Neil T Anderson - Biruinta Asupra Intunericului PDF

Biruinţă asupra întunericului
Traducere Voicu Bojan

Traducerea a fost făcută după originalul din limba engleză Victory over
the Darkness (Regal Books, Calif. U.S.A.)
Unele nume de persoane din această carte au fost schimbate pentru a le
proteja identitatea.
Dactilografiere şi tehnoredactare Kitty Bojan.
Copyright © 1996 Operation Mobilisation
Originally published in English under the title Victory over the Darkness
by Neil Anderson.
Published by Regal Books, a division of Gospel Light Publications,
Ventura, CA 93003, USA
English edition © 1990
AII rights to this book, not specificallly assigned herein, are reserved by
the copyright owner
AII non-English rights are contracte exclusively through GLINT, PO Box 4060, Ontario, CA 91761-1003,
U.S.A.
Dedic această carte
Soţiei mele Joanne, care îmi este tovarăşă credincioasă, susţinătoare înflăcărată, prietena şi iubita cu care
am depăşit toate încercările pînă la a ajunge persoana pe care o doreşte Dumnezeu. Se mai dedică şi
copiilor mei Heidi şi Karl. Voi sînteţi cei dintîi în ochii mei şi vă mulţumesc pentru că aţi împărtăşit mulţi
ani grei alături de mine. Nu v-aţi dorit niciodată un tată atît de implicat în lucrare însă nici nu v-aţi plîns
vreodată. Vă iubesc pentru că sînteţi nişte copii atît de minunaţi. Imediat după dragostea mea pentru
Dumnezeu, urmaţi voi.
Cuprins
Argument
Introducere: împrumută-mi speranţa
1.Cine eşti?
Nădejdea privind creşterea, înţelegerea şi împlinirea ta ca şi creştin se bazează pe înţelegerea a cine eşti de fapt - adică
pe identitatea ta în Cristos, ca şi copil al lui Dumnezeu.
13
2.Mereu diferiţi
Mulţi creştini nu se bucură de maturitatea şi libertatea, care sînt
moştenirea lor în Cristos, pentru că nu înţeleg schimbările dramatice
ce au avut loc în inima lor cînd s-au încredinţat Lui. 27
3. A te vedea aşa cum eşti de fapt
Un comportament creştin relevant este produsul unui sistem de credinţă solid. 37
4. Ceva vechi, ceva nou
Dumnezeu te-a adus din întuneric la lumină, transformînd un păcătos într-un sfînt, iar acest lucru e o noutate absolută,
fără precedent. 49
5. Cum să devii persoana spirituală pe care o doreşti
Umblarea în Duhul reprezintă esenţialmente o relaţie calitativă cu Duhul care sălăşluieşte în inima unui credincios. 61
13. Oamenii cresc mai bine cînd sînt împreună
Ai minunatul privilegiu şi, în acelaşi timp, responsabilitatea de-a fi atît profesor cît şi elev, privitor la ceea ce
înseamnă a fi în Cristos, a umbla în Duhul şi a trăi prin credinţă. 87
6. Puterea credinţei adevărate
Credinţa că poţi ajunge la creştere şi maturitate creştină nu cere
mai mult efort decît credinţa că nu poţi dobîndi aceste atribute. 76
7. Nu poţi fi decît o întruchipare a credinţei tale
Nu vei fi motivat în viaţă decît de ceea ce crezi că îţi va aduce succes, importanţă, împlinire, mulţumire, fericire, bună
dispoziţie, siguranţă şi pace.
8. Planul lui Dumnezeu privind umblarea în credinţă
Este obligatoriu din punct de vedere al maturităţii spirituale, ca încredinţarea ta privind conceptele de succes,
importanţă, mulţumire, fericire, bună dispoziţie, siguranţă şi pace să fie puternic ancorată în Scriptură.
98
9. Bătălia pentru cîştigarea minţii
Satana şi demonii săi încearcă din răsputeri să-ţi distragă atenţia de
la calea credinţei, invadîndu-ţi mintea cu gîndurile şi ideile lor. 108
10. Dacă vrei să fii cinstit, trebuie să vezi realitatea
Dacă nu reacţionezi corect la tulburările provocate de emoţii, rişti
să te transformi într-o ţintă sigură pentru prinţul întunericului. 121
11. Vindecarea rănilor emoţionale ale propriului tău trecut
Trebuie să înveţi cum să pui capăt conflictelor anterioare, altfel, încărcătura lor emoţională va creşte pe măsură ce
viaţa ţi se va risipi printre degete. 133
12. A face faţă respingerii în relaţiile cu oamenii
Gîndurile şi sentimentele de respingere cărora le cădem pradă pot reprezenta piedici majore în calea creşterii şi
maturizării dacă nu învăţăm cum să le stăpînim în mod pozitiv. 144
Argument
Pînă nu demult, scrierea unei cărţi era un proiect pe care aveam de gînd să-1 realizez la pensie. îmi place
implicarea creştină, iar activitatea de sfătuire şi învăţare a oamenilor este viaţa mea. Aşa că, atunci cînd am
luat parte la un seminar al scriitorilor la Universitatea Biola, anticipînd cel de-al şaptelea meu an de
profesorat, eram probabil singurul care nu aveam în proiect scrierea unei cărţi. La acea conferinţă am
înţeles cît de greu e să ajungi să-ţi citească cineva manuscrisul, darmite să-1 vezi publicat. Gîndul de-a
părăsi munca mea timp de cîteva luni pentru a scrie o carte, care poate nici măcar nu avea să fie citită
vreodată, mă revolta şi nici măcar nu eram sigur că Dumnezeu voia ca eu să scriu o carte.
Vă puteţi deci da seama cît de recunoscător sînt Editurii Regal Books pentru iniţiativa de a mă contacta şi
apoi de a mă pune în legătură cu un scriitor, Ed Steward, care să mă asiste la redactarea cărţii de faţă.
Astfel, împreună, am transformat acest lucru într-o experienţă extraordinară care mi-a dat siguranţa că
Dumnezeu dorea ca acest mesaj să ajungă să fie tipărit. Ed, mi-a plăcut munca alături de tine, mai mult
decît pot exprima în cuvinte.
Carolina Cranford, tu eşti cea care ai dactilografiat manuscrisul acestei cărţi şi îţi mulţumesc pentru munca
de voluntariat pe care ai făcut-o.
De asemenea sînt recunoscător facultăţii de pe lîngă Universitatea Biola, Şcoala de teologie Talbot, unde
am avut privilegiul de-a preda timp de şapte ani. Mari mulţumiri sînt adresate doctorului Robert Saucy,
care mi-a fost maestru, prieten şi teolog favorit. Bob, nu ai idee cît apreciez spijinul tău critic şi bunăvoinţa
de-a citi ce-am scris.
Mulţumesc lui Nick Boersma şi lui Gary Mclntosh, colegii mei de la departamentul de teologie practică.
Vă apreciez ca prieteni şi îmi place să lucrez în mijlocul vostru. Ajutorul vostru e nepreţuit.
Sînt de asemenea recunoscător nenumăraţilor studenţi de la Talbot, care m-au provocat să rămîn ferm în
credinţă şi care mi-au permis să-mi împărtăşesc gîndurile cu ei.
Oricum, nimic nu s-ar fi făcut fără părinţii mei, Marvin şi Bertha Ander-son. Vă mulţumesc că m-aţi
crescut şi m-aţi educat astfel incit să-mi fie mai uşoară înţelegerea comorilor spirituale. Mii de exemple
luate din viaţă mi-au colorat mesajele, exemple luate din anii de tinereţe petrecuţi la ferma noastră din
Minnesota. Vă mulţumesc că m-aţi dus cu voi la biserică şi vă mulţumesc pentru atmosfera morală în care
am fost crescut.
Pentru mine e o mare bucurie să-i văd pe oameni descoperindu-şi propria identitate în Cristos şi trăind o
viaţă de biruinţe. Gîndul că mulţi alţii vor fi încuraiaţi de cele scrise aici este minunat; pentru aceasta sînt
încă o dată recunoscător tuturor celor ce au făcut această întîmplare posibilă.
INTRODUCERE
ÎMPRUMUTĂ-MI SPERANŢA
Cu ani în urmă, la începutul activităţii mele ca pastor, am iniţiat o muncă de discipolat cu unul din tinerii
bisericii noastre. Era prima mea încercare oficială de-a educa pe cineva, în mod personal. Russ şi cu mine
ne-am hotărît să ne întîlnim în fiecare marţi dimineaţa, urmînd ca eu să-1 îndrum într-un studiu biblic
introductiv avînd ca temă — dragostea. Am început cu mult elan. Russ abia aştepta să vadă progrese
serioase înspre o maturitate creştină, iar eu eram dornic să-1 ajut.
Şase luni mai tîrziu, încă ne mai băteam capul cu acelaşi studiu introductiv despre dragoste, fără să ne
îndreptăm coerent înspre ceva. Nu ştiu de ce, relaţia noastră tip Pavel-Timotei, nu mergea. Russ nu părea
să fi crescut spiritual; se simţea învins şi eu mă simţeam responsabil pentru înfrîngerea lui — însă nu mai
ştiam ce să fac. Speranţele şi elanul nostru, cîndva mari, privind maturizarea lui Russ, se dezumflaseră
treptat, ca un balon ce scapă aer. Pînă la urmă am lăsat-o baltă, renunţînd la întîlniri.
Doi ani mai tîrziu, după ce m-am mutat în altă parohie, Russ a venit să mă vadă. Mi-a povestit ce se
petrecuse în viaţa lui în timpul acelei scurte încercări de studiu — era o poveste ce îmi dezvăluia o parte
secretă din viaţa sa, despre existenţa căreia habar n-aveam. Russ era puternic implicat în lucruri necurate şi
nu avea chef să-mi împărtăşească nimic din frămîntările lui. Simţeam eu că nu era chiar liber, însă nu
aveam nici un indiciu asupra motivelor ce îl apăsau.
Pe vremea aceea, aveam doar puţină experienţă privind oamenii robiţi de păcat şi eram hotărît să atac
problema. La început crezusem că necazul era lipsa lui de voinţă privind terminarea studiului în sine, însă
acum sînt convins că încercările mele cu el au eşuat din cu totul alte motive, încercasem să-1 ajut să creadă
în ce ar fi putut deveni, neînţelegîndu-1 şi neacceptîndu-1 aşa cum era de fapt. Astfel am reuşit să pricep că
educarea oamenilor privind maturitatea şi libertatea în Cristos implică mult mai multe aspecte decît
finalizarea unui studiu biblic cuminte, pas cu pas şi avînd o durată de zece săptămîni.
încă din acea vreme, concentrarea asupra muncii mele, atît ca pastor cît şi ca profesor, interacţiona cu
lucrarea de predare şi sfătuire creştină. Am pregătit şi povăţuit nenumăraţi oameni şi am învăţat această
"meserie" la nivel universitar, precum şi în mod practic, în biserici şi la
ÎMPRUMUTĂM! SPERANŢA 9
conferinţe ţinute în multe localităţi din ţară. însă dificultatea colaborării mele cu oamenii a constat în a
implanta în mintea unui creştin realitatea insidioasă a atacurilor neobosite ale diavolului. El ştie că dacă te
poate îndepărta de la înţelegerea a ceea ce eşti în Cristos, te poate îndepărta şi de la a experimenta
maturitatea şi mai ales libertatea, care reprezintă moştenirea pe care o poţi dobîndi ca şi copil al lui
Dumnezeu.
Sînt intrigat de suprapunerea celor două lucrări despre care vorbeam, si anume — cea de învăţare, de
formare şi cea de sfătuire, de consiliere, învăţătura creştină priveşte în viitor pentru a determina creşterea şi
maturizarea, iar consilierea, sfătuirea creştină priveşte în trecut pentru a corecta problemele şi a consolida
punctele slabe. însă ambele trebuie să pornească din prezent, fiind foarte personale, ridicînd întrebări ca:
"Cine eşti? Cu ce te ocupi? Ce crezi despre tine?" Trecutul ţi-a modelat actualul sistem de referinţă şi îţi va
determina viitorul, dacă nu a şi făcut-o deja.
Mai mult decît atît, convingerea mea este că atît relaţiile de formare cît şi cele de sfătuire trebuie să înceapă
unde începe Biblia: cu o cunoaştere a lui Dumnezeu şi a identităţii tale în Cristos. Dacă l-am cunoaşte cu
adevărat pe Dumnezeu, comportamentul nostru s-ar modifica radical şi imediat. Asta se întîmplă şi în
Scriptură. Ori de cîte ori s-au deschis cerurile pentru a arăta slava lui Dumnezeu, oamenii care erau
martori, au fost schimbaţi profund şi imediat. Cred că factorul cel mai hotărîtor în ceea ce priveşte
sănătatea spirituală şi libertatea, este o înţelegere reală a lui Dumnezeu şi o relaţie corectă cu El. O teologie
corectă este în mod indispensabil necesară unei bune psihologii.
La cîteva săptămîni după una din prelegerile mele, un prieten mi-a împărtăşit povestea unei doamne
creştine ce luase şi ea parte la conferinţă. Timp de cîţiva ani trăise într-o depresie profundă, reuşind să
"supravieţuiască" spijinindu-se pe prieteni, participînd la trei şedinţe pe săptămînă la psiholog şi luînd o
mulţime de sedative.
în timpul conferinţei, această femeie şi-a dat seama că sistemul ei de ajutor îi includea pe toţi cei din jur şi
toate tratamentele posibile, numai pe Dumnezeu nu. Nu şi-a adus toate neliniştile în faţa lui Cristos şi în
consecinţă, devenise dependentă de multe, însă nu şi de El. Şi-a luat programul conferinţei acasă şi a
început să se concentreze asupra identităţii sale în Cristos, punîndu-şi întreaga încredere că El o va ajuta să
învingă în bătălia zilnică. în mod radical, a renunţat la orice formă de ajutor (e o practică pe care, personal,
nu o recomand) şi s-a hotărît să-şi pună toată încrederea în Cristos, convinsă că va scăpa de depresie. A
început să trăiască prin credinţă şi prin înnoirea minţii, aşa cum sugerau punctele din conferinţă. După doar
o lună de zile, era o persoană complet diferită. Cunoaşterea Celui Atotputernic e indispensabilă creşterii şi
maturizării.
10 BIRUINŢĂ ASUPRA ÎNTUNERICULUI
ÎMPRUMUTĂ-MI SPERANŢA
11
Un alt punct în care învăţătura se interferează cu sfătuirea este aria responsabilităţii individuale. Persoanele
ce doresc un progres real către maturitatea creştină pot beneficia serios de creştere, învăţîndu-i pe alţii, iar
cei ce caută să se elibereze de trecut pot fi ajutaţi situîndu-se pe post de sfătuitori. însă, în cele din urmă,
fiecare creştin este responsabil pentru propria sa maturitate şi libertate în Cristos. Nimeni nu te poate face
să creşti, acest lucru e o problemă de decizie proprie şi de responsabilitate zilnică. Nimeni nu îţi poate
rezolva problemele, ci rezolvarea vine dintr-un proces pe care tu însuţi trebuie să-1 începi şi să-1 urmezi.
Din fericire, nici unul din noi nu păşeşte singur către libertate şi maturitate. Cristos-ul ce locuieşte în noi e
dornic să ne însoţească fiecare pas din drumul nostru.
Cartea de faţă e prima din cele două pe care le-am scris, inspirate din educaţia şi experienţa în predare şi
sfătuire. Deşi consider că ambele discipline sînt importante pentru o bună dezvoltare spirituală, cred că
lucrarea de creştere înspre maturizarea ca şi discipol al lui Cristos, este esenţială. înainte de-a fi cu adevărat
liber de trecutul tău, trebuie să ştii cine eşti de fapt în Cristos. Aceasta este baza maturităţii creştine.
Această carte se ocupă de problemele de fond ale maturităţii în Cristos. Vei afla cine eşti de fapt în Cristos
şi cum poţi să trăieşti prin credinţă. Vei descoperi cum să umbli în Duhul şi cum să fii sensibil la călăuzirea
sa. Umblarea plină de Duh Sfînt este esenţială pentru a te ţine la distanţă de la a fi tulburat de spiritele
înşelătoare ce l-au atacat pe tînărul meu prieten Russ.
în această carte vei descoperi natura luptei ce se dă pentru cîştigarea minţii tale şi vei învăţa cum trebuie
să-ţi adaptezi intelectul pentru a dobîndi o creştere spirituală. Vei accede la modalităţi prin care îţi vei
putea stăpîni şi controla emoţiile precum şi moduri de-a te elibera de tarele trecutului prin credinţă şi
iertare.
într-o altă carte, The Bondage Breaker (Harvest House Publishers) pun accentul pe libertatea în Cristos şi
pe conflictele de natură spirituală care îi afectează astăzi pe creştini. Ce n-am făcut însă, este distincţia
clară între libertatea şi maturitatea trăirii creştine. Nu există maturizare instantanee; ea reprezintă un
proces, însă oamenii pot fi eliberaţi pe loc, imediat. De fapt, dacă nu eşti eliberat de sub jugul acestei lumi,
de pofta cărnii şi de diavol, nu te poţi elibera pe deplin.
Vă sugerez deci să citiţi întîi această carte privind creşterea şi maturizarea, iar apoi să treceţi la problemele
legate de conflictele spirituale şi libertate citind The Bondage Breaker.
Biruinţă asupra întunericului este într-un fel concepută asemănător unei epistole din Noul Testament.
Prima parte a cărţii relevă o bază doctrinară şi defineşte termenii ce sînt necesari pentru înţelegerea şi
adîncirea capitolelor mai practice care urmează. Poate veţi fi tentaţi să săriţi peste
prima parte pentru că pare mai puţin relevantă trăirilor zilnice, dar este foarte important să vă clarificaţi
poziţia şi victoria alături de Cristos cu scopul de a aplica practic creşterea în El. Trebuie să ştiţi ce să
credeţi înainte de a putea înţelege ce credeţi.
Am discutat cu sute de oameni ca Russ, primul meu învăţăcel. Ei sînt creştini, dar nu merg în nici o
direcţie; sînt hotărîţi să-1 slujească pe Cristos cu vieţile lor, însă sînt imaturi, învinşi şi înşelaţi. Vieţile le
sînt neroditoare şi se simt fără speranţă. Astfel de oameni îmi readuc în minte următoarele versuri:
împrumută-mi pentru o vreme speranţa
Se pare că am rătăcit-o pe-a mea.
Simţăminte fără speranţă, pierdute, mă însoţesc zilnic,
durerea şi tulburarea îmi sînt tovarăşi.
Nu ştiu încotro să mă întorc;
privind înainte spre viitor nu întrezăresc
imagini ale renăscutei speranţe.
Văd vremuri tulburi, zile îndurerate, tragedii.
Ţine-mă de mînă şi îmbrăţişează-mă
ascultă-mi toate rătăcirile, vindecarea pare departe
Drumul spre lumină e singuratic şi lung.
Stai prin preajmă, am nevoie de prezenţa, inima şi dragostea ta.
Priveşte-mi atît de reala durere prezentă.
Gînduri confuze şi triste mă asaltează mereu.
vremea vindecării va veni curînd
şi-mi voi împărtăşi învierea, speranţa şi dragostea cu alţii.1
Reflectă cumva aceste cuvinte experienţa ta şi rezonează cu condiţia de credincios? Te simţi uneori prins în
ţesătura lumii, a cărnii şi a diavolului pînă ajungi să te întrebi dacă tot creştinismul tău mai valorează ceva?
Te temi cumva că nu vei fi niciodată ceea ce Dumnezeu te-a chemat să fii? Tînjeşti să-ţi continui
maturitatea şi experienţa libertăţii pe care ţi-o promite Cuvîntul lui Dumnezeu?
în paginile ce urmează vreau să-mi împărtăşesc speranţa cu tine. Maturizarea e un produs al timpului,
presiunii, încercărilor, un rezultat al cunoaşterii Cuvîntului divin, o înţelegere a ceea ce eşti în Cristos şi o
prezenţă a Sfîntului Duh în viaţa ta. Probabil că deja ai primele patru ingrediente; cei mai mulţi creştini le
au. Lăsaţi-mă să adaug din plin cîteva doze din ultimele trei; amestecaţi-le bine şi priviţi cu atenţie cum
începe creşterea.
Notă:
/. Adaptare după poemul "împrumută-mi speranţa", autor necunoscut.
CINE EŞTI?
Imi place mult să-i întreb pe oameni "Cine sînteţi?". Pare o întrebare simplă ce necesită un răspuns simplu,
dar de fapt nu este aşa. De exemplu, dacă cineva mă întreabă "Cine sînteţi dumneavoastră?", aş putea
răspunde, "Neil Anderson".
— Nu, nu. Aşa vă numiţi. Cine sînteţi?
— A, sînt profesor de seminar.
— Nu, asta vă e profesia.
— Sînt american.
— Ăsta e locul în care trăiţi.
— Sînt baptist.
— Asta e o preferinţă confesională.
Aş putea de asemenea spune că am 1,75 metri înălţime şi puţin peste 78 de kg în greutate — de fapt doar
puţin peste 78! însă aparenţa şi dimensiunile mele fizice nu reprezintă nici ele ceea ce sînt eu de fapt. Dacă
mi-aţi reteza braţele şi picioarele aş mai fi eu? Dacă mi-aţi face un transplant de inimă, rinichi sau ficat, n-
aş mai fi eu? Ba da! Acum dacă vă continuaţi procesul de ciopîrţire, în cele din urmă mă veţi găsi, pentru
că trebuie să fiu pe aici pe undeva. Dar cine sînt eu de fapt e cu mult mai mult decît ceea ce se vede în
afară.
Putem spune împreună cu apostolul Pavel că noi "nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii" (2 Corinteni
5:16), dar tindem să ne identificăm pe noi înşine şi pe ceilalţi, înainte de toate, prin felul în care arătăm
(înalt, scund, îndesat, zvelt), prin ceea ce facem (instalator, tîmplar, asistent, inginer, preot). Mai mult decît
atît, cînd nouă creştinilor ni se cere să ne identificăm în raport cu credinţa noastră, vorbim de obicei despre
poziţia dogmatică (ortodox, catolic, protestant), sau despre preferinţa confesională (baptist, presbiterian,
metodist, independent), sau despre rolul pe care îl deţinem în cadrul bisericii (învăţător de şcoală
duminicală, membru în cor, diacon, uşier).
Dar ceea ce sîntem este oare determinat de ceea ce facem, sau ocupaţia e cea care ne determină modul de a
fi? Iată o întrebare importantă mai ales cînd ea se leagă de ideea maturităţii creştine. Eu personal subscriu
pentru cea din urmă şi cred, din toată inima, că speranţele noastre privind
creşterea, înţelegerea şi împlinirea ca şi creştin, se bazează pe înţelegerea a cine sîntem de fapt—şi în mod
specific pe identitatea noastră în Cristos ca şi copii ai lui Dumnezeu. înţelegerea a ceea ce eşti constituie
temelia pentru viitoarea ta formaţie de credincios, cît şi pentru viitorul model creştin de comportament.
False ecuaţii în căutarea identităţii
Acum cîţiva ani, o tînără de 17 ani a făcut o lungă călătorie pentru a veni să vorbească cu mine. Nu am
întîlnit niciodată o fată cu atît de multe atuuri. Era frumoasă, cu o figură demnă de coperta unei reviste de
modă, impecabil îmbrăcată. Terminase 12 ani de şcoală în doar 11, absolvind cu o medie de aproape 10.
Fiind o muziciană talentată, a primit dreptul de şcolarizare completă la o universitate creştină. Conducea o
maşină sport, nou-nouţă, primită în dar de la părinţi, la absolvire. Eram uimit de cît de multe putea avea o
singură persoană.
A vorbit cu mine cam o jumătate de oră, timp în care mi-am dat seama că ceea ce am văzut pe dinafară nu
se prea potrivea cu ceea ce începeam să văd înăuntru. "Mary", i-am spus în final, "ai plîns vreodată, în
nopţile de insomnie, pentru că te simţeai inutilă şi îţi doreai să fi fost altcineva?"
A început să plîngă. "Cum de ştii?"
"într-adevăr, Mary", i-am răspuns, "am învăţat că oamenii care par să aibă totul dintr-odată sînt deseori
departe de a avea sufletul împlinit".
Adesea ceea ce arătăm lumii e doar o falsă faţadă ce intenţionează să ascundă ceea ce sîntem în realitate, şi
să tăinuiască secrete dureroase ale identităţii noastre. într-un fel, credem că dacă arătăm bine sau ne
bucurăm de o anumită poziţie socială, atunci vom fi şi la fel de împliniţi sufleteşte, dar nu e adevărat.
Aspectul exterior, realizarea personală şi faima, nu reflectă neapărat sau nu duc la pace interioară şi
maturizare.
Maurice Wagner, în cartea lui, The Sensation ofBeing Somebody, exprimă această falsă credinţă, cum că
viaţa noastră s-ar traduce prin ecuaţii simple ce par uşor de acceptat. El spune în continuare că noi ne
înşelăm crezînd că aspectul plăcut, plus admiraţia, ne transformă într-o persoană integră. Sau că
performanţele individuale, plus înzestrările, ne fac un om întreg, la fel cum sîntem convinşi că o poziţie
socială sigură adăugată recunoaşterii de către societate, duc la obţinerea unui statut de persoană completă.
Nu e aşa. Aceste ecuaţii simple sînt tot atît de incorecte ca şi afirmaţia că doi plus doi fac şase. Wagner
spune:
"Atraşi fiind de aparenţă exterioară, performanţă sau statut social, căutînd a descoperi că sîntem cineva,
ajungem mereu la satisfacţii minore. Indiferent ce culme a propriei identităţi atingem, ea se frînge rapid sub
presiunea, fie a unei respingeri brutale, fie a unei critici aspre,
CINE EŞTI? 15
fie a sentimentului de vinovăţie, teamă sau angoasă. Nu putem califica
aceste produse secundare ale identităţii noastre ca fiind esenţa şi cheia
vieţii noastre".1
Dacă aceste ecuaţii pot funcţiona pentru oricine, atunci ele trebuie să fi fost valabile şi pentru regele
Solomon. A fost regele Israelului în timpul celor mai minunaţi ani ai istoriei sale. Şi avea putere, poziţie,
bogăţie, averi şi femei. Dacă o viaţă plină de sens este rezultatul aparenţei, al admiraţiei, a realizărilor sau a
recunoaşterii sociale, Solomon trebuie să fi fost cel mai împlinit muritor care a trăit vreodată.
Dar Dumnezeu i-a dat regelui, pe deasupra, o doză în plus de înţelepciune cu care să interpreteze toate
aceste realizări. Care a fost comentariul lui la toate acestea? "O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice
Eclesiastul, totul este deşertăciune!" (Eclesiastul 1:2). Şi Eclesiastul continuă descriind zădărnicia căutării
sensului vieţii la un nivel extern. Iată sfatul înţeleptului rege: Toată bogăţia şi poziţia pe care o poţi aduna
nu se adaugă în vreun fel integrităţii unui om. Milioane de oameni se caţără pe scara succesului doar pentru
a descoperi cînd ajung în vîrf că, de fapt, se caţără înspre piscul greşit!
Tindem, de asemenea, să cădem în negativitatea formulei: succes «t împlinire, convinşi fiind că o persoană
care nu are nimic, nu are nici o speranţă pentru a fi fericită. De exemplu, am prezentat acest scenariu unui
licean, cu cîţiva ani în urmă: "închipuie-ţi că există o fată în căminul de fete care are un trup ca un cartof,
părul sîrmos, care umblă împleticit şi care se bîlbîie cînd vorbeşte. E teribil de complexată şi luptă din greu
pentru cîte un cinci. Există vreo şansă de fericire pentru viaţa ei?" Se gîndi o clipă apoi răspunse, "Probabil
că nu", în această împărăţie pămîntească în care oamenii trăiesc strict pe un plan exterior, are dreptate.
Fericirea este echivalată cu a fi prezentabil, a avea relaţii cu oameni importanţi, a avea o slujbă bună şi un
cont gras în bancă. Iar o viaţă care nu beneficiază de aceste "avantaje" este fără speranţă.
Singura ecuaţie ce priveşte identitatea
şi care funcţionează în
împărăţia lui Dumnezeu
este tu plus Cristos egal plinătate şi sens.
Dar ce putem spune despre viaţa în împărăţia lui Dumnezeu? Ecuaţii de genul: succes = fericire şi eşec =
dezastru, nu există. Oricine are exact aceeaşi şansă de a trăi o viaţă împlinită. De ce? Pentru că plinătatea şi
sensul în viaţă nu sînt produsul a ceea ce ai sau nu ai, a ceea ce ai făcut sau n-ai făcut, ci eşti deja o
persoană întreagă şi ai o viaţă plină de sens şi
scop, pentru că eşti ceea ce eşti — adică un copil al lui Dumnezeu. Singura ecuaţie ce priveşte identitatea şi
care funcţionează în împărăţia lui Dumnezeu este tu plus Cristos egal plinătate şi sens. "Dacă identitatea
noastră în Cristos este cheia împlinirii", puteţi întreba, "atunci de ce aşa mulţi credincioşi au dificultăţi
privind propria evaluare, creşterea spirituală şi maturizarea?" Pentru că am fost înşelaţi de către diavol.
Adevărata noastră identitate în Cristos a fost denaturată de către însuşi marele amăgitor. Această decepţie
mi-a fost mărturisită acum cîţiva ani în casa mea de către o tînără creştină care era victima unei posesiuni
satanice. "Cine eşti?" am întrebat-o.
"Sînt răul", răspunse ea.
"Nu eşti răul". Cum poate fi rău un copil al lui Dumnezeu? Poate aşa te vezi tu!" Fata încuviinţă din cap.
Se poate să fi făcut într-adevăr nişte lucruri rele, dar aceasta nu înseamnă că avea o natură rea. Problema
era că ea îşi baza identitatea pe o ecuaţie greşită, lăsînd acuzaţiile diavolului privind comportamentul ei, să-
i influenţeze percepţia asupra propriei identităţi, în loc să lase ca identitatea ei — ca şi copil al lui
Dumnezeu în Cristos — să-i influenţeze comportamentul.
Din păcate, un mare număr de creştini sînt prinşi în această capcană. Cădem, ne privim ca pe nişte rataţi,
lucru care ne face să cădem şi mai adînc. Păcătuim, deci ne vedem ca nişte păcătoşi, lucru care ne face să
păcătuim mai mult. Sîntem absorbiţi în ecuaţia inutilă a diavolului. Am fost păcăliţi să credem că ceea ce
facem este de fapt ceea ce sîntem. Şi această falsă credinţă ne adînceşte într-un vîrtej al lipsei de speranţă şi
în disperare.
Moştenirea noastră bună de la facerea lumii
Pentru a înţelege cine eşti de fapt trebuie să-ţi înţelegi identitatea pe care ai moştenit-o de la Adam la
facerea lumii. Ca fost inginer, aş vrea să ilustrez ceea ce vorbesc, aşa că am inclus o simplă ilustraţie, care
să ne ajute la vizualizarea stării originale a identităţii noastre umane (Vezi figura IA).
Geneza 2:7 spune: "Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărîna pămîntului, i-a suflat în nări suflare de
viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu". Acesta este momentul în care am luat cu toţii fiinţă. Dumnezeu
1-a creat pe Adam, prima fiinţă umană, primul nostru tată şi toţi am fost născuţi asemănători lui.
De ani de zile teologii dezbat dacă urmaşii rasei lui Adam sînt făcuţi din două sau din trei părţi. Prima
categorie susţine că omul e format din trei părţi, respectiv trup, suflet (conţinîhd intelect, emoţii şi voinţă)
şi spirit. Susţinătorii celei de-a doua categorii spun că omul este pur şi simplu material şi imaterial,
posedînd un trup şi un suflet/ spirit.
CINE EŞTI? 17
Nu cred că e tocmai atît de important să-i crezi pe cei cu trei părţi sau pe cei cu două. Ajunge să spunem că
avem o identitate exterioară, un trup fizic care interacţionează cu lumea prin cele cinci simţuri, şi o
identitate, un sine interior creat după chipul lui Dumnezeu (Geneza 1:26-27). Undeva în şinele interior
găsim intelectul — ce ne permite să gîndim, emoţiile — ce ne permit să simţim, şi voinţa —■ cea care ne
ajută să alegem. Unii se referă la această secţiune pe trei nivele numind-o suflet. Spiritul este fie suprapus
peste suflet în eul interior (aşa cum sugerează cei ce susţin două părţi), fie separat de el (aşa cum susţine
cealaltă tabără).
Indiferent cîte părţi avea Adam în momentul creaţiei, cînd Dumnezeu i-a suflat în nări suflare de viaţă,
fiecare parte a sa, s-a avîntat spre viaţă. Adam a fost complet viu, atît fizic, cît şi spiritual.
A fi viu fizic
Viaţa fizică pe care am moştenit-o de la Adam este cel mai bine reprezentată în Noul Testament prin
cuvîntul bios. Bios descrie unirea trupului fizic cu cea a sinelui imaterial — intelect, emoţie şi voinţă. A fi
viu din punct de vedere fizic înseamnă a fi în unitate, în armonie cu trupul tău. Moartea fizică înseamnă
sfîrşitul biosului, odată cu separarea de trupul temporal. Apostolul Pavel a spus că a fi absent din trup
înseamnă a fi prezent cu Domnul (2 Corinteni 5:8). Privind la acest verset ne dăm seama că identitatea unui
creştin trebuie să fie ceva mai mult decît atributele fizice sau îndemînarea, deoarece trupul, după moarte,
este abandonat, atunci cînd adevăratul sine îşi găseşte odihna în Domnul. Deşi principala noastră identitate
este mai mult decît fizică, nu poţi exista în această viaţă în absenţa unui trup fizic. Şinele imaterial are
nevoie de şinele material, şi invers pentru a face posibilă existenţa unui bios.
De exemplu, creierul tău fizic este asemenea unui computer şi intelectul imaterial este aidoma unui
programator. Un computer nu poate lucra fără un programator şi un programator nu poate programa fără un
computer. Ai nevoie de creierul fizic care să-ţi controleze mişcările şi răspunsurile la stimuli, şi ai nevoie
de un intelect imaterial care să raţioneze şi să facă judecăţi de valoare. în această viaţă, nici una nu poate
funcţiona fără cealaltă. Cel mai bun specimen de creier uman nu poate face absolut nimic într-un corp
căruia îi lipseşte mintea, intelectul. Şi poţi să ai cele mai bune capacităţi de a raţiona din lume, însă dacă îţi
este afectat creierul de boala lui Alzheimer, nu poţi funcţiona ca persoană întreagă.
Cîtă vreme trăiesc într-o lume fizică, trebuie să trăiesc de asemenea într-un trup fizic; astfel voi avea grijă
de trupul meu cum voi putea mai bine, făcînd sport, alimentîndu-mă corect, etc. însă esenţa problemei este
că trupul meu e coruptibil şi degradabil. Nu arăt acum aşa cum arătam
CREAŢIA AUTENTICĂ
Geneza 1,2
Viaţă fizică (bios) Trupul în armonie cu sufletul/spiritul
Viaţa spirituală (zoe) Sufletul/spiritul în armonie cu Dumnezeu
1. Semnificativ — Gen. 1:28
Omul a fost creat cu un scop divin
2. în deplină siguranţă — Gen. 1:29 Omul avea tot ce trebuia
3. Sentimentul apartenenţei — Gen. 2:18 Omul avea un pronunţat simţ al apartenenţei
Bios = Sufletul se află în deplină unitate cu trupul Zoe = Sufletul se află în deplină unitate
cu Dumnezeu
FIGURA IA
CINE EŞTI! 19
acum 20 de ani şi nu-mi fac mari planuri pentru următorii 20 de ani. în 2 Corinteni 5:1-4, Pavel se referă la
corpul credinciosului ca la un cort, adăpostul temporar al sufletului. Folosind ilustraţia apostolului trebuie
să vă spun că ţăruşii cortului meu se iţesc prin pînză, stîlpii de susţinere se lasă şi cusăturile se destramă!
La vîrsta mea mă bucur că pot să umblu mai mult decît strict în perimetrul celor cîţiva metri acoperiţi de un
astfel de cort.
A fi viu spiritual
Am moştenit de asemenea de la Adam, capacitatea de a avea o viaţă spiritua?ă. Pavel scria: "Ci chiar dacă
omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi" (2 Corinteni 4:16). El
se referea la viaţa spirituală a credinciosului, viaţă care nu îmbătrîneşte şi nu se degradează asemeni
învelişului nostru exterior. A fi viu spiritual — caracterizat în Noul Testament prin cuvîntul zoe —■
înseamnă că sufletul şi spiritul nostru se află în comuniune cu Dumnezeu. Aceasta este starea în care a fost
creat Adam — viu fizic şi viu spiritual — în perfectă uniune cu Dumnezeu.
Pentru un creştin, a fi viu spiritual înseamnă a fi în uniune cu Dumnezeu, fiind în Cristos. Acesta este
modul în care zoe este folosit în Noul Testament. De fapt tema centrală a Noului Testament este a fi întru
Cristos. întocmai ca Adam, am fost creaţi pentru a fi una cu Dumnezeu, însă, aşa cum vom vedea mai
târziu în acest capitol, Adam a păcătuit şi unitatea sa cu Dumnezeu, la fel ca a noastră, a fost surpată.
Planul etern al lui Dumnezeu este cel care vrea să aducă creaţia umană înapoi la El, restabilind uniunea de
care Adam s-a bucurat în momentul creaţiei. Această unitate recîştigată cu Dumnezeu şi pe care o găsim în
Cristos, este esenţa identităţii noastre.
Semnificaţie
La crearea lumii, omenirea avea o mare importanţă. Era investită cu putere de guvernare asupra tuturor
celorlalte creaturi pe ca -e le făcuse Dumnezeu: "Apoi Dumnezeu a zis: 'Să facem om după chi pul Nostru
şi după asemănarea Noastră; el să stăpînească peste peşti mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot
pămîntul şi peste toate tîrîtoarele care se mişcă pe pămînt'. Dumnezeu a făcut pe om dup\ chipul Său, 1-a
făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut" (Geneza 1:26,27).
Dumnezeu 1-a creat pe Adam şi i-a dat o semnificaţie, un scop divin de a exista: să stăpînească peste toate
creaturile pămîntului. Se afla oare Satana pe scena creaţiei? Da. Era el stăpînul lumii ace >teia în acea
vreme? Deloc. Cine avea întreaga stăpînire asupra grădinii? Adam, pînă cînd Satana, prin înşelăciune, i-a
uzurpat acest drept. Şi aşa a ajuns Satana să fie prinţul acestei lumi.
Vă daţi seama că stăpînirea, atît de semnificativă pe care o exercita Adam înainte de cădere, ne-a fost
înapoiată nouă ca şi creştini? Aceasta este partea moştenirii noastre în Cristos. Satana nu mai are autoritate
asupra mea şi a ta, chiar dacă va încerca să te înşele făcîndu-te să crezi că are. Datorită poziţiei tale în
Cristos, ai autoritate asupra lui şi aceasta este o parte semnificativă a identităţii tale.
Siguranţă şi protecţie
Lui Adam nu numai că i se dăduse, în momentul creaţiei, un rol semnificativ, plin de autoritate, ci el s-a
bucurat şi de un sentiment de siguranţă şi protecţie. Toate nevoile sale erau împlinite, aşa cum citim în
Geneza 1:29: "Şi Dumnezeu a zis: 'Iată că v-am dat orice iarbă care face sămînţă şi care este pe faţa
întregului pămînt şi orice pom, care are în el rod cu sămînţă: aceasta să fie hrana voastră. Iar tuturor
fiarelor pămîntului, tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor care se mişcă pe pămînt, care au în ele o
suflare de viaţă, le-am dat ca hrană toată iarba verde'."
Lui Adam i se purta de grijă în mod exemplar în acea grădină. Avea destulă hrană, şi la fel animalele care-
1 înconjurau. El putea să mănînce din pomul vieţii şi să trăiască pentru totdeauna în prezenţa lui
Dumnezeu. Nu-i lipsea nimic. Siguranţa şi protecţia reprezintă o altă faţetă a moştenirii noastre în Cristos.
Avem la dispoziţia noastră toate bogăţiile împărăţiei Sale alături de promisiunea că toate nevoile ne vor fi
împlinite (Filipeni 4:19).
Apartenenţă
Adam şi Eva au experimentat un anumit fel de comuniune în acea grădină perfectă. Aparent, lui Adam îi
plăcea acea comuniune intimă cu Dumnezeu, înainte ca Eva să apară în scenă. Atunci Dumnezeu i-a
prezentat lui Adam o nouă dimensiune a apartenenţei: "Domnul Dumnezeu a zis: 'Nu este bine ca omul să
fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el'" (Geneza 2:18). Pentru a-i îmbogăţi experienţa
comuniunii, Dumnezeu i-a dat-o pe Eva lui Adam, şi pe Adam Evei.
Cred că o adevărată percepţie privind astăzi apartenenţa nu vine doar din cunoaşterea faptului că noi
aparţinem lui Dumnezeu, ci şi din faptul că aparţinem unul altuia. Cînd Dumnezeu a creat-o pe Eva, El a
pus bazele comunităţii umane. Nu este bine să fim singuri, deoarece singurătatea poate duce la însingurare.
Antidotul lui Dumnezeu pentru însingurare este intimitatea, relaţia deschisă, plină de sens, pe care o avem
unii cu alţii. în Cristos avem capacitatea de a experimenta sensul plin al apartenenţei care vine dintr-o
părtăşie intimă cu Dumnezeu şi cu alţi credincioşi.
CONSECINŢELE CĂDERII
Gen! 3:8-4:9
Moarte spirituală
Emoţii predominant negative
Lipsa cunoaşterii lui Dumnezeu
Prea multe alternative
1. Respins: De unde şi o nevoie de a aparţine cuiva!
2. Vinovat şi plin de ruşine: De unde şi o nevoie de respect de sine!
3. Slab şi neajutorat: De unde şi o nevoie de putere şi stăpînire de sine!
Notă: Comportamentul păcătos este o încercare a omului de a-şi împlini nevoile de bază, pe o cale greşită.
Esenţa păcatului constă în alegerea omului de a-şi trăi viaţa în mod independent de Dumnezeu, Cel care a
promis că ne va împlini orice nevoie cîtă vreme ne trăim viata "în Cristos".
FIGURA 1B
Moştenirea noastră rea datorată căderii
Din păcate, scena idilică din grădina Edenului a fost spulberată. Geneza 3 descrie trista poveste a pierderii
relaţiei cu Dumnezeu prin păcat. Efectele căderii omului au fost dramatice, imediate şi cu bătaie lungă,
afectînd pe orice membru al rasei umane.
Moarte spirituală
Ce s-a întîmplat cu Adam şi Eva, din punct de vedere spiritual, datorită căderii? Au murit. Uniunea lor cu
Dumnezeu a fost fisurată şi ei au fost separaţi de El. Dumnezeu a fost foarte specific atunci cînd le-a spus:
"Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănînci, căci... vei muri".
Au murit ei fizic? Nu. Procesul morţii a fost stabilit, însă ei au continuat să trăiască timp de cîteva sute de
ani; în schimb, au murit din punct de vedere spiritual. Acel zoe le-a fost distrus. Ei au fost alungaţi din
prezenţa lui Dumnezeu. Au fost izgoniţi din grădina Edenului şi li s-a interzis să mai intre, intrarea fiind
păzită de un heruvim înarmat cu o sabie de foc (Geneza 3:23-24).
întocmai cum am moştenit de la părinţii noştri viaţa fizică, tot astfel am moştenit de la ei şi moartea
spirituală (Romani 5:12; Efeseni 2:1; 1 Corinteni 15:21,22). Fiecare fiinţă umană care vine pe lume, se
naşte vie din punct de vedere fizic, însă moartă, separată de Dumnezeu, din punct de vedere spiritual.
Pierderea cunoaşterii iui Dumnezeu
Ce efect a produs căderea în mintea lui Adam? El şi Eva şi-au pierdut adevărata percepţie asupra realităţii.
Citim în Geneza 3:7,8 că au încercat să se ascundă de Dumnezeu. Nu ne dovedeşte oare aceasta o
înţelegere greşită a ceea ce este Dumnezeu? Cum poţi să te ascunzi de Dumnezeu? După cădere, Adam şi
Eva nu mai gîndeau corect. Percepţia lor distorsionată asupra realităţii e reflectată în descrierea lui Pavel
privind zădărnicia gîndirii celor ce nu-1 cunosc pe Dumnezeu: "Să nu mai trăiţi cum trăiesc păgînii, în
deşertăciunea gîndurilor lor, avînd mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina
neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor" (Efeseni 4:17-18).
în Cristos putem să-1 cunoaştem în mod
personal pe Dumnezeu.
Relaţia noastră cu Dumnezeu este piatra de
temelie a identităţii noastre.
în esenţă, cînd Adam şi Eva au păcătuit, minţile le-au fost jefuite de adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu.
în planul original al lui Dumnezeu, cunoaşterea avea un caracter de relaţie. A cunoaşte pe cineva implica o
CINEEŞTir 23
relaţie intimă şi personală cu persoana respectivă. Putem vedea aceasta în Geneza 4:1: "După aceea a
cunoscut Adam pe Eva, femeia sa şi ea, zămislind, a născut pe Cain". Totuşi, în ziua de azi, noi nu mai
echivalăm cunoaşterea cuiva cu o relaţie intimă.
înainte de cădere, Adam şi Eva l-au cunoscut pe Dumnezeu, bineînţeles nu sexual, ci în intimitatea unei
relaţii apropiate şi personale pe care o putem asocia căsătoriei. Ei l-au cunoscut pe Dumnezeu, fiind cu
Dumnezeu. Cînd au păcătuit şi au fost alungaţi din grădină, Adam şi Eva şi-au pierdut relaţia cu
Dumnezeu, iar cunoaşterea lui Dumnezeu a fost intrinsecă acelei relaţii. Şi tu şi eu am moştenit minţile
întunecate ale lui Adam şi Eva. în starea noastră degenerată, ştim ceva despre Dumnezeu, însă nu-1
cunoaştem pentru că nu avem o relaţie cu El.
Necesitatea de a fi într-o relaţie cu Dumnezeu pentru a-1 cunoaşte se reafirmă în spusele lui loan:
"Cuvîntul" — logos în limba greacă — "s-a făcut trup" (loan 1:14). Aceasta a fost o afirmaţie deosebit de
semnificativă într-o lume ce era puternic influenţată de filozofia greacă. Cuvîntul "logos" ne duce cu multe
secole înainte de Cristos, reprezentînd cea mai înaltă formă a cunoaşterii filozofice. Pentru greci a spune că
logosul s-a întrupat era ceva similar cu a spune că ultima limită a cunoaşterii a devenit personală şi
relaţională. Cuvîntul evreiesc tabar, tradus ca şi "cuvînt", întrupează de asemenea, limita finală a
înţelepciunii lui Dumnezeu.
Evanghelia după loan aduce în atenţie aceste două culturi precum şi aceste două concepte fundamentale,
contopindu-le în Cristos. Dumnezeu anunţa lumea prin mesagerul său loan: "Adevărata cunoaştere a lui
Dumnezeu, ce poată fi descoperită într-o relaţie intimă cu Dumnezeu, se află acum la dispoziţia lumii prin
Dumnezeu întrupat — Isus Cristos. în Cristos putem să-1 cunoaştem în mod personal pe Dumnezeu.
Relaţia noastră cu Dumnezeu este piatra de temelie a identităţii noastre."
Emoţii negative dominatoare
Ce s-a întîmpîat cu omenirea, din punct de vedere emoţional, în urma căderii? în primul rînd, am devenit
plini de teamă şi angoasă. Una dintre primele emoţii exprimate de omenirea căzută a fost cea de teamă
(Geneza 3:10). Astăzi, frica este emoţia procentual dominatoare în relaţiile şi activităţile noastre zilnice.
Un confrate de la biserică, ce ne-a vorbit acum vreo doi ani, a spus "In timp ce vorbesc cu pastorii voştri
îmi dau seama că cea mai mare motivaţie din vieţile lor este teama de eşec". Frica este un rezultat al căderii
şi dacă ea îţi controlează viaţa, atunci credinţa nu mai are loc. Un alt produs secundar emoţional al
păcatului este ruşinea şi sentimentul de vinovăţie. înainte de a se revolta împotriva lui Dumnezeu, Adam şi
Eva trăiau goi fără vreun sentiment de ruşine (Geneza 2:25). Dumnezeu i-a creat ca fiinţe sexuale, iar
organele lor sexuale, precum şi activităţile lor sexuale, erau sfinte. Dar cînd au păcătuit, s-au ruşinat de
goliciunea lor, căutînd ceva cu ce să se acopere (Geneza 3:7). Mulţi oameni îşi maschează şinele interior de
frica celor care ar putea să-i vadă aşa cum sînt în realitate.
După cădere, omenirea s-a mîniat şi s-a încruntat. Cain a adus înaintea lui Dumnezeu o jertfă care, nu ştim
din ce motiv, nu i-a fost pe plac Creatorului. Biblia spune: "Cain s-a mîniat foarte tare, şi i s-a posomorit
faţa. Şi Domnul a zis lui Cain: 'Pentru ce te-ai mîniat şi pentru ce ţi s-a posomorit faţa? Nu-i aşa? Dacă faci
binele vei fi bine primit, dar dacă faci rău, păcatul pîndeşte la uşă. Dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-1
stăpîneşti'" (Geneza 4:5-7). De ce s-a mîniat Cain? Pentru că n-a făcut ce era bine. Parcă-1 aud pe
Dumnezeu spunîndu-şi: "Dacă vei face exact ce trebuie, nu vei mai avea motive să te mînii".
Cred că Dumnezeu a stabilit aici un principiu ce are ecou în întreaga Biblie: Nu-ţi găseşti drumul avînd un
comportament corect, ci un comportament adecvat te ajută să-ţi afli calea spre sentimente pozitive. Există
mii de lucruri în viaţă pe care nu simţi nevoia să le faci şi totuşi le faci. De exemplu, nu simt niciodată
nevoia să merg să consolez un bolnav la spital. în primul moment în care păşesc pe uşa spitalului, îmi vine
să fug cît văd cu ochii, imediat ce simt mirosul de spital. Dar întotdeauna plec simţindu-mă bine, în final
bucurîndu-mă că am fost. Sentimentele bune sînt cele ce urmează unui comportament corect.
Prea multe alternative
Păcatul lui Adam şi al Evei le-a afectat şi aria voinţei lor. Vă daţi seama că în grădina Edenului ei puteau
face doar o singură alegere greşită? Tot ceea ce doreau să facă era posibil, cu excepţia singurei restricţii
privind copacul cunoştiinţei binelui şi răului (Geneza 2:16,17). Ei au avut posibilitatea de-a face un număr
incalculabil de alegeri bune şi doar una singură greşită — doar una singură!
Ei bine, pînă la urmă au reuşit să facă acea singură alegere greşită. Ca şi rezultat, tu şi eu sîntem zilnic
confruntaţi cu o cantitate enormă de posibilităţi bune sau rele. Poţi să alegi să te rogi sau să nu te rogi, ai
posibilitatea să citeşti din Biblie, sau să nu citeşti, să mergi la biserică sau să nu mergi. De asemenea, poţi
să alegi să umbli după cele trupeşti, sau după cele spirituale. Tu şi eu stăm în fiecare zi în faţa unor opţiuni
infinite şi se pare că multe dintre alegerile noastre sînt greşite.
Atributele devin nevoi
Un alt efect pe termen lung al păcatului este că strălucitoarele atribute deţinute de om înainte de cădere au
devenit după cădere, evidente nevoi. Văd această tristă tranziţie manifestîndu-se în trei arii diferite, fiecare
din aceste trei nevoi fiind o constantă în vieţile noastre.
