii.
• Afectarea parotidelor este inițial unilaterală, apoi se poate bilateraliza.
• Uneori :
boala poate debuta cu alte determinări (tablou meningian, submaxilită, orhită, pancreatită);
pot lipsi semnele de debut și se intră direct în perioada de stare.

Perioada de stare – durata 7-14 zile.

a) În 75% din cazuri - localizări salivare ale infecției, în principal afectare parotidiană (parotidita urliană sau oreionul) :
tumefierea parotidelor uni- sau bilateral (facies de „pară”) cu tegumente supraiacente destinse, lucioase, normal
colorate. Parotida tumefiată este elastică si moderat dureroasă la palpare. Șantul retromandibular este șters.
• Afectarea glandulară este însoţită de febră ( până la 39ºC ) şi trismus.
• La examenul cavităţii bucale: limba saburală, orificiile Stenon congestionate şi edemaţiate, halena uşor fetidă,
angină eritematoasă.
Pot fi afectate şi:
• glandele submaxilare (submaxilita urliană) –local tumefiere păstoasă a regiunii submandibulare, elastică, uşor
dureroasă
• glandele sublinguale ( foarte rar ) - proemină de o parte şi de alta a frenului lingual.
b) Localizările extrasalivare pot apare: concomitent cu parotidita, la 4-12 zile după parotidită sau, foarte rar, fără
afectarea parotidiană.
• Pancreatita urliană
Este frecventă (pana la 80%), dar doar 4-5% clinic manifestă.
- Manifestări - greţuri, vărsături, dureri „în bară”, în etajul abdominal superior şi sensibilitate locală la palpare.
• Afectarea SN - frecventă(75-80% din cazuri), de obicei fără expresie clinică.
 meningita urliană: 20-25% din cazuri; aspect de meningită seroasa, cu pleiocitoză variabilă ( 200-800-1500
elemente/mm3, majoritatea limfocite cu aspect polimorf ) şi cu virus urlian detectabil în LCR.
Evoluţia este de obicei favorabilă, vindecare fără sechele în 3-4 săptămâni.
 encefalita urliană: sub 1% din cazuri; poate evolua concomitent cu meningita; clinic : febră, somnolenţă, confuzie,
delir, convulsii, comă. Evoluție de obicei spre vindecare, rar cu sechele (cefalee, insomnie, neuro-senzoriale)
foarte rar: nevrite, mielite, ataxie cerebeloasă.

Orhita urliană:
• Apare după pubertate, cu o frecvenţă de 25% din cazuri, de obicei după parotidită. Poate fi uni- sau bilaterală.
Clinic: reapariţia febrei, tumefierea dureroasă testiculară, cu hiperemia tegumentelor; nu supurează.
Evoluție:
de obicei favorabilă, cu remisiune in 1-3 săptămâni.
poate determina uneori atrofie testiculară
azoospermie in 1-2% din cazuri
sterilitate - numai in orhita bilaterală cu azoospermie.

Ooforita urliană:
Rară. Clinic: dureri in hipogastru, unde se palpează ovarul inflamat.
Mastita urliană: rară; la femei dar uneori şi la bărbaţi.
Alte complicații rare: dacrioadenita urliană, miocardite, artrite, tiroidite.

Diagnostic de laborator:
1. Nespecifice:
- leucograma: leucopenie cu limfocitoză relativă; leucocitoză cu neutrofilie în orhită;
- amilazemie, amilazurie, glicemie uneori crescute.
2. Specifice:
- vizualizarea virusului in LCR, salivă la microscopul electronic;
- teste serologice, de evidențiere a prezenței anticorpilor specifici de fază acută; utile în diagnosticul formelor
atipice sau a manifestărilor singulare extrasalivare.

Diagnostic diferențial:
- Alte parotidite virale: enterovirusuri:
- Parotidite septice: cu stafilococ auriu, Str. Pyogenes, bacterii Gram negative – tumefactie parotidiana marcata,
cu tegumente supraiacente eritematoase si calde, puroi pe canalul Stenon; sindrom inflamator biologic
bacterian;
- Parotidite toxice: plumb, iod, mercur;
- Parotidite medicamentoase: fenilbutazona;
- Litiaza salivara;
- Chisturi, tumori parotidiene;
- Adenopatii de variate cauze;
- Sarcoidoza etc.

Oreionul la gravide:
• În primul trimestru de sarcină - risc teratogen 20%;
• Ulterior - sindrom de fibroelastoză endocardică primară, avort şi moarte fetală.
Evoluţie. Pronostic:
• Infecţia evoluează de obicei cu o singură manifestare clinică, de obicei parotidită, cu deferverscenţă după 4-5
zile. În primele 10 zile de boală pot apare şi alte determinări ale infecţiei.
• Sechele pot apare după orhită (azoospermie, sterilitate) şi după meningită (surditate).
 
Tratament:
Izolare 14 zile, la domiciliu în formele comune sau în spital în formele severe cu determinări extrasalivare.
1)Tratament igieno-dietetic: Repaus la pat în perioada febrilă; dietă hipoglucidică, hipolipidică; igiena cavităţii bucale
2)Tratament etiologic - nu există.
3)Patogenic
în meningită: depletive cerebrale ( Manitol ), corticoterapie sau AINS, sedative la nevoie
în orhită: corticoterapie 7-10 zile sau AINS, repaus la pat, suspensor şi gheaţă local.
4)Simptomatic: antitermice, antialgice, antiemetice.

Profilaxie:
1. Nespecifică: contacţii receptivi - supraveghere clinică pe perioada maximă de incubaţie; suspecții - izolare până la
clarificarea diagnosticului.
2. Specifică : vaccinarea cu virus viu atenuat; se administrează după vârsta de 12 luni, asigură protecție 95-98% toată
viaţa.
 
TUSEA CONVULSIVĂ
Definiţie:
Boală acută infecto-contagioasă, manifestată clinic prin accese de tuse caracteristice, cu evoluţie autolimitantă şi
posibile complicaţii severe.

Etiologie:
- bacterii din genul Bordetella – cel mai frecvent Bordetella pertussis; mai rar Bordetella parapertussis.
Sunt cocobacili Gram negativi, aerobi, care cultivă pe medii speciale şi posedă un bogat echipament antigenic.

Epidemiologie:
- Boală prezentă pe tot globul, mai frecventă în zonele temperate, cu manifestări endemice sau epidemice.
- Morbiditatea actuală - scăzută datorită vaccinării specifice obligatorii.
Sursa de infecţie - omul, bolnav cu tuse convulsivă sau, mai rar, purtător de germeni.
Transmiterea - aerogenă, prin picături respiratorii contaminate (mod direct de transmitere ).
Contagiozitatea - mare, cu maxim în perioada catarală a bolii şi se menţine până la 10 zile de la debut în cazurile tratate
cu antibiotice şi până la 4 săptămâni în cazurile netratate.
Receptivitatea la boală – universală; îmbolnăvirile sunt mai frecvente la copii, la sexul feminin şi în sezonul rece.
Imunitatea după boală - puternică şi de durată.

Patogenie:
• Poarta de intrare - mucoasa tractului respirator, la nivelul căreia germenii se multiplică şi determină necroză
locală a epiteliului, cu inflamaţie şi apariţia unui exsudat vâscos şi aderent, eliminat cu greutate prin tuse.
• Tusea apare consecinţă a stimulării receptorilor traheo-bronşici prin procesul infecţios – inflamator în prima
etapă a bolii, apoi prin stimularea centrului tusei din creier de către stimuli externi ( emoţionali, vizuali, auditivi ).

Tablou clinic:
• Incubaţia - în medie de 7 – 10 zile.
• Debutul este cu catar respirator: rinită, laringită, bronşită, fără febră sau cu subfebrilităţi.
Tusea este iniţial rară, apoi devine frecventă, spastică şi însoţită uneori de vărsături.
Această etapă durează 1 – 2 săptămâni, iar contagiozitatea este maximă.
• Perioada de stare - se instalează accesele de tuse paroxistică, spasmodică, terminate cu o expectoraţie dificilă
de secreţie vâscoasă şi cu vărsături; faciesul pacientului este congestionat, cu conjunctive hiperemice; uneori pot
apare hemoragii conjunctivale sau nazale.
 Accesele de tuse pot fi rare ( 4 – 6/zi ) sau frecvente ( 30 – 40/zi ) în formele severe.
Febra lipseşte în formele necomplicate.
• După 3 – 4 săptămâni de evoluţie accesele de tuse se răresc treptat şi se atenuează progresiv.