CINE EŞTI? 25
1. Acceptarea a fost înlocuită de respingere, de aceea avem o nevoie clară de a aparţine cuiva. Chiar şi
înainte de cădere, Adam avea această nevoie de a aparţine. Nevoia sa de a aparţine lui Dumnezeu a fost
umplută de intimitatea părtăşiei lui cu Dumnezeu în grădină. Printre toate lucrurile care erau bune în
grădină, singurul lucru care nu "era bun" era faptul că Adam era singur (Geneza 2:18). Dumnezeu a umplut
această nevoie făcînd-o pe Eva.
De cînd păcatul celor doi i-a înstrăinat de Dumnezeu şi a stîrnit dezbinarea în relaţiile dintre oameni, am
experimentat o adîncă nevoie de apartenenţă. Chiar şi atunci cînd oamenii vin la Cristos şi îşi umplu
această nevoie de a aparţine divinităţii, mai au totuşi nevoie să aparţină oamenilor. Dacă biserica nu pune
la dispoziţia membrilor săi ocazii pentru a legitima părtăşia creştină, oamenii vor căuta această părtăşie în
alt loc. De fapt, cei care studiază modul de creştere al unei biserici au descoperit că, dacă o biserică îl poate
oferi pe Cristos oamenilor, însă nu le oferă şi un prieten, în cîteva luni aceştia vor părăsi biserica
respectivă. Unitatea spirituală a părtăşiei creştine — numită Koinonia în Noul Testament — nu este doar
un lucru drăguţ pe care biserica trebuie să-1 pună la dispoziţie, ci este un concept pe care biserica trebuie să
îl instaureze. Nu vom înţelege niciodată forţa incomparabilei presiuni a mediului în care trăim, pînă cînd nu
vom înţelege nevoia legitimă de apartenenţă şi teama de respingere pe care o experimentăm cu toţii.
2. Inocenţa a fost înlocuită de sentimentul de vinovăţie şi ruşine, şi de aceea nevoia de respect de sine
trebuie reinstaurată. Mulţi psihologi cred că oamenii de azi suferă de o lipsă acută a respectului de sine.
Psihologii moderni sugerează ca soluţie exaltarea ego-ului, încurajînd pacienţii spre performanţe palpabile.
Eu personal n-am nimic cu acest diagnostic; o proastă imagine despre sine e o problemă umană ce apare
încă de la cădere. Nu sînt însă de acord cu soluţia. N-are nici un sens să faci o persoană să se simtă bine
gîdilîndu-i ego-ul. Aţi încercat vreodată să îi spuneţi unei fete frumoase, dar care are o proastă imagine
despre sine, că n-ar trebui să se simtă aşa pentru simplul fapt că este frumoasă? O astfel de soluţie nu
funcţionează.
Respectul de sine nu este o problemă de dar, talent, inteligenţă sau frumuseţe, ci este o problemă de
identitate. Sentimentul de valoare şi respect vine din cunoaşterea a ceea ce eşti, şi anume, un copil al lui
Dumnezeu. în capitolele ce urmează vom vorbi mai mult despre dimensiunea identităţii noastre în Cristos
şi cum contribuie ea la crearea unei bune imagini despre sine.
3. Autoritatea a fost înlocună prin slăbiciune si neajutorare, fapt pentru care avem nevoie de putere şi de control.
îi vedem pe oamenii din jur încercînd să împlinească nevoia de autocontrol şi de control asupra altora, în
multe feluri. Cei care sînt destul de tari, îi pălmuiesc pur şi simplu pe cei din jurul lor. Alţii îşi controlează
anturajul, cicălindu-i pe cei din jur. Alţii îşi cumpără pur şi simplu un jeep Toyota cu roţi late şi se plimbă
prin oraş ca şi cum ar fi unicii proprietari ai acestei lumi. Toate aceste încercări de a exercita controlul şi
puterea, sînt încercări de a dovedi că tu eşti artizanul propriului tău destin. îţi place să crezi că tu eşti cel ce
conduce, însă de fapt nu este aşa. Nu vei fi niciodată făuritorul propriului tău destin pentru că sufletul uman
nu a fost construit pentru a funcţiona ca stăpîn. îl vei sluji fie pe adevăratul Dumnezeu, fie pe zeii acestei
lumi.
Un comportament păcătos este de fapt o încercare greşită de a împlini aceste nevoi de bază. Problema reală
aici priveşte locul dinspre care îţi vezi împlinite aceste nevoi, iar aceste locuri sînt doar două; fie diavolul şi
ispitele lumii acesteia, fie Dumnezeu, cel care îţi poate umple viaţa "după bogăţia sa, în slavă, în Isus
Cristos" (Filipeni 4:19). Problema este de identitate şi maturitate. Cu cît înţelegi mai mult privitor la
identitatea ta în Cristos, cu atît vei creşte mai mult în maturitate. Şi cu cît devii mai matur, cu atît mai uşor
îţi va fi să rezolvi ecuaţia de mai sus.
Am spus în acest capitol că adevărata identitate a unui credincios nu se bazează pe ceea ce face sau pe ceea
ce posedă, ci pe cine este el de fapt în Cristos. Am aruncat o privire cu cîteva pagini în urmă asupra
moştenirii bune pe care am dobîndit-o de la primii noştri părinţi, Adam şi Eva. însă am descoperit de
asemenea că identitatea noastră spirituală şi tot ceea ce conţine ea, s-a pierdut odată cu căderea. Sună ca
vestea proastă din acele glume ce conţin o veste bună şi o veste proastă; singura problemă este că nu e o
glumă.
O cale de ieşire din această dilemă totuşi există. Eşecul primului Adam a fost în mod necesar urmat de
biruinţa ultimului Adam, Isus Cristos. El a recîştigat pentru noi identitatea pierdută în momentul alungării
din grădină. Triumful Său şi tot ce acesta ne aduce, sînt temele capitolului următor.
Notă:
1. Afaurice Wagner, The Sensation of Being Somebody (Grand Rapids, MI: Zondervan Publîshing House, 1975), p.163.
MEREU DIFERIŢI
Imaginaţi-vă, pentru o secundă, un licean şmecher tipic. Hai să-i spunem Biff. Biff este în centrul atenţiei
liceului. El însuşi se vede compus dintr-un pachet de glande salivare, papile gustative şi impulsuri sexuale.
Deci, cum oare, avînd o astfel de imagine proprie, poate Biff să-şi ocupe timpul? Mîncînd şi fugind după
fete. E în stare să mănînce oricît şi orice se vede, fără a ţine cont de valoarea nutritivă. Şi bineînţeles că
vînează cam tot ce poartă fustă, însă călcîiele i se aprind în special după prinţesa numărul unu din grupul
fetelor, fermecătoarea Susie. într-o zi Biff fugea după dulcea şi micuţa Susie prin curtea şcolii, cînd
deodată îl vede profesorul de sport. "Ei, dar băiatul ăsta nu fuge rău!" Cînd în sfîrşit se întîlneşte nas în nas
cu Biff îl întreabă: "De ce nu vii la echipa de atletism?"
"Nuu", răspunse Biff trăgînd cu ochiul spre Susie. "Sînt prea ocupat".
Insă antrenorul nu se opri la acest 'nu' ca la un răspuns şi îl convinse pe Biff să alerge măcar o tură de
încercare.
Aşa că Biff a început să lucreze cu echipa de atletism descoperind, dintr-o dată, că poate alerga foarte bine.
Şi-a schimbat brusc obiceiul de a mînca orice şi de a dormi oricît, iar rezultatele nu au încetat să apară. De
fapt, a început chiar să cîştige nişte concursuri, obţinînd nişte timpi foarte buni.
Pînă la urmă, Biff a fost invitat la un concurs important ce avea loc anual în statul respectiv. A ajuns la
pistă devreme, pentru a se încălzi şi a-şi întinde ligamentele. Apoi, doar cu cîteva minute înainte de start,
ghiciţi cine a apărut: dulcea şi micuţa Susie, arătînd mai frumoasă şi mai de dorit decît oricînd. Se postă în
faţa lui Biff într-o rochiţă mulată pe trup, care îi accentua trăsăturile fizice. în mîini avea o felie enormă de
ştrudel cu mere, cu un strat gros de îngheţată deasupra.
"Mi-ai lipsit Biff", spuse ea pe un ton dulce. "Dacă vii cu mine acum, vei putea avea şi prăjitura asta, şi pe
mine".
"Nici vorbă, Susie", răspunse Biff.
"De ce nu?" pufni Susie.
"Pentru că sînt un alergător".
Ce observăm acum diferit la Biff? Ce s-a întîmplat cu glandele şi impulsurile lui? E acelaşi tip tare, care
poate hali pe loc trei hamburgeri, două porţii de cartofi prăjiţi şi un kil de pepsi, fără să clipească din ochi.
Şi este acelaşi tip care se dădea peste cap doar ca să fie mai aproape de frumoasa Susie. Ceea ce s-a
schimbat este percepţia sa asupra propriei persoane. Nu se mai vede ca pe un pachet de nevoi fizice, ci ca
pe un atlet disciplinat. A venit la această întrecere sportivă ca să alerge într-o cursă. Acesta a fost scopul
său şi toate sugestiile lui Susie, ce se puneau de-a curmezişul acestui scop, erau în contradicţie cu propria
imagine despre sine.1
Haideţi să ducem ilustraţia cu un pas mai încolo. Haideţi să spunem că alergătorul este Eric Liddle, cel care
a fost subiectul filmului Carele de foc. El era un bun creştin, însă era şi un bun alergător care a reprezentat
Scoţia la Jocurile Olimpice.
Cînd s-a afişat orarul cursei, Liddle şi-a dat seama că ea avea să cadă într-o duminică. Eric Liddle făcuse
un legămînt cu Dumnezeu, promiţînd să nu alerge duminica, aşa că s-a retras din cursa pe care ar fi putut să
o cîştige. De ce Eric Liddle, un alergător, a refuzat să alerge? Pentru că, în primul rînd, era un copil al lui
Dumnezeu şi identitatea sa spirituală, propria percepţie despre sine şi scopul în viaţă, i-au determinat
acţiunile.
Motivul pentru care atît de mulţi creştini nu se bucură de maturitatea şi libertatea care este moştenirea lor
în Cristos, este acela că deţin o imagine greşită asupra lor înşişi. Nu se văd aşa cum sînt de fapt în Cristos şi
nu înţeleg schimbarea dramatică ce a avut loc în ei în momentul în care s-au încrezut în El. Nu se văd în
felul în care Dumnezeu îi vede şi de aceea poartă povara unei proaste imagini despre sine şi nu-şi înţeleg
propria identitate. Ei se identifică de fapt cu primul Adam.
0 viaţă schimbată prin noul Adam
Prea mulţi creştini se identifică doar cu primul Adam, a cărui tristă poveste se găseşte în Geneza 1-4. Ne
privim stînd undeva în afara grădinii Edenului, alături de Adam şi Eva, ca parte a familiei lor. Ştim că am
dat-o în bară şi că am pierdut pentru totdeauna paradisul. Mai mult decît atît, nici măcar nu ne putem opri
din a repeta zi de zi eşecurile prin care a trecut şi Adam.
Bineînţeles că am moştenit viaţa fizică de la Adam. însă asemănarea se sfîrşeşte prin faptul de a fi sau de a
nu fi creştin. Acum eşti identificat cu ultimul Adam, Isus Cristos, nemaifiind izgonit departe de prezenţa
lui Dumnezeu, aşa cum a fost Adam, ci ai un loc alături de Cristos Isus în locurile cereşti (Efeseni 2:6).
Diferenţa dintre cei doi Adami din istoria noastră este foarte profundă şi problema e să fii sigur că te
identifici cu cel bun.
MEREU DIFERIŢI 29
O nesfirşită dependenţă de Dumnezeu
Primul lucru pe care îl remarcăm la Cristos, ultimul Adam, este completa Sa dependenţă de Dumnezeu
Tatăl. Primul Adam s-a supus lui Dumnezeu doar pînă la un punct, apoi a devenit foarte independent,
alegînd să creadă minciuna şarpelui privind copacul cunoştinţei binelui şi răului. însă Isus a fost dependent
de Tatăl Său. El a spus: "Eu nu pot face nimic de la Mine însumi" (Ioan 5:30); "Eu trăiesc prin Tatăl" (Ioan
6:57); "Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine însumi, ci El m-a trimis" (Ioan 8:42);
"Cuvintele pe care vi le spun eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste
lucrări ale Lui" (Ioan 14:10).
Chiar şi atunci cînd a fost înfometat în pustie timp de 40 de zile şi cînd diavolul 1-a ispitit să transforme
pietrele în pîine, Isus i-a răspuns: "Omul nu trăieşte numai cu pîine, ci cu orice cuvînt care iese din gura lui
Dumnezeu" (Matei 4:4). Chiar şi atunci cînd lucrarea pămîntească a lui Isus se apropia de sfîrşit,
dependenţa de Tatăl a rămas intactă aşa cum găsim în rugăciunea lui Isus: "Acum au cunoscut că tot ce mi-
ai dat Tu, vine de la Tine" (Ioan 17:7). Isus ne-a arătat cu adevărat ce înseamnă să trăieşti întru totul
dependent de Dumnezeu.
O viaţă spirituală neîntreruptă
O a doua diferenţă vitală între cei doi Adami priveşte viaţa spirituală. Adam s-a născut viu din punct de
vedere fizic şi spiritual, însă cînd a păcătuit, a murit din punct de vedere spiritual. După cădere toţi ceilalţi
indivizi născuţi pe pămînt s-au născut morţi spiritual, cu o singură excepţie notabilă, Isus Cristos. Ca şi
primul Adam, Isus s-a născut viu atît spiritual cît şi fizic. Şi acesta este un motiv pentru care nu am nici o
îndoială privind naşterea sa din fecioară. El a trebuit să se nască viu din punct de vedere spiritual, conceput
prin duhul lui Dumnezeu pentru a putea să îl înlocuiască pe primul Adam.
Isus nu a făcut un secret din viaţa sa spirituală (zoe), ci a proclamat cu îndrăzneală: "Eu sînt pîinea vieţii"
(Ioan 6:48); "Eu sînt învierea şi viaţa" (Ioan 11:25); "Eu sînt calea, adevărul şi viaţa" (Ioan 14:6).
Apostolul Ioan a înţeles exact esenţa mesajului lui Isus, spunînd despre El: "în El era viaţa şi viaţa era
lumina oamenilor" (Ioan 1:4). Spre deosebire de primul Adam, Isus nu şi-a pătat la un moment dat viaţa sa
spirituală prin păcat, ci şi-a păstrat-o intactă pe tot drumul pînă la cruce, unde a murit luînd asupra sa
povara păcatelor lumii. Şi-a încredinţat duhul în mîinile Tatălui atunci cînd viaţa Sa fizică a luat sfîrşit
(Luca 23:46). Acum, prin trupul Său înviat şi glorificat, Isus continuă să trăiască azi şi în veci.
Ce diferenţă extraordinară aduce Cristos în noi!
Diferenţa dintre primul şi ultimul Adam, e cea dintre viaţă şi moarte. Poate că diferenţa este perfect redată
în 1 Corinteni 15:22: "Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Cristos". însă înainte de a ne
opri asupra contrastului moarte-viaţă, aş dori să vă atrag atenţia asupra expresiei "în Cristos".
Tot ceea ce urmează să dezbatem în capitolele următoare se bazează pe faptul că sîntem credincioşi în
Cristos. A fi în Cristos, şi toate implicările acestui fapt, respectiv maturitatea şi libertatea, fac obiectul
principalelor teme din Noul Testament. De exemplu, în cele 6 capitole ale cărţii Efeseni există 40 de
referinţe privind această idee de a fi în Cristos sau de a-1 avea pe Cristos în tine. Pentru fiecare referinţă de
tipul Cristos în tine, există alte 10 privind faptul de a fi în Cristos, lucru care denotă că a fi în Cristos este
elementul de maximă importanţă privind identitatea noastră.
O nouă viaţă necesită o nouă naştere
Da, însă noi nu ne-am născut în Cristos ci, datorită primului Adam, neam născut în păcat. Care este planul
lui Dumnezeu de a ne transfera de la a fi în Adam la a fi în Cristos? Isus ni 1-a dezvăluit în discuţia sa cu
Nicodim: Trebuie să ne naştem din nou (Ioan 3:3). Naşterea fizică are ca rezultat o viaţă fizică. Viaţa
spirituală însă, viaţa veşnică pe care Cristos a promis-o celor ce vin la El, se poate dobîndi numai printr-o
naştere spirituală (Ioan 3:36).
Ce înseamnă de fapt a fi viu în Cristos din punct de vedere spiritual? în momentul în care te naşti din nou,
sufletul se uneşte cu Dumnezeu în acelaşi mod în care sufletul lui Adam era lipit de Dumnezeu înaintea
căderii. Ai devenit viu spiritual şi numele îţi este trecut în cartea vieţii (Apocalipsa 21:27). însă, spre
deosebire de Adam, unitatea spirituală perfectă cu Dumnezeu, e întreagă şi veşnică pentru că are loc prin
Cristos, ultimul Adam. Cîtă vreme Cristos rămîne spiritual viu, şi noi vom rămîne vii — şi asta pentru
totdeauna. Vedeţi, spre deosebire de ceea ce cred mulţi creştini, viaţa veşnică nu este ceva ce se obţine
după moarte. Eşti viu spiritual în Cristos chiar acum. Şi astfel intri într-o comuniune perfectă cu
Dumnezeu, fiind născut din nou din punct de vedere spiritual. Nu vei fi niciodată mai viu spiritual decît eşti
în momentul de faţă. Şi singurul lucru care se v a schimba cînd vei muri fizic, este că vei schimba vechiul
trup de lut pentru unul complet diferit. însă viaţa ta spirituală în Cristos, care a început în momentul în care
te-ai încrezut personal în El, va continua să existe.
Mîntuirea nu este un adaos ulterior, ci o transformare prezentă şi această transformare are loc la naşterea
spirituală şi nu la moartea fizică. în momentul în care ai spus "da" lui Isus, vechiul tău eu a murit şi noul
tău
MEREU DIFERIŢI 31
eu ia fiinţă pentru eternitate. Viaţa veşnică nu este ceva ce obţii în momentul trecerii în nefiinţă, ci este un
lucru pe care îl ai chiar acum, pentru că eşti în Cristos. O nouă viaţă duce la o nouă identitate. A fi creştin
nu este o problemă de a obţine ceva, ci o problemă de a fi cineva. Un creştin nu e doar o persoană ce
primeşte iertare, ce primeşte dreptul de a merge în cer, şi care primeşte Duhul Sfînt şi o nouă natură. Un
creştin, în termenii realei noastre identităţi, este un sfînt, un copil al lui Dumnezeu născut din nou din punct
de vedere spiritual, o capodoperă divină, un fiu ai luminii, un cetăţean al cerului. Naşterea din nou te
transformă în cineva care n-a existat înainte. Esenţialul nu este ceea ce primeşti ca şi creştin, ci ceea ce eşti.
Nu ceea ce faci ca şi creştin îţi determină existenţa, ci ceea ce eşti îţi determină orice acţiune (2 Corinteni
5:17; Efeseni 2:10; 1 Petru 2:9,10; 1'ioan 3:1-2).
Nimeni nu se poate comporta în
mod consecvent
într-un fel care este incompatibil cu propria imagine despre sine.
înţelegerea identităţii tale în Cristos e absolut esenţială pentru a trăi o viaţă creştină împlinită. Nimeni nu se
poate comporta în mod consecvent într-un fel care este incompatibil cu propria imagine despre sine. Dacă
te gîndeşti că eşti un trîntor fără pereche, probabil că îţi vei trăi viaţa ca un trîntor fără pereche. însă dacă te
vezi ca şi copil al lui Dumnezeu, viu spiritual în Cristos, vei începe să trăieşti o viaţă plină de biruinţă şi
libertate, aşa cum a trăit El. Pe lîngă o cunoaştere a lui Dumnezeu, o cunoaştere a ceea ce eşti tu de fapt,
este de departe cel mai important adevăr pe care îl poţi deţine.
Dar eşti oare conştient că există azi în lume cineva viu şi activ care e gata să facă orice împotriva trăirii tale
în Cristos? Da, este Satana, bineînţeles, însă nu poate face nimic pentru a distruge poziţia şi identitatea ta în
Cristos. Ceea ce însă poate face, este să te înşele, făcîndu-te să îi crezi minciuna potrivit căreia pentru
Dumnezeu nu eşti acceptabil şi nu eşti niciodată în stare să trăieşti ca un adevărat creştin. Dacă te va
convinge de aceasta, vei ajunge să trăieşti ca şi cum n-ai mai avea vreo poziţie sau identitate în Cristos.
încercarea Satanei de a-ţi destabiliza identitatea este arma lui majoră împotriva creşterii şi maturizării tale
în Cristos.
O nouă viaţă duce la un nou titlu
Aţi observat că unul dintre cele mai folosite cuvinte privind identitatea creştinilor din Noul Testament este
cuvîntul "sfînt"? Un sfînt este din punct de vedere literal o persoană sfîntă şi totuşi, Pavel şi alţi autori din
Noul Testament folosesc cu generozitate acest termen pentru a descrie pe cei mai comuni, obişnuiţi şi
banali creştini, aşa cum sîntem şi noi. De
exemplu, în salutul lui Pavel din 1 Corinteni 1:2 citim: "Către biserica lui Dumnezeu care este în Corint,
către cei care au fost sfinţiţi în Cristos Isus, chemaţi să fie sfinţi şi către toţi cei ce cheamă în vreun loc
Numele lui Isus Cristos, Domnul lor şi al nostru."
Observaţi că Pavel nu a spus că sîntem sfinţi prin vreun merit al nostru, ci a afirmat cu claritate că sîntem
sfinţi printr-o chemare. Unii dintre noi au prejudecata că sfinţii sînt oameni care şi-au cîştigat acest titlul de
nobleţe prin trăirea unor vieţi extraordinare sau prin dobîndirea unui nivel foarte ridicat de maturitate. însă
nu este aşa. Biblia spune că eşti un sfînt pentru că Dumnezeu te-a chemat să fii un sfînt. Aţi fost "sfinţiţi în
Cristos" — făcuţi sfinţi prin participarea în viaţa singurului cu adevărat sfînt, Isus Cristos.
Mulţi creştini se referă la ei înşişi ca şi la nişte păcătoşi mîntuiţi prin har, dar sîntem noi oare nişte
păcătoşi? Să fie oare aceasta identitatea pe care ne-o acordă Scriptura? Deloc. Dumnezeu nu te numeşte
păcătos, ci te numeşte un sfînt. Dacă te gîndeşti la persoana ta ca la un păcătos, ghici ce vei face: îţi vei trăi
viaţa asemeni unui păcătos; vei păcătui. De ce să nu te identifici cu ceea ce eşti de fapt: un sfînt care, în
mod accidental, păcătuieşte. Aduceţi-vă aminte: nu ceea ce facem ne determină existenţa, ci ceea ce sîntem
ne determină faptele, acţiunile.
Ce este valabil pentru Cristos, este valabil şi pentru tine
De vreme ce eşti un sfînt în Cristos prin chemarea lui Dumnezeu, eşti şi un moştenitor al lui Cristos, fapt
pentru care ceea ce este adevărat pentru Cristos, e acum adevărat şi pentru tine, tu fiind în Cristos. Acest
lucru este o parte a identităţii tale.
Lista de mai jos numeşte, într-un limbaj la persoana întîia, cine eşti de fapt în Cristos. Acestea sînt doar
cîteva citate biblice care reflectă devenirea ta printr-o naştere spirituală. Aceste adevăruri nu le poţi dobîndi
sau cumpăra, aşa cum o persoană născută în America nu îşi poate dobîndi sau cumpăra drepturile şi
libertăţile de care se bucură ca şi cetăţean american. Toate acestea îi sînt garantate prin Constituţie doar
pentru că persoana respectivă s-a născut în Statele Unite. într-un mod similar, aceste trăsături îţi sînt
garantate prin Cuvîntul lui Dumnezeu doar pentru că te-ai născut prin credinţă în Cristos, în naţiunea sfîntă
a lui Dumnezeu.
Cine sînt eu?
Sînt sarea pământului (Matei 5:13).
Sînt lumina lumii (Matei 5:14).
Sînt un copil al lui Dumnezeu (Ioan 1:12).
Sînt o parte a adevăratei viţe, un vlăstar al vieţii lui Cristos (Ioan 15:1,5).
Sînt prietenul lui Cristos (Ioan 15:15).
Sînt ales şi rînduit prin Cristos să aduc roadă (Ioan 15:16).
MEREU DIFERIŢI 33
Sînt un rob al neprihănirii (Romani 6:18). Sînt rob al lui Dumnezeu (Romani 6:22).
Sînt un copil al lui Dumnezeu şi El este Tatăl meu duhovnicesc (Romani 8:14,15, Galateni 3:26; 4:6).
Sînt împreună moştenitor cu Cristos împărtăşind moştenirea Sa (Romani 8:17).
Sînt un templu, un sălaş al lui Dumnezeu. Duhul Său şi viaţa Sa locuieşte în mine (1 Corinteni 3:16; 6:19).
Sînt lipit de Domnul şi un singur duh împreună cu El (1 Corinteni 6:17).
Sînt un mădular al trupului lui Cristos (1 Corinteni 12:27; Efeseni 5:30). Sînt o făptură nouă (2 Corinteni
5:17).
Sînt împăcat cu Dumnezeu şi un mesager al păcii (2 Corinteni 5:18,19). Sînt un fiu al lui Dumnezeu şi una
în Cristos Isus (Galateni 3:26-28). Sînt un moştenitor al lui Dumnezeu de vreme ce sînt un fiu al Său
(Galateni 4:6,7).
Sînt un sfînt (Efeseni 1:1; 1 Corinteni 1:2; Filipeni 1:1; Coloseni 1:2). Sînt lucrarea lui Dumnezeu, zidirea
Sa, născut în Cristos pentru a face voia Lui (Efeseni 2:10).
Sînt împreună cetăţean cu sfinţii şi cu restul familiei dumnezeieşti (Efeseni 2:19).
Sînt întemniţatul pentru Isus Cristos (Efeseni 3:1,4:1). Sînt neprihănit şi sfînt (Efeseni 4:24).
Sînt un cetăţean al cerului locuind acolo chiar acum (Filipeni 3:20, Efeseni 2:6). '
Sînt ascuns cu Cristos în Dumnezeu (Coloseni 3:3). Sînt o expresie a vieţii lui Cristos pentru că El este în
viaţa mea (Coloseni 3:4).
Sînt un ales al lui Dumnezeu sfînt şi preaiubit (Coloseni 3:12; 1 Tesaloniceni 1:4).
Sînt un fiu al luminii şi nu al întunericului (1 Tesaloniceni 5:5). Sînt un frate sfînt care are parte de
chemarea cerească (Evrei 3:1). Sînt un părtaş al lui Cristos (Evrei 3:14).
Sînt una din pietrele vii ale lui Dumnezeu, zidit fiind în Cristos ca o casă duhovnicească (1 Petru 2:5).
Sînt membrul unei seminţii alese, a unei preoţii împărăteşti, a unui neam sfînt, a unui popor pe care
Dumnezeu şi 1-a cîştigat ca să fie a Lui (1 Petru 2:9-10).
Sînt un străin şi un călător pe acest pământ pe care trăiesc vremelnic (1 Petru 2:11).
Sînt un duşman al diavolului (1 Petru 5:8).
Sînt un copil al lui Dumnezeu şi atunci cînd Cristos se va arăta, voi fi ca El (1 Ioan 3:1,2).
MEREU DIFERIŢI 35
Sînt născut din Dumnezeu şi cel rău — diavolul — nu mă poate atinge (1 Ioan 5:18).
Nu sînt "Cel ce sînt" (Exod 3:14; Ioan 8:24; 28:58), însă prin harul lui Dumnezeu sînt ceea ce sînt (1
Corinteni 15:10).
Pentru că te afli în Cristos, fiecare din caracteristicile de mai sus îţi este perfect valabilă şi nu poţi face
nimic care să le facă mai valabile şi mai adevărate. Ceea ce poţi face însă, este să faci ca aceste trăsături să
devină mai pline de înţeles şi mai eficiente pentru viaţa ta, prin simplul fapt de a alege să crezi ceea ce
Dumnezeu a afirmat despre tine. Una dintre cele mai importante căi ce te pot ajuta în creşterea şi
maturizarea în Cristos este de a îţi aminti în mod continuu cine eşti şi ce reprezinţi în El. în timpul
conferinţelor mele făceam aceasta citind împreună cu voce tare lista răspunsurilor la întrebarea "Cine sînt
eu?". îţi sugerez să întorci pagina şi să le citeşti cu voce tare chiar acum. Citeşte lista o dată sau de două ori
pe zi timp de o săptămînă sau două, sau citeşte-o cînd crezi că Satana e pe punctul de a te înşela făcîndu-te
să crezi că viaţa îţi este un iremediabil eşec. Cu cît mai mult îţi reafirmi poziţia în Cristos, cu atît mai mult
comportamentul va începe să-ţi reflecte adevărata identitate.
Am fost îndărătnici, neajutoraţi şi fără
speranţă, neavînd nimic care să merite
grija lui Dumnezeu pentru noi. însă dragostea
Lui a trecut peste neiubirea noastră.
Un om a călătorit mai multe sute de kilometri pentru a lua parte la una din conferinţele mele săptămînale.
în drumul său spre casă s-a hotărît să folosească răspunsurile din lista "Cine sînt eu?", folosindu-le ca pe o
listă de rugăciune. în timp ce conducea se ruga conform listei, luînd răspunsurile unul cîte unul şi cerîndu-i
lui Dumnezeu să i le topească în conştiinţă. I-a luat cam cinci ore să ajungă acasă, timp în care s-a rugat
mereu. Cînd a fost întrebat despre impactul acestei experienţe în viaţa sa, el a răspuns simplu, zîmbind: "O
viaţă schimbată".
Unul dintre studenţii mei care a studiat acest material la un seminar, se lupta cu problema identităţii sale în
Cristos. După oră mi-a trimis această notă:
Dragă domnule Anderson,
Privind în urmă la cursul pe care l-aţi ţinut în aceste semestru, îmi dau seama că am fost iluminat şi în
acelaşi timp, eliberat în multe feluri. Cred că cea mai importantă concluzie pentru mine a fost cea
referitoare la faptul că sînt cineva în Cristos, că sînt acceptat şi în siguranţă. în timp ce meditam
asupra conţinutului cursului, mi-am dat seama că am reuşit să depăşesc multe probleme cu care m-am luptat timp de
ani de zile — teama de eşec, sentimentul de non-valoare sau de imperfecţiune
Rugîndu-mă, am început să studiez afirmaţiile pe care ni le-aţi dat privind propria identitate. De multe ori, în timpul
semestrului, m-am trezit întorcîndu-mă la acea listă; în special cînd m-am simţit atacat în domeniile teamă sau
imperfecţiune. De asemenea, am reuşit să împărtăşesc acest material cu o grupă de la biserica mea şi mulţi din
studenţii mei au experimentat şi ei o nouă libertate în vieţile lor. Nu am cuvinte să îmi exprim bucuria de a-i ajuta pe
oameni să înţeleagă cine sînt de fapt în Cristos, iar în lucrarea mea viitoare şi în lecţiile mele, am de gînd să fac din
această temă un subiect central.
Luminoasa speranţă de a te numi copil al lui Dumnezeu
Ca şi copii ai primului Adam, cel păcătos, am fost îndărătnici, neajutoraţi si fără speranţă, neavînd nimic ce
să merite a fi încredinţat lui Dumnezeu. Insă dragostea Lui a trecut peste neiubirea noastră. Prin Cristos,
Dumnezeu ne-a oferit o cale de a păşi în familia Sa. Ca şi copil adoptat de către Dumnezeu, ai primit o
nouă identitate şi un nume nou, nemaifiind un orfan spiritual, ci un fiu sau o fiică a lui Dumnezeu. Ca şi
copil în familia lui Dumnezeu, eşti un vas ce se umple de natura Sa şi de bogăţiile Sale, exact aşa cum este
şi Fiul Său întîi născut.
Dacă începi să te gîndeşti că cineva care este creştin e o persoană deosebită, gîndeşti cu adevărat corect —
tu eşti o persoană deosebită! Această deosebire nu este rezultatul a ceva realizat de tine, ci este lucrarea lui
Dumnezeu. Tot ce ai făcut tu a fost să răspunzi la invitaţia lui Dumnezeu de a te numi copilul Său. Ca şi
copil al lui Dumnezeu, alături de El, în Cristos, ai tot dreptul să te bucuri de relaţia deosebită alături de
noul tău Tată.
Cît de important este să ştii cine eşti în Cristos? Există nenumăraţi creştini ce se luptă zi de zi cu un
comportament greşit pentru că acţiunile lor se află sub o falsă percepţie a identităţii lor. Se văd ei înşişi ca
păcătoşi ce speră să ajungă în cer prin harul lui Dumnezeu, însă nu sînt în stare să trăiască dincolo de
tendinţele lor păcătoase. De ce nu sînt în stare să trăiască o viaţă creştină biruitoare? Pentru că înţeleg
complet greşit cine sînt în Cristos.
Priviţi din nou la cuvintele pline de speranţă din 1 Ioan 3:1-3: "Vedeţi ce dragostea ne-a arătat Tatăl, să ne
numim copii ai lui Dumnezeu! Şi sîntem... Preaiubiţilor, acum sîntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi,
nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci cînd se va arăta El, vom fi ca El; pentru că îl vom vedea aşa cum este.
Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat."
Care este speranţa credinciosului? Că într-o zi va fi schimbat în imaginea lui Cristos? Da, aceasta este o
parte a speranţei, însă una viitoare. Care este speranţa ta pentru azi şi mîine? Eşti acum un copil al lui
Dumnezeu, iar o astfel de persoană care se încrede în faptul de a fi copil al lui Dumnezeu, "se curăţeşte" —
începe să-şi trăiască viaţa conform acestui fapt. Deci, să repetăm: Nimeni nu se poate comporta în mod
consecvent într-un fel care este incompatibil cu propria imagine despre sine. Trebuie să te vezi ca şi copil
al lui Dumnezeu, dacă vrei să trăieşti asemeni unui copil al lui Dumnezeu. Binecuvîntata nădejde a
credinciosului e atunci: "Cristos în noi, nădejdea slavei" (Coloseni 1:27).
Notă:
/. David CNeedham, Birthright! Christian, Do You Know Who You Are? (Pbrtlan, OR: Multnomah Press, 1981).
A TE VEDEA AŞA CUM EŞTI DE FAPT

Claire lua parte la cursurile colegiului bisericii la care am lucrat şi eu, cu cîţiva ani în urmă. La nivel fizic
sau material Claire nu avea absolut nimic care să te atragă. Avea o figura comună şi un complex din
copilărie. Tatăl ei a fost un beţivan care şi-a părăsit familia, iar mama ei avea două servicii doar pentru a-şi
umple ziua; fratele ei mai mare, dependent de droguri, intra şi ieşea toată ziua din casă.
Cînd am întîlnit-o prima dată pe Claire am fost convins că reprezenta tot ce poate fi mai fără viitor. Nu
credeam că există vreo cale prin care această fată să poată fi acceptată în societatea liceenilor care, de
obicei, sînt atraşi de frumuseţea fizică şi de succesul material. însă, spre surprinderea mea am aflat că toţi
din grup o iubeau pe Claire şi doreau să o aibă prin preajmă. Avea o grămadă de prieteni şi pînă la urmă s-a
măritat cu cel mai drăguţ băiat din liceu.
Care a fost de fapt secretul ei? Claire pur şi simplu credea în propria sa imagine despre sine ca şi copil al
lui Dumnezeu. Ea s-a acceptat pe sine pentru ceea ce Dumnezeu a spus că reprezintă ea în Cristos şi astfel
s-a dedicat scopului pe care Dumnezeu îl avea pentru viaţa ei: să se conformeze imaginii lui Dumnezeu şi
să-i iubească pe oameni. în loc să fie o ameninţare sau o povară pentru ceilalţi, ea era atît de deschisă şi de
grijulie cu ceilalţi, încît toţi o iubeau.
Derek, un tînăr proaspăt trecut de 30 de ani, s-a înscris în programul de misiune al Şcolii teologice Talbot
acum cîţiva ani. Nu prea l-am cunoscut pe Derek pînă cînd, într-o zi, a luat parte la o conferinţă la care am
vorbit despre importanţa majoră a înţelegerii identităţii noastre în Cristos. în săptămîna următoare m-a
căutat şi mi-a povestit istoria sa.
Derek a crescut cu un tată care avea pretenţia perfecţiunii în orice făcea fiul său. Derek era un tip talentat şi
inteligent, însă oricît se străduia şi oricît de multe lucruri realiza, nu-1 putea mulţumi pe tatăl său. Bătrînul
îl împingea în mod constant pe fiu spre realizări tot mai mari şi mai mari.
Luptîndu-se să împlinească aşteptările tatălui, Derek a dat admitere la Academia Navală a Statelor Unite,
reuşind la şcoala de aviaţie. A realizat ceva la care cei mai mulţi tineri nici nu visează vreodată: să devină
un membru a corpului zburătorilor de elită.
"După ce mi-am încheiat stagiul obligatoriu în forţele aeriene", îmi povestea Derek, "m-am hotărît să îi fac
lui Dumnezeu o bucurie prin viaţa mea. Problema e că imaginea mea despre Dumnezeu era cea a unui
perfecţionist, nimic altceva decît o imagine cerească identică cu a tatălui meu şi m-am gîndit că singurul
mod prin care îi puteam întîlni aşteptările era să devin misionar. Voi fi sincer cu tine. M-am înrolat în
programul de misiune pentru acelaşi motiv pentru care m-am înrolat la Annapolis: ca să împlinesc
pretenţiile unui tată. Apoi am luat parte la conferinţa ta de sîmbăta trecută. Nu auzisem niciodată că sînt
complet acceptat de Dumnezeu Tatăl pentru ceea ce sînt în Cristos. întotdeauna am muncit atît de mult ca
să-1 mulţumesc pe Dumnezeu prin ceea ce făceam, exact cum mă străduiam să-1 mulţumesc pe tatăl meu.
Nu mi-am dat seama că deja îl mulţumesc pe Dumnezeu prin ceea ce sînt în Cristos. Acum ştiu că nu
trebuie să ajung misionar pentru a-1 bucura pe Domnul, aşa că îmi schimb opţiunea pentru teologie
practică."
Derek a studiat timp de doi ani pentru a-şi lua o diplomă în teologie practică; apoi a avut ocazia să
slujească pentru o misiune de scurtă durată în Spania. Cînd s-a întors de acolo a dat buzna la mine în birou
şi mi-a povestit, foarte încîntat, experienţa lucrării din Spania. "Mă tem că îmi schimb din nou opţiunea", a
spus în final.
"Pentru misiune, nu-i aşa?" i-am răspuns zîmbind.
"Exact", exclamă Derek. "însă de data asta nu m-am mai decis pentru misiune pentru că trebuie să o fac.
Ştiu că Dumnezeu m-a acceptat deja ca şi copil al Său, iar acum am de gînd să ajung misionar pentru că îl
iubesc şi vreau să-1 slujesc".
Teologia înaintea practicii
Experienţele lui Claire şi Derek ilustrează importanţa de a ne baza vieţile noastre creştine pe ceea ce
credem, în loc să ni le bazăm pe reacţiile comportamentale. Avem nevoie de o bază teologică solidă înainte
de a experimenta cu succes un creştinism practic. Trebuie să înţelegem cine sîntem ca şi rezultat a ceea ce
este Dumnezeu şi a ceea ce a făcut pentru noi. Un sistem comportamental creştin productiv este
subprodusul unui sistem solid de credinţă creştină şi nu invers.
Problema este că încercăm să ne bazăm creşterea spirituală şi maturizarea pe secţiuni practice din Scriptură
şi astfel ne focalizăm mult prea puţin asupra secţiunilor doctrinare. De exemplu, aşa cum probabil ştiţi,
fiecare dintre epistolele lui Pavel poate fi împărţită în două părţi majore. Prima parte este în general numită
secţiunea doctrinară, ca de exemplu Romani 1-8, Efeseni 1-3, Coloseni 1-2, etc. Aceste secţiuni relevă
faptul că trebuie să cunoaştem lucruri teoretice clare privitoare la Dumnezeu, om, păcat şi mîntuire. A doua
parte a acestor epistole este
A TE VEDEA AŞA CUM EŞTI DE FAPT 39
secţiunea practică: Romani 12-15, Efeseni 4-6, Coloseni 3-4, etc. Aceste pasaje descriu ceea ce trebuie să
facem pentru a ne trece credinţa prin experienţele zilnice.
în zelul nostru de a ne corecta vieţile — îndepărtînd îndoielile, ispitele, atacurile celui rău, conflictele în
familie, în relaţii, în biserici care se destramă — sărim direct la instrucţiunile practice din Cuvîntul lui
Dumnezeu. Dorim o reparare rapidă, o regulă, sau o reţetă pe care să o aplicăm ca un bandaj care să
vindece lucrurile. Nu avem timp să stăruim în conceptele teologice mai adînci ale Scripturii; vrem o soluţie
practică şi dacă se poate, pe loc.
Probabil că deja aţi descoperit că un asemenea bandaj aplicat vieţii zilnice nu dă rezultate prea grozave. De
ce? Pentru că atunci cînd nu înţelegi adevărurile doctrinare privind poziţia ta în Cristos, nu ai nici o şansă
de a avea succes pe un tărîm practic. Cum poţi să speri că vei "ţine piept împotriva uneltirilor diavolului"
(Efeseni 6:11), dacă nu ţi-ai conştientizat faptul că deja ai dobîndit o victorie, şezînd împreună în locurile
cereşti în Cristos Isus (Efeseni 2:6)? Cum poţi să te bucuri în nădejde (Romani 12:12), şi să fii răbdător în
necaz, fără a fi convins că prin credinţă sîntem socotiţi neprihăniţi, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul
nostru Isus Cristos (Romani 5:1)? Cînd sistemul tău de credinţă referitor la Dumnezeu şi la propria ta
persoană se clatină, comportamentul de zi cu zi va fi şi el tulbure. însă cînd sistemul de credinţă este intact
şi relaţia ta cu Dumnezeu se bazează pe adevăr, nu vei avea prea multe probleme privind aspectele practice
ale trăirii creştine zilnice.
în primul rînd împacă-te cu Dumnezeu
Cu cîţiva ani în urmă un prieten pastor m-a rugat să stau de vorbă cu un cuplu de tineri din biserica lui —
dirijorul de cor şi soţia lui. N-am văzut în viaţa mea o familie atît de sfărîmată. Au intrat pe uşă urlînd unul
la celălalt. Relaţia lor se caracteriza prin infidelitate şi certuri. Erau gata să plece din biroul meu în două
direcţii diferite. "Se pare că diavolul are o bună şansă să cîştige lupta asta", i-am şoptit sarcastic,
Domnului. "Dacă există vreo cale de a salva această căsnicie, tu, Doamne, eşti singurul care ştii cum să o
faci".
După ce i-am auzit plîngîndu-se unul de altul şi acuzîndu-se reciproc timp de cîteva minute, i-am întrerupt.
"Ei bine, dragilor, în stilul ăsta nici nu are rost să ne mai gîndim la căsnicia voastră. N-avem nici cea mai
mică şansă să o salvăm — nu acum şi nici în aceste condiţii. Dar pot oare să vă implor ca fiecare din voi,
de unul singur, să încerce să se pună în acord cu Dumnezeu, reparîndu-şi relaţia individuală cu El?"
întrebarea mea le-a suscitat atenţia.
M-am întors către ea. "Există vreo modalitate de a pleca undeva de una singură pentru o perioadă?"
Se gîndi pentru o secundă, apoi răspunse: "Sora mea are o cabană la munte. Cred că aş putea să o
folosesc".
"Bun, uite aici nişte casete pe care aş vrea să le asculţi. Du-te pentru cîteva zile şi umple-te cu aceste
mesaje. Află cine eşti în Cristos şi hotărăşte-te să-ţi pui viaţa făcută bucăţi, la dispoziţia Lui."
în mod surprinzător a fost de acord. I-am cerut şi soţului să facă acelaşi lucru, oferindu-i acelaşi set de
casete. A fost şi el de acord. în timp ce ieşeau din birou mă gîndeam că există puţine speranţe de a-i mai
vedea vreodată împreună.
Multe luni mai tîrziu mă aflam într-un restaurant, cînd acelaşi dirijor a păşit înăuntru împreună cu cei trei
copii ai săi. "O, nu", m-am gîndit. "E clar că s-au despărţit". M-am uitat puţin în altă parte, fiindcă îmi
părea rău de el şi nu prea vroiam să îl interpelez. însă după cîteva minute, a intrat şi soţia lui în restaurant
aşezîndu-se în acelaşi separeu cu ei. Părea cea mai fericită şi mai unită familie creştină pe care o văzusem
vreodată. Eram de-a dreptul descumpănit. Deodată cei doi s-au uitat în direcţia mea, m-au recunoscut şi au
venit la masa mea. "Salut, Neil, ce bine că te vedem", mă salutară cu voioşie.
"Da, şi eu mă bucur să vă văd". De fapt vroiam să le spun "ce mă bucur să vă văd împreună", însă m-am
răzgîndit. "Ce mai faceţi?" N-aş fi fost deloc surprins dacă mi-ar fi spus că au divorţat şi că au ieşit
împreună la restaurant doar de dragul copiilor.
"Ne merge excelent, Neil", răspunse soţia. "Am făcut ce mi-ai spus. Am mers la munte singură timp de
două săptămîni, ţi-am ascultat casetele şi m-am pus în ordine cu Dumnezeu".
Satana va încerca să te convingă că eşti o
persoană bolnavă de păcat,
nefolositoare şi de neacceptat, ce nu
valorează nimic în ochii lui Dumnezeu.
"Şi eu am făcut la fel", adăugă soţul. "Şi am reuşit să ne rezolvăm problemele căsniciei". Ne-am bucurat
împreună de ceea ce făcuse Dumnezeu pentru ei ca persoane separate şi ca familie.
Acest cuplu a descoperit că a te pune în ordine unul cu celălalt începe prin a te pune în ordine cu
Dumnezeu, şi a te pune în ordine cu Dumnezeu începe întotdeauna prin a stabili, odată pentru totdeauna, că
Dumnezeu este un Tată iubitor, iar tu, copilul Său preaiubit. Acesta este adevărul fundamental al identităţii
tale spirituale. Eşti un copil al lui Dumnezeu, creat după chipul şi asemănarea Sa, declarat drept, datorită
credinţei tale în Cristos. Cîtă vreme crezi acest lucru şi te comporţi conform acestui lucru, experienţa ta
zilnică privind creştinismul practic va creşte. însă cînd îţi închizi ochii, refuzînd să-ţi priveşti adevărata
identitate şi încerci
prin experienţe zilnice să obţii acceptarea pe care Dumnezeu ţi-a dat-o deja, vei fi într-o permanentă
încordare. Nu-1 slujim pe Dumnezeu pentru a dobîndi o acceptare din partea Lui; sîntem acceptaţi, aşa că îl
slujim pe Dumnezeu. Nu îl urmăm cu scopul de a fi iubiţi; sîntem iubiţi, deci îl urmăm.
Iată de ce sîntem chemaţi să trăim prin credinţă (Romani 1:16-17). Esenţa unei vieţi creştine biruitoare
înseamnă să crezi ceea ce e deja o realitate pentru tine. Ai de ales? Bineînţeles! Satana va încerca să te
convingă că eşti o persoană bolnavă de păcat, nefolositoare şi de neacceptat, ce nu valorează nimic în ochii
lui Dumnezeu. Oare acesta eşti tu? Nu, nu acesta eşti tu, căci tu eşti un sfînt pe care Dumnezeu 1-a declarat
drept. Crezînd minciuna Satanei te vei împietri într-o viaţă chinuită şi fără roade. însă, crezînd adevărul lui
Dumnezeu privitor la identitatea ta, vei fi liber.
Ploaia de har a lui Dumnezeu
Lista de mai jos este o completare la lista din capitolul 2 referitoare la întrebarea "Cine sînt eu?". Aceste
afirmaţii de mai jos descriu în continuare identitatea noastră în Cristos. Citiţi lista cu voce tare, în mod
repetat, pînă devine o parte din voi; şi, din cînd în cînd, rugaţi-vă, cerîndu-i lui Dumnezeu să vă fixeze
aceste adevăruri în inimă:
De vreme ce sînt în Cristos, prin harul lui Dumnezeu... sînt socotit neprihănit, iertat şi în pace cu
Dumnezeu (Romani 5:1).
Am murit cu Cristos şi am murit faţă de păcat şi acesta nu mai are putere să-mi guverneze viaţa (Romani
6:1-6).
Sînt pe veci liber de orice osîndire (Romani 8:1).
Sînt în Cristos prin voia lui Dumnezeu (1 Corinteni 1:30).
Am primit Duhul care vine de la Dumnezeu ca să putem cunoaşte lucrurile ce ni s-au dat prin harul Său (1
Corinteni 2:12).
Ni s-a dăruit gîndul lui Cristos (1 Corinteni 2:16).
Am fost cumpărat cu un preţ; nu mai sînt al meu, ci al Domnului (1 Corinteni 6:19-20).
Am fost pecetluit şi uns de către Dumnezeu în Cristos şi pecetluit cu Duhul Sfînt, care este o arvună a
moştenirii noastre (2 Corinteni 1:21; Efeseni 1:13-14).
De vreme ce am murit, nu mai trăiesc pentru mine, ci pentru Cristos (2 Corinteni 14:15).
Am fost făcut neprihănit (2 Corinteni 5:21).
Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Viaţa pe
care o trăiesc acum o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu (Galateni 2:20).
Am fost binecuvîntat cu tot felul de binecuvîntări duhovniceşti (Efeseni
Am fost aleşi în Cristos înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui (Efeseni
1:4).
Am fost rînduit mai dinainte — după buna plăcere a voii Sale să fiu înfiat prin Isus Cristos (Efeseni 1:5).
Am fost răscumpărat şi iertat şi sînt un receptacol al harului Său. Am fost înviat împreună cu Cristos
(Efeseni 2:5).
El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem în locurile cereşti alături de Cristos (Efeseni 2:6).
Prin Duh avem intrare la Tatăl (Efeseni 2:18).
în El avem, prin credinţă, îndrăzneală plină de încredere (Efeseni 3:12).
Am fost izbăvit de sub puterea întunericului şi strămutat în împărăţia lui Cristos (Coloseni 1:13).
Am fost răscumpărat şi iertat prin sîngele Lui de toate păcatele (Coloseni 1:14).
Cristos însuşi locuieşte în mine. Sînt înrădăcinat si zidit în El prin credinţă (Coloseni 2:7).
în El sînt tăiat împrejur cu tăierea împrejur a lui Cristos şi dezbrăcat de trupul poftelor firii pămînteşti
(Coloseni 2:11).
Am totul deplin în El (Coloseni 2:10).
Am fost îngropat împreună cu El, înviat împreună cu El şi adus la viaţă împreună cu El (Coloseni 2:12-13).
Am murit împreună cu Cristos şi am înviat împreună cu El. Viaţa mea e acum ascunsă cu Cristos în
Dumnezeu (Coloseni 3:1-4).
Mi s-a dat un duh de putere, de dragoste şi de chibzuinţă (2 Timotei
1:7).
Am fost mîntuit şi mi s-a dat o chemare sfîntă după hotărîrea şi harul Său (2 Timotei 1:9; Tit 3:5).
Cel ce sfinţeşte şi cei ce sînt sfinţiţi sînt dintr-unul. De aceea, Lui nu-i este ruşine să-i numească "fraţi"
(Evrei 2:11).
Am dreptul să mă apropii cu deplină încredere de scaunul harului lui Dumnezeu, ca să capăt îndurare şi har
la vreme de nevoi (Evrei 4:16).
El mi-a dat făgăduinţele Sale nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să fiu făcut părtaş firii dumnezeieşti (2
Petru 1:4).
Recent, un pastor care lua parte la una din conferinţele mele privind rezolvarea conflictelor spirituale, m-a
tras puţin deoparte la sfîrşitul întîlnirii. Problemele pe care mi le-a pus, mi-au reîntărit convingerea că
înţelegerea identităţii noastre spirituale este cheia de boltă pentru rezolvarea conflictelor noastre zilnice.
"O doamnă din biserica noastră m-a vizitat într-o zi pentru a-mi cere sfatul", începu el. "Se lupta cu un soţ
alcoolic şi cu o relaţie distrusă. Se afla la capătul puterilor şi se simţea teribil de neajutorată. A venit la
mine să-mi spună că luase dicizia de-a divorţa. Am scos lista afirmaţiilor pe care le-ai împărtăşit cu noi şi
în care se declină identitatea noastră în Cristos. I-am spus, 'uite, citeşte asta cu voce tare'. A citit cam
jumătate din listă şi apoi a început să plîngă. Mi-a spus, 'nu mi-am dat niciodată seama că toate acestea sînt
valabile pentru mine. Cred că totuşi, pînă la urmă, aş putea să încep să sper'."
Nu este incredibil acest lucru? Percepţia asupra identităţii tale marchează o diferenţă considerabilă în
modul de a aborda provocările şi conflictele zilnice. Este absolut necesar maturităţii şi creşterii tale să crezi
adevărul lui Dumnezeu privitor la propria-ţi persoană.
Diferenţa dintre relaţiile de sînge şi cele de părtăşie
Deşi am accentuat atît de clar completa noastră acceptare a lui Dumnezeu în Cristos, poate totuşi vă
întrebaţi, "Ce se întîmplă însă cu această relaţie ideală cu Dumnezeu în momentul în care păcătuim? Oare
eşecul nostru influenţează acceptarea lui Dumnezeu faţă de noi?" Voi răspunde folosind o ilustraţie foarte
simplă.
Cînd m-am născut din punct de vedere fizic, am avut un tată al cărui nume este Marvin Anderson. Ca fiu al
său nu port doar numele său de familie, ci sîngele lui Marvin Anderson curge în venele mele. între Marvin
Anderson şi Neil Anderson există o legătură de sînge.
Există oare ceva ce aş putea face care să modifice această relaţie de sînge cu tatăl meu? Dacă aş fugi de
acasă şi mi-aş schimba numele? Aş rămîne totuşi fiul lui Marvin Anderson, nu-i aşa? Dar dacă m-ar da el
afară din casă sau m-ar dezmoşteni? N-aş mai fi fiul său? Ba da! între noi există o legătură de sînge şi
nimic nu poate schimba aceasta.
Există însă oare ceva ce aş putea face care să afecteze armonia relaţiei noastre de tată şi fiu? Da, bineînţeles
— şi încă de cînd aveam cinci ani mi-am dat seama de acest lucru! Relaţia mea cu tatăl meu n-a fost
niciodată în pericol, însă armonia relaţiei noastre a fost de nenumărate ori întreruptă datorită
comportamentul meu.
Care este cheia unei relaţii armonioase cu tatăl meu? Ascultarea. Legătura de rudenie, de sînge, a fost
stabilită pe viaţă în momentul în care m-am născut în familia tatălui meu ca şi fiu. Armonia a fost deseori
distorsionată ca urmare a comportamentului meu greşit. Am descoperit încă de cînd eram mic că, dacă îmi
ascultam tatăl, trăiam în armonie cu el; însă fie că eram în armonie sau nu, el continua să rămînă tatăl meu.
Vorbind din punct de vedere spiritual, în momentul în care m-am născut din nou am devenit un membru al
familiei lui Dumnezeu. Dumnezeu este Tatăl meu, iar eu mă bucur de o relaţie veşnică de rudenie cu El,
prin sîngele sfînt al lui Cristos (1 Petru 1:18,19). Ca fiu al lui Dumnezeu există oare ceva care stă în
puterea mea de a schimba această legătură cu El? Acum îmi dau seama că e posibil să ating nişte probleme
teologice delicate. Problema unei perfecte siguranţe veşnice e încă o problemă aflată în discuţie printre
creştinii de azi. Realitatea e că eu sînt într-o relaţie clară de rudenie cu Dumnezeu Tatăl printr-o naştere
spirituală şi nimic nu poate schimba această relaţie de sînge. Pavel se întreabă în Romani 8:35: "Cine ne va
despărţi pe noi de dragostea lui Cristos?" Apoi el răspunde că nici un lucru de pe pămînt nu va fi în stare să
ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Cristos, Domnul nostru (Romani 8:39). Isus a
spus: "Oile mele ascultă glasul meu... şi Eu le dau viaţă veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va
smulge din mîna mea" (Ioan 10:27-28). Sînt un copil al lui Dumnezeu, născut din nou, aflat într-o unitate
spirituală
cu El, prin harul ce mi s-a dat prin credinţă. Relaţia mea cu Dumnezeu a fost stabilită pentru totdeauna în
momentul în care m-am născut în familia Sa.
Există însă, oare, ceva ce pot eu face ca să întinez armonia legăturii mele cu Dumnezeu? Bineînţeles.
Armonia cu Dumnezeu se bazează pe acelaşi principiu pe care se bazează armonia cu tatăl meu pămîntesc,
Marvin Anderson: ascultarea. Cînd îl ascult pe Dumnezeu trăiesc în armonie cu El. Cînd nu-1 ascult,
armonia relaţiei noastre e distorsionată şi are ca rezultat faptul că viaţa mea devine un şir nesfîrşit de
necazuri, îmi iubesc tatăl ceresc şi doresc să fiu în armonie cu El, aşa cum mă lupt sâ-1 ascult. însă chiar şi
atunci cînd nu sînt în armonie datorită neascultării mele, relaţia mea de rudenie şi de sînge cu El nu este
pusă în joc, pentru că sîntem legaţi prin sîngele lui Isus Cristos.
Deci, unde trebuie să-ţi plasezi efortul în procesulcreşterii spirituale şi al maturizării? Nu pe relaţia ta cu
Dumnezeu, deoarece nu poţi face altceva prin care poţi să o îmbunătăţeşti, decît să continui să crezi că
această relaţie este reală şi indestructibilă. Eşti un copil al lui Dumnezeu şi cu asta, punct. Nu poţi să fii
mai copil al lui Dumnezeu decît eşti deja prin naşterea din nou, dar singurul lucru pe care îl poţi face este
să participi la îmbunătăţirea relaţiei cu Dumnezeu prin eforturile constante de a-i da ascultare.
Crede ceea ce vezi în alţii
Un pastor a venit la mine într-o zi şi m-a întrebat, "Cum să fac să-mi părăsesc biserica?"
"De ce vrei să faci asta?" l-am întrebat. "Ce nu e în regulă cu biserica ta?"
"Sînt o grămadă de neserioşi şi amărîţi pe acolo".
" Amărîţi? Mă întreb dacă sînt într-adevăr amărîţi sau doar se văd pe ei înşişi ca pe nişte păgubaşi, pentru
că aşa îi vezi tu". A fost de acord cu ultima propoziţie, şi bine a făcut pentru că în împărăţia lui Dumnezeu
nu există în nici un caz păgubaşi şi amărîţi. Cum poate fi un copil al lui Dumnezeu păgubaş? La fel cum
este de important să crezi în propria ta identitate ca şi copil al lui Dumnezeu, este important să-i înţelegi pe
alţi creştini şi să-i priveşti pentru ceea ce sînt, tratîndu-i conform acestei viziuni. Cred că lucrul cel mai
important privind modul în care îi tratăm pe oameni, este percepţia pe care o avem asupra lor. Dacă îi
vedem pe oameni ca pe nişte amărîţi, vom începe să credem că sînt nişte amărîţi, şi, de vreme ce credem
aceasta, îi vom trata pe măsură, iar ei se vor oglindi în modul nostru de percepţie asupra lor şi vor acţiona
ca nişte neisprăviţi, însă dacă îi privim pe fraţii şi surorile noastre ca pe nişte răscumpăraţi şi sfinţi, îi vom
trata asemeni sfinţilor şi ei vor fi într-o mare măsură ajutaţi să se comporte asemeni unor sfinţi.
Cum ne exprimăm percepţiile asupra oamenilor? în primul rînd prin ceea ce spunem despre ei. Statisticile
arată că într-o casă normală, pentru fiecare apreciere pozitivă, un copil primeşte zece negative. Mediul
şcolar e doar cu puţin mai bun; studenţii aud de la profesorii lor şapte afirmaţii negative pentru fiecare
apreciere pozitivă. Nu e nici o mirare că atît de mulţi copii cresc cu sentimentul că sînt nişte neisprăviţi.
Părinţii şi profesorii îşi propagă această percepţie prin modul în care vorbesc cu copiii, în fiecare zi.
Aceste studii continuă arătînd că e nevoie de patru aprecieri pozitive pentru a anula efectul uneia negative.
Probabil că aţi testat deja acest lucru cînd aţi cumpărat o rochie sau un costum nou. Unii dintre prietenii
voştri pot spune, "O, ce rochie drăguţă", însă este nevoie doar un singur comentariu de genul "nu prea îţi
vine bine" pentru a vă întoarce urgent la magazin ca să vă cereţi banii înapoi. Prin ceea ce spunem, îi
afectăm în mod semnificativ pe cei din jur; iar ceea ce spunem e în mod semnificativ determinat de privirea
pe care o avem asupra lor.
Noul Testament afirmă cu claritate că ne aflăm în poziţia unor sfinţi care păcătuiesc. Orice copil al lui
Dumnezeu care spune despre sine că este fără păcat e un mincinos (1 Ioan 1:8). însă problema noastră e că
nu trebuie să ne focalizam asupra păcatelor făcute de alţii, ci sîntem chemaţi să descoperim natura eristică
unii în ceilalţi, să-i vedem pe ceilalţi ca sfinţi şi să ne zidim unii pe alţii. De fapt, dacă am putea învăţa pe
de rost doar un singur verset din Noul Testament pe care să-1 punem în practică şi să nu-1 încălcăm
niciodată, cred că am putea să ne rezolvăm jumătate, dacă nu trei sferturi, dintre problemele cu care ne
frămîntăm acasă şi la biserică. Versetul este Efeseni 4:29: "Nici un cuvînt stricat să nu vă iasă din gură; ci
unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie ca să dea har celor ce îl aud".
Dacă... ne-am zidi unii pe alţii aşa cum ne învaţă versetul din Efeseni 4:29, am face parte din echipa de ziditori ai lui
Dumnezeu în biserică, în loc să fim membri ai echipei de demolatori ai lui Salan.
Nu este uimitor că tu şi cu mine avem puterea de a împărţi har altora prin buna folosire a vorbelor noastre?
Dacă n-am spune nimic care să-i umiliească pe ceilalţi şi dacă ne-am zidi unii pe alţii aşa cum ne învaţă
versetul din Efeseni 4:29, am face parte din echipa de ziditori ai lui Dumnezeu în biserică, în loc să fim
membri ai echipei de demolatori ai lui Satan.
Crede ceea ce vezi în tine
Una din cele mai dramatice răsturnări de situaţie la care am fost martor, a avut loc în persoana lui Jenny,
aflată într-o criză spirituală referitoare la
propria-i identitate. Am întîlnit-o pe Jenny cu cîţiva ani în urmă, în timpul unei conferinţe ţinută într-o
biserică. Conducătorii bisericii au pregătit o serie de întîlniri particulare ce aveau loc între conferinţe.
Jenny a fost subiectul unei întîlniri de acest gen. Ceea ce liderii bisericii nu mi-au spus a fost că Jenny
fusese adusă la întîlnirea cu mine direct dintr-un spital. Jenny nici măcar nu ştia că trebuia să mă
întîlnească şi să discute cu mine, aşa că a venit împotriva voinţei ei. Era cel mai prost scenariu posibil cu
care putea debuta o discuţie amicală de sfătuire. Jenny, în vîrstă de 23 de ani, era o tînără creştină drăguţă,
cu o personalitate plăcută. Avea părinţi iubitori şi venea dintr-o biserică bună. însă pe dinăuntru era dată
peste cap, neexperimentînd altceva vreodată în viaţa ei decît o nesfîrşită depresie. Fusese dată afară din
colegiu şi era pe punctul de a fi dată afară şi din serviciu. Suferea de probleme de nutriţie de cîţiva ani şi
tratamentul medical părea inutil.
La acea primă întîlnire, Jenny şi cu mine am stat împreună vreo două ore. Pretindea că este o creştină, aşa
că am provocat-o mereu cu adevărul biblic referitor la identitatea ei în Cristos. Nu puteam să-mi dau seama
cît de receptivă era, însă am continuat să împărtăşesc cu ea vestea bună a identităţii sale spirituale. în final
mi-a spus, "întotdeauna priveşti aşa de pozitiv lucrurile?"
"Problema nu în aceasta constă, în a vedea lucrurile pozitiv", i-am răspuns. "Problema este de a crede în
adevăr şi acest adevăr privind persoana ta în Cristos se datorează unităţii tale spirituale cu Dumnezeu". A
părăsit încăperea avînd o seînteie de speranţă.
Cînd am ajuns acasă mi-a venit o idee ce cred că mi-a fost inspirată de Duhul Sfînt. Tocmai mă aflam în
focurile pregătirii unei tabere de o lună la Julian Center, lîngă San Diego, California, pentru unii dintre
studenţii noştri de seminar. Trebuia să fie o experienţă creştină puternic bazată pe inter-relaţii şi deodată
am ştiut că Jenny trebuia să fie prezentă, chiar dacă nu era o studentă de-a noastră. Am sunat-o şi am
invitat-o; în mod miraculos a fost de acord să participe. Magazinul pentru care lucra i-a dat chiar o lună de
concediu în acest scop.
Curînd după ce am ajuns la Julien Center am avut o discuţie particulară cu Jenny. "Nu te-am invitat aici ca
să-ţi schimbi comportamentul, Jenny", i-am spus. "Nu comportamentul e problema".
"întotdeauna mi s-a spus că de vină e comportamentul meu", a răspuns privindu-mă puţin surprinsă. "Toţi
cei pe care îi cunosc încearcă să-mi schimbe comportamentul".
"Pe mine nu mă îngrijorează comportamentul tău, ci ceea ce crezi mă interesează. Aş vrea să-ţi schimb
viziunea despre cine este Dumnezeu şi cine eşti tu în Cristos. Nu eşti o ratată. Nu eşti o persoană bolnavă
care reprezintă o problemă pentru societate şi biserică, ci eşti un copil al lui
Dumnezeu, nici mai bun şi nici mai rău decît orice altă persoană din această tabără, şi eu aş vrea să începi
să crezi acest lucru, pentru că este un adevăr." Pentru prima dată în viaţa ei, Jenny a fost privită ca o
persoană de valoare pentru Dumnezeu prin ceea ce era şi încet, încet, a început să creadă acest lucru. în
timpul celor 30 de zile care au urmat, după studii, rugăciuni şi schimburi de opinii cu ceilalţi studenţi, în
Jenny a avut loc o transformare miraculoasă, aproape dramatică.
Cînd s-a întors acasă m-a sunat tatăl ei, "N-am văzut-o pe Jenny în viaţa mea atît de fericită şi plină de
încredere. E un alt om." Comportamentul de la serviciu s-a schimbat şi el în mod radical. După două
săptămîni, şeful ei a chemat-o în birou şi i-a amintit gafele pe care le făcuse înainte de a pleca în tabără.
"însă te-ai schimbat, Jenny", a continuat şeful. "N-am de gînd să te concediez, ci să-ţi măresc salariul cu 2
$ pe oră".
Ce s-a schimbat de fapt în Jenny? Credinţa privitoare la Dumnezeu şi la ea însăşi. A fost mereu un copil al
lui Dumnezeu, însă deodată a început să umble prin credinţă, privindu-se şi evaluîndu-se pentru ceea ce era
cu adevărat în Cristos. Comportamentul ei a început să se conformeze adevărului privitor la identitatea sa
spirituală. Va continua oare comportamentul ei să se îmbunătăţească? Da, cîtă vreme va continua să creadă
în Dumnezeu şi să trăiască în armonie cu El, prin ascultarea poruncilor sale. Dar poate oare să se întoarcă
la vechile obiceiuri dacă nu mai crede şi nu-1 mai ascultă pe Dumnezeu? Din păcate, da.
Eşti un copil al lui Dumnezeu, răscumpărat şi drept. Nu contează ce altceva ai fost învăţat sau ai crezut
despre propria ta persoană, identitatea ta în Cristos reprezintă un solid adevăr biblic. Citeşte şi reciteşte
afirmaţiile privitoare la aceasta, înşiruite în listele din aceste două capitole. Oglindeşte-te în ele, crede-le şi
umblă conform lor. Şi, ca rezultat, comportamentul tău ca şi creştin va fi conform cu ceea ce crezi, umblînd
prin credinţă.
CEVA VECHI, CEVA NOU
A m descoperit deja că identitatea spirituală creştină este fundamentată JT\ţ>e adevărul biblic, conform
căruia sîntem sfinţi care păcătuiesc, şi nu păcătoşi. Datorită harului lui Dumnezeu şi credinţei noastre în
Cristos, am fost născuţi din nou, sîntem vii din punct de vedere spiritual şi ne bucurăm de urutatea
spirituală împreună cu Dumnezeu aşa cum Adam şi Eva se bucurau înainte de cădere. Fiind în Cristos,
sîntem declaraţi drepţi şi sîntem în întregime acceptaţi de Dumnezeu. înţelegerea şi trăirea conform acestui
adevăr ce ne relevă cine sîntem de fapt în Cristos, este baza creşterii şi maturizării noastre ca şi creştini.
Am mai descoperit însă că, în ciuda măsurilor şi binecuvântărilor luate de Dumnezeu pentru noi în Cristos
sîntem, totuşi departe de a fi perfecţi din punct de vedere comportamental. Sîntem nişte sfinţi ce
păcătuiesc. Poziţia noastră în Cristos este stabilă şi foarte clară, însă purtarea noastră zilnică e deseori
marcată de eşecuri şi neascultare ce ne dezamăgesc şi întunecă armonia relaţiei noastre cu Dumnezeu.
Aceasta este marea dilemă creştină. Ne văietăm împreună cu apostolul Pavel: "Căci binele pe care vreau
să-1 fac, nu-1 fac, ci răul, pe care nu vreau să-1 fac, iată ce fac!... O, nenorocitul de mine! Cine mă va
izbăvi de acest trup de moarte?" (Romani 7:19, 24).
în încercarea noastră de a înţelege neascultarea care ne tulbură atît de des sentimentul sfinţeniei, azvîrlim
încoace şi încolo cu termeni destul de ameninţători: vechiul eu (sau omul cel vechi), omul firesc, poftele
cărnii şi păcat. Ce înseamnă de fapt aceşti termeni? Sînt oare nişte concepte distincte sau doar nişte
elemente interschimbabile ale aceleiaşi probleme? Sîntem noi oare, ca sfinţi, victimele involuntare ale
naturii noastre vechi, a vechiului eu sau a unui trup înclinat spre păcat?
Trebuie să admitem că ne aflăm într-un domeniu teologic dificil. Cei care au studiat Biblia, s-au luptat cu
aceste întrebări timp de secole şi eu în nici un caz nu am pretenţia că pot da un răspuns final. însă în acest
capitol, doresc să mă aplec asupra unora dintre aceşti termeni, termeni ce inoculează confuzie în mintea
creştinilor care încearcă să rezolve această problemă a laturii păcătoase a sfinţeniei lor. Cred că o
clarificare biblică a acestor termeni vă va ajuta în înţelegerea aprofundată a identităţii voastre, deschizîndu-
vă drumul spre creşterea spirituală.
săptămîni, şeful ei a chemat-o în birou şi i-a amintit gafele pe care le făcuse înainte de a pleca îh tabără.
$ pe oră".
Ce s-a schimbat de fapt în Jenny? Credinţa privitoare la Dumnezeu şi la ea însăşi. A fost mereu un copil al
prin credinţă.
A m descoperit deja că identitatea spirituală creştină este fundamentată -t~\pe adevărul biblic, conform
Cristos, am fost născuţi din nou, sîntem vii din punct de vedere spiritual şi ne bucurăm de unitatea
adevăr ce ne relevă cine sîntem de fapt îh Cristos, este baza creşterii şi maturizării noastre ca şi creştini.
Am mai descoperit însă că, în ciuda măsurilor şi binecuvîntărilor luate de Dumnezeu pentru noi în Cristos
săptămîni, şeful ei a chemat-o în birou şi i-a amintit gafele pe care le făcuse înainte de a pleca în tabără.
$ pe oră".
Ce s-a schimbat de fapt îh Jenny? Credinţa privitoare la Dumnezeu şi la ea însăşi. A fost mereu un copil al
prin credinţă.
A m descoperit deja că identitatea spirituală creştină este fundamentată -£~\pe adevărul biblic, conform
Cristos, am fost născuţi din nou, sîntem vii din punct de vedere spiritual şi ne bucurăm de unitatea
adevăr ce ne relevă cine sîntem de fapt în Cristos, este baza creşterii şi maturizării noastre ca şi creştini.
Am mai descoperit însă că, în ciuda măsurilor şi binecuvîntărilor luate de Dumnezeu pentru noi în Cristos
Ca şi creştin erai ca o bucată de cărbune: într-un fel fragil, fără frumuseţe şi destul de murdar. în timp însă,
cărbunele se întăreşte şi devine frumos. Chiar dacă bucata originală de cărbune nu conţine vreun diamant,
în schimb conţine substanţa necesară pentru a deveni diamant, care este cărbune 100 %. Dacă ar fi un
amestec de lut cu cărbune, n-ar mai reprezenta un diamant în devenire. Anthony Hoekema spunea, "Acum
sînteţi fiinţe noi! Nu totalmente noi, ci radical noi, iar noi, cei ce credem, trebuie să ne vedem astfel: nu ca
nişte neajutoraţi, sclavi ai păcatului, ci ca nişte lucruri făcute noi în Cristos Isus".1
Sau /sau
Efeseni 5:8 descrie schimbarea esenţială a naturii ce survine în momentul mîntuirii: "Odinioară eraţi
întuneric, dar acum sînteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copiii ai luminii." Observaţi că textul
nu spune că eraţi în întuneric, ci spune că eraţi întuneric. Ca şi necredincioşi, întunericul era natura noastră
specifică, realitatea ultimă. De asemenea, textul spune clar că sînteţi lumină şi nu că sînteţi în lumină.
Dumnezeu a schimbat natura fundamentală a firii noastre din întuneric în lumină. Problema, în acest pasaj,
nu constă în îmbunătăţirea firii noastre, deoarece aceasta e deja determinată. Problema constă în a învăţa să
umblăm în armonie cu noua noastră natură. Cum? învăţînd să umblăm prin credinţă şi în Duhul, aceste
lucruri constituind subiectul capitolelor viitoare.
De ce avem nevoie ca natura lui Cristos să locuiască în noi? Pentru ca să fim asemeni Lui şi nu doar să ne
purtăm asemeni Lui. Dumnezeu nu ne-a dat puterea de a-1 imita, ci ne-a făcut părtaşi naturii Sale cu scopul
de a deveni întocmai ca şi El. Nu devii creştin făcînd ceva asemeni cuiva; şi nu acţiunile sînt cele care stau
la baza relaţiei cu Dumnezeu. El nu spune "uite aici sînt standardele mele, acum vino şi conformează-te",
pentru că ştie că nu poţi rezolva problema unei naturi păcătoase prin îmbunătăţirea comportamentului. El
ne schimbă natura, firea, oferindu-ne un eu nou — Cristos în noi — care este tocmai harul ce ne ajută să ne
conformăm standardelor Sale.
Aceasta este cheia mesajului Predicii de pe munte: "Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va
întrece neprihănirea cărturarilor şi Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Matei
5:20). Cărturarii şi Fariseii erau perfecţioniştii religioşi ai zilelor lor. Comportamentul lor exterior era
aproape o ştiinţă, însă inimile le erau precum golul unui mormînt: cu iz de moarte. Isus doreşte să creeze
oameni noi dinăuntru spre în afară, inoculîndu-le o natură cu totul nouă şi oferindu-le un eu nou. Doar după
ce El îţi schimbă identitatea şi te face părtaş al firii Sale, vei fi în stare să îţi schimbi comportamentul.
Unii au pus semnul egal între termenii "vechea fire" şi "carne". Una din versiunile engleze de traducere
(N.I.V.) traduce cuvîntul carne, trup
CEVA VECHI, CEVA NOU 53
(sarx) ca "vechea fire", iar apoi transcrie în subsol traducerea literală — "carne". înţeleg de ce traducătorii
au făcut aceasta de vreme ce cuvîntul 'carne' descrie modul în care obişnuiam să mă comport ca şi persoană
naturală. Şi cîtă vreme cuvîntul "carne" rămîne valabil şi după mîntuire, pare logic să credem că rămîne şi
vechea natură.
Problema este că eu nu mai sînt o persoană firească, ci una spirituală în Cristos, şi aceasta este adevărata
mea natură. Cînd aleg să umblu conform căii celei vechi în care umblam înainte de convertire, această
alegere şi comportamentul rezultat din ea, încalcă tărîmul noii mele naturi. Cînd se întîmplă aceasta mă
simt vinovat, deoarece comportamentul pe care îl am nu se potriveşte stării, identităţii în care trăiesc. De
fapt, dacă o persoană face, în mod conştient, ceva rău din punct de vedere moral, şi nu simte nici o vină,
daţi-mi voie să mă îndoiesc serios că acea persoană este un copil al lui Dumnezeu. Pentru un creştin însă,
sentimentul de vinovăţie este o altă evidenţă a prezenţei noii naturi.
Dacă vrei să te referi la trupul tău ca la vechea fire, n-am de gînd să intru în dispută privitor la aceşti
termeni. însă voi rămîne strîns ancorat în adevărul biblic conform căruia efectele reziduale a ceea ce am
fost în Adam nu mai sînt parte a adevăratei mele identităţi în Cristos.
Este "omul cel vechi", viu, pe moarte, sau deja mort?
în general vorbind, toţi necredincioşii sînt părtaşi ai vechii naturi caracterizată de păcat. Vorbind în mod
personal, înainte de a te întoarce la Cristos ai făcut şi tu parte din această categorie. Erai un păcătos pentru
că natura ta era înclinată spre păcat. Acest individ unic, diferit de orice alt părtaş al naturii vechi, era
vechiul tău eu. Versiunea veche de traducere a Bibliei englezeşti (K.J.V.) se referă deseori la el ca la omul
cel vechi. Noua versiune de traducere (New American Standard) în 1 Corinteni 2:14 îl numeşte "omul
firesc" care nu poate accepta sau înţelege lucrările Duhului.
Odihnească-se în pace
Ce s-a întîmplat cu vechiul tău eu în momentul mîntuirii? A murit — nu din punct de vedere fizic,
bineînţeles, ci din punct de vedere al vechiul eu interior, care a fost dăruit cu putere prin vechea ta natură
moştenită de la Adam (Romani 6:2-6; Coloseni 3:3). Care a fost metoda de execuţie? Crucificarea
împreună cu Cristos. Romani 6:6 spune: "omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca
trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului". Pavel afirmă
în Galateni 2:20: "am fost răstignit împreună cu Cristos". în Galateni 6:14 Pavel descurajează orice laudă
de sine spunînd: "Departe de mine gîndul să mă laud cu altceva decît cu crucea Domnului nostru Isus
Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de
lume". în momentul mîntuirii ai fost pus în Cristos, cel care a murit pe cruce pentru păcatul tău, şi fiind în
El, vechiul tău eu a murit acolo, alături de El.
Păcatul şi Satana sînt încă prin preajmă, plini
de vrajă şi putere, însă odată cu
răstignirea vechiului eu, puterea păcatului
asupra ta este ruptă.
De ce a fost nevoie ca vechiul eu să moară? Romani 6:6 ne spune că vechiul eu a fost independent şi
neascultător de Dumnezeu, aşa că a trebuit să moară pentru ca "trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea
lui, în aşa fel încît să nu mai fim robi ai păcatului". Moartea reprezintă sfîrşitul unei relaţii, însă nu şi
sfîrşitul existenţei. Păcatul n-a murit; este încă puternic şi te cheamă, însă în momentul în care vechiul tău
eu a murit alături de Cristos pe cruce, relaţia ta cu păcatul a luat sfîrşit pentru totdeauna. Nu mai trăieşti "în
trup", ci "în Cristos" (Romani 8:1). Vechiul tău eu — cel păcătos — şi vechea ta natură — caracterizată
prin păcat — prezentă inevitabil cîtă vreme ai fost separat de Dumnezeu — sînt moarte pentru totdeauna,
pentru că separarea de Dumnezeu este abolită.
Să însemne aceasta că acum eşti fără păcat? în nici un caz. Moartea vechiului tău eu a pus capăt relaţiei tale
cu păcatul însă nu a pus capăt şi existenţei păcatului. Păcatul şi Satana sînt încă prin preajmă, plini de vrajă
şi putere; însă odată cu răstignirea vechiului eu, puterea păcatului asupra ta este ruptă (Romani 6:7,12,14).
Nu te mai afli sub obligaţia de a sluji, de a asculta, sau de a răspunde chemării păcatului.
Comiţi un păcat cînd, prin proprie voinţă, acţionezi independent de Dumnezeu, aşa cum obişnuia vechiul
eu. Cînd te comporţi astfel, încâlci teritoriul noii identităţi şi al noii naturi ce ţi-au fost date. Astfel de
acţiuni trebuie mărturisite şi trebuie să renunţi la ele. Vom reveni în acest capitol şi vom discuta mai mult
despre rolul specific pe care păcatul în joacă în viaţa credinciosului.
Mort cîndva, mort pe veci
Acum cîţiva ani, m-a vizitat un pastor care se afla într-o adîncă stare de tulburare. "Mă străduiesc de 20 de
ani să trăiesc o viaţă creştină biruitoare şi ştiu care e problema mea. Coloseni 3:3 spune: 'căci voi aţi murit,
şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu'. M-am luptat toţi aceşti ani pentru că n-am murit aşa
cum spune acest verset. Cum trebuie să mor, Neil?"
"Nu muritul este problema", i-am spus. "Citeşte din nou versetul, însă puţin mai încet".
Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu". "Ştiu, Neil, aceasta e problema,
nu am murit".
"Citeşte-1 încă o dată", am insistat. "Doar puţin şi mai încet".
"Căci voi aţi murit" — şi deodată s-a aprins o lumină în privirea lui. "Hei, păi ăsta e un timp trecut clar, nu-
i aşa?"
"Bineînţeles. Problema ta nu este cum să mori, căci tu deja eşti mort, fiindcă ai murit în momentul
mîntuirii. Nu-i nici o mirare că, fiind creştin, te lupţi cu chestia asta. Tu încerci să faci ceva care este deja
făcut şi acest lucru este imposibil. Moartea despre care Pavel vorbeşte în Coloseni 3:3 nu reprezintă ceva
ce Dumnezeu aşteaptă ca tu să faci, ci reprezintă ceva ce El aşteaptă ca tu să ştii, să accepţi şi să crezi. Nu
poţi să faci nimic altceva pentru a deveni ceea ce deja eşti."
Mulţumită lucrării fantastice de răscumpărare a lui Cristos, vechiul tău eu a fost înlocuit cu unul nou,
călăuzit de o natură nouă care n-a existat înainte (2 Corinteni 5:17). Vechiul tău eu a fost distrus în
momentul morţii lui Cristos, iar noul eu ţi-a inundat viaţa în momentul învierii (1 Corinteni 15:20-22).
Noua viaţă, care este rezultatul noului eu, nu este nimic altceva decît viaţa lui Isus Cristos sădită în noi
(Galateni 2:20; Coloseni 3:4).
Unde apare trupul în acest peisaj?
Cînd mă aflam în Marină, obişnuiam să-1 numim pe căpitanul vaporului nostru, "Bătrînul". Bătrînul nostru
era un tip dur şi colţuros şi nimănui nu-i plăcea de el. Obişnuia să meargă la băut împreună cu restul
şefilor, în timp ce pe tinerii ofiţeri şi pe soldaţi îi punea la munci dure şi înjositoare ce le făceau viaţa
mizerabilă. Nu prea era un exemplu bun de ofiţer al Marinei, aşa că atunci cînd Bătrînul nostru a fost
transferat pe alt vas, neam bucurat cu toţii. A fost o zi de sărbătoare pe vapor.
Apoi a venit un nou comandant — un nou Bătrîn. Vechiul Bătrîn nu mai avea nici o autoritate asupra
noastră; era plecat — scos complet din peisaj. Problema era că fusesem antrenaţi sub conducerea acelui
Bătrîn. Cum credeţi deci că m-am raportat la noul Bătrîn? La început i-am răspuns exact cum fusesem
condiţionat să-i răspund vechiului căpitan. Mergeam pe vîrfuri cînd era în preajmă, aşteptînd tot timpul să-
mi sară la beregată, pentru că aşa trăisem timp de doi ani pe lîngă primul meu comandant.
însă pe măsură ce am ajuns să-1 cunosc pe noul comandant, mi-am dat seama că nu era deloc un tiran
arţăgos asemeni vechiului Bătrîn. Nu obişnuia să ne pună la munci înjositoare, ci era un tip de treabă căruia
realmente îi păsa de noi, însă eu fusesem programat timp de doi ani să reacţionez într-un anumit mod cînd
vedeam epoleţii de căpitan. Acum nu mai era cazul să reacţionez în acel mod, însă mi-au trebuit cîteva luni
bune ca să mă adaptez cu noul comandant.
Sub comanda vechiului căpitan
Şi tu ai servit cîhdva sub comanda unui comandant egoist şi crud: vechiul tău eu păcătos şi natura sa
păcătoasă. Amiralul flotei este diavolul însuşi, prinţul întunericului. însă prin harul lui Dumnezeu aţi fost
"izbăviţi de sub puterea întunericului şi strămutaţi în împărăţia Fiului dragostei Lui" (Coloseni 1:33). Aveţi
acum un nou căpitan: noul eu, ce este dăruit cu natura divină a lui Isus Cristos, noul amiral. Ca şi copil al
lui Dumnezeu, ca şi sfînt, nu mai eşti sub autoritatea vechiului Bătrîn, care e mort, îngropat, dus pentru
totdeauna.
Aşa că de ce mai reacţionezi ca şi cum vechiul comandant e cel care îţi controlează comportamentul?
Deoarece, atunci cînd serveai sub comanda lui, vechiul tău eu îţi condiţiona acţiunile, reacţiile,
răspunsurile, modelele de gîndire, amintirile şi obiceiurile ce se aflau într-o anumită parte a creierului
numită "carnea, trupul, natura omenească". Această parte reprezintă acea tendinţă a fiecărei persoane de a
acţiona independent de Dumnezeu şi de a-şi centra interesele asupra sinelui. O persoană nemîntuită
funcţionează în mod total conform impulsurilor cărnii, trupului (Romani 8:7-8), închinîndu-se şi slujind
creaturii în locul Creatorului (Romani 1:25). Astfel de oameni "trăiesc pentru ei înşişi" (2 Corinteni 5:15),
deşi multe din activităţile lor pot părea pline de grijă pentru ceilalţi.
Cînd te-ai născut din nou, vechiul eu a murit şi s-a născut noul eu, şi tu ai fost făcut părtaş naturii divine a
lui Cristos, însă trupul a rămas la locul lui. Ai alăturat hotărîrii de a deveni creştin un întreg mod de viaţă şi
de gîndire condiţionat să funcţioneze departe de Dumnezeu şi centrat în mod clar asupra sinelui. De vreme
ce te-ai născut viu din punct de vedere fizic, însă mort din punct de vedere spiritual, n-ai avut nici
cunoştinţa prezenţei lui Dumnezeu şi nici înţelegerea căilor Sale; aşa că ai învăţat să-ţi trăieşti viaţa
independent de Dumnezeu, iar această independenţă învăţată face ca trupul să se împotrivească lui
Dumnezeu.
în timpul anilor trăiţi separat de Dumnezeu, experienţele tale lumeşti ţi-au programat creierul cu modele de
gîndire, răspunsuri şi obiceiuri ce sînt străine de Dumnezeu. Deci chiar şi atunci cînd vechiul comandant a
plecat, trupul rămîne în opoziţie cu Dumnezeu, într-o înclinaţie preprogramată spre păcat, într-o trăire
independentă de Dumnezeu.
Sub comanda noului căpitan
Trebuie făcută o distincţie clară privind legătura cu trupul şi poftele cărnii, odată cu însuşirea noului nume
de creştin. în Scriptură există o diferenţă clară între a fi în trup şi a umbla conform trupului. Ca şi creştin,
nu mai trăieşti în trup. Această frază îi descrie pe cei ce trăiesc morţi din punct de vedre spiritual (Romani
8:8), pe cei ce trăiesc independent de Dumnezeu. Tot ce fac aceştia, fie bun sau rău din punct de vedere
moral, se petrece în trup.

Voi nu sînteţi în trup, ci sînteţi în Cristos. Nu mai sînteţi independenţi de Dumnezeu, ci v-aţi declarat
independenţa de El, punîndu-vă credinţa în Cristos. însă chiar dacă nu mai sînteţi în trup, puteţi încă alege
să umblaţi conform firii pămînteşti (Romani 8:12,13). Puteţi acţiona independent de Dumnezeu, răspunzînd
impulsurilor mentale, modelelor şi obiceiurilor implantate în voi de lumea în care trăiţi. Pavel i-a mustrat
pe creştinii imaturi din Corint ca fiind "lumeşti" datorită certurilor, dezbinărilor ce aveau loc între ei (1
Corinteni 3:1-3). De asemenea a făcut o listă a trăirilor lumeşti în Galateni 5:19-21. Necredincioşii nu pot
să nu trăiască conform trupului şi celor lumeşti, pentru că sînt totalmente robiţi lor. însă vechiul vostru
căpitan s-a dus. Şi voi nu mai trăiţi în trup şi nu mai trebuie să trăiţi conform poftelor sale.
Responsabilitatea lui Dumnezeu a fost să ne scape de vechiul eu, însă a supune trupul, şi a-i face gesturile
şi faptele inoperante, este o responsabilitate ce ne revine nouă (Romani 8:12). Dumnezeu ne-a schimbat
natura, însă nouă ne revine sarcina de a ne schimba comportamentul "făcînd să moară faptele trupului"
(Romani 8:13). Cum putem face aceasta? Există două elemente majore ce duc la o victorie sigură asupra
cărnii.
în primul rînd, trebuie să înveţi să-ţi condiţionezi comportamentul conform noului comandant, noului tău
eu, care este impregnat cu natura lui Cristos. Pavel a spus: "Umblaţi cîrmuiţi de Duhul şi nu împliniţi
poftele firii pămînteşti" (Galateni 5:16). A învăţa să umbli în Duhul este subiectul capitolului 5.
în al doilea rînd, vechiul tău model de gîndire şi reacţia la trupul tău antrenat în păcat, trebuie să fie
"prefăcut prin înnoirea minţii voastre" (Romani 12:2). Procesul de înnoire a minţii este subiectul
capitolelor 6-9.
Ce rol joacă păcatul în lupta mea pentru un comportament plin de sfinţenie?
Păcatul reprezintă condiţia în care s-au născut toţi urmaşii lui Adam cel căzut (Romani 5:12). Păcatul
înseamnă a-ţî trăi viaţa independent de Dumnezeu şi reprezintă rezultatul încercării diavolului de a te face
să crezi că sensul şi scopul în viaţă poate fi realizat în afara unei relaţii personale cu Creatorul
(Deuteronom 3:19-20; 1 Ioan 5:12). în viaţa unui necreştin, vechea natură e stăpînită de păcatul care
domină vechiul eu şi face să se perpetueze faptele firii pămînteşti. Diavolul păcătuieşte de la început (1
Ioan 3:8) şi îi înşală pe oameni, făcîndu-i să creadă o minciună ce poate să-i transforme în rebeli împotriva
lui Dumnezeu.
Cînd l-ai primit pe Cristos, nu puterea păcatului a fost anihilată, ci puterea lui de a te domina a fost
anihilată prin moartea, învierea şi neprihănirea ta în Cristos (Roamni 6:7; 8:10). Nu mai trebuie-să
păcătuieşti, deoarece eşti mort pentru păcat şi viu pentru Dumnezeu în Cristos
(Romani 6:11). Păcatul înră trezeşte interesul trupului tău, îndemnîndu-1 să continue să acţioneze
independent de Dumnezeu; însă tu nu mai eşti constrîns să acorzi atenţie acestor îndemnuri aşa cum erai
înainte de a-1 primi pe Cristos. Responsabilitatea ta este ca să nu mai laşi "păcatul să domnească trupul tău
muritor şi să nu mai asculţi de poftele lui" (Romani 6:12).
A face ceea ce nu doresc să fac
Probabil că cea mai vie descriere a luptei continue cu păcatul, luptă ce caracterizează viaţa unui credincios,
se găseşte în Romani 7:15-25. în versetele 15 şi 16, Pavel descrie acest lucru: "Căci nu ştiu ce fac: Nu fac
ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună".
Observaţi că există doar un singur protagonist în aceste două versete — acel "eu" inclus, ce apare de mai
multe ori. Observaţi de asemenea că această persoană are o inimă bună, care este de acord cu Legea lui
Dumnezeu, însă acest creştin cu inimă bună are o problemă de comportament. El ştie exact ce ar trebui să
facă, dar, din diferite motive, nu e în stare. Este de acord cu Dumnezeu, dar sfîrşeşte făcînd exact lucrurile
pe care le urăşte.
Versetele 17-21 descoperă motivul acestei nereguli comportamentale: "Şi atunci, nu mai sînt eu cel ce face
lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în
firea mea pămîntească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar nu am puterea să-1 fac. Căci
binele pe care vreau să-1 fac, nu îl fac, ci răul, pe care nu vreau să îl fac, iată ce fac! Şi dacă ce nu vreau să
fac, nu mai sînt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc dar în mine legea
aceasta: cînd vreau să fac binele, răul este lipit de mine."
Cîţi protagonişti se află acum în scenă? Doi: păcatul şi cu mine. Dar în mod clar păcatul nu sînt eu, ci el e
doar cel care locuieşte în mine. Păcatul mă împiedică să fac ceea ce vreau, însă eu sînt responsabil pentru
că îl las să mă guverneze.
Spun oare aceste versete că eu nu sînt bun, ci rău şi păcătos? Cu siguranţă că nu. Aceste versete spun că
există ceva ce locuieşte în mine şi care este negativ, rău şi păcătos, dar care nu sînt eu. Dacă am o aşchie în
deget, aş putea spune că există ceva în mine care nu este bun, însă nu e vorba de mine, ci de aşchia cu
pricina. Aşchia care îmi este înfiptă în deget nu este bună. Eu nu sînt păcat şi nu sînt păcătos, ci sînt un
sfînt luptînd cu păcatul, care mă face să fac ceea ce nu vreau să fac.
Pe cîmpul de bătălie
Versetele 22 şi 23 ţintesc exact asupra cîmpului de bătălie pe care se desfăşoară lupta dintre mine şi păcat:
"Fiindcă, după omul dinlăuntru
îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primită
de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele".
Unde trăieşte deci dorinţa mea de a face binele? Pavel foloseşte expresia "omul dinlăuntru", vorbind despre
noul meu eu, unde Duhul lui Dumnezeu se află în unitate cu spiritul meu. Aceasta este partea de veşnicie
din mine. Unde însă îşi focalizează păcatul atacul pentru a mă îndepărta să fac ceea ce doresc cu adevărat?
Nicăieri altundeva decît în trupul meu, în independenţa lui, ce continuă să se revolte împotriva lui
Dumnezeu (Iacov 4:1). Aceasta este partea mea trecătoare. Deci unde se poartă războiul acestor doi
duşmani (Galateni 5:17)? Cîmpul de bătălie se află în mintea mea, iată de ce este atît de important să
învăţăm înnoirea minţilor noastre (Romani 12:2) şi să facem orice gînd rob ascultării de Cristos (2
Corinteni 10:5).
' Vechiul tău eu este mort, însă trupul şi păcatul continuă să trăiască luptînd zilnic cu noul eu pentru a obţine
controlul asupra vieţii tale.
Pavel îşi încheie descrierea acestui război dintre păcat şi noul eu cu următoarea exclamaţie: "O, nenorocitul
de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?" (Romani 7:24). Observaţi că Pavel nu spune,
"păcătosul de mine!". Nenorocit înseamnă neajutorat, slab, şi nu există nimeni mai neajutorat decît un om
care îngăduie păcatului să guverneze asupra trupului său pămîntesc. Dacă ne folosim trupurile ca
instrumente ale necurăţiei, îi oferim diavolului ocazia de a se instaura în vieţile noastre. Vestea bună este
că Romani 7:24 este urmat de Romani 7:25 şi Romani 8:1: "Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu prin Isus
Cristos, Domnul nostru... Acum dar, nu este nici o osîndire pentru cei ce sînt în Cristos Isus." Bătălia
asupra minţii reprezintă un război cîştigabil, aşa cum vom vedea în capitolul 9.
Termenii asupra cărora ne-am aplecat în acest capitol, ne oferă o nouă perspectivă asupra reabilitării şi
sfinţeniei. în momentul convertirii sîntem reabilitaţi complet în faţa lui Dumnezeu. Vechiul eu păcătos a
fost pentru totdeauna distrus, iar noi am fost făcuţi părtaşi ai naturii divine a lui Cristos. Am devenit
oameni noi în Cristos şi am fost declaraţi sfinţi de către Dumnezeu. Aceasta este o transformare ce are loc
o singură dată. Şi nu putem face nimic pentru a-1 ajuta sau îndemna pe Dumnezeu să ne transforme şi să ne
ierte. Singurul lucru pe care trebuie să îl facem, e să credem ce a făcut El şi să ne acceptăm noua identitate
de copii ai Săi.
Sfinţenia este procesul de a deveni în comportament ceea ce eşti deja din punct de vedere al identităţii.
Vechiul tău eu e mort, însă trupul şi păcatul continuă să trăiască luptînd zilnic cu noul eu pentru a obţine
controlul asupra vieţii tale. Creşterea şi maturizarea spirituală survine cînd eşti dispus să crezi adevărul
referitor la identitatea ta şi cînd eşti dispus să faci ceea ce trebuie să faci pentru a-ţi înnoi mintea şi a umbla
în Duhul.
Notă:
1. AnthonyA. Hoekema, Created In God's Image (GrandRapids, Mh Eerdmans/Puternoster, 1986), p.110.
CUM SĂ DEVII PERSOANA SPIRITUALĂ PE CARE O

DOREŞTI
La începutul secolului XX exista un azil în suburbiile din Boston, care se ocupa de persoane bolnave şi
retardate mintal. Unul dintre pacienţi era o fată care era numită simplu, micuţa Armie. Era total
necomunicativă şi nu răspundea nimănui din azil. Personalul medical a încercat tot ce s-a putut pentru a o
ajuta, însă fără cel mai mic succes. Pînă la urmă, a fost încredinţată unei celule din subsol şi a fost
abandonată, ca fiind un caz fără speranţă.
O minunată femeie creştină lucra la acel azil şi credea cu multă hotărîre că fiecare din creaturile lui
Dumnezeu are nevoie de dragoste şi îngrijire, aşa că a luat decizia de a-şi petrece pauzele de prînz în faţa
celulei micuţei Armie, citindu-i şi rugîndu-se ca Dumnezeu să o elibereze din închisoarea tăterii. Zi după zi
acea femeie venea în faţa uşii celulei şi citea, însă fetiţa nu dădea nici un semn că ar înţelege. Lunile
treceau. Femeia a încercat să vorbească cu micuţa Armie, însă era ca şi cum ai vorbi unei celule goale, îi
aducea chiar şi mîncare însă fetiţa nu se atingea niciodată de ea.
Apoi, într-o zi, în timp ce femeia lua platoul din faţa celulei, a observat că lipsea un biscuit cu cacao.
încurajată, a continuat să-i citească şi să se roage pentru ea şi, încet, încet, fetiţa a început să răspundă
femeii de care
0 despărţeau gratiile celulei. Apoi femeia i-a convins pe doctori că micuţa Annie avea nevoie de o nouă
şansă de tratament, aşa că au scos-o din subsol şi au continuat să lucreze cu ea. După doi ani, micuţei
Annie i s-a spus că putea părăsi azilul bucurîndu-se de o viaţă normală.
însă ea a ales să rămînă. Era atît de mulţumitoare pentru dragostea şi atenţia care i s-a dat de către acea
femeie, încît s-a hotărît să rămînă şi să-
1 iubească pe ceilalţi aşa cum fusese la rîndul ei iubită. Aşa că micuţa Annie a rămas la acel azil pentru a
lucra cu ceilalţi pacienţi care sufereau aşa cum suferise şi ea odinioară.
Aproape cu o jumătate de secol mai tîrziu, regina Angliei a ţinut o ceremonie specială în onoarea uneia
dintre cele mai spirituale femei din America, Helen Keler. Cînd a fost întrebată cărui fapt i se datorează
succesul de a depăşi dublul handicap al orbirii şi surzeniei, Helen Keller a răspuns: "Dacă n-ar fi fost Arm
Sullivan, nu aş fi astăzi aici".
Ann Sullivan, cea care a iubit-o cu tenacitate şi a crezut în puterea lui Helen Keller de a-şi depăşi orbirea şi
surzenia, era micuţa Annie. Pentru simplul fapt că o femeie creştină, plină de dragoste, într-un subsol al
unui azil de nebuni a crezut că o fetiţă neajutorată avea nevoie de dragostea lui Dumnezeu, lumea s-a
bucurat de darul minunat oferit de Helen Keller. Ce lucruri sînt oare necesare pentru a fi un astfel de
creştin? Ce este necesar ca să ne mişte dincolo de egoismul nostru constant şi de năzuinţele noastre
trupeşti, pentru a înfăptui lucruri pline de dragoste în slujba lui Dumnezeu şi a altora? Care a fost esenţa
maturităţii creştine ce a motivat-o pe binefăcătoarea lui Ann Sullivan să întreprindă o astfel de lucrare?
în primul rînd e nevoie de o corectă identificare a identităţii tale în Cristos. Nu poţi iubi aşa cum a iubit
Isus pînă cînd nu accepţi realitatea că, atîta vreme cît eşti în Cristos, natura Sa divină constituie esenţa ta
ultimă.
în al doilea rînd, trebuie să începi prin a-ţi crucifica zilnic vechea fire trupească şi să începi să umbli
conform cu ceea ce eşti: un copil al lui Dumnezeu al cărui spirit e umplut de Duhul lui Dumnezeu.
Procesul de umblare în acord cu propria ta identitate în Cristos se numeşte umblare în Duhul (Galateni
5:16-18). Cum umblăm în Duhul? Acest lucru este probabil una din cele mai dificile probleme cu care
avem de-a face. Există aici o urmă de mister pe care n-o vom pricepe niciodată în întregime. Apostolul
Ioan a spus: "Vîntul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot
aşa este cu oricine este născut din Duhul" (Ioan 3:8). A încerca să reducem viaţa de umblare în Duhul la o
formulă strictă, este aidoma încercării de a pune stavilă vîntului.
Probabil că cel mai bine am face, aşa cum a spus un om, "să tragem la vîsle şi să ridicăm pînza". în loc să
încercăm atît de mult să batem în cuie toate detaliile vieţii spirituale, haideţi să ne oprim la a crede în
Cristos şi să-1 lăsam pe El să ne poarte în direcţia bună. Avînd acest scop în inimă, haideţi să studiem
cîteva din îndemnurile Scripturii privind umblarea în Duhul.
Trei persoane şi Duhul
în 1 Corinteni 2:14 şi 3:3 Pavel face distincţie între trei tipuri de oameni aflaţi în relaţie cu umblarea în
Duhul: astfel, există oameni fireşti, oameni duhovniceşti şi oameni lumeşti. Schemele din acest capitol vă
vor ajuta să vizualizaţi diferenţele critice referitoare la viaţa spirituală ce există între aceste trei tipuri de
indivizi.