Forme clinice:
Se descriu:
- forme uşoare, cu număr redus de accese de tuse;
- forme medii – cea descrisă;
- forme severe, cu accese frecvente, intens dispneizante şi uneori cu convulsii;
- forme atipice – la persoanele vaccinate,
- la sugar accesul de tuse poate fi înlocuit cu perioade de apnee prelungită şi convulsii sau cu accese paroxistice de
strănut.

Investigaţii de laborator:
- Leucograma evidenţiază leucocitoză marcată cu limfocitoză;
- Valorile VSH sunt normale în formele necomplicate;
- examinarea radiologică pulmonară poate evidenţia infiltrat interstițial perihilar;
- Bordetella pertussis poate fi izolată în stadiul cataral al bolii prin culturi din exsudatul faringian pe medii speciale;
- Testele serologice ( reacţia de hemaglutinare, reacţia de neutralizare, ELISA ) - rezultate tardive.

Complicaţii:
a) Complicaţii mecanice – produse de creşterea presiunii intratoracice, intraabdominale şi intracraniene în timpul
acceselor de tuse. Sunt reprezentate de: hemoragii conjunctivale, nazale, intracerebrale, pulmonare, atelectazii
pulmonare, prolaps rectal, hernie ombilicală etc.;
b) Complicaţii neurologice - convulsii, encefalită (complicaţie severă);
c) Suprainfecţii bacteriene: cu pneumococ sau stafilococ ( pneumonii, bronhopneumonii, otite).

Dignostic diferential:
- Astm bronsic;
- Laringotraheite infectioase de alte etiologii: virale, Moraxella catarrhalis, stafilococ auriu;
- Corpi straini intratraheo-bronsici;
- Compresiuni traheale: adenopatii, tumori, hipertrofie de timus;
- Alergii respiratorii;
- Mucoviscidoza etc.

Tratament:
Tusea convulsivă este boală de grup A, cu izolare obligatorie şi declarare nominală a cazului de boală.
• Izolarea pacienţilor se poate face la domiciliu în formele uşoare şi medii sau în spitale în formele severe,
complicate şi la copiii mici.
• Izolarea durează până la 7 zile de la începutul tratamentului cu antibiotice.
a) Regimul igieno – dietetic:
• Pacientul va fi izolat în încăperi liniştite, ferit de stimuli externi ( zgomot, lumină puternică, manevrări multiple ).
• Se face monitorizare respiratorie, cu menţinerea permeabilităţii căilor respiratorii şi la nevoie aspirarea
secreţiilor.
• Dieta va fi completă, evitându-se alimentele aspre şi sfărâmicioase, care pot declanşa accesul de tuse.
b)Tratamentul etiologic - administrarea de antibiotice: Eritromicină, Ampicilină, Cotrimoxazol, macrolide, pe o perioadă
de 7- 10 zile.
Sunt cu atât mai eficiente ( suprimă infecţia şi scad contagiozitatea ) cu cât se administrează mai precoce.
c)Terapia patogenică:
- menţinerea echilibrului hidro-electrolitic şi acido-bazic prin perfuzii cu soluţii glucozate şi electrolitice – în cazurile care
necesită;
- corticoterapie parenterală ( HHC, Dexametazonă )
- antiedematoase cerebrale ( Manitol) în encefalită.
d) Tratamentul simptomatic:
- sedative şi calmante ale tusei: antihistaminice ( Romergan ), barbiturice, Tussin etc.

Profilaxie:
a) Măsuri nespecifice:
- izolarea pacientului, 4 săptămâni de la debutul bolii sau 10 zile de la începerea tratamentului antibiotic;
- contacţii receptivi primesc tratament profilactic cu Eritromicină sau Ampicilină timp de 7-10 zile de la contact; sunt
supravegheaţi clinic şi izolaţi la apariţia primelor semne de boală.
b) Măsuri specifice – vaccinarea antipertussis.