Efeseni 2:1-3 conţine o descriere concisă a omului firesc, pe care Pavel îl identifică în 1 Corinteni 2:14
(vezi figura 5-A). Acest om e mort din punct de vedere spiritual, separat de Dumnezeu. Trăind complet
inde-
OMUL FIRESC
Viaţa "omului firesc" 1 Corinteni 2:14
CARNE (Romani 8:8)
Cîtă vreme carnea poate însemna trup, vorbim aici despre independenţa care face loc păcatului. Omul firesc, cel care
încearcă să-şi găsească un scop şi un sens în viaţă independent fiind de Dumnezeu, va avea de furcă în lupta sa cu
nesiguranţa, inadaptarea, sentimentele de vină, inferioritatea, îngrijorarea şi îndoiala.
TRUP
Tensiune, dureri de cap, gastrită, alergii, boli de piele, astm, artrită, palpitaţii, deficienţe respiratorii etc.
EMOŢII
amărăciune, nelinişte, depresie etc.
INTELECT
Gînduri negre, obsesii.
VOINŢĂ (Galateni 5:16-18)
umblarea conform poftelor firii pămînteşti
preacurvia necurăţia desfrînarea închinarea la idoli
pizmele
uciderile
beţiile
îmbuibările
vrăjitoria
vr4jbile certurile mîniile zavistiile
SPIRIT
Spiritul omului este mort pentru Dumnezeu (Efeseni 2:1-3); astfel omul firesc nu poate împlini scopul pentru care a
fost creat. Fără o viaţă trăită alături de Dumnezeu, păcatul este inevitabil.
FIGURA 5-A
pendent de Dumnezeu, omul firesc păcătuieşte, făcînd aceasta ca un lucru firesc.
Omul firesc are un suflet cu care gîndeşte, simte şi alege, însă, aşa cum ne arată săgeţile diagramei, mintea
şi ulterior, emoţiile şi voinţa sa, sînt călăuzite de trupul ce acţionează complet separat de Dumnezeu, Cel
care 1-a creat. Omul firesc poate crede că este liber să-şi aleagă comportamentul, însă de vreme ce trăieşte
în trup, el şi umblă în mod invariabil conform poftelor cărnii şi opţiunile sale reflectă "faptele firii
pămînteşti" înşiruite în Galateni 5:19-21.'
Omul firesc are de asemenea un trup, şi totuşi, de vreme ce trăieşte independent de Dumnezeu şi de
planurile Sale, el nu răspunde planului lui Dumnezeu de a trăi în armonie cu El. Trăind într-o epocă
presantă şi neavînd nici o bază spirituală de a trece peste problemele vieţii, sau de a face alegeri pozitive,
omul firesc poate cădea victima uneia sau mai multor suferinţe fizice înşiruite în schema alăturată. Doctorii
au ajuns la concluzia că cele mai multe probleme fizice sînt psihosomatice. A avea pace în inimă şi
siguranţa prezenţei lui Dumnezeu în vieţile noastre, este un atu în plus pentru a trăi o viaţă sănătoasă
(Romani 8:11).
Acţiunile, reacţiile, obiceiurile şi răspunsurile omului firesc sînt guvernate în întregime de către trupul care
este deschis către păcat. Deoarece trupul păcătos acţionează necontrolat în viaţa pe care o duce, omul firesc
va avea de furcă cu sentimente de inferioritate, nesiguranţă, inadecvare, vină, îngrijorare şi îndoială.
Şi omul duhovnicesc are un trup, un suflet şi un spirit; totuşi, aşa cum ne prezintă ilustraţia din figura 5-B,
această persoană a fost în mod radical transformată din omul firesc ce era înainte de naşterea spirituală. în
momentul convertirii, spiritul său s-a unit cu Duhul lui Dumnezeu, iar viaţa duhovnicească care a rezultat
din această interacţiune se caracterizează prin iertarea păcatului, acceptarea în familia lui Dumnezeu şi
realizarea pe plan personal.
Sufletul omului duhovnicesc reflectă de asemenea o schimbare generată de naşterea din nou. El acum îşi
primeşte impulsurile de la Duhul şi nu de la trup. Mintea i-a fost înnoită şi transformată. Reacţiile sale
emoţionale sînt caracterizate de pacea şi bucuria ce iau locul tulburării. Omul duhovnicesc e liber să aleagă
umblarea în Duhul în loc să umble potrivit firii pămînteşti. Cînd un om duhovnicesc alege să trăiască în
Duhul, viaţa sa este plină de roadele Duhului (Galateni 5:22-23).
Trupul unui astfel de om este şi la rîndul lui transformat, şi fiind acum lăcaşul în care locuieşte Duhul
Sfînt. El este oferit ca o jertfă vie în slujba lui Dumnezeu. Firea pămîntească condiţionată la o existenţă
independentă de Dumnezeu, trăind sub puterea vechiului eu, se află încă prezentă în omul duhovnicesc, iar
acesta din urmă are responsabilitatea de a-şi înfrîna
OMUL DUHOVNICESC Viaţa "omului duhovnicesc" 1 Corinteni 2:15
CARNE (Romani 8:8)
Răstignirea poftelor cărnii este una dintre responsabilităţile zilnice ale credinciosului, cîtă vreme se consideră mort
pentru păcat.
TRUP
Templul lui Dumnezeu (1 Corinteni 6:19,20) ca o jertfă vie şi sfîntă (Romani 12:1)
INTELECT
Transformat (Romani 12:2) Unidirecţionat (Filipeni 4:6-8) Mereu treaz (1 Petru 1:13)
EMOŢII
Pace (Coloseni 3:15) Bucurie (Filipeni 4:4)
VOINŢĂ
(Galateni 5:16-18)
a umbla cîrmuit de Duhul
dragoste
bucurie
pace
îndelungă răbdare
bunătate
credincioşie
SPIRIT (Romani 8:9)
Mîntuire (Ioan 3:3,1 Ioan 3:9) Iertare (Fapte 2:38, Evrei 8:12) Siguranţă (Romani 8:16, Efeseni 1:13,14) Acceptare (1
Ioan 3:1) Importanţă (Efeseni 2:10)
FIGURA 5-B
dorinţele zilnice şi poftele fireşti, de vreme ce se consideră mort pentru păcat.
"Totul pare şi sună excelent", îmi puteţi spune. "însă eu sînt creştin şi totuşi am probleme. Ştiu că sînt viu
din punct de vedere spiritual, însă uneori mintea mea este locuită de gînduri greşite. Uneori
comportamentul meu se conformează unei liste greşite: faptelor firii pămînteşti, în locul roadelor Duhului
şi uneori mă bucur de dorinţele trupului în loc să le înalţ pe cruce."
Descrierea omului duhovnicesc este un ideal, este un model al maturităţii spre care tindem cu toţii.
Dumnezeu a luat toate măsurile pentru ca noi să experimentăm în mod personal omul duhovnicesc, aşa
cum este el descris în Cuvîntul Său (2 Petru 1:3). Cei mai mulţi dintre noi însă, trăim undeva pe panta
dintre această culme a maturităţii spirituale şi valea adîncă a comportamentului lumesc descris în figura 5-
C. Cîtă vreme umblăm conform Duhului putem fi siguri că maturizarea, creşterea şi sfinţenia pe care
modelul ideal le are, sînt lucruri care pentru noi reprezintă un proces.
Observaţi că spiritul omului lumesc este identic cu cel al omului duhovnicesc. Omul lumesc este un creştin,
viu spiritual în Cristos şi declarat drept de către Dumnezeu, însă aici e punctul în care similitudinile iau
sfîrşit. în loc să fie coordonat de către Duhul, un astfel de credincios alege să urmeze îndemnurile cărnii.
Ca şi rezultat, mintea îi este invadată de gînduri carnale, iar emoţiile de sentimente negative; şi, cu toate că
este liber să aleagă umblarea în Duhul, ce are ca rezultat fructele acestuia, el continuă să se amestece într-o
activitate păcătoasă, alegînd prin propria voinţă să urmeze calea trupului.
Trupul său fizic este un templu a lui Dumnezeu, dar aflat în paragină. El experimentează aceleaşi simptome
de tulburare fizică de care suferă şi omul firesc, deoarece nu funcţionează în maniera în care Dumnezeu 1-a
creat să funcţioneze. El nu-şi aduce trupul înaintea lui Dumnezeu ca o jertfă plăcută, ci se lasă la discreţia
poftelor firii sale pămînteşti. De vreme ce alege să cedeze ispitei, în loc să o răstignească, omul lumesc
devine subiectul sentimentelor de inferioritate, nesiguranţă, neputinţă, vină, îngrijorare şi îndoială.
Cu cîţiva ani în urmă am încercat să fac o statistică pentru a descoperi cîţi creştini sînt încă victimele
trupului lor. Am pus aceeaşi întrebare la 50 de creştini care m-au vizitat cu scopul de a-şi împărtăşi
probleme personale cu mine: "Cîte dintre următoarele caracteristici îţi populează viaţa: inferioritate,
nesiguranţă, neputinţă, vină, îngrijorare şi îndoială?" Toţi 50 au răspuns: "Toate şase". Iată 50 de născuţi
din nou, neprihăniţi copii ai lui Dumnezeu, care erau atît de dărîmaţi de cele lumeşti, încît se luptau cu
aceleaşi probleme de îndoială care îi stăpînesc pe necredincioşii ce trăiesc potrivit celor lumeşti, în fiecare
zi.
OMUL LUMESC Viata "omului lumesc" 1 Corinteni 3:3
CARNE (Romani 8:8)
Modelele comportamentale încetăţenite încă încearcă să convingă intelectul să trăiască independent de Dumnezeu
TRUP
Tensiune, dureri de cap, gastrită, alergii, boli de piele, astm. artrită, palpitaţii, deficienţe respitatorii etc.
EMOŢII
Instabilitate
INTELECT
împărţit în două
umblarea conform poftelor firii pămînteşti (deseori)
SPIRIT
(Romani 8:9) Viu dar înăbuşit (1 Tesaloniceni 5:18)
umblarea conform Duhului (rareori)
preacurvia pizmele dragoste
necurăţia uciderile bucurie
desfînarea beţiile pace
închinarea la idoli vrăjitoria îndelungă răbdare
îmbuibările vrăjbile bunătate
zavistiile mîniile credincioşie
certurile
FIGURA 5-C
Dacă ţi-aş pune aceeaşi întrebare, ce răspuns ai da? Din experienţele mele de sfătuire îmi imaginez că mulţi
dintre voi ar recunoaşte că unele sau poate toate cele şase adjective vă caracterizează. Pentru mine este clar
că un număr mare de credincioşi, încă se află într-o mare confuzie privind identitatea lor spirituală în
Cristos şi implicaţiile acesteia pentru viaţa de zi cu zi. Ne luptăm cu aspectele comportamentale ale
creşterii noastre, deoarece încă ne luptăm cu aspecte privind credinţa ce generează creşterea şi în special cu
întrebarea: 'cine sîntem de fapt în Cristos?'.
Sînteţi cumva stingheriţi în procesul de creştere datorită unor sentimente de inferioritate? Cui, sau cărui
lucru, îi sînteţi inferiori? Eşti un copil al lui Dumnezeu ce stă alături de Cristos în cer (Efeseni 2:6). Te
simţi în nesiguranţă? Dumnezeul tău nu te va părăsi niciodată, cu nici un chip nu te va lăsa (Evrei 13:5).
Neputincios? Poţi face totul în Cristos (Filipeni 4:13). Vinovat? Nu există condamnare pentru cei ce sînt în
Cristos (Romani 8:1). îngrijorat? Dumnezeu ţi-a oferit pacea Sa care întrece orice pricepere (Filipeni 4:6; 1
Petru 5:7; Ioan 14:27). Plin de îndoială? Dumnezeu dă înţelepciune celor ce o cer (Iacov 1:5).
De ce există atît de des aşa un decalaj mare între aceste două tipuri de creştini: duhovnicesc şi lumesc? De
ce oare atît de mulţi credincioşi trăiesc mult sub potenţialul pe care îl au în Cristos? De ce atît de puţini
dintre noi se bucură de viaţa plină şi biruitoare pe care am moştenit-o deja? O parte din răspuns se referă la
procesul de creştere şi maturizare ce are loc pe măsură ce individul ia cunoştinţă şi aplică identitatea sa
spirituală experienţei zilnice. Şi totuşi există nenumăraţi creştini născuţi din nou cu mulţi ani în urmă —
chiar cu zeci de ani — care încă nu au experimentat măsura victoriei lor asupra păcatului şi cărnii, o
(
victorie ce reprezintă, de fapt, moştenirea lor în Cristos.
O altă parte a răspunsului se datorează ignoranţei noastre privind modul în care împărăţia întunericului se
inoculează în progresul nostru spre maturizare. Avem un duşman viu şi personal — diavolul — care
încearcă în mod activ să blocheze tentativele noastre de creştere în maturitate ca şi copii ai lui Dumnezeu.
Trebuie să ştim cum să-i facem faţă. Pavel scria despre Satana: "căci nu sîntem în neştiinţă despre planurile
lui" (2 Corinteni 2:11). Probabil că Pavel şi corintenii nu erau ignoranţi, însă mulţi creştini din ziua de azi,
sînt. Noi trăim ca şi cum diavolul şi întunecatul său tărîm n-ar exista, iar naivitatea noastră în acest
domeniu este un vehicol ce ne îndepărtează de libertatea în Cristos. Vom discuta mai mult despre rolul
activ al celui rău, în opoziţie cu maturizarea creştină, cînd vom dezbate problema bastioanelor minţii, în
capitolul 9.
în momentul în care eşti convins că ai redus
umblarea plină de Duh la o formulă clară,
probabil că nu mai eşti plin de Duh.
CUM SĂ DEVII PERSOANA SPIRITUALĂ PE CARE O DOREŞTI 69
Parametrii umblării pline de Duh
Cînd am devenit creştin eram asemenea unui motor de la maşinile de tuns iarbă ce au doar o jumătate de
cal putere. Eram în stare de ceva, însă nu de prea mult, deoarece nu eram matur. Scopul nostru ca şi creştini
este să devenim asemeni unor motoare de buldozer — cu o grămadă de cai putere pentru Domnul. însă nici
o maşină de tuns iarbă şi nici un buldozer nu pot face nimic fără combustibil, la fel cum nici noi nu putem
face nimic fără Cristos (Ioan 15:5). Nu contează cît de matur eşti, problema e că nu poţi fi niciodată
productiv pînă cînd nu înveţi să umbli în Duhul.
Faptul de a umbla conform lumii sau conform Duhului este asemănător cu acţionarea întrerupătorului unui
circuit. Noua voinţă a creştinului pare să fie puternic îndreptată către un comportament lumesc, deoarece
proaspătul creştin este încă victima unui trup complet lumesc care ştie să opereze doar independent de
Dumnezeu. Spre deosebire de acesta, voinţa unui creştin matur este puternic centrată asupra Duhului; un
astfel de om face ocazional alegeri greşite, însă învaţă în mod constant să răstignească lucrurile lumeşti şi
să aibă ca bază zilnică, umblarea îh Duhul.
Dacă ai speranţă că vei găsi o formulă magică sau o listă a paşilor pe care trebuie să îi faci ca să ajungi în
Duhul, vei fi dezamăgit, deoarece există un grad de mister referitor la această umblare, ce nu poate fi prins
în nici o ecuaţie. De fapt, în momentul în care eşti convins că ai redus umblarea plină de Duh la o formulă
clară, probabil că nu mai eşti plin de Duh.
Umblarea potrivit Duhului este mai mult o relaţie decît un sistem; ca exemplu, gîndeşte-te la căsătorie.
Probabil că ai pornit în această aventură bazîndu-te pe nişte reguli privind comunicarea în familie, cum să
împlineşti nevoile sexuale ale celuilalt, etc; însă, dacă după cîţiva ani nici măcar nu poţi vorbi cu celălalt
sau face dragoste cu el fără a urma o schemă sau o listă de paşi, înseamnă că familia se află încă într-o stare
de infantilitate. Scopul căsătoriei este să dezvolţi o relaţie care anulează regulile.
Sau haideţi să ne gîndim la rugăciune. Poate că aţi învăţat să vă rugaţi folosind o carte de rugăciuni sau un
îndreptar ce sugerează următorii paşi: adorare, mărturisire, mulţumire şi cerere. Dacă însă eşti creştin de
cîţiva ani şi viaţa ta de rugăciune nu este mai plină cu cele de mai sus, înseamnă că ţi-a scăpat esenţa
rugăciunii deoarece rugăciunea nu este o formulă, ci reprezintă limbajul relaţiei tale cu Dumnezeu. în mod
analog, umblarea în Duhul este o relaţie cu Duhul care sălăşluieşte în tine şi care nu are nevoie de nici o
încadrare.
Deşi Scriptura nu ne oferă o formulă standard, ne ajută să vedem ce este şi ce nu este umblarea plină de
Duh. Parametrii ajutători se găsesc în Galateni 5:16-18: "Zic dar: Umblaţi cîrmuiţi de Duhul şi nu împliniţi
poftele firii pămînteşti. Căci firea pămîntească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii
pămînteşti: sînt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. Dacă sînteţi călăuziţi de
Duhul nu sînteţi sub Lege."
Ce nu este umblarea în Duhul
Pavel a spus că umblarea potrivit Duhului în mod categoric nu este o libertate excesivă şi necontrolată,
constituită ca un abuz faţă de privilegiul acordat. Ca şi creştin, poţi citi propoziţia "nu sînteţi sub Lege" şi
exclama "Ooo, sînt liber! Umblarea în Duhul înseamnă că pot să fac tot ce vreau!" Nicidecum. în versetul
de dinainte, Pavel scria, "nu puteţi face tot ce voiţi". A fi condus de către Duhul nu înseamnă că eşti liber
să faci absolut tot ce vrei, ci înseamnă că în sfîrşit eşti liber să trăieşti o viaţă responsabilă şi morală —
adică ceva de care erai incapabil cînd erai prizonierul firii lumeşti.
Odată am fost invitat să vorbesc la o oră de religie, într-o clasă de liceeni catolici; iar tema pe care am
abordat-o a fost creştinismul protestant. La sfîrşitul cursului, un tînăr atletic, de tipul înţeleptului de
cafenea, a ridicat o mînă şi m-a întrebat: "în biserică la voi sînt multe interdicţii?"
Simţind că ţinteşte mai adînc, l-am întrebat: "Ceea ce vrei de fapt să mă întrebi se rezumă la ideea dacă
avem ceva libertăţi, nu-i aşa?" A dat aprobator din cap.
"Bineînţeles, sînt liber să fac absolut tot ce vreau", i-am răspuns.
M-a privit total neîncrezător, spunînd, "Hai, fii serios".
"Ba da, omule", i-am spus. "Sînt liber să jefuiesc o bancă, dar sînt destul de matur să-mi dau seama că aş fi
sclavul acestui act pentru tot restul vieţii mele. în primul rînd ar trebui să îmi acopăr fapta, apoi să mă
ascund, sau chiar să plătesc pentru ceea ce am făcut. Sînt de asemenea liber să spun o minciună, dar, dacă o
fac, trebuie să o spun de fiecare dată, şi trebuie să îmi amintesc cui am spus-o şi cum n-am spus-o, ca să nu
fiu prins. De asemenea, am libertatea să iau droguri, să beau mai mult decît normal sau să trăiesc o viaţă
sexuală complet imorală, dar toate aceste "mici libertăţi" duc la sclavie. Sînt liber să fac aceste alegeri, dar
avînd în considerare consecinţele, aş fi oare liber cu adevărat?"
Ce pare a fi libertate pentru unii oameni, de fapt nu e libertate, ci o întoarcere la sclavie (Galateni 5:1).
Legile lui Dumnezeu, de care căutăm să ne eliberăm, nu sînt restrictive, ci protectoare. Propria ta libertate
constă în capacitatea de a alege să trăieşti în mod responsabil în contextul îndrumărilor protectoare pe care
Dumnezeu le-a stabilit pentru viaţa ta.
A umbla în Duhul nu înseamnă legalism, adică opoziţia extremă faţă de lucrurile permise. Pavel a spus:
"Dacă sînteţi călăuziţi de Duhul, nu sînteţi sub Lege" (Galateni 5:18). Strădania constantă de a urma nişte
reguli sau indicaţii creştine, nu face posibilă umblarea în Duhul, ci deseori o
împiedică (2 Corinteni 3:6). în Galateni 3:13 ni se spune că Legea este de fapt un blestem, iar în Galateni
3:21 ni se spune că Legea este neputincioasă, neavînd puterea de a da viaţa.
A pune legea sub nasul cuiva, spunîndu-i că e rău să facă un lucru sau altul — nu-i dă putere respectivului
să oprească răul. Creştinii sînt recunoscuţi în încercarea lor de a pune sub lege spiritualitatea, umplînd
lumea cu "nu face aceasta" sau "nu face aceea": creştinii nu beau, nu fumează, nu dansează, nu se duc la
filme, nu joacă cărţi, nu poartă bijuterii, nu se fardează etc. Dar legalismul nu poate pune punct imoralităţii.
De fapt, a pune legea sub nasul cuiva înseamnă a creşte ispita. Pavel spunea că, de fapt, legea stimulează
spre lucruri interzise (Romani 7:5). Cînd îi spui copilului tău să nu treacă peste o anumită limită, ce credeţi
că face în secunda imediat următoare? Fructul oprit este întotdeauna cel mai de dorit.
De asemenea o inimă plină de Duh nu va fi rezultatul conformării unui anume cod religios sau
comportamental. La fel, un cod religios de comportament nu va reuşi să producă în cineva o inimă plină de
Duh. Deseori echivalăm disciplina creştină cu studiul Bibliei, cu rugăciunea, cu mersul la biserică, de parcă
acestea ar reprezenta maturitatea spirituală. Toate aceste activităţi sînt bune şi de folos pentru creşterea
spirituală, dar aceste admirabile exerciţii de creştinism, nu garantează o umblare plină de Duh.
Oare acest lucru să însemne că regulile de comportament înscrise în Biblie sînt rele? Nicidecum. Legea lui
Dumnezeu reprezintă o călăuzire şi un standard moral protector. Cu limitările impuse de Legea lui
Dumnezeu sîntem liberi să alimentăm o relaţie spirituală cu Dumnezeu, relaţie ce reprezintă esenţa
umblării în Duhul.
Ce este umblarea în Duhul
Umblarea plină de Duh nu este caracterizată nici printr-o libertate fără limite şi nici prin legalism, ci prin
libertate pur şi simplu. Pavel a spus că sîntem "slujitori ai unui legămînt nou, nu al slovei ci al Duhului;
căci slova omoară, dar Duhul dă viaţă... Căci Domnul este Duhul şi unde este Duhul Domnului, acolo este
slobozenia" (2 Corinteni 3:6,17).
Cred că libertatea noastră în Cristos este una dintre cele mai preţioase lucruri pe care le-am primit ca
urmare a alipirii de Dumnezeu. Deoarece Duhul Domnului este în tine, devii un agent moral liber şi nu mai
eşti constrîns să umbli conform firii pămînteşti aşa cum obişnuiai înainte de convertire. Acum nu eşti
constrîns nici măcar să umbli conform Duhului, ci eşti complet liber să alegi fie umblarea în Duhul, fie
umblarea conform firii pămînteşti.
A umbla conform Duhului implică două lucruri. în primul rînd acest tip de umblare exclude pasivitatea
deoarece vorbim despre umblarea în
Duhul şi nu despre statul în Duhul. Una dintre cele mai periculoase şi mai serioase daune ce poate afecta
creşterea noastră spirituală se naşte din pasivitate — respectiv din a ne pune gîndurile într-o poziţie neutră
sau din a le lăsa să plutească în derivă. în cartea sa War on the Saints, Jesse Penn-Lewis vorbea despre
modurile de a combate o astfel de gîndire pasivă. A sta şi a aştepta ca Dumnezeu să facă totul nu este
tocmai calea către o reală maturitate spirituală.
în al doilea rînd, vorbim despre umblatul în Duhul, şi nu de alergatul în Duhul. O viaţă plină de Duh nu se
realizează printr-o activitate obositoare şi continuă. Gîndim totalmente greşit cînd credem că cu cît mai
mult lucrăm pentru Dumnezeu, cu atît devenim mai spirituali. Iată o minciună subtilă a duşmanului: Satana
ştie că s-ar putea să nu fie în stare să te împiedice să-1 slujeşti pe Dumnezeu făcînd din tine o persoană
imorală, însă ştie că ţi-ar putea încetini creşterea, pur şi simplu dîndu-ţi de lucru, ţinîndu-te ocupat.
Matei 11:28-30 conţine o minunată descriere a scopului umblării pline de Duh. Isus a spus: "Veniţi la
Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la
Mine, căci Eu sînt blînd şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul meu este
bun şi sarcina mea este uşoară." Isus te invită la o odihnitoare plimbare în tandem cu El, exact aşa cum doi
cai trag la aceeaşi căruţă. "Cum poate fi un jug odihnitor?" vă veţi întreba. Pentru că jugul lui Cristos este
unul bun şi ca un conducător, Isus umblă cu pas potolit. Dacă îţi potriveşti pasul cu El şi povara ta va fi
uşoară, însă dacă iei o poziţie pasivă faţă de această relaţie, vei fi dureros tîrît înainte deoarece Isus îşi
continuă mersul. Sau, dacă încerci să o iei înainte sau să te întorci în altă direcţie, te vei împiedica, gîtul ţi
se va răni şi viaţa va deveni greu de suportat. Cheia pentru o relaţie care să-ţi uşureze călătoria alături de
Isus, este să înveţi de la El şi să te deschizi pentru a-ţi însuşi eleganţa şi smerenia Lui.
Imaginea umblării în Duhul în tandem cu Isus ne ajută de asemenea să ne înţelegem datoria faţă de
Dumnezeu. Cît de mult ai realiza dacă Isus n-ar alerga alături de tine, de partea cealaltă a jugului? Nimic.
Cît de mult ai realiza oare dacă ai alege să nu alergi? Nimic. Dumnezeu a ales să lucreze în părtăşie cu tine
pentru ca tu să-i împlineşti azi lucrarea în lume. Există însă lucruri pe care doar El le poate face şi pe care,
dacă încerci să le faci, le vei face precum un cîrpaci. Există alte lucruri pe care Dumnezeu te-a învăţat cu
claritate cum să le faci şi dacă nu le faci, ele vor rămîne nefăcute. De fapt nimic nu va fi realizat vreodată,
cu adevărat strălucit, dacă tu şi Domnul nu umblaţi împreună.
Dumnezeu nu te va face să umbli în Duhul şi diavolul nu te poate face să umbli conform firii pămînteşti, deşi, în mod
sigur, va încerca să te tîrască în această direcţie.
Umblarea sub oblăduire
A umbla în Duhul înseamnă şi a fi călăuzit de Duhul lui Dumnezeu (Romani 8:14) şi de aceea cred că
Domnul a ilustrat în mod repetat relaţia noastră cu El prin relaţia pe care o are păstorul cu oile sale. Oile
trebuie să fie păstorite. Ele sînt atît de proaste încît dacă le laşi de capul lor într-o păşune deschisă, mănîncă
pînă mor. De aceea au nevoie de un păstor care să le "mîne" la păşuni verzi (Psalmul 23:2) ca să nu
mănînce pînă uită de ele.
Cei care locuiesc în vest nu au o imagine corectă a ceea ce înseamnă să fii călăuzit asemeni oilor. Păstorii
occidentali îşi mînă oile din spatele turmei, folosind de obicei cîini care latră din urmă. Păstorii orientali
însă, asemeni celor din vremurile Bibliei îşi conduc turmele stînd în faţă. Am văzut un astfel de păstor
conducîndu-şi turma pe un deal de lîngă Betleem în timp ce mă aflam într-o călătorie în Ţara Sfîntă.
Păstorul stătea pe o stîncă în timp ce oile păşteau. După o vreme, s-a ridicat în picioare a spus cîteva
cuvinte şi apoi a pornit-o înainte. Toate oile l-au urmat. A fost fascinant, iar cuvintele lui Isus din Ioan
10:27 au căpătat deodată un nou înţeles: "Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după
Mine". Umblarea în Duhul ţine de oblăduire, de călăuzire şi nu de conducere. Umblarea conform firii
pămînteşti se supune aceleiaşi reguli. Dumnezeu nu te va face să umbli în Duhul şi diavolul nu te poate
determina să umbli conform firii pămînteşti, deşi în mod sigur va încerca să te tîrască în această direcţie.
Eşti liber să alegi între călăuzirea Duhului şi dorinţele cărnii.
Roade/e sînt o dovadă grăitoare
Cum poţi şti că eşti călăuzit de Duhul sau că eşti călăuzit de firea pămîntească? Foarte simplu: ia aminte la
propriul comportament. Dacă într-o anumită situaţie te comporţi plin de dragoste, bucurie, pace, răbdare,
bunătate, credincioşie, eleganţă şi stăpînire de sine, înseamnă că urmezi calea Duhului (Galateni 5:22-23).
Dacă reacţiile tale reflectă faptele firii tale pămînteşti înşiruite în Galateni 5:19-21, înseamnă că urmezi
calea firii pămînteşti şi eşti în contratimp cu calul conducător, Isus; fie alergi înainte, fie te laşi tîrît. Acest
lucru îţi indică faptul că trebuie să te apropii mai mult de Isus, să înveţi de la El şi să-ţi reglezi tempoul cu
al Său.
Ce faci însă cînd îţi dai seama că te afli pe cărarea greşită, urmînd faptele trupului în loc să le urmezi pe
cele ale Duhului? Trebuie să recunoşti şi să corectezi imediat acest lucru. Umblarea în Duhul înseamnă o
umblare şi o experienţă ce se realizează minut cu minut, zi de zi. Cînd păşeşti alături de cărarea Duhului,
mărturiseşte-ţi păcatul lui Dumnezeu şi oricui i-ai greşit, primeşte iertarea şi întoarce-te pe cărarea cea
bună.
într-o duminică dimineaţă, pe vremea cînd eram pastor, mi-am anunţat familia că în acea dimineaţă trebuia
să plecăm la biserică la o anumită
oră. Cînd a venit ora respectivă, eu singur mă aflam în maşină şi încălzeam motorul. în loc să adopt calea
dragostei şi a răbdării oferită de Duhul, încet, încet, porneam pe calea mîniei şi a nerăbdării. Cam după
două minute au apărut soţia şi fiul meu. Iar cam după cinci minute, Heidi a ţîşnit afară din casă. In loc să-şi
aducă Biblia cu ea, avea sub braţ ultimul număr al revistei Teen.
"Du-te în casă şi adu-ţi Biblia", m-am răstit furios. N-aş putea spune că era cea mai reuşită duminică pe
care am trăit-o vreodată. îmi jignisem familia cu atitudinea foarte pămîntească şi cumva, trebuia să îndrept
lucrurile. Ne-am întors de la biserică şi ne-am pus împreună la masă. "înainte de a ne ruga", am început eu,
"vreau să vă cer iertare. înainte de a merge la biserică mi-am ieşit din fire fără rost. A fost o faptă tipică
firii pămînteşti." M-au iertat şi relaţia noastră a fost vindecată.
"Dacă ar trebui să mărturisesc fiecare faptă necugetată celor pe care-i supăr", îmi puteţi spune, "m-aş trezi
mărturisind toată ziua şi, pînă la urmă, oamenii şi-ar pierde orice urmă de respect pentru mine". într-
adevăr, se pare că relaţiile zilnice ale acelora dintre noi care doresc să umble în Duhul, sînt pipărate cu
alegeri greşite conforme cu firea noastră pămîntească şi, de asemenea, puteţi găsi că acest mod de a ne
mărturisi eşecurile, împinge umilinţa pînă la limita insuportabilului. Iată însă cîteva lucruri ce merită a fi
luate în considerare cînd ai de-a face cu greşelile datorate firii pămînteşti.
în primul rînd, proporţia mărturisirii trebuie să fie egală cu proporţia greşelii. Dacă ai jignit o rudă
apropiată folosind cuvinte nu tocmai delicate, trebuie să-ţi mărturiseşti fapta doar lui Dumnezeu şi rudei
respective şi nu este nevoie să trîmbiţezi acest lucru în faţa bisericii sau a şcolii duminicale, pentru simplul
fapt că ei nu au nimic de-a face cu aceasta.
De asemenea, dacă în mintea ta există un gînd murdar sau vreo atitudine mîndră, care însă nu este făţişă,
acest lucru trebuie mărturisit doar lui Dumnezeu, pentru că El este singurul care e afectat de acest lucru, în
mod literal, mărturisire înseamnă a te pune de acord cu Dumnezeu. Dacă în mintea ta recunoşti o reacţie
tipic pămîntească, identific-o şi izoleaz-o imediat din gîndurile tale. Asta e, mai mult decît atît, nu se poate
face.
în al doilea rînd, procesul de restabilire a unei relaţii prin mărturisire şi iertare este un pas către creşterea
spirituală. Rolul tău ca şi prieten, părinte, coleg sau creştin este de a modela creşterea şi nu de a întrupa
perfecţiunea. Nu eşti perfect — şi toţi din jurul tău o ştiu. Dacă încerci să afişezi o aparenţă de perfecţiune
creştină cu scopul de a-i încuraja pe sfinţi şi de a-i cîştiga pe păcătoşi, mai bine las-o baltă. Acest lucru nu
se întîmplă niciodată. însă cînd admiţi în mod deschis şi îţi ceri iertare pentru alegerile făcute în virtutea
£Hi pămînteşti, reprezinţi un model de creştere spirituală care îi poate marca şi face atenţi atît pe sfinţi, cît
şi pe păcătoşi.
A umbla conform faptelor Duhului e o problemă de libertate. Eşti liber să alegi să urmezi faptele cărnii sau
faptele Duhului, însă fii atent: diavolul nu este fericit să te ştie liber. El va încerca orice şmecherie posibilă
pentru a te ţine departe de bucuria libertăţii ce ţi s-a dat în Cristos. Cunoaşterea naturii lui Dumnezeu şi a
căilor Sale te va ajuta să discerni. Dacă o voce mică din lăuntrul tău te îndeamnă să acţionezi impulsiv,
ducîndu-te în ispită, sau acuzîndu-te în mod implacabil, aceea nu e vocea lui Dumnezeu. Cu cît mai mult
umbli în acelaşi pas cu Isus şi cu cît mai mult înveţi de la El, cu atît vei fi mai bine pregătit să identifici
înşelătoriile diavolului şi să-i demontezi strategia.
PUTEREA CREDINŢEI ADEVĂRATE
Acum aproape 50 de ani, în apropiere de Nashville, Tennessee, s-a născut o fetiţă cu mari probleme de
sănătate, probleme care au degenerat într-un handicap serios. Se născuse într-o familie numeroasă de
creştini. însă, în timp ce fraţii şi surorile ei se bucurau alergînd şi jucîndu-se în curte, ea rămînea ţintuită în
proteză.
Părinţii ei o duceau periodic la Nashville pentru terapie recuperatorie, dar speranţele fetiţei erau mici. "Voi
fi oare vreodată în stare să alerg şi să mă joc ca ceilalţi copii?" îşi întrebă părinţii.
"Dragă, tot ce trebuie să faci, e să crezi", îi răspundeau aceştia. "Dacă vei crede, Dumnezeu îţi va
răspunde".
Fetiţa a pus la inimă acest răspuns al părinţilor şi a început să creadă că Dumnezeu putea să o ajute să
umble fără proteză. Fără cunoştinţa părinţilor şi doctorilor şi cu ajutorul fraţilor şi surorilor ei, a început să
exerseze şi să umble fără ajutorul protezelor. Cînd a împlinit 12 ani a făcut o surpriză părinţilor punînd
deoparte cîrjele şi umblînd prin cabinetul doctorului fără nici un ajutor. Doctorii nu şi-au putut crede
ochilor şi, din acel moment, această fetiţă a renunţat pentru totdeauna la proteză.
Următorul ei scop a fost să joace baschet. A continuat să-şi exercite credinţa şi curajul—la fel ca şi
picioarele-i slab dezvoltate—şi şi-a încercat norocul la echipa de baschet a şcolii. Antrenorul a selecţionat-
o pe sora ei mai mare, iar tînăra noastră curajoasă a rămas pe tuşă, nefiind destul de bună. Tatăl ei, un om
înţelept şi plin de dragoste, i-a spus antrenorului, "Fetele mele umblă mereu împreună şi sînt în aceeaşi
clasă. Dacă o vrei pe una pentru echipă, trebuie să o iei şi pe cealaltă". Cu destule rezerve, antrenorul a
primit-o în echipă; i s-a dat un echipament cam ponosit şi i s-a îngăduit să se antreneze cu ceilalţi jucători.
într-o zi, fata s-a apropiat de antrenor şi i-a spus, "Dacă mă lăsaţi să mă antrenez 10 minute în plus în
fiecare zi, într-o zi voi ajunge o sportivă de clasă mondială". Antrenorul a rîs, dar apoi şi-a dat seama că
fata vorbea serios. Cu o jumătate de gură, i-a îngăduit să rămînă 10 minute în plus să joace doi contra doi,
împreună cu cea mai bună prietenă a ei şi cîţiva băieţi. în curînd, hotărîrea ei a început să dea roade, fata
demonstrînd
PUTEREA CREDINŢEI ADEVĂRATE 11
aptitudini atletice extraordinare, devenind în curînd una dintre cele mai bune jucătoare ale echipei.
Echipa ei a participat la un campionat zonal de baschet. Unul dintre arbitrii turneului i-a remarcat abilităţile
excepţionale şi a întrebat-o dacă a alergat vreodată pe pistă. însă fata nu alergase. Arbitrul, care era de fapt
şi antrenorul unui club sportiv internaţional foarte cunoscut, numit Tiger Belles, a încurajat-o să încerce să
alerge. Astfel că, după sezonul de baschet, a început sezonul de alergare. încet, încet, a început să cîştige
turnee şi pînă la urmă a ajuns componentă a lotului naţional. La vîrsta de 16 ani era una dintre cele mai
bune alergătoare din ţară. A participat la olimpiada din Australia, unde a cîştigat o medalie de bronz cu
ştafeta de 400 m plat. Deloc mulţumită de realizările sale, a continuat să lucreze cu încăpătînare timp de
încă 4 ani, ca apoi să participe la Jocurile Olimpice de la Roma din 1960. Acolo, Wilma Rudolph a cîştigat
proba de 100 m plat, apoi pe cea de 200 m şi a contribuit la cîştigarea ştafetei de 400 m — toate cîştigate
prin recorduri mondiale. A pus capac acelui an primind prestigiosul premiu Sullivan acordat unuia dintre
cei mai recunoscuţi atleţi amatori din America. Credinţa şi puterea de muncă pe care a avut-o Wilma
Rudolph au dus la rezultate fascinante.
Cînd auzi o astfel de poveste, ca cea a credinţei acestei fete, te întrebi uneori: "Să fie oare credinţa
elementul esenţial care le permite unor oameni să se înalţe deasupra unor incredibile obstacole, făcîndu-i să
realizeze lucruri de care alţi oameni nu sînt în stare? Oare poate credinţa să aibă acelaşi efect şi asupra
mea?" Ei bine, răspunsul la întrebare este da. Credinţa este indispensabilă unei vieţi creştine. Autorul cărţii
Evrei a cuprins acest lucru în cîteva cuvinte: "Şi fără credinţă este fără putinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine
se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi răsplăteşte pe cei ce-L caută" (Evrei 11:6). Cheia de
trecere înspre împărăţia lui Dumnezeu înseamnă a crede ce a spus, ce a făcut, şi nu în ultimul rînd, a crede
că Dumnezeu este cine este.
Mai mult decît atît, credinţa este esenţa unei activităţi creştine zilnice. Pavel a spus: "Astfel dar, după cum
aţi primit pe Cristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El" (Coloseni 2:6). Cum l-aţi primit pe Cristos? Prin
credinţă. Deci cum trebuie să umblaţi în El? Prin credinţă. în Scriptură, termenul de "umblare" se referă la
modul în care îţi conduci propria viaţă. Succesul zilnic înregistrat de un creştin privind creşterea şi
maturizarea sa, are ca punct crucial această umblare în Cristos prin credinţă. Baza unei reale maturităţi
creştine înseamnă să crezi în ceea ce a făcut Dumnezeu pentru tine şi să-ţi conştientizezi cine eşti de fapt,
ca rezultat al harului Său.
Dimensiunile unei credinţe mai aproape de pămînt
Tindem să ne gîndim la credinţă ca la un soi de calitate mistică ce aparţine mai mult unui tărîm spiritual,
care nu este aplicabilă vieţii practice, banale, de zi cu zi. Credinţa însă este mai concretă decît ne dăm
seama sau decît sîntem dispuşi să o recunoaştem. Doresc să împărtăşesc cu voi, în cele ce urmează, trei
aspecte ale credinţei ce vă vor scoate din abstracţiuni misterioase pentru a vă transpune în arena practică a
vieţii în care trăiţi.
/. Credinţa depinde de obiectul său
Pretenţia de a crede nu constituie tocmai o problemă de credinţă. Faptul de a-ţi fi răsplătită credinţa e
determinat în mod clar de ce sau cine e acel ceva în care te încrezi. Fiecare din noi trăieşte prin credinţă în
fiecare zi. Ori de cîte ori conduci pe şosea faci acest lucru prin credinţă. Cînd de exemplu te apropii de o
intersecţie şi semaforul îţi afişează culoarea verde, treci prin acea intersecţie convins fiind că şoferii care au
roşu vor opri, chiar dacă tu nu poţi vedea acea culoare. Dacă n-ai crede că restul şoferilor vor vedea lumina
roşie a semaforului şi se vor opri, n-ai trece prin intersecţie cu viteză, ci ai încetini, asigurîndu-te că nimeni
din cei din jur nu va trece pe roşu.
Sînt oare demne de încredere aceste semne de credinţă pe care le practici pe şosea? Cele mai multe dintre
ele sînt, pentru că majoritatea şoferilor conduc atent. în acelaşi timp poate ai fost implicat într-un accident
pentru simplul fapt că ţi-ai plasat prost credinţa într-un şofer ce te-a dezamăgit.
Ce se întîmplă însă cînd obiectul credinţei îţi înşală încrederea? De obicei renunţi la el — poate nu imediat,
însă de cîte eşecuri ai nevoie ca să-ţi pierzi total încrederea? Credinţa odată pierdută sau deteriorată se
recîştigă cu mare greutate. Nu încrederea în sine reprezintă problema, ci obiectul acestei încrederi ce fie că
îţi răsplăteşte, fie că îţi distruge credinţa. Dacă, de exemplu, ai avut cîteva accidente auto, nivelul tău de
încredere în ceilalţi şoferi poate scădea vertiginos, lucru ce te face să devii foarte precaut pe şosea. Sau,
dacă partenerul de căsătorie ţi-a fost necredincios, sau un prieten ori o rudă te-a rănit adînc, credinţa ta în
acele persoane slăbeşte simţitor şi cînd credinţa într-o persoană este zdruncinată, e nevoie de luni de zile
sau ani pentru a o reclădi.
Unele lucruri ce fac obiectul credinţei sînt în mod constant solide. îţi fixezi ceasul, îţi faci un plan
calendaristic sau îţi programezi ziua următoare, convins fiind că pămîntul îşi va continua mişcarea de
rotaţie în jurul axei sale şi cea de revoluţie în jurul soarelui, cu viteză normală. Dacă orbita Pămîntului ar
devia doar cu cîteva grade, vieţile noastre s-ar transforma în haos, dar pînă acum legile ce guvernează
universul fizic par să fie cele mai de încredere.
Dacă ai puţine cunoştinţe despre Dumnezeu şi Cuvîntul
Său, credinţa îţi va fi mică; însă dacă
îl cunoşti în mod profund pe Dumnezeu şi mesajul Său, vei
avea o credinţă puternică.
Obiectul ultim al credinţei nu este, bineînţeles, soarele, ci este Fiul: "Isus Cristos este acelaşi ieri şi azi şi-n
veci" (Evrei 13:8). Statornicia Sa, respectiv faptul că nu se schimbă niciodată, e cea care-1 face demn de
încredere (Numeri 23:19 şi Maleahi 3:6). El n-a încetat niciodată să fie şi să facă tot ce a promis, pentru că
este veşnic credincios.
Mulţi oameni încearcă să trăiască prin credinţă avînd cunoştinţe puţine sau chiar deloc privitoare la
Dumnezeu şi căile Sale. încearcă să trăiască prin credinţa în credinţă şi nu prin credinţă în Dumnezeu.
Credinţa depinde în mod esenţial de obiectul ei.
2. Adîncimea credinţei este determinată de adîncimea cunoaşterii obiectului ei
Cînd oamenii îşi pun problema credinţei lor în Dumnezeu, nu o fac pentru că obiectul credinţei lor e
insuficient, ci pentru că au orizonturi de aşteptare ireale privitoare la Dumnezeu. Ei se aşteaptă ca El să
opereze într-un anumit mod sau să răspundă rugăciunii într-un mod conform cu dorinţele lor; practic, se
aşteaptă să le răspundă după propriul lor plac şi nu după placul Său, şi cînd acest Dumnezeu nu se
conformează, oamenii spun în sinea lor, "Doamne, mai bine mă lipsesc". Dar Dumnezeu nu se schimbă. El
este cel mai perfect obiect al credinţei, iar credinţa în El conduce la un eşec doar atunci cînd oamenii au o
falsă percepţie a Lui.
Dacă vrei ca propria ta credinţă în Dumnezeu să crească, trebuie să-ţi creşti propria înţelegere asupra Lui
ca şi obiect al credinţei tale. Dacă ai puţine cunoştinţe despre Dumnezeu şi Cuvîntul Său, credinţa îţi va fi
mică, însă dacă II cunoşti în mod profund pe Dumnezeu şi mesajul Său, vei avea o credinţă puternică.
Credinţa nu poate fi obţinută prin lamentări de genul, "O, dară aş crede! Dacă aş putea crede!" Orice
încercare de a te transporta dincolo de ceea ce ştii cu privire la Dumnezeu şi căile Sale se transformă într-o
încercare de a te muta dinspre credinţă către o presupunere. Alegi să te încrezi în Dumnezeu conform cu
ceea ce ştii deja, din Cuvîntul Său, că este perfect adevărat, şi singura cale de a-ţi îmbunătăţi credinţa este
de a-ţi îmbunătăţi cunoaşterea de Dumnezeu, cel ce face obiectul credinţei tale. Iată de ce Pavel a scris:
"Astfel, credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvîntul lui Cristos" (Romani 10:17).
"Ei bine", puteţi spune, "aceasta înseamnă că există o limită a credinţei noastre". Da, există o limită, însă
nu Dumnezeu este cel care o controlează, ci tu. Ca şi obiect al credinţei tale El este infinit şi singura limită
a acestei
credinţe rămîne cunoaşterea şi înţelegerea ta despre El, limită ce creşte de fiecare dată cînd citeşti Biblia,
memorezi un verset din Scriptură, participi la un studiu biblic sau meditezi la un adevăr esenţial. Observi
cum potenţialul practic, tangibil al credinţei tale creşte pe măsură ce te strădui să-1 cunoşti prin Cuvîntul
Său? Nu există limite! Nu cred că există vreun creştin în viaţă care a ajuns să-şi consume întreg potenţialul
credinţei.
Mai mult decît atît, e bine să ştim că Dumnezeu nu are nici o obligaţie faţă de noi. Nu există nici o cale de
a potrivi cu înţelepciune cuvintele într-o rugăciune astfel ca să-1 faci pe Dumnezeu să acţioneze în numele
tău. Dacă El declară ceva ca fiind adevărat, pur şi simplu trebuie să-1 crezi şi să trăieşti conform cu acel
adevăr. Dacă Dumnezeu n-a spus-o, nici toată credinţa din lume nu va putea schimba acest lucru. A crede
nu înseamnă a valida Cuvîntul lui Dumnezeu; Cuvîntul Său e adevărat, şi de aceea îl cred.
3. Credinţa este un element activ
Cînd fiul meu Karl era la vîrsta cînd începea să umble, obişnuiam să-1 pun pe masă şi să-i cer să-mi sară în
braţe. Credea oare Karl că îl voi prinde? Da. De unde ştiam că e convins de acest lucru? Din faptul că
sărea. Să presupunem că n-ar fi sărit. "Crezi că te voi prinde, Karl?", l-aş putea întreba şi el ar putea da din
cap în semn că da. însă dacă nu sare niciodată, cum ar putea crede că îl voi prinde? Nicicum. Credinţa este
activă, nu pasivă. Credinţa e fermă şi totuşi în mişcare.
Există mulţi creştini care pretind că au o mare credinţă în Dumnezeu, însă credinţa lor nu se reflectă în ceea
ce fac. Credinţa fără acţiune nu este credinţă, este moartă şi fără sens. Credinţa nu e credinţă dacă nu se
exprimă. Pentru a crede în Dumnezeu şi în Cuvîntul Său, trebuie să facem ce ne spune El, iar dacă nu
facem ce ne spune, nu credem cu adevărat. Credinţa şi acţiunea sînt inseparabile.
Din păcate, una dintre cele mai obişnuite imagini ale bisericii de azi este cea a unui grup de oameni strînşi
laolaltă printr-o presupusă credinţă, dar care sînt puţin activi. Sîntem mulţumitori că păcatele ne sînt iertate
şi că Isus ne pregăteşte un loc în cer, dar de fapt sîntem ghemuiţi de frică şi neputinţă stînd şi aşteptînd să
se termine lumea şi să vină răpirea. Tratăm biserica precum un spital. Ne strîngem laolaltă pentru a ne
compara rănile şi a ne ţine de mînă, aşteptîndu-1 pe Isus care să vină şi să ne ia acasă.
Să fie aceasta imaginea bisericii din Noul Testament? în nici un caz. Biserica nu este un spital, ci este o
fortăreaţă militară ce are ca ordin să spulbere porţile iadului. Fiecare credincios este angajat într-un serviciu
activ, chemat să ia parte la îndeplinirea Marii Trimiteri (Matei 28:19,20). Din fericire, biserica are şi o
infirmerie în care putem să-i ajutăm pe cei slabi şi răniţi, iar această lucrare este necesară. însă nu existăm
doar pentru
aceasta. Scopul nostru real este de a fi agenţi ai schimbării în această lume, de a fi fermi, trăind prin
credinţă şi realizînd ceva pentru Dumnezeu. îţi poţi afirma credinţa în Dumnezeu şi în Cuvîntul Său, dar
dacă nu eşti implicat activ în cauza Sa, credinţa nu-ţi este reală.
De crezi că poţi, vei izbîndi De crezi că eşti înfrînt — chiar eşti. De crezi că n-ai curaj — l-ai şi pierdut. De
vrei să-nvingi, dar crezi că nu-i putea E aproape clar că eşti bătut. De crezi că pierzi, ai şi pierdut. Fiindcă
biruinţa-n astă lume Stă-n mintea şi voinţa fiecărui om; Fiindcă-n lumea noastră Biruinţa începe odată cu
vrerea omului; Cîştigă-n viaţă lupta Nu cel mai tare ori cel mai iute Ci mai degrabă, cel ce e convins că
poate.
Această poezie reflectă viziunea destul de comună a vieţii văzută ca putere de a gîndi pozitiv. Comunitatea
creştină a fost într-un fel rezervată în a adopta această atitudine, şi uneori pentru motive întemeiate.
Gîndirea este un apanaj al minţii, dar care nu-şi poate depăşi propria capacitate şi propriile atribuţii. A
încerca să împingi gîndul dincolo de limitările sale va avea ca rezultat strămutarea de pe tărîmul realităţii,
pe cel al ficţiunii.
în orice caz, un creştin are de departe un mai mare potenţial de a izbîndi în viaţă, tocmai din punct de
vedere al acestei gîndiri pozitive. Credinţa încorporează mintea, însă nu este limitată de aceasta. De fapt,
credinţa transcende limitările gîndirii şi încorporează lumea reală, dar nevăzută. Credinţa celui ce crede
este la fel de valabilă ca şi obiectul său, care este Cuvîntul cel viu (Cristos), şi cel scris (Biblia) al lui
Dumnezeu. Avîndu-1
pe Dumnezeul infinit al universului ca obiect al credinţei creştine, nu există practic nici o limită care să ne
fie pusă din punct de vedere spiritual.
Cineva spunea că biruinţa se cîştigă prin conjugarea verbului "a putea", iar eşecul vine prin conjugarea lui
"a nu putea". A crede că poţi reuşi să obţii creşterea şi maturizarea creştină nu cere mai mult efori decît să
nu crezi, aşa că de ce să nu crezi că poţi umbla în credinţă şi în Duhul, că poţi să rezişti ispitelor lumii, ale
cărnii şi ale diavolului şi că poţi creşte pentru a ajunge un creştin matur. Următoarele "20 de trepte ale
biruinţei", luate din Cuvîntul lui Dumnezeu, ne vor extinde cunoştinţa privitoare la obiectul credinţei
noastre, Dumnezeu cel Atotputernic. Consolidarea credinţei prin însuşirea acestor adevăruri, te va scoate
din mlaştina "neputinţei" pentru a te aşeza alături de Cristos în ceruri:
Douăzeci de trepte ale biruinţei
1. De ce să spun că nu pot, cînd Biblia îmi spune că pot totul în Cristos care mă întăreşte (Filipeni 4:13)?
2. De ce să spun că sînt lipsit, cînd ştiu că Dumnezeu îmi împlineşte toate nevoile prin bogăţia şi gloria în
Isus Cristos (Filipeni 4:19)?
3. De ce să mă tem cînd Bib'ia îmi spune că Dumnezeu nu m-a înzestrat cu un duh de frică, ci cu unul de
putere, de dragoste şi de chibzuinţă (2Timoteil:7)?
4. De ce să-mi pierd credinţa de a-mi împlini chemarea, cînd ştiu că Dumnezeu mi-a împărţit o măsură de
credinţă (Romani 12:3)?
5. De ce să fiu slab, cînd Biblia îmi spune că Domnul este tăria vieţii mele şi că voi rămîne tare şi voi face
mari isprăvi fiindcă îl cunosc pe Dumnezeu (Psalm 27:1; Daniel 11:32)?
6. De ce să-1 las pe Satana să guverneze asupra vieţii mele cînd Domnul, care este în mine este mai mare
decît cel ce este în lume (1 Ioan 4:4)?
7. De ce să accept înfrîngerea cînd Biblia îmi spune că Dumnezeu mă poartă întotdeauna în carul său de
biruinţă (2 Corinteni 2:14)?
8. De ce să-mi pierd înţelepciunea, cînd Cristos a fost făcut înţelepciune pentru mine şi Dumnezeu mi-o
dă, cu mînă largă, cînd i-o cer (1 Corinteni 1:30, Iacob 1:5)?
9. De ce să fiu mîhnit cînd pot să gîndesc în inima mea la bunătăţile şi îndurările lui Dumnezeu (Plîngerile
lui Ieremia 3:21-23)?
10. De ce să mă îngrijorez şi să mă tem, cînd pot arunca asupra lui toate îngrijorările mele (1 Petru 5:7)?
11. De ce să mă plec sub jugul robiei, cînd ştiu că libertatea e acolo unde se află Duhul Domnului
(Galateni 5:1)?
12. De ce să mă simt condamnat, cînd Biblia îmi spune că nu este nici o osîndire pentru cei ce sînt în
Cristos (Romani 8:1)?
13. De ce să mă simt singur, cînd Isus mi-a spus că El va fi mereu cu mine, că nu mă va lăsa' şi cu nici un
chip nu mă va părăsi (Matei 28:20, Evrei 13:5)?
14. De ce să mă simt blestemat sau victimă a ghinionului, cînd Biblia îmi spune că Cristos m-a răscumpărat
din blestemul legii pentru a putea primi Duhul făgăduit (Galateni 3:13,14)?
15. De ce să fiu nemulţumit cînd pot, asemeni lui Pavel, să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc
(Filipeni 4:11)?
16. D >. ce să mă simt fără valoare cînd Cristos a fost făcut păcat pentru mine pentru ca eu să fiu
neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Corinteni 5:21)?
17. De ce să am sentimentul că sînt persecutat, cînd ştiu că nimeni nu poate fi împotriva mea dacă
Dumnezeu este pentru mine (Romani 8:31)?
18. De ce să mă simt derutat, cînd Dumnezeu este un Dumnezeu al păcii şi Unul care ne îngăduie să
cunoaştem lucrurile prin Duhul Său (1 Corinteni 14:33,2:12)?
19. De ce să mă simt un înfrînt, cînd sînt mai mult decît biruitor prin Cristos (Romani 8:37)?
20. De ce să las să mă apese tulburările vieţii, cînd pot avea curaj ştiind că Isus a biruit lumea, cu
necazurile ei (Ioan 16:33)?
Ce se întîmplă cînd păşesc alături pe calea credinţei?
Ai simţit vreodată că Dumnezeu este gata să te repudieze pentru că, în loc să umbli în credinţă, uneori ai
păşit greşit şi ai căzut? Te temi vreodată că există o limită a toleranţei lui Dumnezeu faţă de greşelile tale?
Am întîlnit o mulţime de creştini care îşi puneau aceste întrebări. Ei cred că Dumnezeu e supărat pe ei şi că
este gata să îi respingă sau chiar i-a lăsat baltă datorită faptului că acţiunile şi gîndurile lor zilnice erau
departe de a fi perfecte.
E adevărat că umblarea în credinţă poate fi uneori întreruptă de momente de necredinţă şi răzvrătire şi chiar
de adîncă decepţie. Exact în acele momente, ne gîndim că Dumnezeu, cu siguranţă, şi-a pierdut răbdarea cu
noi şi e gata să ne abandoneze. Şi cum reacţionăm cînd ni se pare că Dumnezeu ne-a părăsit? îl părăsim şi
noi. Ne oprim din a umbla în credinţă, sărim de pe cale şi ne întrebăm, "Ce rost mai are?" Ne simţim
înfrînţi, lucrarea lui Dumnezeu nu mai are putere asupra noastră şi Satana jubilează.
Dragostea lui Dumnezeu pentru tine este cea
mai mare şi mai durabili constantă
în mijlocul tuturor nestatorniciilor umblării tale
zilnice.
Dumnezeu te iubeşte aşa cum eşti
Există un adevăr minimal pe care trebuie să ţi-1 însuşeşti despre Dumnezeu, pentru ca să rămîi ferm în
credinţă şi anume acela că dragostea şi acceptarea Sa sînt necondiţionate. Cînd umblarea în credinţă îţi este
fermă, Dumnezeu te iubeşte. Cînd umblarea îţi este şovăielnică, El tot te iubeşte. Cînd o dată eşti tare şi
altă dată slab, El te iubeşte. Dragostea lui Dumnezeu e cea mai durabilă constantă în mijlocul tuturor
nestatorniciilor din umblarea ta zilnică.
Cînd m-a vizitat Mandy, părea să aibă parte de o viaţă pusă la punct. Era o creştină foarte activă în biserică,
a participat la convertirea bătrînului ei tată pe patul de moarte, era frumuşică, avea un soţ drăguţ şi doi
copii minunaţi, însă cel puţin de trei ori, a încercat să se sinucidă.
"Cum de mă poate iubi Dumnezeu?", se întreba ea printre suspine. "Viaţa mea e ratată, sînt pierdută."
"Mandy, Dumnezeu te iubeşte nu pentru că meriţi să fii iubită, ci pentru că este în natura Sa să te iubească.
Dumnezeu te iubeşte şi cu asta, gata — punct, pentru că El este dragoste".
"Bine, dar cînd greşesc, nu simt că mă mai iubeşte", continuă ea.
"Nu te încrede în astfel de simţuri. El îşi iubeşte copiii tot timpul, indiferent că fac bine sau rău. Aşa este
inima lui Dumnezeu. Cînd 99 de oi se află în siguranţă în ţarc, inima păstorului e lîngă cea pierdută. Sau
cînd fiul risipitor şi-a făcut praf viaţa şi moştenirea, inima tatălui său a fost cu el şi 1-a primit acasă cu
braţele deschise. Toate acestea ne arată că inima lui Dumnezeu e plină de dragoste pentru noi".
"Dar eu am încercat să-mi iau viaţa, Neil. Cum poate Dumnezeu să treacă peste asta?"
"Mandy, închipuie-ţi că fiul tău intră într-o adîncă depresie şi încearcă să se sinucidă. Oare l-ai iubi mai
puţin? L-ai da afară din casă? I-ai întoarce spatele?"
"Bineînţeles că nu. Poate cel mult mi-ar părea rău pentru el şi aş încerca să-1 iubesc mai mult".
"Şi atunci vrei să-mi spui că un Dumnezeu perfect nu e la fel de bun ca tine, o persoană imperfectă, care îţi
iubeşti atît de mult copiii?"
Mandy a înţeles şi a început să-şi dea seama că Dumnezeu, fiind un părinte iubitor, poate trece peste
slăbiciuni şi poate ierta orice păcat.
Dumnezeu te iubeşte indiferent ce Faci
Bineînţeles că Dumnezeu doreşte ca noi să facem binele; apostolul Ioan scria: "Vă scriu aceste lucruri ca să
nu păcătuiţi", însă continuă reamintindu-ne că Dumnezeu a pregătit deja o soluţie pentru căderile noastre şi
că dragostea Lui rămîne constantă indiferent de faptele noastre: "Dar dacă cineva a păcătuit avem la Tatăl
un Mijlocitor, pe Isus Cristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai
pentru ale noastre, ci pentru ale întregii omeniri" (1 Ioan 2:1,2).
Unul din motivele pentru care ne îndoim de dragostea lui Dumnezeu este că avem un duşman ce foloseşte
cea mai mică ocazie ca să ne facă să ne simţim buni de nimic, însă avocatul nostru, Isus, e mult mai
puternic decît acest adversar. El a anulat datoria vechilor noastre păcate, înfăptuite sau neînfăptuite. Nu
contează cum sau cît de adînc ai căzut, Dumnezeu nu are nici un motiv să nu te iubească şi să nu te accepte
în întregime.
Cînd copiii ne erau mici, o familie tînără care îi îngrijea, le-a dăruit cîte un hamster. Ei au pus nume
şoriceilor după cum îi chema pe cei doi, aşa că cel al lui Karl se numea Johnny şi cel al lui Heidi se numea
Patty.
Intr-o seară, veneam de la serviciu, cînd o văd pe soţia mea aşteptîndu-mă în uşă. "Mai bine ai sta de vorbă
cu Karl", mi-a spus foarte solemn.
"Dar care-i problema?"
"Cred că azi după masă, Karl 1-a izbit pe Johnny de pămînt".
Am mers la Karl şi l-am întrebat direct, "E adevărat că l-ai aruncat pe jos pe Johnny?"
"Nu", mi-a răspuns senin.
"Ba da, ba da", sări Heidi cu gura, aşa cum ştiu doar surorile mai mari. S-au tot certat între ei, însă Karl
continua să nu recunoască nimic.
Din păcate pentru bietul Karl, în acea după amiază fapta sa a mai avut un martor. Cînd l-am întrebat pe
prietenul lui Karl de soarta bietului hamster, acesta mi-a confirmat bănuiala.
Din nou l-am interpelat pe Karl, de data aceasta ajutîndu-mă de una din acele palete de muşte care fac mult
zgomot pe fundul unui copil, fără să-i provoace prea mare durere. "Karl, faptul că l-ai aruncat pe Johnny
nu-i mare lucru, dar trebuie să fii sincer cu mine. Recunoaşte, l-ai aruncat pe şoricel de pămînt?"
"Nu". Poc!
"Karl,spune-mi adevărul. L-ai aruncat pe Johnny?"
"Nu". Poci
Indiferent cît l-am ameninţat, Karl a refuzat să mărturisească. Mă simţeam frustrat şi pînă la urmă m-am
dat bătut.
După cîteva zile, Joanne mă aştepta din nou în uşă. "Mai bine ai sta de vorbă cu Karl".
"De data asta ce mai e?"
"A murit Johnny".
L-am găsit pe Karl în capătul grădinii, jelindu-1 pe micul hamster ce zăcea întins pe o bucăţică de pînză.
Am povestit împreună despre moarte, apoi l-am îngropat pe Johnny şi am plecat la magazinul Exotic să
cumpărăni an alt hamster.
A doua zi, Joanne mă aştepta iarăşi la uşă.
"Care-i problema?" am oftat eu.
"Karl 1-a dezgropat pe Johnny".
Din nou l-am găsit pe Karl în grădină stînd aplecat deasupra hamsterului plin de pămînt, întins pe pînza
murdară.
"Karl, mă tem că nu l-am înmormîntat creştineşte, nu-i aşa?" Am vorbit din nou despre moarte şi am făcut
o cruce mică din două beţe, apoi l-am îngropat din nou şi am pus crucea deasupra grămăjoarei de pămînt.
"Karl, cred că ar trebui să te rogi", am spus eu.
"Nu, taţi, roagă-te tu".
"Karl, dar Johnny a fost hamsterul tău, de aceea mai bine roagă-te tu".
Pînă la urmă a fost de acord şi rugăciunea lui a sunat cam aşa: "Dragă Doamne Isuse, ajută-mă să nu-1 mai
arunc pe noul meu hamster". Tot ceea ce n-am reuşit eu să obţin cu o paletă de muşte, a reuşit Dumnezeu
să scoată din inima lui.
De ce m-o fi minţit Karl? A crezut că dacă recunoaşte că şi-a rănit hamsterul, n-o să-1 mai iubesc. A
preferat să mintă şi să-mi rămînă-n graţii, decît să recunoască şi să-şi piardă respectul şi dragostea mea.
M-am aplecat şi l-am îmbrăţişat. "Karl, vreau să ţii minte un lucru important. Orice ai face în viaţă, eu te
voi iubi. Poţi să fii sincer şi să-mi spui adevărul; poate nu voi fi întotdeauna de acord cu ceea ce faci, însă
cu siguranţă voi continua să te iubesc".
întîmplarea mea cu Karl e doar o mică reflectare a dragostei lui Dumnezeu pentru tine. El îţi spune, "Vreau
să ştii un lucru: absolut orice ai face în viaţă, te voi iubi. Poţi să-mi spui adevărul în orice problemă. Chiar
dacă nu voi fi mereu de acord, voi continua să te iubesc".
Dumnezeu doreşte să-ţi accepţi identitatea în El şi să trăieşti aşa cum îi stă bine unui copil al Său. Chiar şi
atunci cînd uiţi cine eşti de fapt, El te iubeşte şi te vrea umblînd în credinţă şi în Duhul. Şi atunci cînd pasul
îţi este şovăielnic, dragostea Lui nu descreşte.
NU POŢI SĂ FII DECÎT O ÎNTRUCHIPARE A CREDINŢEI
TALE
Cînd fiul meu Karl avea cam 10 ani, l-am introdus puţin în jocul de golf; i-am cumpărat un set de crose
pentru începători şi l-am luat împreună cu mine la club. Karl lovea destul de imprecis, însă o făcea din
toate puterile, iar la o lovitură de 60 sau 70 de iarzi, cu o deviaţie de aproximativ de 15 grade, mingea
poposea în centru, în porţiunea cu iarbă tunsă din apropierea ţintei.
Pe măsură ce a crescut şi a trecut la un set de crose normale, Karl putea să lovească mingea la peste 150 de
iarzi, însă, la aceeaşi deviaţie de 15 grade, mingea respectivă ajungea aiurea, departe de centru.
Precizia e cu atît mai importantă pentru jucătorii care reuşesc să depăşească 200 sau chiar 250 de iarzi.
Aceleaşi 15 grade care îi permiteau lui Karl să rămînă în preajma ţintei cînd lovea slab, se dovedeau
dezastruoase pentru jocul unui profesionist.
Acest banal exemplu scoate în evidenţă un aspect important al vieţii de credinţă: umblarea ta ca şi creştin
este reflectarea directă a ceea ce crezi despre Dumnezeu şi despre propria-ţi persoană. Dacă propria
credinţă îţi este tulburată, aşa îţi va fi şi existenţa zilnică. Ca şi proaspăt creştin, ai avut nevoie de ceva timp
să înveţi cum "să loveşti bine mingea" în domeniul credinţei. Poţi fi cu 15 grade pe lîngă şi totuşi să te
menţii aproape de ţintă, pentru că eşti doar în creştere şi încă ai multe de învăţat, dar cu cît perseverezi în a
avea un sistem greşit de credinţă, cu atît vei fi mai puţin împlinit şi mai puţin eficient. Cît eşti tînăr, te mai
poţi ancora într-un sistem greşit, însă matur fiind, necorectarea acestui sistem te poate îndepărta serios de
ţintă.
Unii creştini cred că a umbla în credinţă înseamnă să te laşi condus, într-un mod nepămîntesc, misterios şi
indescriptibil, de către o instanţă interioară — ceva de genul "Forţei" din filmul "Războiul stelelor", însă
acest mod de existenţă e mult mai practic şi mai uşor de definit. Umblarea în credinţă înseamnă nici mai
mult, nici mai puţin decît că ceea ce crezi stă la baza acţiunilor tale zilnice, minimale. Prin tot ceea ce faci,
deja umbli în credinţă, pentru că nu poţi să nu crezi în nimic. Modalitatea de a crede e cea care îţi
determină comportamentul. Dacă te comporţi aiurea într-un anume domeniu, trebuie să-ţi modifici credinţa
referitoare la domeniul
respectiv deoarece comportamentul greşit e rezultatul unei proaste încredinţări.
"Dar de unde pot să ştiu ce cred de fapt?" vă puteţi întreba. Iată aici o sugestie de evaluare, pe care o
numim "test de apreciere personală", care vă va ajuta să vă identificaţi sistemul actual de credinţă. Luaţi-vă
cinci minute să completaţi spaţiile goale răspunzînd la cele opt întrebări, încercuind numărul care credeţi că
vă reprezintă; nota cinci e cea mai mare. Apoi completaţi spaţiile goale cu răspunsuri cît mai concise şi mai
pertinente.
Test de evaluare personală
1. Cît de realizat sînt?
Aş fi mai realizat dacă...
2. Cît de important mă simt?
M-aş simţi mai important dacă...
3. Cît de împlinit mă simt?
M-aş simţi mai împlinit dacă...
4. Cît de mulţumit mă simt?
M-aş simţi mai mulţumit dacă...
5. Cît de fericit mă simt?
M-aş simţi mai fericit dacă...
6. Cît sînt de bine dispus?
Aş simţi mai bine dispus dacă...
7. Cît de în siguranţă mă simt?
M-aş simţi mai în siguranţă dacă...
8. Cît sînt de plin de pace?
Aş fi mai plin de pace dacă...
Minim Maxim
12 3 4 5
12 3 4 5
12 3 4 5
12 3 4 5
12 3 4 5
12 3 4 5
12 3 4 5
12 3 4 5
Indiferent care credeţi că ar fi răspunsul la "Aş fi mai realizat dacă...", sau "M-aş simţi mai important
dacă..." etc, el reprezintă sistemul vostru prezent de credinţă. Presupunînd că nevoile de bază (hrană,
adăpost, siguranţă) îţi sînt împlinite, nu-ţi rămîne decît să fii motivat în viaţă de ceea ce crezi că îţi va
aduce succes, importanţă, împlinire, mulţumire, fericire, bună dispoziţie, siguranţă şi pace. Dacă tot ceea ce
crezi despre aceste opt lucruri nu se potriveşte cu ce spune Dumnezeu despre ele, înseamnă că umblarea ta
în credinţă va fi pe lîngă ţintă, exact în măsura în care credinţa îţi este deviată de la linia corectă.
NU POŢI SĂ HI DECÎT O ÎNTRUCHIPAREA CREDINŢEI TALE 89
Simţurile reprezintă steagul de avertizare al lui Dumnezeu
Cred că.Dumnezeu doreşte ca toţi copiii Lui să trăiască o viaţă plină de succese, realizări, etc, nu-i aşa?
Chiar de la naştere ni se dezvoltă în minte mijloace de a experimenta aceste opt valori, alături de atingerea
altor scopuri în viaţă. Conştienţi sau inconştienţi, continuăm să ne formulăm şi să ne adaptăm planurile
pentru a ne realiza scopurile propuse.
Uneori însă planurile noastre nobile şi bine intenţionate nu se află tocmai în conformitate cu planurile şi
scopurile pe care le are Dumnezeu pentru noi. "Cum pot şti că ceea ce cred e corect?" vă puteţi întreba.
"Oare trebuie să aştept pînă la 45 de ani cînd oamenii trec de obicei printr-un soi de criză, ca să aflu că ceea
ce am crezut referitor la cele opt domenii este fals?" Nu cred, în schimb sînt convins că Dumnezeu ne-a
creat în aşa fel încît să ştim în orice moment dacă sistemul nostru de credinţă se aliniază adevărului lui
Dumnezeu. El a stabilit un sistem "feedback", de reacţie inversă, destinat să ne atragă atenţia asupra
validităţii scopului propus, iar acest sistem e reprezentat tocmai de reacţiile noastre emoţionale. Cînd o
anume experienţă sau relaţie îţi lasă un gust amar de mînie, nelinişte, sau chiar deprimare, înseamnă ca
aceste reacţii acţionează ca nişte marcaje ce te înştiinţează că probabil alergi după un ţel greşit, bazat pe o
falsă credinţă.
M/n fa este semnul imposibilităţii de a atinge un scop
Cînd propria ta activitate, într-un anume domeniu, sfîrşeşte copleşită de sentimente de mînie, înseamnă că
ceva sau cineva ţi-a blocat eforturile în realizarea acelui scop. Orice scop care poate fi blocat de forţe pe
care nu le poţi controla (altele decît cele ce vin de la Dumnezeu), nu e un scop sănătos, pentru că reuşita ta
în domeniul respectiv nu se mai află în mîinile tale. O soţie şi mamă poate spune, "Scopul meu în viaţă e să
am o familie fericită, plină de dragoste şi armonie". Cine poate sta în calea acestui scop? Fiecare membru
al familiei e în stare să-i pună piedici—şi nu numai că poate, dar o va şi/ace/ O familistă convinsă, care se
agaţă de credinţa că propria sa valoare depinde de armonia familiei, va claca ori de cîte ori copiii sau soţul,
îi vor înşela aşteptările. Probabil se va transforma într-o femeie mereu supărată, care în loc să-i apropie pe
cei ai casei, îi va îndepărta tot mai mult.
Tot astfel, un pastor poate spune, "Scopul meu e să cîştig această comunitate pentru Cristos". E un ţel bun?
Poate fi o dorinţă minunată, dar dacă propria sa existenţă e condiţionată de împlinirea acelui scop, atunci
acel om trebuie să fie pregătit pentru a trece prin mari încercări emoţionale, pentru că fiecare membru al
comunităţii se poate interpune scopului său. Mai mult decît atît, jumătate din biserică şi vreo doi membri
din comitet îi vor bloca scopul în mod sigur. Pastorii ce vor continua să
creadă că propria lor efici .nţă depinde de alţii, vor sfîrşi luptîndu-se cu cei din conducere şi rugîndu-se ca
opozanţii să plece din biserică, sau ca el să aibă puterea să-şi dea demisia.
Sentimentele de mînie ne obligă să ne reevaluăm credinţa şi scopurile mentale propuse, ce se vor realizate
în virtutea acelei credinţe. Fiica mea Heidi, m-a ajutat la acest lucru într-o duminică dimineaţa, cînd
încercam disperat să-mi scot familia afară din casă pentru a ajunge la timp la biserică. Aşteptasem deja
vreo cinci minute în maşină, cînd m-am năpustit din nou în casă strigînd mînios: "Trebuia să fim plecaţi
acum 15 minute!"
Pentru o clipă a fost linişte, apoi s-a auzit de după uşă vocea moale a lui Heidi plutind către mine: "Ce-i,
taţi? îţi stă cineva în calea scopului?" Asta-i întrebarea pe care trebuie să o auzi cînd începi să fierbi de
ciudă că ceva nu merge cum ţi-ai planificat.
Neliniştea e semnul unui scop neclar
Cînd ceva te tulbură într-o anumită relaţie sau acţiune, neliniştea e cea care îţi semnalează incertitudinea
scopului ales. Speri că se va întîmpla totuşi ceva, însă n-ai nici o siguranţă; poţi controla cîţiva factori, dar
nu pe toţi.
De exemplu, o tînără adolescentă poate crede că fericirea constă în a o lăsa părinţii să meagă şi ea la
discoteca şcolii. Neştiind cum vor reacţiona e neliniştită; dacă vor zice nu, se va supăra că planurile i-au
fost zădărnicite. Dacă ştie tot timpul că n-are nici o şansă ca părinţii să zică da, va fi deprimată pentru că nu
va vedea nici o posibilitate de a-şi vedea visul împlinit.
Depresia este semnul unui scop imposibil
Cînd îţi bazezi succesele viitoare pe ceva complet irealizabil, înseamnă că te afli în preajma unui ţel
imposibil, lipsit de speranţă. Deprimarea e semnul că scopul tău, indiferent cît de spiritual sau nobil ar fi, s-
ar putea să nu fie atins vreodată. Ştiu că unele forme ale depresiei au cauze pur medicale, însă dacă nu
există vreo astfel de cauză la baza acesteia, atunci depresia nu e decît o expresie a deznădejdii.
Vorbeam într-o biserică, iar la sfîrşit o femeia a venit la mine şi m-a invitat să iau cina alături de familia ei.
Femeia era creştină de vreo 20 de ani însă nu şi soţul ei. După ce am ajuns, nu mi-a trebuit mult să-mi dau
seama de adevăratul scop pentru care fusesem invitat; respectiva doamnă dorea să-i conving soţul să
urmeze calea credinţei.
Mai tîrziu am aflat că femeia suferise de o adîncă depresie timp de mai mulţi ani. Psihiatrul ei insita
afirmînd că există o cauză medicală şi ea îl încuviinţa tacit, însă eu cred că boala era rezultatul unui scop
neîmplinit. Timp de 20 de ani îşi bazase succesul în viaţa creştină pe cîştigarea soţului şi a copiilor pentru
Cristos; se rugase pentru ei, fusese un exemplu şi
NU POŢI SĂ FII DECÎT O ÎNTRUCHIPARE A CREDINŢEI TALE 91
invitase o gămadă de pastori la cină. A spus tot ce putea fi spus şi a făcut totul, însă fără rezultat. Pe măsură
ce i se vădea inutilitatea eforturilor, credinţa îi slăbea, nădejdea i se micşora şi depresia îi creştea.
Din nefericire pentru ea, nici eu n-am contribuit prea mult la atingerea ţelului propus. Am luat o cină
excelentă şi am legat o conversaţie plăcută cu soţul ei; era un om bun, plin de grijă pentru nevoile familiei
lui, dar care pur şi simplu nu vedea nici o nevoie pentru prezenţa lui Dumnezeu în viaţa sa. I-am povestit
despre viaţa şi lucrarea în care sînt implicat, dar nu am încercat să-i bag credinţa pe gît. Cred că am fost un
exemplu pozitiv de creştin normal. Ultima dată cînd am întîlnit-o pe doamna respectivă începea să aibă
firave speranţe. Cîtă vreme depresia i s-a adîncit şi i-a afectat atitudinea pozitivă de acasă, mărturia ei în
faţa soţului a avut de suferit, obturîndu-i atingerea scopului.
Depresia deseori semnalează că te-ai agăţat disperat de
un ţel ce are puţine şanse sau chiar deloc de a fi împlinit,
iar aceasta înseamnă că nu te afli în preajma unui scop
bine ales
Bineînţeles că e bine să îţi doreşti ca cei dragi să vină la Cristos, şi e bine să te rogi şi să mijloceşti pentru
acest lucru, însă cînd valoarea ta de prieten creştin, părinte sau frate, se reduce la mîntuirea celor dragi, e
bine să îţi dai seama că acest scop poate fi dincolo de capacitatea şi dreptul tău de a face ordine în vieţile
altora. Oricare dintre cei apropiaţi poate alege să-1 respingă pe Cristos. Depresia deseori semnalează că te-
ai agăţat disperat de un ţel ce are puţine şanse sau chiar deloc de a fi împlinit, iar aceasta înseamnă că nu te
afli în preajma unui scop bine ales.
Uneori depresia rezultată din fixarea unui ţel de neatins, se leagă de o percepţie greşită a conceptului de
Dumnezeu. David scria: "Pînă cînd, Doamne, mă vei uita neîncetat? Pînă cînd îţi vei ascunde faţa de
mine?...Pînă cînd se va ridica vrăjmaşul meu împotriva mea?"(Psalmul 13:1,2). Oare chiar îl uitase
Dumnezeu pe David? Chiar se ascundea de el? Sigur că nu. David era cel ce avea o înţelegere greşită
despre Dumnezeu, crezînd că acesta îl abandonase în mîinile duşmanilor. Concepţia lui greşită îl conducea
către un scop imposibil: biruinţa asupra vrăjmaşilor fără ajutorul lui Dumnezeu. Nu-i de mirare că se
simţea deprimat!
Lucrul remarcabil cu privire la David este că el nu se lasă pradă lamentaţiilor, ci îşi reconsideră situaţia
spunîndu-şi: "Bine, dar sînt un copil al Domnului şi aş face bine să-mi concentrez atenţia asupra Lui şi nu
asupra amărăciunii din sufletul meu". Din adînca genune a deznădejdii, el scrie: "Eu am încredere în
bunătatea Ta; sînt cu inima veselă
din pricina mîntuirii Tale"(vers.5), făcîndu-şi apoi publică hotărîrea: "Cînt Domnului că mi-a făcut
bine"(vers.6). Prin propria sa voinţă şi înţelegere, David se îndepărtează de un concept greşit, acompaniat
de deznădejde, şi se întoarce către sursa speranţei.
Dacă Satana îţi poate distruge credinţa în Dumnezeu, îţi vei pierde sursa speranţei, însă cu Dumnezeu toate
lucrurile sînt cu putinţă. El este esenţa nădejdii. Trebuie să înveţi cum să reacţionezi în faţa situaţiilor
aparent fără speranţă spunînd alături de David: "Pentru ce te mîhneşti, suflete, şi gemi înlăuntrul meu?
Nădăjduieşte în Dumnezeu căci iarăşi îl voi lăuda: El este mîntuirea mea şi Dumnezeul meu"(Psalmul
43:5).
Reacţii greşite faţă de cei ce se opun împlinirii scopurilor
Cînd valoarea de sine a unui om sau succesul lui stă în realizarea unui scop ce poate fi blocat, sau a unui
scop care este nesigur ori chiar imposibil, atunci se ridică întrebarea: Cum va reacţiona omul respectiv faţă
de cei ce îl frustrează de atingerea ţelului său? Deseori, va încerca să controleze şi să manipuleze oamenii
sau situaţiile ce se interpun în calea reuşitei lui.
De exemplu, scopul unui pastor este să aibă cea mai efcientă lucrare în rîndul tineretului din întreaga
comunitate, însă unul din membrii comitetului bisericii, îi pune beţe-n roate, insistînd că lucrarea cu corul
e, fără îndoială, mai importantă. Orice încercare a pastorului nostru de a angaja un pastor de tineret are ca
final trist veto-ul omului obsedat de angajarea unui bun dirijor de cor. Ca urmare, pastorul se simte bun de
nimic şi succesul său în lucrare e la limita inferioară, drept pentru care recurge la forţă pentru a-şi îndepărta
obstacolul din cale: îşi susţine vehement cauza în faţa celorlalţi membri, solicită suportul celor de mai sus
pe scara ierarhică, predică înfocat despre rolul major al tineretului în cîştigarea unei comunităţi. De
asemenea caută căi de a schimba gîndurile opozanţilor sau chiar de a-i schimba din comitet, deoarece crede
orbeşte că succesul lui în lucrare depinde de atingerea scopului, concretizat în activarea unui tineret
admirabil.
Sau haideţi să ne gîndim la o mamă care crede că împlinirea ei depinde de un anumit comportament al
copiilor. Scopul ei în viaţă e să crească mici creştini perfecţi care cu siguranţă vor deveni pastori sau
misionari, însă pe măsură ce copiii se apropie de vîrsta adolescenţei şi încep să-şi exprime nevoia de
independenţă, comportamentul lor nu se prea mai potriveşte cu idealul mamei lor. Aşa că, în loc să-i ajute
să se maturizeze ca oameni independenţi, ea le pune piedici. Dacă nu participă la activităţile la care vrea ea
să ia parte, s-a terminat cu ieşirile de orice fel. Dacă nu ascultă muzica ce trebuie ascultată, s-a terminat şi
cu uitatul la televizor, în orice moment ea trebuie să le controleze comportamentul, convinsă fiind că
succesul ei ca mamă depinde de acesta.
NU POŢI SĂ Bl DECÎT O ÎNTRUCHIPARE A CREDINŢEI TALE 93
Nu este greu să pricepem de ce oamenii încearcă să-i controleze pe alţii — ei sînt convinşi că propria lor
valoare atîrnă de alţi oameni sau de alte situaţii. Aceasta e o falsă credinţă, evidenţiată de faptul că cei mai
labili oameni pe care îi veţi întîlni, sînt cei ce îi controlează şi îi manipulează pe alţii.
Oamenii care nu îi pot stăpîni pe cei care le obturează planurile, vor reacţiona devenind acri, plini de mînie
şi resentimente, sau se vor refugia într-o atitudine de martiri neînţeleşi, ca acea femeie al cărei soţ nu voia
să vină la Cristos. Ea nu repurtase nici un succes în a-şi atrage soţul în împărăţia cerurilor şi, ca rezultat,
credinţa şi nădejdea ei s-au ofilit, sfîrşind în depresie. Astfel şi-a pierdut elanul de a mai purta crucea unui
ţel incolor, rămînînd să aştepte Judecata de apoi; în loc să-şi reconsidere scopurile, îşi va trăi restul vieţii cu
gustul amar al înfrîngerii.
Cum să transform scopurile rele în scopuri bune?
Haideţi să vă pun o întrebare provocatoare: Dacă Dumnezeu vrea ca ceva să fie făcut, se face? Cu alte
cuvinte, dacă Dumnezeu are un anume scop pentru viaţa ta, poate fi acesta blocat, sau este oare finalitatea
lui neclară sau imposibilă?
Eu personal sînt convins că nici un scop pe care îl are Dumnezeu pentru viaţa mea nu e incert, imposibil şi
nici nu poate fi blocat. Imaginaţi-vă că Dumnezeu ar spune, "Te-am chemat întru existenţă, te-am făcut
propriul meu copil, şi vreau să te rog să faci un lucru. Ştiu că n-o să fii în stare, însă străduieşte-te atît cît
poţi". E absurd! E ca şi cum i-ai spune copilului, "Uite, aş vrea să tunzi iarba în curte, dar din păcate, curtea
e plină de bolovani, maşina e stricată şi nici nu are benzină; oricum eu te rog fă ce poţi".
Dumnezeu a avut un scop aparent destul de neclar pentru o tînără fată pe nume Măria. Un înger i-a spus că,
fecioară fiind, va naşte un fiu care va fi Mîntuitorul lumii. Cînd a întrebat amănunte despre acest lucru,
aparent de neînfăptuit, îngerul i-a răspuns simplu, "Nici un cuvînt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere"
(Luca 1:37).
Aşa cum nu i-am da copilului nostru o treabă imposibil de realizat, tot aşa nici Dumnezeu nu ne pune în
cîrcă scopuri fără finalitate. Ţelurile Lui pentru noi sînt posibile, sigure şi realizabile, singura cerinţă pentru
succesul lor rămînînd la latitudinea ta. Răspunsul tău trebuie să fie ca cel al Măriei: "Iată roaba Domnului;
facă-mi-se după cuvintele tale" (Luca 1:38).
Scopuri contra dorinţe
Secretul de a împlini scopurile stabilite de Dumnezeu stă în a învăţa să distingi între un scop divin şi unul
provenit din dorinţele proprii. Este o
distincţie esenţială pentru că în ea stă diferenţa dintre succes şi eşec, dintre pacea interioară şi neliniştea
sufletească.
Un scop care vine de sus se recunoaşte prin faptul că reflectă în mod specific planurile lui Dumnezeu
pentru viaţa ta, viaţă care nu mai depinde de anumiţi oameni sau circumstanţe ce se află dincolo de
capacitatea şi dreptul tău de a le controla. Pe cine ai dreptul şi posibilitatea să controlezi? De fapt, pe
nimeni, decît pe tine însuţi. Singura persoană care poate bloca un scop divin sau îl poate considera incert,
ori imposibil, eşti chiar tu; însă dacă adopţi atitudinea de cooperare cu planurile lui Dumnezeu, aşa cum a
făcut Măria, ţelul poate fi atins.
O dorinţă care vine de sus se recunoaşte prin faptul că depinde de participarea altor pesoane, evenimente
fericite sau circumstanţe favorabile pe care însă, tu nu le poţi controla. Nu îţi poţi baza propria valoare de
sine şi propriul succes pe dorinţe, oricît de pline de sfinţenie ar fi, pentru că nu le poţi controla împlinirea.
Unele dintre aceste dorinţe pot fi blocate, altele sînt nesigure sau imposibile.
Cînd o dorinţă este greşit ridicată la rang de scop şi acel scop este împiedicat, trebuie să te confrunţi cu
sentimente de mînie, nelinişte şi chiar deprimare, ce însoţesc de obicei orice eşec. însă, prin comparaţie,
cînd o simplă dorinţă nu este împlinită, tot ce simţi e doar dezamăgire; viaţa e plină de astfel de dezamăgiri
cu care trebuie să ne obişnuim. A experimenta dezamăgirile cauzate de dorinţe neîmplinite este un lucru
mult mai uşor decît a avea de-a face cu mînia, neliniştea sau depresia cauzate de scopuri bazate pe
încredinţări greşite.
Am face bine să clarificăm distincţia scop — dorinţă în modul în care operează Dumnezeu. De exemplu, ce
spune Dumnezeu despre păcat? "Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi" (1 Ioan 2:1). în mod
sigur, Dumnezeu doreşte să nu păcătuim, dar, oare prin prisma celor discutate mai sus., reprezintă acesta
un scop? Nu este un scop, pentru că poate fi împiedicat de orice om care îşi pune voinţa în joc pentru a se
împotrivi pocăinţei, însă rămîne dorinţa lui Dumnezeu ca toţi oamenii să se pocăiască, deşi mulţi refuză să
o facă.
Bine dar atunci Dumnezeu are vreun scop, vreo finalitate clar definită care să nu poată fi împiedicată de
nimeni şi de nimic? Slavă Domnului, dai De exemplu, faptul că Isus se va întoarce şi ne va lua cu El în
ceruri pentru totdeauna — se va întîmpla cu certitudine. Satana va sfîrşi azvîrlit în iazul de foc pentru vecie
— puteţi fi siguri de asta. Răsplata va fi a celor îndelung răbdători — iată un alt lucru după care tînjim.
Acestea nu sînt simple dorinţe aflate la îndemîna oricărui muritor ce vrea să li se împotrivească; ceea ce a
hotărît Dumnezeu că va face, cu siguranţă va face.
Cînd începi să-ţi aliniezi scopurile alături de scopurile lui Dumnezeu şi propriile dorinţe alături de dorinţele
Lui, vei începe să scapi de orice umbră de mînie, necaz sau nelinişte din viaţa ta. Acea familistă care îşi
doreşte o familie fericită şi armonioasă îşi exprimă o dorinţă sfîntă, însă nu are nici cea mai mică garanţie a
împlinirii ei, aşa că mai bine n-ar transforma acea dorinţă în scop pentru ca să nu o sfîrşească ca un
depozitar de mînii şi supărări cauzate, uneori, de lipsa de armonie din familia ei.
în loc să procedeze astfel, mai bine ar lua următoarea decizie: "Voi deveni acea soţie şi mamă pe care o
doreşte Dumnezeu". Iată un scop cu adevărat minunat! Poate fi incert sau imposibil? Nu, pentru că e
tocmai scopul pe care şi Dumnezeu îl are pentru ea şi, aşa cum ştim, pentru El totul este cu putinţă. Cine se
poate opune unui astfel de ţel? Numai ea însăşi, iar cîtă vreme conlucrează cu planul lui Dumnezeu pentru
ea, succesul îi este ca şi asigurat.
"Dar ce se întîmpla dacă soţul meu trece prin criza celor 40 de ani, sau dacă copiii o iau razna?", poate
obiecta ea. Probleme de acest fel nu stau în calea scopului ei ci, din contră, dificultăţile din familie ar trebui
să o încurajeze în statornicia deciziei, pentru că numai în vremuri de necaz soţul are nevoie de o soţie
creştină matură, iar copiii — de o mamă exemplară. Toate greutăţile familiei sînt doar noi ocazii de a
împlini scopul pentru care a creat-o Dumnezeu, respectiv acela de a fi femeia pe care o doreşte şi El.
Pastorul a cărui valoare de sine se măsoară în cîştigarea comunităţii pentru Cristos, în a avea cea mai
prolifică lucrare cu tinerii din oraş, sau în a creşte cu 50% procentul de donaţii pentru misiuni, este sortit
eşecului. Toate cele de mai sus sînt dorinţe ce merită atenţie, dar se constituie în scopuri fără valoare, care
în nici un caz nu pot determina valoarea unui om, deoarece pot fi cu uşurinţă blocate de către oameni sau
situaţii. Acest pastor mai bine ar spune: "Doamne, vreau să fiu pastorul pe care îl vrei tu". Iată un scop
adevărat, căruia nimic nu i se poate opune.
Scopurile veritabile se centrează pe dezvoltarea caracterului
Pînă aici ar trebui să fie clar că scopul cheie pe care îl are Dumnezeu pentru viaţa noastră este dezvoltarea
caracterului, finalitatea acestui fapt fiind devenirea întru persoana pe care o vrea El. Fiind un scop valabil,
venit de la Dumnezeu, nimeni altcineva nu i se poate opune, decît propria noastră persoană, dar există o
grămadă de factori care distrag atenţia, cauzează dezamăgiri, întristări, ispite şi traume, şi care vin să
împiedice acest proces. în fiecare zi ai de-a face cu ispitele lumii, cu poftele trupeşti şi cu şoaptele
diavolului, fiecare dintre acestea încercînd să te oprească din efortul de a deveni un om plăcut lui
Dumnezeu.
Apostolul Pavel este cel care ne reaminteşte de încercările prin care sîntem sortiţi să trecem dacă vrem să
ajungem la ţintă: "Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce
răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea, însă nădejdea aceasta nu
înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfînt care ne-a fost
dat"(Romani 5:3-5). Iacov ne oferă o încurajare asemănătoare: "Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie cînd
treceţi prin felurite încercări,' ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar
răbdarea trebuie să-şi facă desăvîrşit lucrarea pentru ca să fiţi desăvîrşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de
nimic"(Iacov 1:2-4).
Poate ai crezut că scopul tău ca şi creştin e să scapi de probleme, dar scopul lui Dumnezeu pentru tine e
maturitatea în Cristos, ceea ce înseamnă să devenmi exact persoana pe care El şi-o doreşte. Necazurile
reprezintă doar o primă piatră de încercare în drumul pe care ai pornit. Iată de ce Pavel ne îndeamnă să ne
bucurăm, adică să traversăm încercările cu seninătate. De ce? Deoarece necazurile constante sînt doar
antecamera unui caracter adevărat, care reprezintă de fapt scopul lui Dumnezeu pentru noi.
Să presupunem că o femeie, creştină, vine la mine cu o problemă gravă: soţul a părăsit-o. Ea afirmă că
scopul vieţii ei este să-1 aducă înapoi. Să fie acesta un scop valabil din perspectiva noastră? Nu, pentru că
soţul e cel care se poate opune unui astfel de scop. în schimb, e o dorinţă minunată care fie că poate fi
împlinită, fie nu, depinde de ce are de gînd soţul înstrăinat.
în situaţia ei, femeia are nevoie de un dram de speranţă. Dacă îi spun: "Nici o grijă, vine el înapoi", o
programez pentru un scop gata blocat şi pentru toate necazurile care decurg din el. încercările ulterioare de
a-1 convige să se întoarcă la familia lui vor avea ca rezultat acel tip de comportament care 1-a stăpînit
înainte de a pleca prima dată. în loc să procedez astfel, pot să-i spun: "Vreau să te ajut să depăşeşti acest
moment de criză pentru a deveni ceea ce vrea Dumnezeu (un caracter adevărat). Dacă pînă acum, n-ai fost
chiar cea mai bună soţie, ai acum ocazia să creşti. Poţi ieşi din această încercare o persoană mai bună decît
înainte (sper), fie că el vine sau nu înapoi".
De obicei, o decizie pentru perseverenţă şi pentru îmbunătăţirea caracterului duce la rezultate pozitive, cînd
e vorba de o relaţie între doi oameni. Nu numai că tu vei ieşi mai bun din acest proces, dar este de departe
cea mai bună cale de-a cîştiga celălalt termen al relaţiei, fie el soţ, soţie, prieten sau coleg. Dacă vei fi
concentrat şi ocupat cu a deveni persoana pe care o doreşte Dumnezeu, nu vei mai avea timp să încerci să
schimbi oameni sau situaţii.
"Dar ce mă fac dacă el e vinovat 90 %?" poţi obiecta. Prin hotărîrea ta de te schimba, ai de-a face, în mod
răspunzător, cu ceea ce poţi controla, căci propria ta transformare e tocmai lucrul de care celălalt are
nevoie pentru a face stînga-mprejur, reconsiderînd relaţia.
Probabil că cel mai mare serviciu pe care ţi-l aduc necazurile şi
încercările din viaţă e acela că te ajută să identifici scopurile grtşite
Poate că rolul cel mai important al încercărilor şi necazurilor care apar de-a lungul vieţii este acela de-a
pune în lumină ţelurile greşite. în astfel de vremuri grele simţurile sînt cele care acţionează asemeni unui
steag de avertizare, semnalînd un scop obturat, unul incert sau chiar imposibil, care se bazează pe simple
dorinţe şi nu pe scopul lui Dumnezeu, şi care este acela de-a forma un caracter adevărat.
Oamenii spun, "Căsnicia mea e pierdută", după care "rezolvă" problema schimbînd partenerul; însă dacă
primul mariaj sfîrşeşte astfel, fiţi siguri că al doilea are şi mai multe şanse să o termine la fel. Alţii cred că
serviciul e un dezastru, aşa că schimbă slujba, doar pentru a constata că a doua e şi mai şi. Oamenii sînt
tentaţi să găsească soluţii rapide pentru a ieşi din situaţii grele, însă rezolvarea oferită de Dumnezeu îţi
spune să rămîi acolo unde eşti şi să înveţi să creşti. Există oare vreo cale mai uşoară de-a fi un om al lui
Dumnezeu decît aceea de a trece prin încercări? Credeţi-mă, am căutat una, dar trebuie să mărturisesc cu
sinceritate că numai perioadele negre, foarte grele, prin care am trecut în viaţă, au fost cele ce m-au crescut
ajutîndu-mă să fiu ceea ce sînt astăzi. Uneori e minunat să ne aflăm pe culmea cea mai de sus a muntelui ca
să descoperim că de fapt solul fertil ce ne ajută să creştem e întotdeauna în valea adîncă a încercărilor, şi nu
pe piscuri. Pavel spune, "Ţinta poruncii este dragostea" (1 Timotei 1:5). Dacă vei face din acest cuvînt şi
propriul tău scop, atunci roadele Duhului vor fi dragostea, bucuria (în locul depresiei), pacea (în locul
neliniştii), răbdarea (în locul mîniei), şi aşa mai departe.
PLANUL LUI DUMNEZEU... 99
8
PLANUL LUI DUMNEZEU PRiyiND UMBLAREA ÎN
CREDINŢĂ
Acum cîţiva ani, am acceptat o invitaţie de a vorbi într-o tabără ce a avut loc la sfîrşitul de săptămînă de
după Ziua mamei. De fapt, cu o lună înainte, pastorul m-a sunat să-mi spună că locul desfăşurării
conferinţei a fost dublu rezervat, aşa că tabăra se amîna cu o săptămînă. Mă ruga dacă puteam să fiu totuşi
acolo vinerea, sîmbăta şi duminica de după Ziua mamei.
Nu aveam de gînd să-mi programez nimic care să mă ţină departe de familie cu ocazia aceasta specială, dar
soţia mea a intervenit în conversaţie şi mi-a sugerat să rămîn în tabără peste săptămînă. I-am spus că nu
prea voiam să fiu plecat, însă ea a insistat, aşa că pînă la urmă, am acceptat.
în timpul unui respiro din tabără, am vizitat un mic magazin de suveniruri din împrejurimi şi mi-a venit
ideea minunată de-a continua sărbătoarea de Ziua mamei în familie. Printre feluritele cadouri de acolo se
afla un coşuleţ tare drăguţ în care erau mai multe feluri de pogăci şi un borcan cu dulceaţă de mere. Mi-am
pus în gînd să mă trezesc luni dimineaţa mai devreme şi să pun la cale un mic dejun fastuos pentru Joanne,
Heidi şi Karl — bineînţeles completat cu ochiuri, pogăci şi dulceaţă.
Astfel, luni dimineaţa m-am trezit odată cu găinile, mi-am făcut rugăciunea şi m-am apucat de treabă.
Trebăluiam cîntînd vesel cînd şi-a făcut apariţia Karl, cu nişte ochi complet adormiţi; şi-a luat o farfurie
adîncă şi o cutie de cereale, îndreptîndu-se către masă.
"Hei, Karl, ia stai puţin. în dimineaţa asta lăsăm fulgii şi o să stăm cu toţii împreună la masă în jurul unor
pogăci grozave.
"Bine, dar mie nu-mi plac pogăcile, taţi", mormăi Karl pregătindu-se să-şi umple farfuria.
"Stai aşa, Karl" insistam eu, devenind tot mai nervos. "Vom sta cu toţii la masă şi vom mînca împreună
acest mic dejun cu pogăci".
"Dar ţi-am spus că mie nu-mi plac, taţi", repetă Karl în timp ce îşi umplea farfuria.
Mi-am ieşit din fire. "Karl, ţi-am spus că vom sta împreună la masă şi vom mînca pogăci la acest
dejun!"am urlat. Karl şi-a închis iute cutia de corn flakes, a azvîrlit-o în bufet şi a tăiat-o către camera lui.
Marea mea idee,
scopul meu minunat şi dimineaţa aparent perfectă s-a transformat dintr-o dată într-un dezastru. A trebuit
să-mi petrec următoarele minute cerîndu-mi scuze de la Karl pentru ieşirea mea.
Sînt sigur că asemeni mie, şi voi aţi suferit datorită unor scopuri nerealizate, ca cele descrise în capitolul
anterior. Aţi avut un plan minunat de a face ceva pentru Dumnezeu, pentru biserica, familia sau pentru
prietenii voştri, însă planul cu pricina s-a transformat într-o confuzie totală datorită unor stupide
evenimente pe care nu le puteaţi stăpîni. O pană de motor în drum spre serviciu, v-a împiedicat să ajungeţi
la timp, soţul a întîrziat la masa festivă special pregătită, băiatul s-a decis pentru o carieră de chitarist rock
şi nu de medic, aşa cum aţi plănuit, n-aţi reuşit să convingeţi la întîlnirea cu conducerea, etc.
Cînd îţi evaluezi propria viaţă pe baza unui succes personal, atunci trebuie să te aştepţi la o cursă lungă şi
plină de emoţii, iar singura cale de a domoli pericolele acestei curse infernale e să umbli conform
adevărurilor Cuvîntului lui Dumnezeu.
0 bună călăuzire duce la o umblare corectă
în ceea ce-1 priveşte pe diavol, cel mai bun lucru pe care îl poate face ca să te ţină înlănţuit în întuneric
spiritual şi să te transforme într-o epavă din punct de vedere emoţional, este să-ţi creeze confuzie în
sistemul de credinţă. Practic, cînd ai devenit un copil al lui Dumnezeu, el te-a pierdut; însă, dacă îţi poate
întina gîndurile şi slăbi credinţa cu jumătăţi de adevăr, îţi va anihila eficacitatea pentru Dumnezeu şi îţi va
împiedica devenirea ca şi creştin.
Am stabilit deja că Dumnezeu te vrea victorios, împlinit, fericit, etc, însă e imperios necesar să realizezi,
pentru propria ta maturizare, că tot ceea ce crezi referitor la succes, semnificaţie, împlinire, mulţumire,
fericire, bună dispoziţie, siguranţă şi pace, stă ancorat în Sfînta Scriptură. în capitolul de faţă vreau să trec
în revistă toate aceste domenii ale credinţei, pe baza Cuvîntului lui Dumnezeu. Comparaţi apoi aceste opt
descrieri cu afirmaţiile pe care le-aţi făcut în Testul de evaluare din capitolul anterior. Aceste descrieri vă
vor ajuta să faceţi nişte modificări mici, dar esenţiale, ce vă vor determina să vă reconsideraţi drumul spre
ţintă.
1.Succes. Concept cheie: Scopuri
Acum cîţiva ani o tînără a venit la Los Angeles tocmai de pe coasta de est pentru a petrece o sîmbătă
alături de mine cu scopul de a discuta împreună nişte probleme personale. Mattie era creştină, dar viaţa ei
era într-o totală dezordine; auzea mereu voci demonice şi era năpăstuită de numeroase probleme.
Mattie mi-a mărturisit că luase prima parte din Ioan 3:2 ca pe o promisiune personală: "Prea iubitule,
doresc ca toate lucrurile tale să-ţi
meargă bine şi sănătatea ta să sporească". "Dacă Dumnezeu mi-a promis prosperitate, succes şi sănătate, de
ce viaţa mea e pe dos?", s-a plîns ea. "Mai este ceva în versetul respectiv", am adăugat. "Citeşte-1 pînă la
capăt".
"Tot aşa cum sporeşte sufletul tău", citi ea.
Am întrebat-o direct, "Cum stai cu sufletul?" Martie mi-a istorisit trista ei poveste. Avusese trei avorturi ca
urmare a unor relaţii sexuale accidentale, iar în momentul de faţă trăia, în afara căsătoriei, cu un alt bărbat,
dar ea continua să-şi ducă viaţa în virtutea unui verset scos din context neînţelegînd de unde i se trăgeau
necazurile. Era complet bulversată pentru că rămînea lipită de o credinţă greşită privind scopul ei în viaţă.
Succesul e direct relaţionat cu scopurile pe care le ai. Dacă te situezi undeva jos în clasamentul succesului,
probabil vei întîmpina dificultăţi în a-ţi atinge scopurile în viaţă. Şi dacă nu-ţi atingi scopurile înseamnă că
te concentrezi asupra unor scopuri greşite.
Un bun sumar al scopului pe care îl are Dumnezeu pentru noi se află în 2 Petru 1:3-10:
Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce ne priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin
slava şi puterea Lui, prin care el ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi
firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte. De aceea daţi-vă şi voi toate silinţele
ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrînarea; cu înfrînarea, răbdarea; cu
răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Căci, dacă aveţi din
belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ceea ce priveşte deplina cunoştinţă
a Domnului nostru Isus Cristos. Dar cine nu are aceste lucruri, este orb, umblă cu ochii închişi, şi a uitat că a fost
curăţit de vechile lui păcate. De aceea, fraţilor, căutaţi cu atît mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră;
căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată.
Observaţi că scopul lui Dumnezeu începe cu ceea ce eşti de fapt, pe baza a ceea ce El a şi făcut pentru tine.
Ţi-a dat "viaţa şi evlavia"; reabilitarea a avut deja loc şi sfinţenia a şi început. Deja eşti un părtaş al naturii
divine care a scăpat — observaţi timpul trecut — de corupţia păcatului. Ce început formidabil!
Primul lucru pe care trebuie să ţi-1 însuşeşti, este să adopţi, plin de sîrg, cît mai mult din caracterul lui
Dumnezeu — o morală sănătoasă, cunoştinţă, autocontrol, perseverenţă, sfinţenie, dragoste frăţească şi
creştinească—iar apoi să aplici toate acestea în viaţă. Concentrarea asupra scopurilor lui Dumnezeu te va
conduce spre succesul final: reuşita în
termenii înţeleşi de El. Petru promite că, pe măsură ce aceste calităţi cresc printr-o practică zilnică, vei
deveni folositor şi eficient şi nu vei mai şovăi. Aceasta este biruinţa!
Observaţi că în listă nu sînt amintite talentele, inteligenţa, sau darurile, care nu sînt egal distribuite tuturor
creştinilor, pentru simplul fapt că valoarea ta de om nu este determinată de aceste calităţi, ci de ceea ce un
om reprezintă cu adevărat în Cristos şi de progresele sale înregistrate în creşterea în caracter, amîndouă
aceste atribute fiind accesibile fiecărui creştin. Acei creştini care nu se încredinţează scopurilor lui
Dumnezeu pentru ei privind caracterul, sînt exemple triste de eşec, cum s-a întîmplat în cazul lui Mattie.
Conform spuselor lui Petru, astfel de oameni uită cine sînt de fapt şi sînt departe de a-şi înţelege adevărata
identitate şi adevăratul scop în Cristos.
O altă perspectivă grăitoare asupra biruinţei se găseşte în experienţa lui Iosua, care trebuia să conducă
poporul Israel în Ţara Promisă. Dumnezeu i-a spus: "întăreşte-te numai şi îmbărbătează-te, lucrînd cu
credincioşie după toată legea pe care ţi-a dat-o robul meu Moise; nu te abate de la ea, nici la dreapta, nici la
stînga, ca să izbuteşti în tot ce vei face."
Dacă vrei să devii o persoană semnificativă, concentrează-ţi
energiile asupra unor lucruri pline de semnificaţie, din acelea care rămîn în veci.
Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutînd să faci tot ce este
scris în ea; căci atunci vei izbîndi în toate lucrările tale şi atunci vei lucra cu înţelepciune" (Iosua 1:7,8).
Depindea oare izbînda lui Iosua de alţi oameni sau situaţii? Cu siguranţă, nu, căci succesul lui stătea în
întregime în ascultare. Dacă ar crede ceea ce i-a spus Dumnezeu, şi ar face ceea ce i-a spus Dumnezeu să
facă, reuşita ar fi asigurată. Sună destul de clar, însă Dumnezeu îl pune pe Iosua la încercare, oferindu-i un
plan complet neortodox pentru bătălia de la Ierihon. Să mărşăluieşti timp de şapte zile în jurul cetăţii şi
apoi să sufli într-un corn, nu era o tactică militară prea cunoscută în acele vremuri!
Dar izbînda lui Iosua era condiţionată de ascultarea de Dumnezeu, oricît de absurd părea planul Său de
luptă. Aşa cum citim în Iosua 6, victoria lui Iosua nu avea nimic de-a face cu circumstanţele fizice ale
bătăliei, ci avea de-a face în întregime cu ascultarea. Iată modelul nostru: să accepţi planul lui Dumnezeu
pentru viaţa ta şi să îl urmezi cu ascultare. Vei lovi cu putere şi exact în mijlocul ţintei.
2. Semnificaţie. Concept cheie: Timp
Semnificaţia este o problemă de timp. Ceea ce se uită în timp, are o semnificaţie minoră, însă ceea ce nu se
uită pentru vecie este de o
semnificaţie majoră. Pavel le scria corintenilor: "Dacă lucrarea zidită de cineva... rămîne în picioare, el va
primi o răsplată "(1 Corinteni 3:14). Tot el îl sfătuia pe Timotei: "Caută să fii evlavios... întrucît ea
(evlavia) are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare" (1 Timotei 4:7,8). Dacă vrei să devii o pesoană
semnificativă, concentrează-ţi energia aspra lucrurilor pline de semnificaţie, din categoria acelora care
rămîn în veci.
Brian era pastorul unei mici biserici şi a participat odată la un seminar ţinut de mine. Avea peste 30 de ani
şi era căsătorit cînd a aflat că are cancer. Doctorii i-au dat mai puţin de doi ani de trăit.
într-o zi, Brian a venit să stăm de vorbă. "Acum vreo zece ani, cineva a făcut o profeţie în biserică,
referitoare la mine", a început el. "Persoana cu pricina a spus că voi face lucruri mari pentru Dumnezeu. E
adevărat că am condus cîteva sute de oameni la credinţă, dar încă n-am făcut mari fapte pentru Dumnezeu.
Crezi că El mă va vindeca, pentru ca să se împlinească profeţia?"
Am rămas cu gura căscată. "Ai condus cîteva sute de oameni pe calea credinţei şi nu crezi că ai realizat o
lucrare fantastică pentru Dumnezeu? Brian, cunosc o grămadă de pastori 'celebri' care conduc biserici
imense şi care nu pot avea astfel de pretenţii. Ştiu teologi de renume care poate niciodată nu au adus pe
cineva la Cristos. Dacă există astăzi cîteva sute de credincioşi din cauza ta, şi care pot influenţa cine ştie
cîte alte sute pentru Cristos, aş spune că aceasta e o lucrare mai mult decît extraordinară pentru
Dumnezeu". (Astăzi, Brian se află cu Domnul, după ce şi-a isprăvit lucrarea pămîntească, atît de
semnificativă, de a apropia atîţia oameni de Cristos.)
Unul dintre puţinii eroi din viaţa mea, este Billy Graham. A fost mereu atacat din stînga şi din dreapta, însă
a rămas ferm în chemarea sa de a propovădui Evanghelia. într-o zi, acum cîţiva ani, s-a întîmplat să-1 văd
trecînd prin holul hotelului Century Piaza din Los Angeles. Nu-1 văzusem niciodată atît de aproape şi n-am
vrut să scap ocazia de a-1 interpela, aşa că i-am spus: "Demult voiam să vă întîlnesc, domnule doctor
Graham, deşi sînt doar un umil pastor".
Mi-a răspuns cu căldură la salut, apoi s-a oprit brusc şi mi-a spus: "Să ştii că nu există pastor umil".
Avea dreptate. Nu există pastor umil sau copil umil al lui Dumnezeu. Ne aflăm în importanta postură de a
colecţiona comori pentru eternitate. Tot ceea ce facem sau spunem pentru Cristos, indiferent cît de minor
pare pe lumea asta, are bătaie lungă, va dura pe veci.
3. împlinire. Concept cheie: Alegerea locului
Pentru un creştin, adevărata împlinire în viaţă poate fi concentrată în cunoscutul slogan american:
"înfloreşte unde ai fost plantat". Petru o spunea puţin diferit: "Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al
lui
Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care 1-a primit"(l Petru 4:10). Cea mai mare
împlinire în viaţă vine cînd îţi descoperi darurile şi capacitatea de a le folosi pentru a-i zidi pe alţii şi de a-1
preamări pe Dumnezeu.
Domnul mi-a permis să înţeleg acest principiu vital înainte de a intra în lucrare, încă pe cînd mai eram
angajat ca şi inginer în aeronautică. Ştiam că Dumnezeu mă vrea ca ambasador al Său la Honeywell, aşa că
am început un mic studiu biblic de dimineaţă într-o încăpere de lîngă biroul meu. Anunţul meu cu privire la
acest studiu a fost afişat în birou cam cu o oră înainte ca un coleg evreu să-1 ia jos şi să mi-1 aducă. "N-ai
ce căuta cu Isus aici", mi-a spus el.
"Nu pot să fac altfel", i-am răspuns. "în fiecare zi cînd păşesc aici, Isus vine cu mine". N-a părut
impresionat de răspunsul meu!
Unul dintre oamenii care 1-a întîlnit pe Isus prin intermediul acelui studiu, a devenit un evanghelist zelos.
împărţea broşuri pe oriunde trecea, iar cînd eu am părăsit Honeywell pentru a merge la seminarul teologic,
el a fost cel care a preluat grupul de studiu.
După cîteva luni mi-am vizitat prietenii din acel grup. "îţi mai aduci aminte de evreul acela?" mă întrebă
conducătorul grupului.
"Sigur că mi-1 amintesc, adică îmi amintesc înverşunarea lui împotriva studiului", am răspuns.
"Ei bine, s-a îmbolnăvit şi a fost aproape pe moarte. L-am vizitat la spital şi mi-am petrecut multe nopţi
alături de el. Pînă la urmă, 1-a acceptat pe Cristos".
Am fost foarte extaziat cînd mi-am dat seama că devenisem un fel de străbunic spiritual, iar acest sentiment
de împlinire era fascinant. Totul a început pentru că am propus un mic studiu biblic, încercînd să împlinesc
cele spuse de apostolul Pavel: "Fă lucrul unui evanghelist şi împlineşte-ţi bine slujba" (2 Timotei 4:5).
Dumnezeu are un loc anume în lucrarea Sa pentru fiecare dintre noi şi este important pentru sentimentul de
împlinire să-ţi identifici locul pe care îl ocupi. Cheia constă în a-ţi descoperi exact locul şi rolul pentru care
eşti cel mai potrivit, iar apoi să faci ceea ce îţi cere Dumnezeu. De exemplu, dintre cele 5 miliarde de
oameni de pe planetă, tu eşti singurul care ocupi rolul unic de soţ, tată, soţie, mamă, părinte sau copil, în
propria ta casă. Dumnezeu te-a "plantat" în mod special ca să-1 slujeşti, făcînd cinste familiei în care ai fost
pus.
Mai mult decît atît, tu eşti singurul care îşi cunoaşte cel mai bine vecinii, sau, la serviciu, ocupi locul unic
de ambasador al lui Cristos. Acestea sînt cîmpurile tale de acţiune şi tu eşti lucrătorul numit de Dumnezeu
să lucreze la reuşita recoltei. Marea ta împlinire va veni din acceptarea şi ocuparea locului destinat ţie de
către Dumnezeu. Din păcate mulţi îşi ratează această chemare în viaţă, căutînd împlinirea în lume. Găseşte-
ţi
împlinirea în împărăţia lui Dumnezeu, hotărîndu-te să devii un ambasador al lui Cristos în lume (2
Corinteni 5:20).
4. Mulţumire. Concept cheie: Calitate
Mulţumirea vine dintr-o trăire corectă şi din străduinţa de a ridica nivelul calităţii relaţiilor, al serviciilor şi
al lucrurilor cu care vii în contact. Scopul tău trebuie să fie să poţi afirma ca şi apostolul Pavel cînd îşi
exprima mulţumirea pentru împlinirea a ceea ce Dumnezeu 1-a chemat să împlinească: "M-am luptat lupta
cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa" (2 Timotei 4:7).
De fapt, ce te face să fii nemulţumit de cineva sau de ceva? De obicei eşti nemulţumit datorită calităţii
îndoielnice a unei relaţii sau a scăderii calităţii unui serviciu sau produs. Mereu îi întreb pe oameni de ce
sînt nemulţumiţi şi în general îşi identifică această stare cu o relaţie deformată, cu un serviciu sau un
produs de slabă factură.
Mulţumirea, satisfacţia, ţin de calitate şi nu de cantitate. Vei obţine satisfacţii mai mari făcînd cîteva lucruri
temeinic, decît făcînd multe lucruri prost sau superficial. Cheia către mulţumirea personală nu se realizează
prin lărgirea sferei responsabilităţilor, ci prin adîncirea lor, printr-o decizie în favoarea calităţii.
Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte relaţiile. Dacă relaţiile tale cu oamenii te nemulţumesc,
înseamnă că probabil te-ai risipit în prea multe. Solomon scria: "Cine îşi face mulţi prieteni, îi face spre
nenorocirea lui, dar este un prieten care ţine la tine mai mult decît un frate"(Proverbe 18:24). Poate fi
agreabil să cunoşti, de suprafaţă, o grămadă de oameni, însă ai nevoie de cîţiva adevăraţi prieteni care să
fie hotărîţi- pentru o relaţie reciprocă, de calitate.
Acesta e şi modelul trasat de Domnul: El a învăţat mulţimile, a pregătit 70 de oameni pentru lucrare, dar
cea mai mare parte din timpul Său a fost investită în cei 12 ucenici. Dintre cei 12, i-a ales pe 3 — Petru,
Iacov şi Ioan — să fie alături de El pe Muntele schimbării la faţă, pe Muntele Măslinilor şi în Grădina
Ghetsimani, iar în timpul suferinţelor de pe cruce, 1-a ales pe Ioan, poate cel mai bun prieten al Lui, ca să
aibă grijă de mama Sa. Iată o relaţie de calitate; noi toţi avem nevoie de mulţumirea pe care o aduce o
astfel de relaţie.
5. Fericire. Concept cheie: Să doreşti ceea ce ai
Concepţia lumii cu privire la fericire se reduce la a avea tot ce-ţi doreşti. Bulevardul Madison ne învaţă că
avem nevoie de o maşină ultimul răcnet, de un parfum cît mai sexy, plus o grămadă de alte lucruri care sînt
mai bune, mai rapide şi mai uşoare decît cele pe care le avem. Ne uităm la reclame şi devenim brusc
dornici de a intra cît mai repede în posesia lucrurilor de ultima modă, de a ne satisface orice moft. Nu ne
simţim cu adevărat fericiţi pînă nu le avem.
Concepţia lui Dumnezeu despre fericire se reduce la un simplu proverb: "Ferice de omul care îşi doreşte ce
are". Cită vreme îţi concentrezi atenţia la ceea ce nu ai, vei fi mereu nefericit, însă cînd începi să apreciezi
ceea ce deţii deja, fericirea îţi este ca şi asigurată pentru restul vieţii. Pavel îi scria lui Timotei: "Negreşit,
evlavia însoţită de mulţumire e un mare cîştig. Căci noi n-am adus nimic în lume şi nici nu putem să luăm
cu noi nimic din ea. Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns" (1
Timotei 6:6-8).
De fapt, ai deja tot ce îţi trebuie ca să fii fericit pentru totdeauna. îl ai pe Cristos, ai viaţa veşnică, ai
dragostea unui Tată ceresc ce ţi-a promis că îţi va împlini orice nevoie. Nu-i nici o mirare că Biblia ne
porunceşte mereu să fim mulţumitori (1 Tes.5:18). Dacă vrei cu adevărat să fii fericit, învaţă să mulţumeşti
pentru ceea ce ai, nu lacomi la ceea ce îţi lipseşte.
6. Bună dispoziţie. Concept cheie: Spontaneitate neinhibată
Cîtă bună dispoziţie ai ca şi creştin? Unii cred că a te distra înseamnă să mergi la Disneyland. Da, sînt
multe de văzut pe acolo, însă, de obicei eu vin de acolo complet epuizat şi fără 100 de dolari în buzunar.
Distracţia adevărată constă într-o spontaneitate lipsită de rezerve şi dacă stai să te gîndeşti cînd te-ai distrat
cel mai bine în ultima vreme, îţi dai seama că a fost atunci cînd n-a fost nimic programat. Marile
evenimente sau ieşirile scumpe, în care cheltuieşti mulţi bani, pot crea bună dispoziţie, însă de obicei
planificăm ceva şi ne distrăm în afara celor planificate. De multe ori m-am distrat de minune în bătăi
spontane cu perne, împreună cu copiii.
Poate lucrul care inhibă cel mai mult buna dispoziţie este tendinţa noastră omenească de a păstra aparenţele.
Secretul de a te bucura de o spontaneitate fără rezerve este să îndepărtezi eventualii inhibitori. Poate lucrul
care inhibă cel mai mult buna dispoziţie este tendinţa noastră omenească de a păstra aparenţele. Nu vrem să
părem cumva nelalocul nostru, sau ne temem să nu fim judecaţi de cei din jur, aşa că ne risipim
spontaneitatea încercînd să păstrăm aparenţele. Aceasta însemnă că preferăm să-i mulţumim pe cei din jur,
dar apostolul Pavel ne sugerează că oricine trăieşte pe placul oamenilor o face în detrimentul lui Cristos
(Galateni 1:10).
îmi place cu adevărat bucuria neinhibată a regelui David, care ştia să se bucure în prezenţa lui Dumnezeu.
A fost atît de bucuros de întoarcerea chivotului la Ierusalim, încît nu s-a sfiit să sară şi să danseze pentru a-
şi exprima bucuria. El ştia că în prezenţa lui Dumnezeu este multă bucurie, în schimb Mical, fata lui Saul, a
considerat că acel comportament era nedemn de un rege şi i-a chiar spus acest lucru, destul de direct. David
106 BIRUINŢĂ ASUPRA [NTUNERICULUI
însă i-a răspuns, "Slăbeşte-mă, femeie. Dansez ca să-i fac pe plac Domnului şi nu celor din jur şi am de
gînd să o ţin aşa, fie că-ţi place ţie sau nu" (am parafrazat după 2 Samuel 6:21). Aşa cum s-a văzut pînă la
urmă, Mical şi nu David a fost persoana pe care a judecat-o Dumnezeu în acest incident (2 Samuel 6:23).
Veţi descoperi mult mai multă bucurie în a-1 mulţumi pe Dumnezeu decît în a le face oamenilor pe plac.
7. Siguranţă. Concept cheie: A te raporta Ia cele veşnice
Secretul de a experimenta o anume siguranţă în viaţă este să îţi pui nădejdea în lucrurile veşnice, nu în cele
trecătoare. Deseori creştinii se simt în nesiguranţă, pentru că depind de lucruri trecătoare pe care nu le pot
controla. De exemplu, unii se bazează pe resursele financiare pentru siguranţă materială, în loc să-şi pună
nădejdea în promisiunea lui Dumnezeu că El se va îngriji de toate. Care era cel mai sigur loc să-ţi pui banii
acum cîţiva ani? In cecuri şi depozite bancare, însă multe din acestea au falimentat şi oamenii ce şi-au pus
încrederea într-o astfel de falsă siguranţă, au fost zdruncinaţi.
Siguranţa vine numai dintr-o strînsă relaţionare cu lucrurile ancorate în cele nepieritoare. Isus a spus că
avem viaţă veşnică şi că nimeni nu ne poate smulge din mîna Lui (Ioan 10:27-29). Pavel ne înştiinţează că
nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu în Cristos (Romani 8:35-39) şi că sîntem pecetluiţi
în El prin Duhul Sfînt (Efeseni 1:13,14). Cum am putea avea mai multă siguranţă? Cînd te încrezi în valori
şi relaţii temporare, eşti mereu supus sentimentului de insecuritate, pentru că aceste lucruri sînt destinate
eşecului. Cel mai puternic simţ al securităţii pe care îl poţi experimenta rezultă dintr-o ancorare fermă în
relaţiile şi valorile ce durează cît însuşi Dumnezeu Cel veşnic.
8. Pace. Concept cheie: A pune capăt unui conflict interior
Pace pe pămînt şi între oameni bună învoire — iată ce îşi doreşte toată lumea; dar nimeni nu poate garanta
pace exterioară pentru că nimeni nu poate controla alţi oameni sau alte situaţii. Naţiunile semnează şi rup
tratate de neagresiune cu o înfricoşătoare regularitate. Un grup de pacifişti se confruntă cu un alt grup de
pacifişti şi sfîrşesc dîndu-şi în cap unii altora cu pancartele cu sloganuri. în familii, cuplurile se lamentează
spunînd că la ei în casă ar fi pace doar dacă el sau ea "s-ar da pe brazdă".
Cheia pentru a ajunge să te bucuri de pace e să înţelegi că ea reprezintă, în primul rînd, o problemă internă.
Pacea cu Dumnezeu e ceva ce deja ai (Romani 5:1). Nu e ceva ce trebuie cîştigat prin luptă, ci e un lucru
care ţi s-a dat cînd te-ai născut din nou. Războiul cu Dumnezeu s-a sfîrşit şi lumea ta interioară e într-o
veşnică pace cu El.
Pacea lui Dumnezeu e ceva ce trebuie să-ţi devină zilnic familiar în lumea ta interioară, în mijlocul
furtunilor ce răvăşesc lumea exterioară (Ioan 14:27). Există o grăn- adă de lucruri care îţi pot tulbura lumea
exterioară, deoarece nu poţi controla toate relaţiile sau situaţiile, dar poţi ţine sub control lumea interioară a
gîndurilor, emoţiilor şi voinţei, lăsînd ca dragostea lui Dumnezeu să-ţi guverneze viaţa zilnică. în jurul tău
poate fi haos, dar Dumnezeu este mai mare decît orice furtună. Pe birou am o plăcuţă care îmi reaminteşte
că: "Nimic nu mi se va întîmpla astăzi fără ca Dumnezeu şi cu mine să nu putem rezolva". închinarea,
rugăciunea şi contactul cu Cuvîntul Sfînt îmi înlesnesc accesul la pacea lui Dumnezeu (Coloseni 3:15,16;
Filipeni 4:6,7).
De multe ori, cînd împărtăşesc cu oamenii aceste opt puncte critice ale credinţei creştine, ei îmi spun, "da,
astea sînt adevărate, dar eu totuşi cred"... După ce îşi vor trăi viaţa: după ce consideră a fi adevărat sau
după ceea ce "totuşi cred"? întotdeauna după cea din urmă. întotdeauna! Existăm în virtutea lucrurilor pe
care le credem. E ca şi cum un jucător de golf ar spune: "Ştiu că ar trebui să-mi schimb priza ca să nu mai
agăţ mingea", însă pînă încearcă în mod concret să-şi corecteze priza, continuă să nu creadă ceea ce spune.
întotdeauna acţiunile sînt cele care scot în evidenţă ceea ce cred oamenii cu adevărat.
Acum că ţi-ai analizat umblarea în credinţă comparîndu-ţi propriul sistem de credinţă cu cele opt categorii,
ai descoperit cumva cîteva motive pentru care acţiunile ţi se îndepărtează de punctul central? Eşti gata să
schimbi ceva în coordonatele credinţei tale pentru a-ţi reordona umblarea cît mai aproape de punctul
fierbinte al ţintei?
BĂTĂLIA PENTRU CÎSTIGÂREA MINTII
Acum cîţiva ani, Shelley, soţia unui student de la Universitatea Tal-bot, a participat la un curs de al meu ce
avea ca temă conflictele spirituale. Cam pe la jumătatea cursului, m-a oprit pe coridor şi mi-a spus simplu,
"N-ai nici cea mai mică idee despre ce se întîmplă în viaţa mea". Avea dreptate; nu aveam habar! Am
încurajat-o să continue să participe la tot cursul şi să aplice în viaţa ei adevărurile învăţate.
La încheierea acestui curs, Shelley mi-a înmînat următoarea scrisoare:
Dragă Neil,
Vreau doar să-ţi mulţumesc din nou pentru modul în care Domnul te-a folosit de-a lungul cursului pentru
a-mi schimba viaţa. Ultimii doi ani au însemnat pentru mine un efort constant de a reuşi să-mi controlez
mintea, gîndurile. Eram complet ignorantă privind poziţia şi autoritatea mea în Cristos, aşa cum nu prea
vream idee de abilitatea Satanei de-a mă înşela, îmi era mereu teamă şi mintea îmi era invadată de gînduri
negre, ostile. Mă simţeam vinovată şi mă întrebam ce nu e în regulă cu mine. Nu am înţeles cît sînt de
înrobită, pînă nu am venit la cursurile tale.
Am fost învăţată întotdeauna că demonii nu-i prea afectează pe creştini, însă cînd ai început să descrii cum
arată o persoană stăpînită de demoni, era cît pe ce să leşin, atît de şocată am fost. Persoana descrisă eram
chiar eu! Pentru prima dată în viaţă, am reuşit să identific atacul Satanei şi să-i fac faţă. Acum nu mai sînt
aşa paralizată de frică, iar mintea nu-mi mai este atît de încîlcită; şi, precum vezi, sînt destul de încîntată de
asta.
Acum cînd citesc Scriptura, mă întreb cum de n-am fost în stare să le văd pe toate acestea, dar, aşa cum
ştii, am fost înşelată.
îţi mulţumesc din nou, foarte mult. Shelley
Shelley era creştină cu mult înainte de a veni la curs, însă umblarea ei în credinţă a fost obstrucţionată de
către mai marele inamic al credinţei, adică de o minte împînzită de gînduri demonice. Da, era un copil al
lui Dumnezeu, dar unul învins, o victimă fără voie a înşelătorului. Ea nu îşi înţelegea identitatea în Cristos,
fiind pierdută "din lipsă de cunoştinţă" (Osea 4:6).
BĂTĂLIA PENTRU CÎŞTIGAREA MINŢII 109
Această fată întruchipează un număr foarte mare de creştini, care sînt inconştienţi spiritual şi care sînt
înfrânţi în viaţa lor de zi cu zi. Aceştia nu-şi dau seama că pentru mintea lor se dă o luptă în fiecare zi. Cînd
cei care sînt luptători îşi dau seama de natura conflictului şi de faptul că se pot schimba prin înnoirea
minţii, vor putea experimenta acea libertate despre care scria Shelley.
Calea lui Dumnezeu şi calea omului
Planul A Planul B
FIGURA 9-A
Credinţa este calea lui Dumnezeu, iar raţiunea este calea omului, însă credinţa şi capacitatea acestuia de a
raţiona sînt deseori în conflict. Prin acest lucru nu înţeleg că credinţa e iraţională şi nici că trebuie să
ignorăm responsabilitatea de a gîndi, ci din contră, că Dumnezeu ne cere să gîndim şi apoi să alegem. El
este un Dumnezeu raţional şi care lucrează prin capacitatea noastră de a judeca; necazul e că tocmai
această capacitate de a raţiona ne este limitată. Domnul a spus: "Ci cît de sus sînt cerurile faţă de pămînt,
aşa sînt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gîndurile Mele faţă de gîndurile voastre" (Isaia 55:9). Prin
simplele noastre gînduri nu sîntem în stare să desluşim gîndurile Celui de necuprins şi de aceea sîntem
dependenţi de revelaţia divină.
Astfel putem trăi conform căii lui Dumnezeu, operînd prin credinţă, într-un mod pe care îmi place să-1
numesc Planul A, sau putem trăi după propriul plac operînd după capacitatea noastră de a raţiona, care
reprezintă un Plan B. Acesta din urmă se bazează pe tendinţa de-a gîndi cam aşa: "nu cred că-i voia lui
Dumnezeu", sau "pur şi simplu nu cred" şi atunci nu ne rămîne decît să mergem pe propria noastră cale.
Solomon ne-a îndemnat mereu să trăim după felul propus de Dumnezeu, cînd a
scris: "Nu te bizui pe înţelepciunea ta" (Planul B), ci "recunoaşte-L în toate căile tale" (Planul A) (Proverbe
3:5,6).
Forţa Planului A în viaţa ta este determinată de convingerea că întotdeauna calea lui Dumnezeu e cea bună,
precum şi de hotărîrea ta de a-1 urma. Forţa Planului B stă în cantitatea de timp şi energie pe care o
investeşti în gînduri minore ce contravin Cuvîntului Său. Tu de fapt ştii că varianta lui Dumnezeu e cea
mai bună şi încerci să trăieşti 100% prin credinţă, dar cînd începi să te laşi invadat de gînduri sau idei
lăturalnice, deja instaurezi Planul B ca pe o cale de scăpare în caz că Planul A nu funcţionează. Astfel eşti
victima acestor două planuri antagoniste, aşa cum sînt ele ilustrate în figura 9-A.
De exemplu, planul lui Dumnezeu cu privire la familie însumează o monogamie, o decizie pentru o viaţă
întreagă; însă haideţi să ne imaginăm că o soţie creştină începe să aibă următorul raţionament, "Nu ştiu
dacă o astfel de căsătorie are să meargă. Ar fi bine să-mi găsesc o slujbă ca, dacă n-o să meargă, să nu
rămîn pe drumuri". în momentul în care face această concesie Planului B, nu poate să-şi mai trăiască viaţa
cu toată inima în conformitate cu Planul A. Cu cît se gîndeşte mai mult la Planul B, cu atît mai mult se
apropie de realizarea lui.
Eu nu am un Plan B pentru propria mea căsnicie. Viaţa mea se împlineşte în jurul Joannei şi cu asta, punct.
N-am nici măcar un gînd fantezist în afara hotărîrii de a o urma pentru restul vieţii; asemenea gînduri sînt
periculoase pentru că încep să erodeze din acel 100% reprezentat de planul lui Dumnezeu
Cu cît îţi pierzi mai mult timp contemplînd asupra propriilor tale planuri de a-ţi trăi viaţa, cu atît mai puţină
energie îţi rămîne pentru a căuta către planul lui Dumnezeu. începi să pendulezi între acreditarea planului
Lui şi a te baza pe propria ta înţelegere. Iacov numea un astfel de om "nehotărît şi nestatornic în toate căile
sale" (Iacov 1:8). Cînd continui să oscilezi între Planul A al lui Dumnezeu şi Planul tău B, creşterea ta
spirituală se va opri, maturizarea în Cristos va fi blocată, iar experienţa ta zilnică de creştin va fi marcată de
deziluzie, descurajare şi eşec.
Dar de unde vin gîndurile Planului B? Există două surse principale.
în primul rînd trupul continuă să genereze gînduri şi idei pămînteşti. Trupul, firea ta, a fost obişnuită să
trăiască independentă de Dumnezeu înainte ca să devii urmaş al lui Cristos. Pe vremea aceea nu exista nici
un Plan A în viaţa ta. Trăiai rupt de Dumnezeu şi de căile Sale, obişnuit să reuşeşti în viaţă şi să
supravieţuieşti prin propriile tale puteri.
Cînd te-ai născut din nou, Dumnezeu te-a înzestrat cu o natură nouă şi ai devenit un om nou însă nimeni nu
ţi-a apăsat pe vreun buton "CLARIFICĂ", situat undeva în creier. Ai adus cu tine în noua credinţă toate
obiceiurile şi modelele de gîndire pămîntească ale Planului B. Astfel,
BĂ TALIA PENTRU CÎŞTIGAREA MINŢII 111
în timp ce noul tău sine doreşte să trăiască dependent de Dumnezeu şi să urmeze Planul A, dorinţele cărnii
continuă să sugereze urmarea Planului B de a trăi independent de Dumnezeu.
în al doilea rînd, există în lume cineva care se opune Planului A, încă din Grădina Edenului. Satana şi
demonii săi sînt mereu activi în încercarea de a-ţi distrage atenţia de la umblarea în credinţă, presărîndu-ţi
în minte gîndurile şi ideile sale. El e neobosit în încercările lui de a-ţi insufla idei negative, modele lumeşti
de gîndire ce se vor transforma în timp, producînd modele de comportament lumeşti, negative.
Esenţa bătăliei pentru cîştigarea minţii este conflictul dintre Planul A, reprezentat printr-o trăire prin
credinţă, conform voii lui Dumnezeu şi Planul B, reprezentat printr-o viaţă după voia omului, urmînd
chemările lumii, ale cărnii şi ale Diavolului. Te poţi simţi ca fiind o victimă neajutorată, prinsă în această
bătălie şi aruncată încoace şi încolo, asemeni pucului din jocul de hochei, însă eşti orice doreşti, numai
neajutorat nu. De fapt, tu eşti singurul care poate decide cine e învingătorul din fiecare hărţuială ce are loc
între cele două Planuri.
întăriturile sînt prima ţintă a luptei noastre
Natura bătăliei este prezentată clar în 2 Corinteni 10:3-5: "Măcar că trăim în firea pămîntească, totuşi nu ne
luptăm călăuziţi de firea pămîntească. Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sînt supuse firii pămînteşti, ci
sînt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice
înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gînd îl facem rob ascultării de Cristos".
Primul lucru pe care trebuie să-1 conştientizezi privitor la bătălia ce se dă pentru cîştigarea minţii este că
tărîmul pe care se dă nu e cel al ingeniozităţii sau abilităţii umane. Nu poţi fi mai şmecher şi mai puternic
decît diavolul sau decît propria ta fire pămînească, de unul singur. Armele trebuie să-ţi fie "puternice,
întărite de Dumnezeu", dacă vrei să învingi într-o asfel de luptă.
Ţintele principale ce trebuie distruse sînt "întăriturile" minţii. Aceste fortăreţe sau întă rituri sînt de fapt
modele negative de gîndire întipărite în minţile noastre fie prin repetiţe, fie prin experienţe traumatizante ce
au avut loc cîndva. Dar cum de apar astfel de întărituri? De obicei, ele au ca rezultat un anumit număr de
paşi subtili care ne îndepărtează de Dumnezeu, de planul Său şi ne împotmolesc într-un comportament tipic
pentru Planul B.
Stimuli exteriori
Ai fost destinat să trăieşti în armonie cu Dumnezeu şi să împlin eşti lucrarea pentru care ai fost chemat,
însă te-ai născut viu din punct de vedere fizic
şi mort spiritual, într-o lume ostilă (Efeseni 2:1,2). înainte de-a veni la Cristos, toţi stimulii la care
răspundeai veneau din acest mediu înconjurător ostil. Fiecare zi trăită în acest mediu ţi-a influenţat viaţa şi
te-a constrîns să i te conformezi.
Stimularea venită din partea lumii la care erai expus era concisă şi predominantă în acelaşi timp.
Stimularea concisă include evenimente individuale, locuri, situaţii şi întîlniri pe care le-ai trăit.
Esenţa tuturor ispitelor stă în invitaţia de a trăi
independent de Dumnezeu precum şi în aceea de a-ţi împlini nevoile legitime în lume, în firea
pămîntească şi, în ultimă analiză, în persoana Diavolului şi nu a lui Cristos.
Ai fost influenţat de cărţile pe care le-ai citit, de filmele pe care le-ai văzut, de muzica pe care ai ascultat-o
şi de experienţele traumatizante la care ai participat sau ai fost martor, cum ar fi un accident de maşină sau
un deces în familie. Ai găsit pînă la urmă o cale (care ar putea sau nu ar putea fi calea lui Dumnezeu) de a
trece peste toate aceste experienţe şi de-a rezolva implicaţiile produse de ele.
Stimularea predominantă constă într-o expunere pe termen lung la efectele mediului, cum ar fi influenţa
familiei, a prietenilor, a vecinilor, a profesorilor şi a serviciului. Dacă ai crescut separat de Dumnezeu şi ai
fost crescut într-un mediu necreştin, ţi-ai dezvoltat o filozofie despre cum să supravieţuieşti, cum să te
descurci şi să reuşeşti în această lume, fără ajutorul lui Dumnezeu.
Cînd ai devenit creştin, păcatele ţi-au fost spălate, însă predispoziţia de a gîhdi şi de a acţiona într-un
anume mod, dezvoltat ca urmare a adaptării la mediu, ţi-a rămas întipărită în firea pămîntească. De fapt,
poţi deveni un credincios născut din nou şi să continui să trăieşti pe baza celor dezvoltate într-un stil de
viaţă independent de Dumnezeu. Iată de ce, Pavel accentuează nevoia de fi schimbaţi prin înnoirea minţilor
noastre (Romani 12:2).
Ispită
Ori de cîte ori eşti stimulat să te aliniezi Planului B în loc să te conformezi Planului A propus de
Dumnezeu, ai de a face cu problema ispitei. Esenţa tuturor ispitelor stă în tentaţia de a trăi independent de
Dumnezeu, precum şi în aceea de a-ţi împlini nevoile legitime în lume, în firea pămîntească şi în ultimă
analiză, în persoana Diavolului, şi nu a lui Cristos. Aici se dă marea luptă, iar Satana ştie pe care buton să
apese pentru ca, prin ispită, să te îndepărteze de Cristos. El ţi-a studiat ani de zile
BĂTĂLIA PENTRU CtŞTIGAREA MINŢII 113
comportamentul, îţi cunoaşte părţile vulnerabile şi chiar acolo te va ataca. Ispitele vor fi unice, clar
destinate pentru aria ta de vulnerabilitate.
Analiză şi alegere
în momentul în care eşti tentat să-ţi împlineşti nevoia în lume, în loc să o împlineşti în Cristos, te afli în
pragul unei decizii. Dacă nu te hotărăşti pe loc să-ţi faci gîndul "rob ascultării de Cristos" (2 Corinteni
10:5), vei începe să-1 consideri ca pe o posibilă opţiune; iar dacă începi să-1 plimbi prin minte, emoţiile îţi
vor fi afectate şi ideea de-a tînji după împlinirea respectivei ispite creşte.
Am găsit nişte benzi desenate drăguţe ce ilustrează consecinţele serioase care decurg din faptul de-a da
atenţie unei ispite, în loc de-a o desconsidera pe loc. Cathy se preocupă serios de cura ei de slăbire.
Observaţi cum gîndurile ei necenzurate care apar în fiecare secvenţă, o vor tîrî în direcţia împlinirii ispitei
asemeni unui mărfar fără frîne:
Scena 1: Mă duc să mă plimb cu maşina, dar n-o să trec pe la nici o
alimentara.
Scena 2: De fapt, o să trec, dar n-o să intru.
Scena 3: Voi intra în magazin, dar voi ocoli raionul de dulciuri,
unde se vînd napolitane cu ciocolată.
Scena 4: Mă voi uita la ele, dar nu le voi lua în mînă.
Scena 5: Le voi lua în mînă, dar n-o să le cumpăr.
Scena 6: O să le cumpăr, dar nu le deschid.
Scena 7: Le deschid, dar nu le miros.
Scena 8: Le miros, dar nu le gust.
Scena 9: Le gust, dar nu le mănînc.
Scena 10: Mănînc, mănînc, mănînc, mănînc!
Scriptura ne învaţă că Dumnezeu a găsit o cale de a ne scăpa din orice ispită (1 Corinteni 10:13). Dar, aşa
cum vedem din păţania lui Cathy, scăparea se află în prima scenă, chiar la început. De fapt, Cathy a pierdut
lupta în momentul în care a decis să treacă pe acolo. Dacă nu stăpîneşti ispita chiar din prima secundă, rişti
să-i permiţi ei să pună stăpînire pe tine. Puţini sînt acei creştini care se pot întoarce cu 180 de grade, după
ce au funcţionat conform planului B.
De exemplu, un bărbat vede o poză pornografică şi este ispitit. în acel moment are ocazia de a reacţiona cu
un răspuns ca acesta, "Relaţia mea cu păcatul a luat sfîrşit; n-am de gînd să cedez ispitei, fapt pentru care
voi transforma acest gînd "în rob ascultării de Cristos". N-o să mă mai uit la poza aceea şi nici n-am să mă
mai gîndesc la ea". în acel moment se desprinde de imaginea respectivă şi scapă de ispită.
1 14 BIRUINŢĂ ASUPRA ÎNTUNERICULUI
Dacă însă ezită în acest punct, continuă să privească şi începe să dezvolte fantezii referitoare la respectiva
poză, va desclaşa o alunecare mentală de teren, ce va produce o reacţie fizică greu de oprit. El trebuie să
stopeze acel gînd ispititor încă din prima scenă, altfel va deveni prizonierul acelui gînd.
Obicei, acţiune si fortăreaţă
'li I
Cînd luarea în considerare a unei ispite a declanşat o reacţie emoţională ce a dus la alegerea unui Plan B,
vei acţiona în virtutea acelei alegeri, comportîndu-te corespunzător. S-ar putea ca alegerea făcută să te irite
şi să pretinzi că nu eşti responsabil pentru acţiunile tale, însă, în această ipostază, eşti perfect responsabil
pentru că n-ai "făcut rob" gîndul ispititor, în chiar momentul apariţiei lui pe scena minţii tale.
Cei care studiază comportamentul uman ne spun că dacă un om continuă să repete timp de şase săptămîni
un anume lucru, acesta devine automat obicei. Dacă îţi exersezi respectivul obicei îndeajuns de mult, se va
transforma într-o fortăreaţă, într-o întăritură, cum o numeşte Biblia. Cîtă vreme o astfel de fortăreaţă a
minţii ţi se fixează în gîndire, practic, capacitatea ta de-a alege să acţionezi contrar modelului respectiv,
este practic inexistentă.
La fel ca un stimul al mediului înconjurător, o fortăreaţă a minţii poate fi rezultatul unei întîmplări
reprevăzute, sau a unei atmosfere de mai lungă durată. De exemplu, o femeie intră într-o puternică depresie
ori de cîte ori aude sunetul unei sirene. Se constată că în urmă cu 20 de ani fusese violată, în timp ce
undeva în depărtare se auzea sunetul unei sirene, în săptămînile şi lunile ce au urmat violului, sunetul
sirenei declanşa automat amintiri traumatizante. în loc să pună capăt conflictului interior, ea îşi adînceşte în
minte tragedia, deschizînd cicatrice emoţionale şi închizîndu-se într-un model de gîndire pe care nu îl poate
depăşi. Aceasta este o aşa numită, fortăreaţă.
Alte fortăreţe sînt rezultatul unor modele şi mecanisme constante de gîndire, de mai lungă durată. Să ne
imaginăm, de exemplu, trei băieţi de vîrste diferite, respectiv 18,13 şi 9 ani, al căror tată devine alcoolic.
Cînd tatăl vine seara beat şi pus pe harţă, băiatul cel mare e destul de puternic să-şi apere dreptul şi chiar să
spună: "Auzi şefule, dacă pui mîna pe mine, ai încurcat-o".
Mijlociul nu poate face faţă fizic tatălui, aşa că devine împăciuitorul clasic, care încearcă mereu să-1
liniştească, spunînd: "Salut, taţi. Te simţi bine? Să-ţi aduc ceva anume, vrei să chem pe cineva?"
Cel mic e de-a dreptul speriat de moarte şi cînd tatăl vine acasă, fuge din calea lui şi se închide în baie, ori
se bagă sub pat. Se ţine departe şi evită orice conflict.
BĂTĂLIA PENTRUCiŞTIGAREA MINŢII 115
Pe măsură ce aceşti băieţi continuă să dezvolte reacţii defensive faţă de tatăl lor beţiv, îşi formează anumite
modele de comportament. După zece ani, cînd vor fi din nou puşi în faţa unor situaţii defensive, cum
credeţi că vor reacţiona? Cel mare se va lupta, mijlociul va încerca un compromis; iar cel mic va fugi,
pentru că acesta este felul în care au învăţaţi să facă faţă unor situaţii ostile. Reacţiile şi modelele de gîndire
adînc întipărite în minţile lor s-au transformat în nişte fortăreţe.
Ostilitatea este şi ea o fortăreaţă. Planul A, creat de Dumnezeu, dezvoltă modul şi cunoştinţa de a-i iubi pe
vrăjmaşi, de a te ruga pentru ei şi de a întoarce obrazul celălalt. Dacă într-o anume situaţie delicată nu poţi
să nu fii certăreţ şi cu gura mare, este pentru că aşa ai fost obişnuit, iar reacţia, conformă cu Planul B, este
aidoma unei fortăreţe înconjurată de ziduri puternice.
Un bastion este şi sentimentul de inferioritate. Planul A îţi spune că eşti un copil al lui Dumnezeu, un sfînt,
care nu e inferior nimănui. Dacă te fereşti de oameni în mod constant, datorită sentimentelor de
inferioritate, acest lucru se întîmplă pentru că, în timp, lumea, lumescul din tine şi diavolul, ţi-au sculptat
un Plan negativ B în minte.
Manipularea este şi ea o fortăreaţă. Simţi cumva că trebuie să-i controlezi pe cei din jur şi să stăpîneşti
orice situaţie? îţi este aproape imposibil să laşi o problemă în grija lui Dumnezeu şi să nu-ţi mai faci griji
pentru ea? Cîndva, în trecut, în tine s-a dezvoltat un stil de a stăpîni, care acum a ajuns să te stăpînească.
Este o fortăreaţă şi aceasta.
Acelaşi lucru se întîmplă cu homosexualitatea. în ochii lui Dumnezeu, cuvîntul homosexual nici nu există;
El ne-a creat bărbaţi şi femei. Comportamentul homosexual are de a face cu experienţe sexuale negative
din trecut sau cu anumite tipuri de raportare faţă de părinţi. Asemenea experienţe îi determină pe anumiţi
indivizi să înceapă să se îndoiască de propria lor sexualitate şi să creadă o minciună referitoare la
identitatea lor.
Anorexia şi bulimia sînt şi ele fortăreţe. Iată o femeie de 48 de kilograme privindu-se în oglindă, convinsă
că e grasă. Aţi pomenit vreodată o păcăleală mai mare? Această femeie este victima unui model negativ de
gîndire cu privire la ea însăşi, model ce i-a fost înşurubat în minte şi care a ajuns să îi controleze orice
activitate referitoare la trupul ei şi la o dietă adecvată.
Orice reflex al genunchiului ce îţi regizează gîndirea şi te face să acţionezi într-un mod negativ tipic
Planului B, se constituie într-o fortăreaţă a minţii. Orice gînduri sau acţiuni negative incontrolabile se nasc
dintr-o fortăreaţă. Cîndva în trecut, conştient sau nu, ţi-ai format un tipar de gîndire şi comportament care
acum te controlează. Nu-ţi imagina că îmbrăcînd acum armura lui Dumnezeu e de ajuns pentru a pune
punct dilemelor. Fortăreţele sînt deja fortificate şi înconjurate de tranşee.
Dacă vrei să cîştigi bătălia minţii, ai nevoie de o strategie
Dacă fortăreţele din mintea ta sînt rezultatul unor condiţionări exterioare, atunci poţi scăpa de aceste
condiţionări doar printr-o înnoire a minţii. Tot ce a fost învăţat poate fi dezvăţat; în mod clar aceasta este şi
calea majoră de înnoire pe care o propune Noul Testament. Prin studierea Cuvîntului lui Dumnezeu, a
Scripturii, şi printr-o ucenicie personală, ai şansa de a nu te mai conforma chipului lumii acesteia şi de a
trăi experienţa de transformare prin înnoirea minţii (Romani 12:2).
Dacă experienţele tale anterioare au fost devastatoare din punct de vedere spiritual şi emoţional, anumite
activităţi cu caracter social, sau grupuri de ajutor — cum ar fi cel al adulţilor care au avut părinţi beţivi în
copilărie — vor contribui la schimbare. Cîtă vreme aceste fortăreţe sînt formate din gînduri crescute
împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu (2 Corinteni 10:5), a începe să-1 cunoşti pe El ca pe un Tată iubitor şi
să recunoşti în tine un copil al Său, reprezintă un punct bun de plecare.
în mintea ta se produc multe procese de transformare ce se datorează şi reziduurilor rezultate dintr-un fond
exterior negativ; astfel, nu întîmpini probleme doar în relaţia cu lumea şi cu propriul tău eu, ci şi în relaţia
cu diavolul, care continuă să urzească planuri de a-ţi invada mintea cu gînduri ce se opun planului lui
Dumnezeu în ceea ce te priveşte.
Observaţi cum foloseşte Pavel termenul ce desemnează cuvîntul "gînduri" (noema), în 2 Corinteni, în
relaţie cu activitatea diavolului. Am văzut deja în 2 Corinteni 10:5: "Orice gînd [noema] îl facem rob
ascultării de Cristos". De ce oare trebuie înrobite astfel de gînduri? Pentru că ele sînt gîndurile duşmanului.
în 2 Corinteni 3:14 şi 4:3,4, Pavel ne dezvăluie că Satana este reponsabil pentru împietrirea şi orbirea
noastră spirituală ce ne caracterizau cînd încă nu eram credincioşi: "Dar ei au rămas greoi la minte
[noema]", sau "a căror minte [noema] necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia". în 2
Corinteni 11:3 şi 2:10,11, Pavel afirmă că Satana încearcă să-i înşele şi să-i despartă pe credincioşi: "Dar
mă tem că, după cum şarpele a amăgit-o pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gîndurile [noema] voastre să nu
se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Cristos", sau, "să nu lăsăm pe Satana să aibă un cîştig
de la noi; căci nu sîntem în neştiinţă [noema] despre planurile lui".
Dacă Satana îţi poate planta un gînd în minte (şi
cu siguranţă poate),
atunci pentru el nu e mare lucru să te facă să crezi că, de fapt, e propria ta idee.
Strategia lui Satana este să-ţi introducă în minte gîndurile şi ideile lui, înşelîndu-te şi făcîndu-te să crezi că
sînt ale tale. Acest lucru 1-a păţit şi
regele David. Satana 1-a "aţîţat pe David să facă numărătoarea lui Israel (1 Cronici 21:1)", care era un
lucru interzis de Dumnezeu. Să fi trecut oare Satana într-o zi pe la David să-i spună, "aş vrea să faci un
recensămînt în armata lui Israel"? Mă îndoiesc. David era un om al lui Dumnezeu, care nu l-ar fi ascultat
pe diavol, dar dacă Satana i-a strecurat ideea în minte la persoana întîia singular? Dacă gîndul i-a apărut
regelui în următoarea formă: "Ar cam trebui să ştiu de ce efective dispunem; cred că voi face o
numărătoare a trupelor".
Dacă Satana îţi poate planta un gînd în minte — şi cu siguranţă poate — atunci pentru el nu e mare lucru să
te facă să crezi că, de fapt, e propria ta idee. Dacă ai şti că e vorba despre Satana, ai respinge pe loc acel
gînd, nu-i aşa? Cînd însă reuşeşte să-ţi inoculeze propriile lui sugestii ca fiind ideea ta, e mult mai uşor să
le accepţi. Aceasta e viclenia iniţială.
Nu cred că Iuda şi-a conştientizat faptul că trădarea lui Isus a fost ideea Satanei (Ioan 13:2). Ideea a apărut
probabil ca o formă de a-1 îmboldi pe Isus să facă ceva pentru a izbăvi pe Israel de sub dominaţia romană.
La fel ar fi crezut şi Anania şi Safira că a fost ideea lor de a păstra ceva deoparte din darul lor, încercînd să-
i convingă pe cei din jur să creadă că au dat totul. Dacă şi-ar fi dat seama că e mîna Satanei, poate n-ar fi
făcut ce au făcut (Fapte 5:1-3).
Unul dintre studenţii mei de la Talbot a venit într-o zi cu Tina la mine, să-i dau un sfat. Ea trecea prin mari
încercări emoţionale ce rezultau dintr-un trecut de neimaginat. Ca şi copil şi adolescent fusese martora unor
sacrificii şi ritualuri satanice, fusese violată de mai multe ori de tatăl, de fratele şi de prietenul fratelui ei, şi
şi-a văzut căţeluşul sacrificat şi adus ca jertfă pe altarul Satanei.
Metoda ei de-a scăpa de trecut a fost adîncirea în domeniul psihologiei. Şi-a luat licenţa, se pregătea pentru
doctorat, dar viaţa îi era întoarsă pe dos.
I-am spus Tinei că Isus Cristos ar putea-o elibera dacă şi-ar închina viaţa lui. "Ai dori să iei o hotărîre
pentru Cristos?", am întrebat-o în final.
A scuturat din cap spunînd: "Poate altă dată". în timp ce-i ascultam povestea am devenit suspicios şi am
început să mă întreb oare ce îi trecea de fapt prin cap. "Tina, auzi cumva voci care-ţi spun că dacă faci asta,
vei muri?"
"Da", răspunse Tina, cu o figură plină de uimire.
"Ţi se spune o minciună şi Satana este tatăl minciunilor". Am continuat să-i împărtăşesc din Cuvîntul lui
Dumnezeu şi cam după zece minute, şi-a dăruit inima lui Isus.
Dacă Satana te poate face să crezi o minciună, îţi va controla viaţa. Dacă eziţi să-ţi înrobeşti gîndurile lui
Cristos, şi începi să crezi în şoaptele celui rău, acesta va stăpîni asupra ta.
Spune-i minciunii pe nume şi vei cîştiga lupta
Forţa Satanei este minciuna. Isus a spus: "Diavolul... nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de
cîte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunilor" (Ioan 8:44). El nu
are nici o putere asupra ta, decît arunci cînd încetezi să-ţi faci gîndul rob lui Cristos, dîndu-i astfel
posibilitatea să te înşele şi să te facă să-i crezi minciunile.
Nu putem face decît speculaţii despre ce cantitate de înşelătorie bînruie astăzi printre creştini, iar în munca
pe care o fac, aduc mereu în prim plan acest lucru. Mulţi creştini cu care stau de vorbă îmi spun că aud
voci, dar se tem să spună cuiva acest lucru, de frică să nu fie luaţi drept nebuni. Cei mai mulţi afirmă că
toate aceste "dificultăţi" mentale le afectează clar modul de închinare şi rareori îşi dau seama că aceste
încercări de distragere reflectă de fapt bătălia care se dă pentru cîştigarea minţii lor, deşi apostolul Pavel
atrage clar atenţia: "Dar Duhul spune lămurit că, în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să
se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor" (1 Timotei 4:1).
De vreme ce principala armă a Diavolului este minciuna, arma ta împotriva lui trebuie să fie adevărul. A-l
înfrunta pe Diavol, nu e o problemă de forţă, ci o problemă de adevăr. Cînd pui faţă-n faţă minciuna
Satanei şi adevărul lui Dumnezeu, puterea răului se frînge; de aceea a spus Isus: "Veţi cunoaşte adevărul şi
adevărul vă va face slobozi" (Ioan 8:32). Şi tot de aceea s-a rugat El cum s-a rugat: "Nu Te rog să-i iei din
lume, ci să-i păzeşti de cel rău... Sfinţeşte-i prin adevărul Tău; Cuvîntul Tău este adevărul" (Ioan 17:15,17).
Tot astfel, Pavel sugerează ca prima piesă din armura creştinului împotriva vicleniilor Satanei să fie
centura adevărului (Efeseni 6:14). Minciuna celui rău nu poate sta în preajma adevărului, la fel cum
întunericul nopţii nu mai poate sta în faţa răsăritului.
Care e partea ta în această bătălie? în primul rînd, trebuie să te transformi, prin înnoirea minţii (Romani
12:2). Cum să-ţi înnoieşti deci mintea? Umplînd-o cu Cuvîntul lui Dumnezeu. Dacă vrei să ieşi învigător
din bătălie, trebuie să "laşi ca pacea lui Cristos să stăpînească în inima ta" (Coloseni 3:15) şi "cuvîntul lui
Cristos să locuiască din belşug în tine în toată înţelepciunea" (Coloseni 3:16). Pe măsură ce-ţi vei umple
depozitul minţii cu adevărul lui Dumnezeu, te vei antrena suficient ca să recunoşti şi să înrobeşti orice
minciună.
în al doilea rînd, Petru ne îndeamnă să ne pregătim minţile pentru acţiune (1 Petru 1:13). Lăsaţi orice
fantezie inutilă, pentru că e periculos să te imaginezi pe tine însuţi făcînd lucruri pe care nu le-ai făcut
vreodată, îţi vei pierde contactul cu realitatea. Dar dacă te imaginezi slujind
adevărului, te poţi motiva către o trăire fructuoasă, ce se poate înfăptui cînd începi să şi faci lucrurile pe
care le gîndeşti.
în al treilea rînd fă-ţi fiecare gînd rob ascultării de Cristos (2 Corinteni 10:5). Pune-ţi praguri, limite, şi
urmează-ţi primul gînd bun care-ţi trece prin minte; cîntăreşte-1 în lumina adevărului şi nu lăsa loc
minciunii.
în al patrulea rînd, întoarce-te spre Dumnezeu. Cînd îţi este ameninţată hotărîrea de a urma Planul A şi cînd
încep să te ademenească gînduri lumeşti, trupeşti şi diavoleşti, adu cererile tale înaintea lui Dumnezeu, în
rugăciune (Filipeni 4:6). Făcînd aceasta, îl cinsteşti pe Dumnezeu şi îţi aliniezi gîndurile la adevărul Său.
Dedublarea mentală va lua sfîrşit, "şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, îţi va păzi inima şi
gîndurile în Cristos Isus" (v.7).
Iată un minunat exemplu despre ce se poate întîmpla cu un creştin, cînd fortăreţele minţii lui sînt cucerite
de adevărul lui Dumnezeu.
Jeannie este o tînără frumoasă şi talentată, care are cam 25 de ani. Este de 13 ani o creştină activă, cîntă
într-o formaţie profesionistă, scrie muzică, conduce cîntările din biserica ei şi se ocupă de un grup care
studiază Biblia.
De curînd Jeannie a luat parte la una din conferinţele mele; o vedeam zîmbind din locul ei, dar habar n-
aveam că suferea de bulimie (boală mentală caracterizată printr-o foame continuă, patologică/ n.tr.) şi că se
afla sub robia fricii şi a foamei de mai bine de 11 ani. Cînd se afla singură acasă, cădea de obicei, timp de
ore în şir, victimă a minciunilor diavolului despre mîncare, despre înfăţişarea ei şi propria ei valoare. Cînd
soţul era plecat, îi era aşa de frică, încît dormea îmbrăcată pe canapeaua din hol şi cu toate luminile aprinse.
A urmat multe şedinţe de sfătuire, fără nici un succes; în tot acest timp a fost convinsă că ideea de-a vomita
înainte de a merge la culcare, se baza pe traume ale copilăriei.
în timp ce vorbeam despre distrugerea fortăreţelor minţii, mi s-a întîmplat să mă uit la Jeannie, fără
intenţie, şi am spus, "Fiecare persoană pe care o cunosc şi despre care ştiu că are o problemă serioasă cu
mîncarea, este victima unei fortăreţe construită pe minciunile Satanei".
"N-ai idee ce impact a avut asupra mea acea frază", mi-a spus Jeannie a doua zi. "M-am luptat ani de zile
cu problema asta, ca deodată să înţeleg că adevăratul duşman nu eram eu, ci Satana. Acesta a fost cel mai
grăitor adevăr pe care l-am auzit vreodată; parcă fusesem oarbă timp de 11 ani şi deodată am văzut o
lumină. Am plîns tot drumul spre casă, iar aseară, cînd vechile gînduri îmi dădeau tîrcoale, le-am respins,
în numele adevărului; iar prima dată după mulţi ani m-am dus la culcare fără să fi vomitat".
Două săptămîni mai tîrziu, Jeannie mi-a trimis următoarea scrisoare:
Dragă dr. Anderson
Nici nu pot să-ţi spun ce lucruri minunate a făcut Domnul prin adevărul pe care l-ai împărtăşit cu mine în timpul
conferinţei. Relaţia mea cu El s-a schimbat radical; acum sînt conştientă de existenţa duşmanului şi de biruinţa pe care
o am asupra lui în Cristos, iar mulţumirea pentru că am un Mîntuitor plin de har este reală. Nu mai pot asculta cîntări
despre El fără să plîng şi de abia pot să-i mai conduc pe alţii în cîntare fără să plîng de bucurie. Adevărul m-a făcut
liberă în umblarea mea în Cristos. Citirea Scripturii, lucru greoi altădată, a devenit o plăcere şi o bucurie. Cînd soţul
meu e plecat, pot dormi singură fără nici o problemă. Pot sta toată ziua în bucătăria plină de mîncare fără să mă mai
tenteze ceva. Cînd apare totuşi ispita, o îndepărtez imediat cu adevărul.
Pentru prima dată în viaţa mea simt că am cu adevărat o relaţie cu Domnul şi aceasta nu mai este produsul cuvintelor
pastorului, sau o încercare de a-i imita pe alţi creştini, ci sînt eu însămi! încep să înţeleg cît de mare este puterea
Duhului Sfînt şi cît de neputincioasă sînt fără rugăciune. Cred că sînt destule.
îţi mulţumesc pentru că mi-ai adus acest mesaj plin de puterea şi de adevărul Domnului.
Cu drag în Cristos, Jeannie
Dacă cumva crezi că experienţa lui Jeannie, de descoperire a libertăţii în Cristos, este unică, te înşeli.
Biruinţa în lupta pentru cîştigarea minţii este moştenirea incontestabilă a oricui este în Cristos.
10
DACĂ VREI SĂ FII CINSTIT, TREBUIE SĂ VEZI REALITATEA

A m întîlnit-o pe Daisy chiar după ce terminasem seminarul şi lucram iiîn cadrul colegiului unei biserici
foarte numeroase. Avea 26 de ani, terminase şi ea facultatea, avînd posibilitatea să predea, însă arăta ca un
produs al anilor 60, adică tipic "flower power". Purta blugi zdrenţăroşi, umbla desculţă şi avea o Biblie
foarte uzată.
Daisy era tare săritoare în biserică şi lua parte la un studiu biblic cu femeile, ce avea loc în cadrul bisericii.
Căutase de multe ori ajutor în multe probleme, cerînd sfaturi de la lidera grupului. Cînd însă aceasta a aflat
că Daisy fusese internată de trei ori în ultimii cinci ani pentru schizofrenie paranoică, s-a simţit total
nepotrivită pentru a o sfătui, aşa că m-a rugat să mă ocup, dacă pot, de Daisy. Deşi nu aveam o pregătire
teoretică pentru astfel de şedinţe de sfătuire, am acceptat să stau de vorbă cu ea.
Cînd mi-a spus povestea ei, i-a venit greu să-şi amintească anumite detalii din ultimii ani. Am încercat să-i
fac nişte simple teste psihologice, însă nu a făcut faţă. Pe măsură ce ne apropiam de încheierea întîlnirii
noastre, mă simţeam tot mai frustrat pentru că nu aveam nici un fir pe care să merg şi nu ştiam cum să o
ajut.
I-am spus, "Aş dori să te mai întîlnesc, dar pînă atunci, te rog să te supui autorităţii acestei biserici".
Cum am spus asta, Daisy a sărit în picioare şi a luat-o spre uşă. "Trebuie să plec imediat de aici", pufni ea.
Am urmat-o în mod instinctiv. "Daisy, este Isus, Domnul tău?"
S-a întors brusc în faţa uşii şi a mîrîit cu dinţii strînşi, "întreabă-1 tu pe Isus cine e domnul meu". Apoi a
ieşit"ca o furtună.
Am urmat-o pînă jos în hol, continuînd s-o întreb dacă Isus era Domnul vieţii ei, dar de fiecare dată îmi
spunea să-1 întreb eu. Pînă la urmă am reuşit să o opresc şi să o întreb serios, "Daisy, este Isus, Domnul
tău?"
De dată aceasta s-a întors către mine cu expresia feţei complet schimbată şi mi-a spus apăsat, "Da".
"Atunci putem să ne întoarcem în birou şi să discutăm despre asta?", am întrebat eu, neştiind prea bine
despre ce vom discuta de fapt.
"Sigur", mi-a răspuns.
Cînd am ajuns din nou în birou, i-am spus, "Daisy, ştii că în mintea ta se dă o luptă? A înclinat din cap
afirmativ. "Ţi-a mai vorbit cineva înainte despre acest lucru?"
"Nimeni din cei cu care am vorbit, n-a amintit acest lucru. Fie că nu ştiau ce se întîmplă înlăuntrul meu, fie
că le era teamă să afle", îmi mărturisi ea.
"Ei bine, am de gînd să vorbim despre asta, şi mai ales să vedem ce putem face. Vrei să mă ajuţi la acest
lucru?" A fost de acord.
Am început să ne întîlnim săptămînal. Am presupus că problemele ei sufleteşti erau fie rezultatul unui eşec
moral din viaţa ei, fie rezultatul implicării în ocultism. Am început deci să o chestionez privitor la
moralitate şi nu am descoperit nici o fisură, apoi am întrebat-o dacă fusese implicată vreodată în ocultism.
Nici măcar nu citise vreo carte pe tema aceasta. în tot acest timp îmi storceam mintea, încercînd să aflu
care este sursa conflictului spiritual ce se vădea atît de evident şi serios.
Astfel, într-o zi am început să vorbim de familia ei. Mi-a descris cum, tatăl ei, un cunoscut medic pediatru,
divorţase de mama ei şi fugise cu o soră medicală. Mama lui Daisy, precum şi ceilalţi membri ai familiei
şi-au dat frîu liber mîniei şi indignării, dar Daisy, singura creştină din familie, a simţit că trebuie să fie o
bună mărturie pentru ceilalţi, aşa că a adoptat poziţia fiicei iubitoare si dornică de iertare, şi a continuat să
nu spună nimic, în vreme ce emoţiile îi făceau sufletul bucăţi.
"Hai să discutăm despre tatăl tău", i-am propus eu.
"N-am de gînd să discut despre acest subiect", izbucni ea. "Dacă începi să vorbeşti despre tata, am plecat
de aici".
"Ia stai puţin, Daisy. Dacă nu eşti în stare să vorbeşti despre el aici, unde o vei face? Dacă nu îţi pui serios
aceste probleme emoţionale aici, unde şi cu cine o vei face?"
Am descoperit în Scriptură două pasaje, care aruncă o lumină nouă asupra problemelor interioare ale fetei.
Primul se află în Efeseni 4:26,27: "Mîniaţi-vă şi nu păcătuiţi. Să nu apună soarele peste mînia voastră, şi să
nu daţi prilej diavolului". Mînia nerezolvată a lui Daisy faţă de tatăl ei, nu a fost niciodată mărturisită şi,
cum îşi reprimase mînia, în loc să o rezolve, îi oferise diavolului o ocazie, "un prilej", cu alte cuvinte — un
loc în viaţa ei.
Al doilea pasaj se află în 1 Petru 5:7,8: "Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi
îngrijeşte de voi. Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă tîrcoale ca un leu care
răcneşte şi caută pe cine să înghită". în loc să-şi arunce asupra Domnului toate neliniştile cu privire la tatăl
ei, Daisy a încercat să fie spirituală, tăinuindu-le. Neîncredinţînd lui Dumnezeu toată zbaterea ei interioară,
a devenit o pradă uşoară pentru diavol.
DACĂ VREI SĂ HI CINSTIT, TREBUIESĂ VEZI REALITATEA 123
Daisy a început să privească mult mai realist simţămintele ei nerezolvate cu privire la tatăl ei şi a început să
se gîndească la ideea iertării, care era de fapt miezul problemei. în cîteva luni, această tînără abandonată de
psihiatri, a făcut progrese uimitoare şi pînă la urmă a ajuns să se implice în lucrarea cu copiii din biserica
respectivă.
Emoţiile sînt rezultatul propriilor tale pecepţii
Emoţiile joacă un rol determinant în procesul de înnoire a minţii. într-un sens mai general, ele sînt produsul
procesului tău de gîndire. Dacă nu gîndeşti corect, dacă mintea nu îţi este înnoită, dacă nu îl percepi în mod
clar pe Dumnezeu şi Cuvîntul Său, acest lucru se va vedea în propria ta viaţă emoţională. Şi dacă începi să
nu-ţi mai recunoşti aceste emoţii, vei deveni o ţintă mişcătoare pentru Satana, întocmai ca Daisy.
Unul dintre cele mai bune exemple din Scriptură, referitoare la relaţia dintre percepţii şi emoţii, se găseşte
în Plîngerile lui Ieremia, capitolul 3. Observaţi expresia de disperare a lui Ieremia cînd are impresia greşită
că Dumnezeu e împotriva lui şi că tot El e cauza năpastei abătută asupra lui: "Eu sînt omul care a văzut
suferinţa sub nuiaua urgiei Lui. El m-a dus, m-a mînat în întuneric şi nu în lumină. Numai împotriva mea
îşi întinde si întoarce mîna, toată ziua. Mi-a prăpădit carnea şi pielea, şi mi-a zdrobit oasele. A făcut zid
împrejurul meu, şi m-a înconjurat cu otravă şi durere. Mă aşază în întuneric, ca pe cei morţi pentru
totdeauna" (v.1-6).
Ascultaţi sentimentele lui de amăgire şi teamă: "M-a înconjurat cu un zid ca să nu ies; m-a pus în lanţuri
grele. Să tot strig şi să tot cer ajutor, căci El tot nu-mi primeşte rugăciunea. Mi-a astupat calea cu pietre
cioplite, şi mi-a strîmbat cărările. Mă pîndeşte ca un urs şi ca un leu într-un loc ascuns. Mi-a abătut căile şi
apoi s-a aruncat pe mine şi m-a pustiit. Şi am zis: 'S-a dus puterea mea de viaţă şi nu mai am nici o nădejde
în Domnul'" (v.7-11,18).
Dacă speranţa ţi-ar fi în Dumnezeu şi cuvintele de mai sus ar fi o corectă portretizare a Lui, nu-i aşa că te-
ai simţi cam bulversat? Care era de fapt problema lui Ieremia? Percepţia lui despre Dumnezeu era departe
de a fi reală. Nu El este cauza mîhnirii lui Ieremia. Nu Dumnezeu 1-a făcut să umble în întuneric.
Dumnezeu nu e o fiară ciudată care abia aşteaptă să-i înghită pe oameni; ca urmare, Ieremia nu gîndea
corect, nu percepea clar realitatea şi nu interpreta corect circumstanţele, aşa că nu avea cum să simtă corect
şi nici să reacţioneze normal.
Dar apoi, în mod surprinzător, Ieremia a început să cînte într-o gamă diferită: "'Gîndeşte-Te la necazul şi
suferinţa mea, la pelin şi la otravă!' Cînd îşi aduce aminte sufletul meu de ele, este mîhnit în mine. Iată ce
mai gîndesc în inima mea şi iată ce mă face să trag nădejde: Bunătăţile Domnului nu s-au sfîrşit, îndurările
Lui nu sînt la capăt, ci se înnoiesc în
fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atît de mare! 'Domnul este partea mea de moştenire', zice sufletul
meu; de aceea nădăjduiesc în El" (v. 19-24).
Ce răstunare de situaţie! S-a schimbat oare Dumnezeu? S-a schimbat situaţia în care se afla Ieremia? Nu,
doar percepţia sa privitoare la Dumnezeu s-a schimbat şi, ca urmare, s-au schimbat şi sentimentele lui.
Nu eşti influenţat atît de mediul înconjurător, cît eşti influenţat de percepţia ta asupra mediului în care
trăieşti. Nu evenimentele vieţii îţi determină existenţa, ci Dumnezeu face acest lucru, iar propria ta
interpretare asupra acestor evenimente ale vieţii demonstrează cît de bine faci faţă presiunilor vieţii. Sîntem
ispitiţi să spunem: "Mă enervează groaznic", sau "Nu am fost nervos pînă nu a apărut ea". E ca şi cum ai
spune, "Nu-mi pot controla emoţiile şi voinţa". In realitate, nu avem prea multă stăpînire de sine asupra
emoţiilor noastre, în schimb avem control asupra gîndurilor, ele fiind cele care ne determină simţurile şi
reacţiile. Iată de ce este atît de important să îţi umpli mintea cu cunoaşterea şi Cuvîntul lui Dumnezeu.
Trebuie să vezi lumea din perspectiva Lui şi să reacţionezi pe măsură.
Dacă ceea ce crezi nu reflectă adevărul, atunci ceea ce simţi, nu reflectă realitatea. A spune cuiva că n-ar
trebui să se simtă într-un anume fel, este un mod subtil de respingere, pentru că acea persoană e destul de
neputincioasă privitor la propriile sale reacţii emoţionale. Adevărata problemă constă în falsa percepţie pe
care o are respectiva persoană privitor la situaţia care o face să se simtă într-un anume fel.
De exemplu, imaginează-ţi că visul de a avea propria ta casă se află în mîinile unei bănci care tocmai îţi
analizează situaţia financiară pentru a hotărî dacă să-ţi acorde sau nu împrumutul. Toţi prietenii te susţin în
rugăciune ca să primeşti un răspuns pozitiv, însă ajungi într-o seară acasă, dai drumul la robotul telefonic şi
afli că nu ai fost acceptat. Cum te-ai simţi din punct de vedere emoţional în următoarele secunde? La
pămînt!
Ei, acum imaginează-ţi că eşti pe punctul de-a împărtăşi cu soţia, trista veste că visul cu casa rămîne un vis,
cînd te hotărăşti să asculţi şi celelalte mesaje. Următorul mesaj îţi spune că cel anterior e o greşeală; de fapt
ai fost acceptat! Cum te prezinţi emoţional acum? în al nouălea cer! Ceea ce ai crezut prima dată nu
reflecta adevărul, aşa că ce ai simţit nu reflecta realitatea.
închipuie-ţi că apare agentul imobiliar, omul care ştie că eşti acceptat, ca să te felicite, însă înainte ca tu să
fi ascultat şi cel de-al doilea mesaj. Se aşteaptă să-i sari în gît de bucurie, dar tu eşti disperat. "Dar ce-i cu
tine? Ar trebui să fii fericit". Toată încurajarea lui nu are nici un sens pînă nu îţi spune adevărul despre
împrumut.
Ordinea în care Scriptura pune lucrurile e următoarea: să cunoşti adevărul, să-1 crezi, să umbli în el şi să
laşi ca emoţiile tale să fie un produs
DACĂ VREI SĂ HI CINSTIT, TREBUIESĂ VEZI REALITATEA 125
al ascultării. Aceasta încerca şi Dumnezeu să-i spună lui Cain în Geneza 4:5-7. Cînd începi să crezi în ceea
ce simţi şi nu în ceea ce e adevărat, cum îţi va arăta umblarea? La fel de neconcludentă ca simţurile. Cînd
însă crezi şi acţionezi conform adevărului, simţurile tale vor reflecta realitatea. Isus a spus: "Dacă ştiţi
aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi" (Ioan 13:17). A şti şi a acţiona sînt două lucruri care merg
împreună. Emoţiile noastre sînt în orice caz, mai mult decît o ecluză de golire. Ele joacă un rol
vital în trăirea noastră zilnică.
»
Nu ignora semnele de avertizare ale emoţiilor
Cînd eram tînăr am făcut mult sport şi pot s-o şi dovedesc cu cicatricele de pe genunchi. Prima mea
intervenţie chirurgicală la un genunchi, a vătămat şi un nerv, şi, ca urmare, timp de mai multe luni, n-am
simţit nimic în locul cu pricina. Uneori stăteam la TV şi, fără să-mi dau seama, îmi puneam cana fierbinte
de cafea pe genunchiul bolnav. Nu simţeam nimic, în schimb, după un timp, simţeam că miroase a ceva: a
piele arsă! Pentru multă vreme am avut un cerc maro pe genunchi, ca un semn al "nesimţirii" mele.
Emoţiile sînt pentru suflet ceea ce sînt reacţiile fizice pentru trup. Nici unui om cu mintea întreagă nu îi
place durerea, însă dacă nu simţi durerea, te afli în pericol de-a te răni sau infecta. La fel, dacă n-ai simţi
sentimente de mînie, bucurie, tristeţe, etc. sufletul ţi-ar fi în încurcătură. Emoţiile sînt indicatorii lui
Dumnezeu, indicatori ce te avertizează despre ce se întîmplă înăuntru. Ele nu sînt nici bune, nici rele, nu au
conştiinţa moralităţii, sînt doar o simplă parte a umanităţii. Tot astfel cum reacţionezi la avertizările durerii
fizice, trebuie să înveţi să reacţionezi la indicatorii emoţionali.
Cineva a asemănat emoţiile cu lumina roşie de pe bordul unei maşini, lumină ce anunţă o defecţiune la
motor. Există cîteva căi de a reacţiona la vederea luminii roşii avertizoare. Poţi să o acoperi lipind o bandă
izolatoare peste ea. "Nu pot vedea acum lumina asta", îţi spui, "aşa că nici n-o să mă gîndesc la ea tocmai
acum". Poţi de asemenea să-i tragi luminiţei un ciocan. "Asta ca să te înveţi să nu-mi mai clipeşti în ochi!"
însă o altă alternativă de a răspunde semnalului luminos, este tocmai cea intenţionată de constuctorii
maşinii, şi anume aceea de a ridica capota şi de a repara defecţiunea.
Reacţiile tale faţă de emoţii se încadrează în sfera celor trei opţiuni de mai sus. Poţi să răspunzi tăinuindu-
le, ignorîndu-le sau muşamalizîndu-le. Aceasta se numeşte reprimare. Tot astfel poţi reacţiona printr-un
potop nestăvilit de cuvinte, prin a spune cu duritate "verde-n faţă" ceea ce crezi, sau pur şi simplu ieşindu-ţi
din fire. Numesc aceasta exprimare nediscriminatorie. Sau poţi să priveşti înăuntru şi să vezi ce se
întîmplă, iar aceasta aş numi-o recunoaştere.
Banda adezivă a reprimării
Unul dintre membrii din biserica noastră avea un fiu care a plecat la colegiu pentru a deveni arhitect. în al
treilea an de şcoală, a suferit o cădere psihică. Părinţii l-au adus acasă, însă Doug tot nu se simţea bine.
Părinţii nu ştiau ce să mai facă, aşa că, împotriva voinţei lui, l-au dus la un spital de boli mintale pentru a fi
pus sub observaţie medicală timp de trei săptămîni. Doug nu le-a iertat niciodată părinţilor că l-au trimis la
spital.
Cînd l-am întîlnit pe Doug în urmă cu mai mulţi ani, era un tînăr mînios şi foarte acru; lucra ca proiectant o
jumătate de normă, dar de fapt îl ţineau părinţii. Auzea mereu voci străine în minte şi îşi petrecea cea mai
mare parte a timpului vorbind cu copacii. Nimeni nu părea să-1 poată ajuta. Părinţii lui m-au rugat să stau
de vorbă cu el, iar eu am acceptat.
Am petrecut trei luni de zile cu Doug încercînd să-1 ajut să se accepte pe sine şi să-şi mărturisească
simţurile. L-am întrebat, "Ce simţi faţă de părinţii tăi?"
"îmi iubesc părinţii", mira răspuns. Dar Doug îi dispreţuia şi ei îşi dădeau seama de aceasta.
£ important să i te deschizi lui Dumnezeu pînă poţi, fiindcă dacă îţi
înăbuşi prea mult timp simţămintele, acestea vor crea pînă la urmă
o dizarmonie a relaţiei tale cu El.
"De ce îţi iubeşti părinţii?" am mers eu mai departe.
"Pentru că Biblia spune că trebuie să-ţi iubeşti părinţii".
Ori de cîte ori am sugerat ideea că îşi urăşte părinţii, Doug nega cu înverşunare. Pînă la urmă l-am întrebat,
"Eşti de acord cu mine că e posibil ca un creştin să simtă că urăşte?"
"Păi, da, poate", încuviinţă el adăugind, "dar nu e cazul meu".
Se pare că încercarea mea 1-a vîrît pe Doug într-un colţ şi, ca urmare, nu mi-a mai vorbit niciodată.
Reprimarea este o negare conştientă a unor simţuri (refularea este o negare mconştientă). Cei care îşi
reprimă emoţiile, îşi ignoră simţurile şi aleg să nu aibă de a face cu ele. Aşa cum o ilustrează şi exemplele
lui Daisy şi Doug, reprimarea constituie o reacţie nesănătoasă la propriile emoţii.
Regele David a avut şi el ceva de spus despre impactul negativ al reprimării simţurilor în relaţia lui cu
Dumnezeu: " Cîtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate... De aceea orice om
evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită! Şi chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-1 vor atinge deloc"
(Psalmul 32:3,6). David nu ne spune că Dumnezeu se sustrage atingerii noastre. Cînd anumite circumstanţe
DACĂ VREI SĂ HI CINSTIT, TREBUIE SĂ VEZI REALITATEA 12 7
exterioare încep să-ţi pară mai mari decît însuşi Dumnezeu, nu va trece mult timp şi emoţiile te vor copleşi;
iar cînd toate aceste emoţii reprimate vor încep să se adune în jurul tău ca nişte "ape mari", nu vei mai avea
putere să te întorci către El. Emoţiile vor ţine situaţia sub control. E important să i te deschizi lui
Dumnezeu pînă poţi, fiindcă dacă îţi înăbuşi simţămintele, acestea vor crea pînă la urmă o dizarmonie a
relaţiei tale cu El.
David a comentat şi impactul reprimării în relaţiile cu oamenii: "Ziceam: 'Voi veghea asupra căilor mele,
ca să nu păcătuiesc cu limba; îmi voi pune frîu gurii, cît va sta cel rău înaintea mea'. Am stat mut, în tăcere;
am tăcut măcar că eram nenorocit şi totuşi durerea mea nu era mai puţin mare" (Psalmul 39:1,2).
Nu-ţi ascunde emoţiile. Reprimarea lor nu e bună nici pentru tine, nici pentru alţii, şi nici pentru relaţia ta
cu Dumnezeu.
Duritatea exprimării fără discriminare
O altă cale nesănătoasă de a răspunde emoţiilor, este aceea de a le expune fără să te gîndeşti la consecinţe,
de a spune exact ceea ce simţi faţă de cei din jur. Apostolul Petru e cel mai bun exemplu în acest sens.
Petru era un John Wayne al Noului Testament —- genul de om care trînteşte uşa de perete cînd intră. Nu se
sfia să spună oricui ce gîndea sau ce simţea. Dar exprimarea fără discriminare a emoţiile sale l-au băgat în
bucluc nu o dată în viaţă. într-un minut face cea mai tulburătoare mărturisire a tuturor timpurilor: "Tu eşti
Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!" (Matei 16:16). Cîteva minute mai tîrziu însă, Petru îi spune
Domnului că Acesta nu ştie ce face şi Isus e nevoit să-1 dojenească: "înapoia Mea, Satano!" (v. 22,23).
Tot Petru este cel care n-a înţeles semnificaţia actului ce a avut loc pe Muntele schimbării la faţă şi, ca
urmare, a propus să se construiască trei colibe pentru a-i cinsti pe Moise, pe Ilie şi pe învăţătorul. Tot el a
fost cel care a retezat urechea slujitorului lui Caiafa, în timpul arestării lui Isus în Grădina Gheţimani. Tot
el i-a promis lui Isus că-1 va urma oriunde, pînă la moarte, pentru ca, numai după cîteva ore, să se jure că
nu 1-a cunoscut pe Mîntuitorul. Faptul că Petru a fost cel care a devenit mai tîrziu conducătorul bisericii e
dovada transformării ce a avui loc în el prin Duhul Sfînt.
Exprimarea nediscriminatorie a emoţiilor poate fi uneori bună, sănătoasă pentru tine, dar de obicei nu face
la fel de bine celor din jur. "în fine, eu am spus ce am avut de spus", ai putea afirma după o ieşire mai
violentă, însă în acest proces de descărcare ţi-ai distrus soţia/soţul, sau copiii. Iacov ne avertizează: "Orice
om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mînie; căci mînia omului nu lucrează
neprihănirea lui Dumnezeu" (Iacov 1:19,20). Pavel ne admonestează: "Mîniaţi-vă şi nu păcătuiţi" (Efeseni
4:26). Dacă vrei să te mînii şi să nu păcătuieşti,
arunci mînie-te ca Isus: mînie-te pe păcat. Răstoarnă mesele, nu şi pe schimbătorii de bani.
Deschiderea datorată recunoaşterii
Nancy era o studentă la un colegiu din alt oraş. într-o zi a venit pînă la Los Angeles să stea de vorbă cu
mine despre relaţia ei dificilă cu mama ei. Am sfîrşit însă vorbind mai mult despre incapacitatea lui Nancy
de a-şi exprima mînia şi resentimentul pe care le simţea în anumite relaţii. "Colega mea de cameră ajunge
uneori la un punct în care pur şi simplu explodează emoţional pentru ca să-şi calmeze furia. Şi eu încerc
sentimente asemănătoare, dar nu cred că un creştin trebuie să-şi dea drumul într-un asemenea mod".
Am deschis Biblia la Psalmul 109 şi i-am citit următoarele versete:
"Dumnezeul laudei mele, nu tăceai Căci potrivnicii au deschis împotriva mea o gură rea şi înşelătoare, îmi vorbesc
cu o limbă mincinoasă, mă înconjoară cu cuvîntări pline de ură, şi se războiesc cu mine fără temei. Pe cînd eu îi
iubesc, ei îmi sînt potrivnici; dar eu alerg la rugăciune. Ei îmi întorc rău pentru bine, şi ură pentru dragostea mea.
Pe vrăjmaşul meu pune-l sub stăpînirea unui om rău, şi un pîrîş să stea la dreapta lui! Cînd va fi judecat, să fie găsit
vinovat, şi rugăciunea lui să treacă drept un păcat! Puţine să-i fie zilele la număr, şi slujba să i-o ia altul! Să-i
rămînă copiii orfani şi nevastă-sa văduvă! Copiii lui să umble fără'nici un căpătîi şi să cerşească, să-şi caute pîinea
departe de locuinţa lor ăărîmată! Cel ce l-a împrumutat, să-i pună mîna pe tot ce are, şi străinii să-i jefuiască rodul
muncii lui! Nimeni să nu mai ţină la el, şi nimeni să n-aibă milă de orfanii lui! Urmaşii lui să fie nimiciţi, şi să li se
stingă numele în neamul următor!" (v. 1-13)
"Scrie asta în Biblie?" întrebă înciudată Nancy. "Cum de a putut David să se roage astfel de lucruri
privitoare la duşmanii săi? Cum de a vorbit astfel Domnului? Păi asta e ură curată".
"Cuvintele lui David nu l-au surprins pe Dumnezeu", i-am răspuns eu. "Dumnezeu ştia deja ce gîndea şi
simţea David. El îşi exprima doar, într-un mod simplu, cinstit, durerea în faţa Dumnezeului său, care îl
înţelegea şi îl accepta aşa cum era".
După cîteva momente de gîndire, Nancy mă întrebă, "Asta înseamnă că e bine să fac ceea ce fac?"
"Dar ce faci?"
"Păi", începu ea, părînd că se simte cam penibil, "cînd creşte presiunea înlăuntrul meu, mă urc în maşină şi
conduc aiurea, ţipînd, zbierînd, urlînd, lovind cu piciorul. Cînd mă întorc în dormitor mă simt mai bine".
DACĂ VREI SĂ FII CINSTIT, TREBUIE SĂ VEZI REALITATEA 129
Am încurajat-o pe Nancy spunîndu-i că atunci cînd va fi în stare să-şi arunce mînia şi ura la picioarele
Domnului, poate că nu se va mai manifesta într-un mod distructiv faţă de colega sau mama ei. Apoi i-am
reamintit că David a fost tot atît de cinstit referitor la nevoia lui de Dumnezeu, pe cît a fost cu exprimarea
propriilor gînduri. El încheie Psalmul în rugăciune: "Ajută-mi Doamne, Dumnezeul meu!... Voi lăuda
foarte mult cu gura mea pe Domnul" (v 26,30).
Cred că felul în care David şi Nancy şi-au recunoscut simţămintele, este sănătos. Poate că rugăciunile tale
în vreme de strîmtorare şi stres emoţional nu sînt cele mai nobile, dar sînt reale şi cinstite în faţa lui
Dumnezeu. Dacă întîmpini momentul de rugăciune simţindu-te supărat, deprimat sau frustrat şi începi să
bîlbîi o grămadă de platitudini pioase ca şi cum Dumnezeu n-ar şti ce este în sufletul tău, crezi că El se
bucură? Nu, dacă nu cumva şi-o fi schimbat părerea despre ipoqrizie, de pe vremea fariseilor. Aceştia
încercau să pară drepţi pe dinafară în timp ce erau departe de a fi drepţi pe dinlăuntru. Nu erau adevăraţi;
erau nişte mincinoşi. Isus le-a spus ucenicilor: "Căci vă spun că dacă neprihănirea voastră nu va întrece
neprihănirea cărturarilor şi Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Matei 5:20). în
ochii lui Dumnezeu, dacă nu eşti sincer, n-ai cum să fii drept.
Recunoaşterea propriilor emoţii implică de asemenea o mare onestitate faţă de cîţiva prieteni de încredere.
Nu ai voie să te dezlănţui oricînd şi în faţa oricui. Acest lucru se numeşte exprimare nediscriminatorie, şi
prin ea mai mult rişti să-i răneşti pe ceilalţi decît să te ajuţi pe tine — iar acest lucru nu e bun. Modelul
biblic sugerează să ai trei prieteni cu care să împărtăşeşti cele mai tainice sentimente. în timpul călătoriilor
sale, Pavel îi avea pe Barnaba, pe Sila sau pe Timotei ca oameni de nădejde pe care se putea baza, în
Grădina Gheţimani, Isus şi-a manifestat durerea în cercul restrîns format din Petru, Iacov şi Ioan.
Psihologii ne spun că e greu ca cineva să-şi păstreze echilibrul mental, dacă nu are în jur cel puţin o
persoană cu care să poată fi cinsitit din punct de vedere emoţional. Dacă ai doi sau trei astfel de oameni în
viaţa ta, eşti cu adevărat binecuvântat.
Onestitatea emoţională: Cum să o dăruieşti şi cum să o primeşti
în cariera mea, pe vremuri, am primit unul din acele telefoane de la miezul nopţii de care se teme orice
pastor: "Pastore, fiul nostru a avut un accident. Medicii nu prea cred că o să trăiască. Aţi putea veni pînă la
spital?" Pe la unu noaptea am ajuns la spital. Am stat alături de părinţi în sala de aşteptare, sperînd şi
rugîndu-ne pentru o minune, dar aşteptîndu-ne la cel mai rău lucru posibil. Pe la ora patru a apărut medicul
să ne comunice acel lucru de care ne temeam: "L-am pierdut".
E clar că familia a fost dărîmată, iar eu eram atît de obosit şi de sfîrşit din punct de vedere emoţional că, în
loc să-i consolez cu cuvinte de mîngîiere, doar am stat, plîngînd, lîngă ei. Am plecat acasă cu coada între
picioare simţind că am trădat familia respectivă, în cele mai grele momente.
Curînd după accident, părinţii acelui tînăr s-au mutat în alt oraş; însă cam după cinci ani au vizitat din nou
biserica noastră şi m-au invitat cu ei la prînz. "Neil, n-o să uităm niciodată ce ai făcut pentru noi cînd a
murit băiatul nostru", mi-au spus ei.
"Dar ce am făcut?" am întrebat eu convins de faptul că le înşelasem aşteptările. "Am simţit durerea voastră,
dar nu am ştiut ce să spun".
"Nici nu aveam nevoie de cuvinte. Ne-am dat seama că ne iubeai pentru că ai plîns alături de noi".
Nu răspunde exprimării emoţiei cuiva cu cuvinte; mai bine răspunde emoţiilor cu emoţii.
Una din marile noastre provocări din sfera emoţiilor constă în a învăţa cum să ne raportăm la cei care îşi
recunosc în mod cinstit propriile senzaţii emoţionale. Există un principiu foarte elocvent revelat în
convorbirea lui Iov cu prietenii săi. Iov spunea: "nu vedeţi decît vînt în cuvintele unui deznădăjduit" (Iov
6:26), ceea ce însemna că în cazul unor emoţii puternice, cuvintele sînt de prisos. Cînd purtătoarele durerii,
Măria şi Marta, l-au întîmpinat pe Isus cu vestea morţii lui Lazăr, acesta a plîns (Ioan 11:35). Pavel ne
îndeamnă: "Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plîngeţi cu cei ce plîng" (Romani 12:15).
Mai mult decît atît, nu luaţi prea în serios cuvintele cuiva care se îşi exprimă emoţiile îhtr-un mod foarte
deschis. De exemplu, să spunem că un cuplu creştin pe care îl cunoaşteţi, a pierdut un copil. "De ce a
îngăduit Dumnezeu acest lucru?" te întreabă ei supăraţi. Nu răspunde la o astfel de întrebare. în primul
rînd, nu ştii răspunsul. In al doilea rînd, întrebarea e o reacţie emoţională şi nu o chestionare de ordin
intelectual. Toate cuvintele lor traduc intensitatea durerii. Trebuie să le răspunzi simţind împreună cu ei,
arătînd că îţi pasă şi nu căutînd răspunsuri posibile. Plîhgi cu cei ce plîng; nu face pe înţeleptul cu cei ce
plîng.
Deşi cuvintele n-ar trebui să fie primul obiectiv într-o încleştare emoţională, îţi poţi călăuzi relaţiile intime
cu partenerul de viaţă avînd grijă cum îţi exprimi verbal emoţiile faţă de acesta. De exemplu, ai o zi
groaznică la serviciu, aşa că suni acasă şi-i spui soţiei: "Dragă, am o zi încărcată. Nu vin pînă pe la 6, iar la
7 trebuie să fiu la biserică, la o întîlnire importantă. Poţi să mă aştepţi cu masa pe la 6?" Ea e de acord.
Cînd treci pragul casei, eşti terminat fizic şi stresat emoţional aproape la maxim. Pe lîngă asta mai
descoperi că soţia nu ţi-a pregătit masa aşa
DACĂ VREI SĂ FII CINSTIT, TREBUIE SĂ VEZI REALITATEA 131
cum ai cerut. "Dă-o-ncolo de treabă", te răsteşti la ea, "voiam să mănîhc la ora şase! De asta te-am sunat!"
Să fie într-adevăr soţia ta cea care te-a făcut să-ţi ieşi din fire? Nu chiar. Ai avut o zi mizerabilă, eşti obosit,
flămînd şi stresat; nu e vina ei. Orice te-ar enerva. Ai fi putut la fel de bine să-i tragi un şut cîinelui, însă
preferi să-ţi cerţi soţia în numele onestităţii emoţionale.
Nu da cu piciorul dragostei în dorinţa ta de-a fi cinstit. Despre masa care trebuia să fie gata la ora cuvenită,
poţi spune ceva de genul: "Dragă, sînt la capătul puterilor mele, fizic şi psihic". Acest mod de onestitate
nedirecţionată realizează două lucruri importante. în primul rînd, neacuzîndu-ţi nevasta, îi îngădui să se
destindă, deşi ştie că eşti foarte nervos pe ea. în al doilea rînd, ea nu trebuie să se apere, aşa că are timp să-
ţi facă pe plac, spunîndu-ţi: "Masa e gata în 20 de minute. Du-te şi întinde-te puţin, am eu grijă să nu te
deranjeze copiii. Lasă că o să ajungi la timp la întîlnire".
Sau imaginează-ţi că tu eşti soţia şi că ai avut o zi grea acasă. Apare soţul fluierînd în uşă şi întreabă dacă
masa e gata. "Ce vrei să spui cu 'e gata masa?'", sari tu cu gura. Crezi că n-am altceva de făcut decît să
gătesc pentru tine? Copiii mi-au stat pe cap toată după masa şi..." Asta se numeşte într-adevăr sinceritate
emoţională, dar în stilul ăsta o să te înfierbînţi şi o să-1 tîrăşti şi pe soţul tău după tine.
Mai degrabă poţi spune, "Dragă, am păţit-o. Maşina de spălat s-a stricat şi copiii s-au purtat azi ca nişte
terorişti. Sînt la capătul puterilor". Această onestitate nedirecţionată îl împiedică pe soţ să se justifice şi îi
face loc să spună, "Hei, atenţie toată lumea. E timpul să mîncăm un hamburger în oraş".
Cînd vine vremea recunoaşterii emoţiilor în cercul restrîns al familiei, cea mai bună politică ce se poate
adopta este onestitatea, dar aveţi grijă să îmbrăcaţi adevărul cu dragoste (Efeseni 4:15).
Un alt indiciu important privitor la recunoaşterea emoţiilor se referă la cunoaşterea propriilor limite. Dacă
pe scala emoţională te afli undeva pe la 7,8 (scala avînd 10 gradaţii), şi eşti deci supărat, tensionat,
deprimat, neliniştit, nu e prea bine să iei hotărîri în treburi importante. Emoţiile te pot împinge să rezolvi
lucrurile care te frămîntă, dar s-ar putea să regreţi dacă mergi prea departe. Vei spune lucruri pe care o să le
regreţi mai tîrziu şi cineva va fi rănit. E mult mai bine să-ţi recunoşti limitele emoţionale şi să spui, "Dacă
vom continua să vorbim, o să mă enervez. Putem continua cumva altădată discuţia asta?"
De asemenea e bine să ştii că sînt o grămadă de alţi factori care îţi pot afecta limitele emoţinale. Dacă ţi-e
foame, mai bine amînă o posibilă discuţie încărcată emoţional pînă după cină. Dacă eşti obosit, trage un
somn bun. Doamnelor, aveţi grijă că există zile în lună cînd sînteţi mai
predispuse către exprimări pozitive emoţional, decît alte zile. Domnilor, fiţi înţelepţi şi înţelegeţi perioadele
de ciclu ale doamnelor voastre.
Importantul proces de înnoire a minţii include stăpînirea emoţiilor prin stăpînirea gîndurilor şi percepţiilor
tale, precum şi recunoaşterea propriilor simţăminte, în mod cinstit şi cu dragoste, în relaţiile cu ceilalţi. A
şti să reacţionezi corect la propriile tale emoţii, înseamnă un pas important în a-1 ţine la distanţă pe
diavolul ce vrea să "facă un pas" în viaţa ta.
11
VINDECAREA RĂNILOR EMOŢIONALE ALE
PROPRIULUI TĂU TRECUT
Dan şi Cindy erau o pereche de tineri creştini simpatici care se pregăteau pentru a deveni misionari. Atunci
a avut loc tragedia. Cindy a fost victima unui viol şi acest eveniment a sfâşiat pe dinăuntru tînăra familie.
Trauma a fost atît de puternică, încît cei doi au părăsit comunitatea în care s-a întîmplat evenimentul. Oricît
de mult încerca Cindy să reintre într-un ritm de viaţă normal, nu reuşea să scape de amintirile şi
simţămintele îngrozitoare cauzate de experienţa trăită.
După şase luni de la viol, Dan şi Cindy au participat la o conferinţă pe care am ţinut-o la o biserică. în
timpul discursului, Cindy m-a interpelat cu ochii în lacrimi, spunînd: "Neil, pur şi simplu, nu pot să trec
peste asta. Ştiu că Dumnezeu poate întoarce lucrurile înspre bine, dar cum oare va face aceasta? De fiecare
dată cînd mă gîndesc la ce mi s-a întîmplat, încep să plîng".
"Stai puţin, Cindy", i-am spus. "N-ai înţeles un lucru. Dumnezeu poate într-adevăr întoarce lucrurile înspre
bine, însă nu va face un lucru bun dintr-unul rău. Ceea ce ţi s-a întîmplat ţie a fost foarte rău. Lucrul cel
bun pe care îl face Dumnezeu este să-ţi arate cum să treci printr-un moment de criză şi cum să devii o
persoană mai bună".
"Bine, dar nu pot separa persoana mea de experienţa prin care am trecut", suspină ea. "Am fost violată,
Neil şi o să fiu o victimă pentru restul vieţii mele".
"Nu-i adevărat, Cindy", am insistat eu. "Violul într-adevăr ţi s-a întîmplat, însă nu a schimbat nimic din
ceea ce eşti şi nici nu trebuie să pună stăpînire pe tine. Ai fost victima unei tragedii groaznice, urîte, dar
dacă vei continua să te vezi doar ca pe o victimă a unui viol pentru restul vieţii, n-o să treci niciodată peste
aceasta tragedie. Eşti un copil al lui Dumnezeu şi nu există eveniment sau persoană, nici bun nici rău care
să-ţi poată confisca aceasta."
Mulţi oameni buni păţesc lucruri rele
Poate că povestea ta nu pare atît de dură ca cea a lui Cindy, e însă clar că toţi posedăm undeva în trecutul
nostru, un anumit număr de experienţe traumatizante ce ne-au lăsat nişte cicatrice emoţionale. Se poate să
fi
crescut alături de un părinte care te-a maltratat fizic, psihic sau sexual. Sau poate ai suferit, ca şi copil, de o
teamă cronică, sau poate ai trecut printr-o experienţă dureroasă în urmă cu mai mulţi ani: o prietenie ruptă,
o moarte neaşteptată a cuiva drag, un divorţ. Toate aceste evenimente traumatizante din trecut ţi s-au
îngrămădit în suflet avînd un bagaj emoţional care pare să-ţi limiteze maturizarea şi să-ţi blocheze
libertatea în Cristos.
Spre deosebire de emoţiile de zi cu zi, care sînt produsul vieţii noastre mentale zilnice, bagajul emoţional al
trecutului este mereu acolo; anii de încercări şi experienţe ţi-au gravat în suflet mici şănţuleţe emoţionale
ce produc o anumită reacţie în prezenţa unei anumite cauze. De fapt, ca adult, nu eşti neutru emoţional în
nici o privinţă.
De exemplu, cînd ai citit povestea Cindyei, ai reacţionat emoţional la tema violului; dacă tu, sau cineva
apropiat ţie a trăit aşa ceva în trecut, chiar şi pomenirea denumirii de viol te-ar putea transpune undeva la
diviziunea 8 sau 9 a unei scale emoţionale de 10. Simţi imediat o răbufnire de supărare, mînie, ură, teamă
sau indignare îndreptăţită. în orice caz, dacă doar ai citit despre victime ale violului şi n-ai fost una dintre
acestea, sau doar ai înrîlnit ori sfătuit o astfel de persoană, bagajul tău emoţional într-o astfel de problemă
poate fi destul de limitat, undeva la diviziunea 2 sau 3, însă în nici un caz într-o poziţie neutră.
Ceva simplu, cum ar fi un nume, e în stare să cauzeze o reacţie emoţională. Dacă bunul şi iubitorul tău
bunic se numea de exemplu, Bill, probabil vei avea o reacţie emoţională favorabilă la alţi oameni pe nume
Bill. Dacă însă ai avut un tiran de profesor pe nume Bill, sau dacă pe armăsarul şcolii îl chema la fel,
reacţia ta iniţială la numele de Bill, va fi departe de a fi pozitivă. Astfel, cînd consoarta îţi va propune, "Hai
să-1 numim Bill pe primul nostru copil", răspunsul tău ar putea fi, "Numai peste trupul meu!"
Aceste emoţii pe termen lung, care stau la pîndă undeva la suprafaţă, le numesc emoţii primare.
Intensitatea acestor emoţii primare este determinată de istoria trecutului tău; cu cît este experienţa mai
traumatizantă, cu atît mai intensă va fi emoţia primară. Observaţi succesiunea evenimentelor:
Istoria evenimentelor trecute
(determină intensitatea emoţiilor primare)
Evenimentul prezent
(declanşează emoţia primară)
Emoţia primară
VINDECAREA RĂNILOR EMOŢIONALE- 13 5
Evaluarea mentală
(faza de direcţionare)
Emoţia secundară
(rezultatul procesului de gîndire şi emoţie primară)
Multe dintre aceste emoţii primare zac undeva nevăzute, nebănuite, şi îţi vor afecta foarte puţin viaţa pînă
nu va interveni ceva care să le declanşeze. Ai deschis cumva un subiect de conversaţie care să supere pe
cineva în aşa hal încît cel împricinat să se înfurie şi să părăsească în trombă camera? "Cu ce oare l-am
supărat?", te întrebi mirat. Cauza supărării i-a venit din amintirea unei experienţe nefericite din trecut, care
a fost activată de subiectul deschis de tine. Chiar şi simpla atingere a miezului chestiunii poate umple de
lacrimi ochii cuiva. Trăgaciul poate fi orice eveniment prezent care creează o asociere cu un conflict trecut.
Cei mai mulţi oameni încearcă să-şi controleze emoţiile primare, evitînd contactul cu persoane sau
evenimente ce le pot declanşa. însă nu te poţi izola complet de orice ar putea reclama un răspuns. Eşti în
situaţia de a vedea ceva anume la TV sau de a auzi o frîntură de conversaţie care îţi va readuce în memorie
acea experienţă neplăcută. Trebuie să înveţi cum să-ţi rezolvi conflictele anterioare, altfel bagajul
emoţional se va acumula pe măsură ce continui să fugi de viaţă. Trecutul va ajunge să-ţi controleze viaţa pe
măsură ce opţiunile de a o lua în stăpînire vor continua să descrească.
Cum să faci faţă emoţiilor primare
Trebuie să ştii cum să te controlezi cînd se declanşează o astfel de emoţie. Nu te ajută în nici un fel să te
simţi vinovat de ceva ce nu poţi stăpîni, însă poţi evalua imediat o situaţie prezentă şi o poţi pune sub
control. De exemplu, să zicem că întîlneşti o persoană pe nume Bill şi care arată exact ca acel Bill care te
bătea cînd erai mic. Chiar dacă nu e vorba de aceeaşi persoană, emoţia ta primară saltă la diviziunea 5 a
scalei de 10, însă aproape simultan îţi aminteşti că nu-i acelaşi Bill şi, mental, ajungi să te cobori la
diviziunea doi. Aşa se procedează cu realitatea prezentă, iar rezultatele izvorîte dintr-un asemenea proces
se numesc emoţii secundare. Nu numai că ai folosit de o mie de ori acest procedeu, dar i-ai ajutat şi pe alţii
să o facă. Cineva ridică o mînă, tu i-o prinzi şi îi spui să se liniştească şi astfel o ajuţi pe persoana
respectivă să-şi recapete stăpînirea de sine, făcînd-o să gîndească. Observaţi cum funcţionează acest lucru
cînd vedeţi un meci de fotbal în care tensiunea explodează pe teren. Un coechipier îl ţine pe un altul foarte
furios şi-i spune: "Ascultă, Cap sec, chestia asta o să ne coste o lovitură de pedeapsă şi poate chiar meciul
dacă nu te
calmezi!" mai tîrziu jucătorul va vedea în perspectivă întregul conflict şi se va simţi uşor stupid faţă de
toată afacerea.
într-un sens foarte general, terapeuţii ce se ocupă de realităţi curente încearcă să pună accentul pe emoţiile
secundare, iar psihoterapeuţii, pe cele primare. Unii creştini sînt de părere că trecutul nu are nici o
importanţă, iar, dacă vorbim despre adevăr, şi eu sînt de acord cu ei. Adevărul rămîne adevăr, fie el trecut,
prezent sau viitor; însă, dacă vorbim despre experienţele curente ale oamenilor, daţi-mi voie să mă
îndoiesc. Cei mai mulţi dintre cei care susţin că trecutul nu este atît de important, au în biografia lor
conflicte majore nerezolvate ce aparţin trecutului şi care nu sînt lăsate să iasă la iveală. O altă posibilitate
— de data aceasta fericită — este ca aceştia să aibă un trecut curat din punct de vedere conflictual. Aceia
care au suferit traume importante şi care au învăţat să şi le rezolve în Cristos, ştiu cît poate fi de devastator
trecutul pentru realitatea prezentă.
Cei mai mulţi dintre cei cu care am avut de-a face au suferit astfel de traume majore. De unii dintre ei s-a
profitat, în mod ritualic, într-o aşa măsură, că nu au fost în stare să aibă o amintire conştientă a acelor
experienţe. Alţii evită în mod constant orice le-ar putea aduce aminte de acele vremuri. Toţi aceşti oameni
au avut la un moment dat emoţiile la diviziunea 10 a scalei şi la mulţi acolo au şi rămas. Nereuşind să-şi
rezolve acele experienţe din trecut, s-au străduit să supravieţuiască şi să facă faţă vieţii printr-o multitudine
de mecanisme de apărare. Unii au trăit într-o continuă negare, alţii au încercat să raţioneze sau să înfrîngă
durerea prin mîncare, droguri sau sex.
Faptul de a o lua înaintea lui Dumnezeu în procesul de
vindecare, prin sedative şi hipnoză,
poate azvîrli pe cineva într-o mlaştină a disperării, fără
putinţă de scăpare.
Oricum nu aceasta este calea lui Dumnezeu. El face totul în lumină şi ştiind aceasta, poţi fi sigur că
Dumnezeu aduce conflictele tale trecute la suprafaţă la momentul oportun, astfel ca totul să poată fi pus în
lumină şi rezolvat ca atare. Am observat că arunci cînd conflictul unui om este foarte traumatizant,
Dumnezeu îl lasă pe acel om să se maturizeze pînă în punctul în care e în stare să facă faţă realităţii
trecutului. M-am rugat alături de mulţi ca Dumnezeu să le dezvăluie din trecut tot ceea ce îi ţine în robie,
iar El a răspuns acestor rugăciuni. De ce nu ne rugăm pentru aceasta de mai multe ori în timpul şedinţelor
noastre de sfătuire? Sînt mirat cît de des "marele Mîngîietor" este lăsat pe dinafară în asemenea şedinţe
creştine de 'counseling'.
VINDECAREA RĂNILOR EMOŢIONALE.. 13 7
Eu personal, sînt împotriva folosirii sedativelor sau a hipnozei prin care se încearcă să se aducă la iveală o
amintire reprimată, făcînd abstracţie de opţiunea mentală a persoanei implicate. Tot ce am citit în Scriptură
referitor la minte constituie o provocare pentru a fi nişte creştini activi mental, nu pasivi. A o lua înaintea
lui Dumnezeu în procesul de vindecare, recurgînd la sedative şi hipnoză, poate azvîrli pe cineva într-o
mlaştină a disperării, fără putinţă de scăpare.
Cred că răspunsul lui Dumnezeu privitor la traume reprimate se poate găsi în Psalmul 139:23,24:
"Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! încearcă-mă şi cunoaşte-mi gîndurile! Vezi dacă sînt
pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!" Dumnezeu ştie totul despre rănile tale ascunse, pe care nu le
poţi vedea. Cînd îi ceri Lui să-ţi cerceteze inima, El va scoate la lumină petele întunecate ale trecutului, la
vremea cuvenită.
Priveste-ti trecutul în lumina a ceea ce eşti
Cum doreşte Dumnezeu să-ţi lămureşti toate acele experienţe trecute? în două moduri. în primul rînd ai
privilegiul de a-ţi evalua experienţele trecute în lumina a ceea ce eşti acum, şi nu în lumina a ceea ce erai
atunci. Intensitatea emoţiei primare s-a stabilit pe baza modului de percepere a evenimentului la momentul
petrecerii sale. Nu uita: emoţiile tale sînt produsul modului de percepere a evenimentului şi nu reprezintă
evenimentul în sine. Ca şi creştin, eşti în primul rînd un produs al lucrării îndeplinită de Cristos pe cruce,
adică, literalmente, o nouă fiinţă în Cristos. Cele vechi, inclusiv traumele trecutului, s-au dus; vechiul tău
eu a părăsit scena şi un nou eu i-a luat locul. Firea pămîntească, care reprezintă modul nostru de procesare
a evenimentelor conform legilor lumii, şi nu celor ale lui Cristos, nu a dispărut, însă acum poţi să o faci să
devină inoperantă.
Oamenii care au fost afectaţi serios în trecut au o scală emoţională apropiată de 10. Cînd o întîmplare
prezentă activează acea emoţie primară, ei cred ceea ce simt, şi nu ceea ce este este adevărat; de exemplu,
celor care au fost maltrataţi verbal de către părinţi pe vremea cînd erau mici, le vine foarte greu să creadă
că sînt iubiţi în mod necondiţionat de către Tatăl ceresc. Emoţiile lor primare continuă să le sugereze că de
fapt sînt foarte greu de iubit de către o figură părintească, sau dacă li s-a spus că viaţa lor nu va face
vreodată doi bani, le va veni foarte greu să creadă că, de fapt, pentru Cristos reprezintă o mare valoare. Ei
cred ceea ce simt şi, de aceea, umblarea lor e şovăielnică. Credinţa în adevăr şi umblarea în credinţă sînt
cele care ne fac să fim liberi.
Acum că eşti în Cristos, poţi privi evenimentele trecute din perspectiva a ceea ce eşti astăzi, deşi te mai
frămîntă probabil o întrebare: "Unde a fost Dumnezeu în tot acest timp?" Nu-ţi mai face griji cu cele
întîmplate atunci; adevărul este că El se află în viaţa ta chiar acum, dorind să te
elibereze de trecut. Aceasta e Evanghelia, vestea bună că Isus a venit să-i elibereze pe cei captivi. începutul
procesului de vindecare a acelor emoţii dureroase debutează cu perceperea evenimentelor în cauză, din
perspectiva noii tale identităţi în Cristos.
Ştiu că o misionară creştină apropiată se lupta cu trecutul deoarece descoperise, spre groaza ei, că tatăl ei
fusese homosexual. Am întrebat-o despre modul în care îi afectează moştenirea noua descoperire. A
început să-mi răspundă referindu-se la propria ei familie, apoi, dintr-o dată, s-a oprit dîndu-şi brusc seama
că nu se schimbase cu nimic în ceea ce priveşte adevărata ei moştenire în Cristos. Ştiind acest lucru, putea
privi cu îndrăzneală spre problemele familiei ei, fără să fie dărîmată emoţional de acestea. A fost
despovărată cînd şi-a dat seama de gradul de securitate de care se bucura în relaţia cu Dumnezeu,
adevăratul ei Tată, iar emoţiile ce rezultau din aceasta reflectau realitatea, deoarece percepţia despre sine
corespundea adevărului.
Iartă-i pe cei care te-au rănit în trecut
Un al doilea pas în a elucida conflicte trecute constă în a-i ierta pe cei care te-au jignit. După ce am
încurajat-o pe Cindy să se preocupe mai atent de trauma emoţională a violului, i-am spus, "Cindy, mai
trebuie şi să-1 ierţi pe omul care te-a violat". Răspunsul ei a fost tipic pentru mulţi creştini care au suferit
de vreo maltratare fizică, sexuală sau emoţională produsă de alţii: "Cum pot să-1 iert cînd ceea ce făcut este
rău?"
Probabil v-aţi pus aceeaşi întrebare. "De ce trebuie să-i ierţi pe cei care te-au rănit în trecut?"
în primul rînd, Dumnezeu este cel care cere această iertare. Imediat ce Isus a spus 'amin', încheind
rugăciunea Sa model, rugăciune în care era inclusă şi o cerere de iertare adresată lui Dumnezeu, a spus:
"Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu
iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre" (Matei 6:14,15). Trebuie să
ne bazăm relaţiile cu ceilalţi pe acelaşi criteriu pe care Dumnezeu îşi bazează relaţiile cu noi: dragoste,
acceptare şi iertare (Matei 18:21-35).
în al doilea rînd, iertarea este necesară pentru a evita capcanele celui rău. Mi-am dat seama din experienţele
mele cu oamenii, că neputinţa de a ierta este calea principală pe care o foloseşte Satana pentru a intra în
vieţile oamenilor. Pavel a recomandat iertarea reciprocă, pentru "ca să nu lăsăm pe Satana să aibă un cîştig
de la noi; căci nu sîntem în neştiinţă despre planurile lui" (2 Corinteni 2:11).
în al treilea rînd, iertarea trebuie să fie procedura operaţională standard pentru toţi credincioşii. Pavel a
scris: "Să nu întristaţi pe Duhul Sfînt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi în ziua răscumpărării.
Orice
VINDECAREA RĂNILOR EMOŢIONALE... 13 9
amărăciune, orice iuţime, orice mînie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din
mijlocul vostru" (Efeseni 4:31,32).
Ce este iertarea?
Iertarea nu înseamnă uitare. Cei care încearcă să ierte uitînd ofensele suferite se înşală adesea în ambele
privinţe. De multe ori spunem că Dumnezeu ne-a iertat păcatele (Evrei 10:17), însă El este atotcunoscător,
astfel încît nu poate uita ci, mai degrabă se separă pe sine de păcatele noastre mărturisite şi iertate, hotărît
să nu le mai folosească vreodată împotriva noastră (Ps. 103:12). Se poate ierta şi fără să uiţi.
Iertarea nu înseamnă că trebuie să îngădui păcatul. Isabel, o tînără soţie şi mamă care a participat la una din
conferinţele mele, mi-a mărturisit despre hotărîrea ei de a-şi ierta mama ce încerca mereu s-o manipuleze,
determinînd-o să-i acorde atenţie. Dar Isabel continuă cu ochii în lacrimi, "Ce trebuie să fac cînd o voi
întîlni săptămîna viitoare? Nu se va schimba nimic. Fără nici o îndoială, va încerca să se strecoare între
mine şi familia mea, aşa cum face întotdeauna. Oare s-o las să-mi distrugă viaţa?"
Nu, a ierta pe cineva nu înseamnă că trebuie să fii ştergătoarea de picioare a unor nesfîrşite păcate. Am
încurajat-o pe Isabel să ia o atitudine plină de dragoste, dar hotărîtă, faţă de mama ei şi să-i spună că n-are
de gînd să mai tolereze o manipulare destructivă din partea ei. E foarte bine să-i ierţi cuiva păcatele trecute
şi, în acelaşi timp, să iei măsuri împotriva celor viitoare.
Iertarea nu implică răzbunare sau plată pentru cele suferite. "Cu alte cuvinte, ar trebui să-i las să-mi scape
din cîrlig?", puteţi întreba. Da, să-i laşi să scape din cîrligul tău, ştiind că Dumnezeu nu-i va lăsa din al
Său. Poate simţi că faci dreptate, însă nu eşti un judecător imparţial. Dumnezeu e Judecătorul care va face
dreptate peste toate lucrurile (Rom. 12:19). Problema ta e să-ţi extinzi aria iertării şi să laşi dreptatea pe
umerii lui Dumnezeu.
Iertarea înseamnă a consimţi să trăieşti cu consecinţele păcatului unei alte persoane. în realitate, vei fi
nevoit să trăieşti cu consecinţele păcatului celui ce 1-a făcut, fie că-i oferi iertarea sau nu. De exemplu
imaginează-ţi că cineva din biserică vine la tine şi spune, "Te-am bîrfit. Vrei să mă ierţi?" Nu poţi retracta
o bîrfă la fel cum nu poţi vîrî pasta de dinţi înapoi în tub şi astfel vei trăi cu bîrfa pe care persoana
respectivă a răspîndit-o, indiferent de reacţia ta la cel care a scornit-o. Poţi să alegi să trăieşti fie în
amărăciune şi lipsă de iertare, fie în pace şi iertare, hotărîndu-te să nu foloseşti jignirea împotriva lui. Cea
din urmă este, cu siguranţă, calea lui Dumnezeu.
Aşteaptă-te la rezultate pozitive ale iertării în timp, vei putea să te gîndeşti la cei ce te-au jignit,
fără vreun sentiment de durere, mînie sau indignare.
Doisprezece paşi către iertare
Poţi spune: "Nu-1 pot ierta pe acest om care mi-a făcut atît de mult rău". Da, durerea există. Nimeni n-a
iertat cu adevărat pe cineva fără să facă cunoştinţă cu durerea şi ura pe care acest lucru le implică. Pînă
ajungi să ierţi persoana respectivă, aceasta va continua să te rănească deoarece nu ai reuşit să te eliberezi de
trecut. Iertarea e singura cale de-a pune capăt durerii.
Iată 12 paşi simpli pe care îi poţi folosi ca să depăşeşti cu bine procesul iertării cuiva care te-a rănit cîndva
în trecut. Urmînd aceşti paşi, vei fi ajutat să te eliberezi de trecut şi să îţi continui viaţa.
1. Scrie pe o foaie de hîrtie numele persoanelor care te-au jignit. Descrie în scris răul suferit (de exemplu
— respingere, lipsă de dragoste, nedreptate, necinste, maltratare fizică, verbală sau sexuală, trădare, etc).
Din cîteva sute de oameni care au completat în biroul meu lista de mai sus, 95 % şi-au pus mama sau tata
pe numărul unu sau doi. Pe cele mai multe liste, trei din primele patru nume erau reprezentate de rude
apropiate. Două dintre cele mai trecute cu vederea erau Dumnezeu şi persoana care a întocmit lista.
Dumnezeu nici nu are nevoie să fie iertat, însă avem uneori false aşteptări de la El, aşteptări ce ne duc la
mînie şi amărăciune faţă de Persoana Sa. Trebuie să-1 scutim pe Dumnezeu de astfel de aşteptări şi
sentimente. Şi unii dintre noi trebuie să ne iertăm pe noi înşine de slăbiciunile şi păcatele ce demult ne-au
fost iertate de către Dumnezeu.
2. Priveşte durerea şi mînia în faţă. Scrie ce simţi privitor la oamenii respectivi şi la jignirile lor. Adu-ţi
aminte: Nu e un păcat să-ţi recunoşti realitatea propriilor emoţii. Dumnezeu ştie exact ce simţi, fie că
admiţi sau nu acest lucru. Dacă îţi îngropi sentimentele vei trece pe lîngă şansa iertării. Trebuie să ierţi din
inimă.
3. Recunoaşte semnificaţia crucii. Crucea lui Cristos e cea care legalizează iertarea şi o acreditează din
punct de vedere moral. Isus e Cel ce a ridicat toate păcatele lumii — inclusiv ale tale şi ale celor care te-au
jignit — şi a murit "odată pentru totdeauna" (Evrei 10:10). Inima strigă, "Dar nu-i corect! Unde-i
dreptatea?" E pe cruce.
4. Hotărăşte-te să îngropi povara păcatului celui ce ţi-a greşit (Gal. 6:1,2). Aceasta înseamnă că în viitor nu
vei mai umbla cu vorbe, fololsindu-te de informaţii privitoare la păcatele sale, împotriva lui (Luca 6:27-34;
Prov. 17:9). Toată adevărata iertare funcţionează prin substituire, la fel cum a funcţionat iertarea lui Cristos
faţă de noi.
VINDECAREA RĂNILOR EMOŢIONALE.. 141
5. Hotărăşte-te să ierţi. Iertarea e o schimbare bruscă a voinţei, o alegere conştientă de-a elibera pe cineva,
de a-i da drumul din cîrlig şi a te elibera pe tine însuţi de trecut. Poate că simţi că nu îţi vine să iei o
asemenea hotărîre, însă este o problemă de voinţă. De vreme ce Dumnezeu ţi-o spune, poţi alege să o faci.
Celălalt poate fi cu adevărat greşit şi chiar să devină obiectul disciplinei impuse de biserică ori chiar a unui
proces juridic, însă nu aceasta e prima ta grijă. Responsabilitatea ta e să-1 eliberezi de ceea ce îl leagă de
tine. Ia chiar acum această hotărîre şi sentimentele tale de iertare vor apărea în timp.
6. Pune lista în faţa lui Dumnezeu şi roagă-te astfel: "îl iert pe (numele) pentru (lista ofenselor)". Dacă te-ai
simţit plin de amărăciune pentru persoana cu pricina de cîtăva vreme, poate ar fi bine chiar să găseşti un
prieten apropiat sau un sfătuitor creştin cu care să te rogi (Iacov 5:16).
7. Distruge lista. Acum eşti liber. Nu spune greşiţilor tăi ce ai făcut. Iertarea e doar între rine şi Dumnezeu!
Sau, poate persoana pe care trebuia s-o ierţi, a murit.
8. Nu te aştepta ca hotărîrea ta de-a ierta să producă schimbări majore în ceilalţi. Roagă-te, în schimb,
pentru ei (Matei 5:44) ca să se poată bucura de libertatea iertării (Gal. 15:1,13,14).
9. încearcă să-i înţelegi pe cei iertaţi. Şi ei sînt victime.
10. Aşteaptă-te la rezultate pozitive ale iertării. în timp, vei putea să te gîndeşti la cei ce te-au jignit, fără
vreun sentiment de durere, mînie sau indignare. Vei putea sta alături de ei fără să manifeşti reacţii negative.
11. Mulţumeşte-i lui Dumnezeu pentru lecţia pe care ai învăţat-o şi pentru maturitatea pe care ai dobîndit-
o în urma ofenselor şi în urma deciziei de a-1 ierta pe cel care te-a rănit (Rom. 8:28,29).
12. Fii gata să-ţi accepţi partea de vină pentru jignirea suferită. Mărturiseşte-i lui Dumnezeu acest lucru,
precum şi altora (1 Ioan 1:9); conştientizează-ţi că dacă cineva are "un dinte" împotriva ta, trebuie să mergi
imediat la persoana respectivă (Matei 5:23-26).
A doua atingere
Una dintre cele mai puternice situaţii de criză pe care am resimţit-o în lucrarea în care eram implicat, era
legată de problema iertării şi de un membru din comitet pe care îl voi numi Calvin. M-am luptat mult să mă
raportez corect la acest om, aşa că l-am întrebat dacă n-ar vrea să stăm de vorbă săptămînal. Aveam doar
un singur scop: să încerc să stabilesc cu el o relaţie plină de sens.
Cam după patru luni de întîlniri cu Calvin, am cerut comitetului să conduc un grup din biserică într-o
excursie în Israel. Calvin a ridicat mîna spunînd, "Mă împotrivesc, pentru că, fiind conducător de grup,
pastorul va merge pe gratis, ori asta e ca şi cum i-am face o favoare". După ce l-am
asigurat pe Calvin şi pe cei din comitet că-mi voi plăti excursia şi că ea va face parte din concediul meu
legal, au fost de acord.
în ciuda poverii ce-o purtam în suflet şi care ţintea către conflictul cu Calvin, excursia a reprezentat, pentru
mine, o fantastică experienţă spirituală. în Ierusalim, într-una din zilele mele libere, am petrecut cîteva ore
singur în Biserica tuturor naţiunilor, deschizîndu-mi inima lui Dumnezeu privitor la ceea ce însemna
problema Calvin. Am stat acolo privind fix la stînca pe care Cristos a plîns cu lacrimi de sînge cînd a
realizat ce însemna să ia povara păcatelor lumii asupra Sa.
Am concluzionat spunîndu-i lui Dumnezeu că dacă Isus a putut lua păcatele lumii asupra Sa, cu siguranţă
şi eu pot suporta păcatele unui singur om dificil.
Două săptămîni după ce m-am întors, Calvin şi-a schimbat ţinta atacului, către pastorul de tineret. Asta a
pus capac. Puteam să fac faţă cerbiciei lui Calvin faţă de mine, dar, cînd a început să-1 ocărască pe tînărul
pastor, mi-am ieşit din răbdări. M-am hotărît să demisionez.
înainte cu o săptămînă de a-mi citi cererea de demisie în faţa adunării, m-am îmbolnăvit. Eram lungit în
pat, cu febră 40° şi nu mai aveam deloc voce. Am început să citesc Evangheliile şi am ajuns la Marcu 8:22-
26, la scena cînd Isus îl vindecă pe orb. Am observat că, după prima atingere a lui Isus, omul a zis, "Văd
nişte oameni... dar ca nişte copaci" (v.24). Brusc mi-am dat seama că la fel îl vedeam şi eu pe Calvin: un
copac mare, un obstacol ce îmi stătea în cale şi ale cărui crengi îmi zgîriau faţa ori de cîte ori treceam pe
lîngă el.
Apoi Isus 1-a atins din nou pe orb şi acesta a început să-i vadă pe oameni ca pe nişte oameni şi nu ca pe
nişte copaci. "Doamne, am şi eu nevoie de o a doua atingere", am şoptit cu ochii plini de lacrimi. Văd că,
de fapt, Tu l-ai pus pe Calvin în calea mea ca să mă ajuţi să fiu atent la scopul Tău pentru mine, şi anume,
de-a deveni pastorul pe care îl vrei cu adevărat". In acel moment am ales să-1 iert complet pe Calvin.
în următoarea duminică am mers la adunare, nu pentru a demisiona, ci ca să predic. Vocea încă îmi era atît
de răguşită că de abia vorbeam. Cu toate astea, am croncănit un mesaj din Marcu 8:22-26 tocmai despre
tendinţa noastră de-a fi independenţi în faţa marii noastre nevoi de Dumnezeu şi de cei din jur. Mi-am
mărturisit în faţa adunării propria mea independenţă precum şi dorinţa ca Domnul să mă atingă, ca să-i pot
vedea pe oameni ca pe nişte oameni şi nu ca pe nişte piedici ale scopului meu.
La sfîrşitul serviciului i-am invitat pe toţi cei care îşi doresc o a doua atingere din partea Domnului, să vină
în faţa altarului. Am cîntat un imn şi oamenii au început să curgă în faţă. Curînd tot locul din faţă şi de pe
margini era plin de oameni. Am deschis uşile laterale şi oamenii s-au
VINDECAREA RĂNILOR EMOŢIONALE.. 143
risipit pe iarba din curtea bisericii ca să se roage. Practic, toţi, cu excepţia cîtorva, veniseră în faţă. Asistam
la o trezire!
Ghiciţi cine era printre excepţii. După ştiinţa mea, Calvin nu s-a schimbat niciodată, în schimb eu, da. Am
continuat să iau atitudine împotriva a ceea ce credeam că e rău, pentru că nu aveam de gînd să tolerez
păcatul, însă nu mi-am mai amărît sufletul; şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru acea zi în care m-a pus să
stau cuminte pe spate în pat ca să mă ajute să-mi schimb optica despre Calvin şi să mă transforme în
pastorul care mă voia El.
12
A FACE FAŢĂ RESPINGERII ÎN RELAŢIILE CU OAMENII
Ruby experimentase mai multă respingere în cei 40 de ani de viaţă decît oricine altcineva pe care
cunoaşteam. A fost respinsă de către mama ei nemăritată, încă înainte de-a se naşte, supravieţuind
miraculos unui avort făcut în luna a şasea. Apoi, mama lui Ruby a abandonat-o în braţele tatălui, care, la
rîndul lui a trimis-o la mama lui. Bunica lui Ruby era implicată într-un amestec ciudat de practici oculte şi
religioase. Astfel că Ruby a fost crescută într-o atmosferă de şedinţe de spiritism şi de alte experienţe
demonice stranii.
Ca să scape de casa bunicii, Ruby s-a măritat la 14 ani, iar cînd împlinea 21, avea deja cinci copii, care
pînă la urmă au fost convinşi de tatăl lor că mama lor nu e bună de nimic. Pînă la urmă soţul şi toţi cei cinci
copii au părăsit-o. Simţindu-se complet respinsă, Ruby a încercat fără succes să se sinucidă de cîteva ori. în
acea perioadă, 1-a primit pe Cristos, însă cei care o cunoşteau se temeau că ar putea să-şi curme viaţa. "Nu-
ţi lua viaţa", o încurajau ei. "Rezistă, viaţa va fi mai bună". Totuşi, în capul ei, o voce încă o mai lua în
derîdere şi o prezenţă stranie şi întunecată i se instalase în locuinţă.
Aceasta era condiţia ei cînd s-a decis să participe la o conferinţă de o săptămînă pe care o ţineam la biserica
ei. într-o miercuri seara am vorbit despre iertare, încurajîndu-i pe cei prezenţi să facă liste cu cei pe care
trebuiau să-i ierte. în mijlocul conferinţei, Ruby a părăsit brusc sala părînd să aibă o criză de astm. De fapt,
Satana încerca frenetic să o îndepărteze de libertatea în Cristos despre care tocmai vorbeam.
în după amiaza următoare eu, împreună cu unul dintre pastori, ne-am întîlnit în particular cu Ruby pentru a
ne ruga împreună şi a o sfătui. Cînd am început să discutăm despre iertare, Ruby a scos o listă de nume pe
care o făcuse — patru pagini cu nume de oameni ce au rănit-o şi au respins-o de-a lungul anilor! Nu-i de
mirare că Satana dobîndea aşa mult teren în viaţa ei; de fapt toţi ceilalţi îi întorseseră spatele.
Am îndrumat-o prin etapele iertării şi a părăsit încăperea complet eliberată. Pentru prima oară şi-a dat
seama că Dumnezeu o iubeşte şi că nu o va respinge niciodată. A plecat spre casă emoţionată şi încîntată.
Vocile răului din mintea ei şi prezenţa misterioasă din casă au dispărut.
A FACE FAŢĂ RESPINGERII tN RELAŢIILE CU OAMENII 145
Cei mai mulţi dintre noi n-au experimentat duritatea respingerii suferită de Ruby, însă oricine ştie cum este
să fii criticat şi respins, chiar de către cei din viaţa noastră pe care am dori cu disperare să-i mulţumim. Ne-
am născut şi am crescut într-un mediu lumesc care îi alege pe favoriţi şi-i respinge pe cei de pe locul doi. Şi
cîtă vreme nimeni nu poate fi cel mai bun la toate, toţi am fost la un moment dat ignoraţi, trecuţi cu
vederea sau respinşi de către părinţi, profesori sau prieteni.
Mai mult decît atît, cîtă vreme ne-am născut în păcat, chiar şi Dumnezeu ne-a respins pînă am fost
acceptaţi de El, în Cristos, prin mîntuire (Romani 15:7). De atunci încoace sîntem ţinta Satanei, cel ce-i
pîndeşte pe fraţi (Apoc. 12:10) şi care nu încetează să ne mintă despre cît de lipsiţi de valoare sîntem în
ochii lui Dumnezeu şi ai celor din jur. în această viaţă, cu toţii trebuie să ne confruntăm cu durerea şi
presiunile cauzate de respingere.
Cînd eşti criticat sau respins
Gîndurile şi sentimentele de respingere cărora le cădem pradă pot reprezenta piedici majore în calea
creşterii şi maturizării dacă nu învăţăm cum să le stăpînim în mod pozitiv. Din păcate, în loc să abordăm o
atitudine pozitivă, am învăţat cu toţii în viaţă să reacţionăm faţă de respingere prin una din cele trei posturi
de apărare (vezi fig. 12-A). Chiar şi creştinii sînt ispitiţi să răspundă în mod defensiv la respingerile pe care
le trăiesc în familie, şcoală sau societate, în general.
A înfrunta sistemul
Un procentaj mic de oameni se apără de respingere căzînd pradă sistemului "cîini ce se mănîncă între ei",
învăţînd să se adapteze şi progresînd. Aceştia sînt rătăcitorii, oamenii în continuă agitaţie, care îşi cîştigă
acceptarea şi se luptă pentru semnificaţie prin propriile fapte; se simt minaţi de un imbold de-a se căţăra în
vîrful fiecărei situaţii deoarece victoria e paşaportul lor pentru aceptare. Pe ei îi caracterizează
perfecţionismul, izolarea emoţională, anxietatea şi stresul.
Spiritual vorbind, individul care înfruntă sistemul refuză să se subordoneze autorităţii lui Dumnezeu şi are
puţină părtăşie cu El. O asemenea persoană este dedicată controlării şi manipulării oameniţpr şi situaţiilor
pentru propriile sale beneficii, aşa că îi este dificil să renunţe la controlul asupra vieţii sale, lăsîndu-1 la
latitudinea lui Dumnezeu. în biserici, o astfel de persoană urmăreşte, pe căi mai puţin oneste, scaunul de
lider al comitetului de conducere sau îşi doreşte să fie membrul cel mai influent al comitetului. Motivaţia
sa nu e în orice caz aceea de a-1 sprijini pe Dumnezeu prin funcţia sa, ci de-a stăpîni lumea în care trăieşte,
fiindcă propria sa valoare de sine depinde în mod necesar de aceasta. Astfel de oameni sînt unii dintre cei
mai nesiguri oameni pe care îi puteţi întîlni.
Din nefericire, strategia defensivă a individului ce controlează nu face decît să întîrzie respingerea
inevitabilă. în fond, abilitatea sa de a-şi ţine sub control familia, angajaţii şi biserica, scade, iar el e înlocuit
de un "controlor" mai tînăr, mai puternic. Unii reuşesc să supravieţuiască unei astfel de crize de mijloc a
vieţii, însă mulţi dintre cei care o duc pîhă la pensie, nu prea apucă să se bucure de ea. Studiile arată că cei
din funcţii înalte trăiesc în medie cam nouă luni după ce se pensionează. Ei nu-şi mai pot controla şi
manipula propria lume, aşa că viaţa lor devine lipsită de sens.
A te lăsa predă sistemului
"Pastore, sînt un neinsprăvit", mi-a spus un licean, de-a dreptul deprimat. Mi-a explicat că voia să fie o
vedetă în fotbal, însă fusese dat afară din echipă. în loc să fie în centrul atenţiei ca sportiv, a fost nevoit să
se mulţumească cu un loc în orchestra şcolii. Şi, în comparaţie cu vedetele de pe terenul de fotbal, cîntăre
jii la clarinet erau nişte neisprăviţi.
Cei mai mulţi oameni din ziua de azi reacţionează la respingere întocmai ca acest băiat — şi anume, cedînd
sistemului. Aceştia perseverează în efortul lor de a-i mulţumi pe alţii, însă eşecurile îi determină să creadă
că sînt cu adevărat de neiubit şi demni de-a fi respinşi. Sistemul spune că cei mai buni, cei mai puternici,
cei mai frumoşi şi mai talentaţi sînt "înăuntru". Cei ce nu intră în aceste categorii — respectiv cei mai mulţi
dintre noi — sînt "afară" şi astfel, iată-ne căzîhd sub povara falsei judecăţi a societăţii privind propria
noastră valoare. Ca rezultat, un mare segment al populaţiei stă sub povara sentimentelor de inferioritate,
non-valoare şi vină.
O astfel de persoană are de asemenea probleme cu raportarea la Dumnezeu. în mod firesc îl învinuieşte pe
Dumnezeu pentru starea în care se află şi găseşte că e greu să se încreadă în El. "Tu m-ai făcut un amărît de
clarinetist în loc de un star în fotbal", se plînge el. "Dacă-ţi permit să intri şi în alte domenii ale vieţii mele,
de unde să ştiu eu că nu mă vei transforma şi acolo într-un neisprăvit?
Prin cedarea în faţa falsei judecăţi a sistemului, persoana respectivă se poate aştepta doar la tot mai multă
respingere. îşi însuşeşte minciuna şi se respinge chiar şi pe sine şi de aceea orice succes sau acceptare care
îi apare în cale, va fi pusă la îndoială şi pusă sub interogaţie pe baza a ceea ce deja crede despre sine.
A te răzvrăti împotriva sistemului
începînd cu anii '60, se pare că acest sector al societăţii se află în creştere. Aceştia sînt rebelii şi răzvrătiţii
ce reacţionează la respingere spunînd, "N-am nevoie de dragostea voastră". în adîncul lor însă tînjesc după
acceptare, dar refuză să-şi recunoască nevoia. îşi vor sublinia deseori
A FACE FAŢĂ RESPINGERII ÎN RELAŢIILE CU OAMENII 147
nesupunerea şi răzvrătirea îmbrăcîndu-se şi comportîndu-se în moduri ce sînt antipatice maselor largi.
Dacă eşti criticat... şi critica are un suport real, orice
apărare din partea ta
ar fi în cel mai bun caz, o încercare de raţionalizare şi în cel mai rău caz, o minciună.
Rebelul se caracterizează prin ură centrată asupra sinelui şi amărăciune; îsi doreşte să nu se fi născut
niciodată. E iresponsabil şi nedisciplinat. îl vede pe Dumnezeu ca pe un alt tiran, ca pe încă cineva care
încearcă să-1 constringă spre un tipar social acceptabil. Se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu exact la fel
cum se răzvrăteşte împotriva oricui.
Atitudinea rebelă a acestei persoane, precum şi comportamentul ei are tendinţa de a-i înstrăina pe alţii şi de
a-i împinge la a se apăra de sistemul pe care el îl respinge şi de aceea reacţia răzvrătitului faţă de cei care îl
resping, dă naştere la tot mai multă respingere.
Apărarea nu duce nicăieri
Există două motive pentru care nu trebuie să răspunzi niciodată apărîndu-te la evaluarea critică, negativă,
cu care te etichetează lumea.
în primul rînd, dacă ai greşit, nu există o apărare. Dacă eşti criticat pentru că ai spus ceva nelalocul lui sau
ai făcut ceva neobişnuit şi critica este reală, orice apărare din partea ta ar fi, în cel mai bun caz, o încercare
de raţionalizare şi în cel mai rău caz, o minciună. Răspunsul e clar şi concis, "Ai dreptate. Am greşit", după
care trebuie să urmeze încercarea de îmbunătăţire a caracterului şi comportamentului.
în al doilea rînd, dacă nu ai greşit, nu e cazul să te aperi. Petru ne încurajează să păşim pe urmele
Mîntuitorului, care "cînd era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi cînd era chinuit, nu ameninţa, ci Se
supunea dreptului Judecător" (1 Petru 2:23). Dacă ai dreptate, n-are nici un rost să devii propriul tău
avocat. Dreptul Judecător, care te cunoaşte şi ştie ce ai făcut, te va achita.
La începutul muncii mele de pastor, am răspuns pentru cîţiva voluntari din lucrarea cu tineretul bisericii
noastre, printre care se afla şi o femeie pe nume Alice. Alice era o bună creştină ce se ocupa de programul
cu fetele din comunitatea noastră. Din păcate, deşi dăruită în multe privinţe, Alice nu avea talent de
administrator în respectiva funcţie. Se lupta din greu cu misiunea ei, simţindu-se frustrată şi nelalocul ei şi
cîtă vreme lucrurile mergeau prost, Alice simţea nevoia să se descarce pe cineva, aşa că m-a găsit pe mine.
"Trebuie să stăm de vorbă", mi-a spus furioasă într-o zi, aşa că am pus la punct o întîlnire.
Ne-am aşezat şi ea a pus pe masă o foaie de hîrtie. "Neil, am înşiruit aici toate lucrurile bune şi rele despre
tine". Am aruncat o privire spre
SĂ ÎNŢELEGEM CE ESTE RESPINGEREA
Romani 15:7 Cînd te simţi respins şi neiubit
încerci să intri în graţiile celor importanţi, ai nevoie de încurajarea lor.
Mai multă respingere, duce la refugierea în una din cele trei ipostaze defensive
A înfrunta sistemul*
Oastfel de persoană se adaptează sistemului şi învaţă să lupte, făcînd orice pentru a fi în frunte şi pentru a deveni
semnificativ.
A te lăsa pradă sistemului*
Perseverează în efortul de a-i mulţumi pe alţii, dar eşecurile îi determină să creadă că sînt de neiubit şi demni de a fi
respinşi.
Totul se sfîrşeşte cu şi mai multă respingere odată cu scăderea abilităţilor de a controla orice situaţie.
Incapacitate de exprimare a trăirilor Izolare emoţională Perfecţionism
îngrijorare
Rezultă tot mai multă respingere, pentru că acceptarea e şi mai greu de dobîndit de către cei care se autoresping.
Reacţii emoţionale
Lipsă de respect de sine inferioritate Subiectivitate Autoînvinovăţire
A te răzvrăti împotriva sistemului*
Un astfel de om se răzvrăteşte mereu şi spune: "N-am nevoie de dragostea voastră". îţi subliniază răzvrătirea printr-un
comportament şi o îmbrăcăminte neadecvată.
Rezultă tot mai multă respingere fiindcă rebelul are tendinţa de a-i înstrăina pe alţii şi de a-i împinge la o atitudine
defensivă.
Dorinţă de a nu se fi născut
Iresponsabilitate Ură centrată spre sine Amărăciune.
Refuză să se subordoneze autorităţii lui Dumnezeu/are puţină părtăşie cu El.
Atitudine faţă de Dumnezeu
Proiectează atributele Pentru el, Dumnezeu este
tatălui fizic asupra lui un tiran împotriva căruia
Dumnezeu, şi deci nu are se răzvrăteşte, încredere în El.
* Acesta e sistemul cel mai semnificativ pe care îl adoptă şcoala şi societatea în general.
FIGURA 12-A
A FACE FAŢĂ RESPINGERII ÎN RELApiLE CU OAMENII 149
hîrtie şi am văzut două coloane. Pe coloana cu cele bune era trecut doar un lucru şi coloana cu cele rele era
plină de jos pînă sus, pe ambele feţe. Prima dată mi-a citit aprecierea pozitivă iar apoi, fiecare lucru în parte
de pe lista neagră.
Reacţia mea de om pămîntesc a fost să mă apăr de fiecare acuzaţie de pe listă, însă partea spirituală din
mine continua să-mi şoptească, "Ţineţi gura, Anderson", aşa că am stat şi am ascultat-o atent pînă şi-a golit
tolba.
în final i-am spus, "Alice trebuie că ai avut nevoie de mult curaj să vii şi să-mi spui toate acestea. Ce-mi
sugerezi să fac?"
întrebarea mea a prins-o cu garda complet descoperită şi a început să plîngă. "Oh, Neil, nu tu eşti de vină,
ci eu", mi-a spus printre suspine. Ei bine, nici explicaţia aceasta nu era pe de-a-ntregul corectă, pentru că
exista un sîmbure de adevăr în tot ceea ce-mi spusese. Dacă însă aş fi încercat să mă apăr de una din
acuzele aduse, Alice ar fi fost cu atît mai hotărîtă să mă convingă că mă înşel. Aşa cum s-a văzut,
deschiderea mea faţă de acuzele ei a pregătit calea pentru o discuţie privind frustrarea ei în lucrarea cu
fetele. După două săptămîni, a renunţat la funcţia respectivă, iar acum se bucură slujind Domnului într-o
lucrare potrivită cu darurile ei.
Dacă poţi învăţa să nu te aperi cînd cineva îţi expune defectele de caracter sau îţi atacă acţiunile, poţi avea
ocazia să răstorni situaţia şi să deschizi o discuţie lucidă cu persoana respectivă. Nu eşti obligat să
reacţionezi la respingere înfruntînd sistemul, căzînd pradă lui sau răzvrătindu-te. Sistemul cu care operează
lumea pentru a-ţi determina valoarea ca om, nu-ţi determină adevărata valoare. Pavel scria: "Astfel dar,
după cum aţi primit pe Cristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi
prin credinţă..." (Coloseni 2:6,7). Adevărata supunere e cea în faţa lui Cristos Domnul şi nu în faţa lumii.
Pavel a continuat, "Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina
oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Cristos" (v.8). Există deci un sistem al lumii
şi încă unul puternic, însă nu la acel sistem trebuie să ne raportăm, pentru că nu-i aparţinem. Ioan 17:14-16
ne spune că sîntem în lume dar nu şi ai lumii. Cu alte cuvinte, eşti în Cristos, şi dacă te trezeşti răspunzînd
respingerii apărîndu-te, fie ca lucrul acesta să-ţi reamintească că trebuie să îţi focalizezi atenţia asupra
lucrurilor care te fac să creşti şi te întăresc în credinţă.
Cînd eşti ispitit să-i critici şi să-i respingi pe alţii
Respingerea e ca o stradă cu dublu sens. Poţi fie să o primeşti, fie să o dai cuiva. Am vorbit despre cum să
reacţionezi la respingerea primită din partea lumii. Acum haideţi să aruncăm o privire la cum să reacţionăm
la
ispita de a-i "blagoslovi" pe cei din jur cu respingerea şi admonestările noastre.
Cînd eram pastor, am primit odată unul din acele telefoane de care şi poliţiştilor le e frică. "Pastore, mai
bine ai da o fugă pînă aici", mi-a zis omul la teieion. "Eu şi nevastă-mea sîntem pe cale să ne stringent de
gît". în fundal o auzeam pe soţia lui, ţipînd.
Cînd am ajuns acolo, i-am convins pe Frank şi pe Sue să se aşeze, fiecare la cîte un capăt de masă şi să
discutăm despre problema lor. M-am aşezat şi eu. S-au mai dondănit cîteva minute împroşcîndu-se reciproc
cu acuzaţii şi insulte.
Pînă la urmă, i-am întrerupt. "Gata, pauză! Sue, de ce nu pui de-o cafea? Fred, adu-mi o foaie de hîrtie şi
un creion, plus cîte o Biblie". Cînd ne-am adunat din nou în jurul mesei, am schiţat o mică schemă, ca cea
din figura 12-B şi am tălmăcit-o cu ajutorul Cuvîntului lui Dumnezeu.
Propriul tău caracter
Eşti responsabil pentru

Nevoile celuilalt
Propriul tău caracter
FIGURA 12-B
L-am rugat pe Fred să citească Romani 14:4: "Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare
sau cade, este treaba stăpînului său; totuşi va sta în picioare, căci Domnul are putere să-1 întărească pentru
ca să stea".
"Acest verset vorbeşte despre judecarea caracterului altcuiva", am spus eu. "înaintea lui Dumnezeu, fiecare
din voi este responsabil de propriul său caracter". Fred şi Sue s-au arătat a fi de acord.
Apoi am rugat-o pe Sue să citească Filipeni 2:3: "Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci
în smerenie, fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi".
A FACE FAŢĂ RESPINGERIIÎNRELAŢIILE CU OAMENII 151
"Acest verset vorbeşte despre nevoi", am continuat. "în faţa lui Dumnezeu, fiecare din voi este responsabil
pentru împlinirea nevoilor celuilalt". Din nou cei doi au conchis că aveam dreptate.
"Vă daţi seama cu ce v-aţi ocupat în ultimele două ore? în loc să vă asumaţi responsabilitatea pentru
propriul vostru caracter, aţi distrus fiecare caracterul celuilalt. în loc să vă preocupaţi fiecare de nevoile
celuilalt, v-aţi trezit absorbiţi în mod egoist de propriile voastre nevoi. Nu-i de mirare că nu vă merge
căsnicia. Aţi transformat Planul A al lui Dumnezeu privind relaţiile, într-un dezastruos Plan B!" înainte de-
a pleca de acolo, Fred şi Sue s-au decis, prin rugăciune, să-şi reanalizeze responsabilităţile conform cu
Cuvîntul lui Dumnezeu.
Oare ce fel de familii şi biserici am avea dacă ne-am asuma cu toţii responsabilitatea pentru propriile
noastre caractere şi dacă ne-am lupta să împlinim nevoile celor alături de care trăim? Ar fi aproape ca-n rai.
Dar în loc să facem toate acestea, deseori consimţim imboldurilor Satanei de-a ne critica unii altora
caracterul şi de-a ne împlini propriile nevoi egoiste. îi vom încuraja pe cei din jur spre creştere şi maturitate
doar dacă punem în aplicare cele spuse mai înainte.
Ţintind spre responsabilităţi
Un alt mod prin care ne înşală Satana în relaţiile noastre interpersonale este ispita de-a ne apleca mai mult
asupra drepturilor pe care le avem în loc să ne focalizăm spre responsabilităţi. De exemplu, un soţ îşi poate
admonesta nevasta pentru că simte că are dreptul să aştepte supunere din partea ei. La fel o soţie poate să-şi
sîcîie soţul pentru că l-ar vrea lider spiritual. Părinţii îşi molestează copiii pentru că simt că e dreptul lor să
pretindă ascultarea. Membrii dintr-o biserică locală se revoltă cînd simt că drepturile le-au fost încălcate de
către pastori, de cei din comitet sau de alţi membri.
în sistemul lui Dumnezeu ţinta noastră trebuie să fie împlinirea responsabilităţilor ce ne revin şi nu cererea
drepturilor ce nu ne revin. Soţilor, a avea soţii supuse nu e un drept care vă aparţine, însă a fi nişte parteneri
iubitori şi plini de grijă este într-adevăr o responsabilitate. A fi în frunte nu înseamnă neapărat un drept ce
trebuie pretins, ci o minunată responsabilitate ce se cere realizată.
La fel, soţiilor, a avea soţii lideri spirituali nu este un drept al vostru, dar aveţi responsabilitatea de-a fi
nişte femei supuse, un ajutor potrivit. Părinţi, a creşte copii ascultători nu e un drept, ci educarea lor în
spiritul propus de Domnul reprezintă o responsabilitate ce vă revine.
A fi membru al Trupului lui Cristos sau al bisericii locale este un incredibil privilegiu, nu un drept şi acest
privilegiu vine împreună cu minunata responsabilitate de-a ne purta ca şi copii ai lui Dumnezeu, şi de-a
deveni iubitori de oameni. Cînd vom sta înaintea lui Cristos, nu ne
va întreba dacă am primit tot ce ni se cuvenea, ci ne va răsplăti pentru cît de bine ne-am împlinit
responsabilităţile.
Nu-ti asuma rolul de conştiinţă
Am crescut într-o atmosferă bună, morală, am fost chiar dus la biserică, însă nu eram creştin. Pe arunci îmi
plăcea să mai beau cîte o bere, mai ales într-o după-amiază caldă de vară, după ce tundeam iarba. Cînd l-
am primit pe Cristos eram încă tînăr şi luam parte la serviciul unei biserici în care se predica abstinenţa
totală faţă de orice băuturi alcoolice. Nu eram un beţiv, aşa că am hotărît să sar peste regula cu pricina şi
să-mi beau în continuare berea.
Doi ani mai tîrziu, Domnul mi-a pus în inimă un sentiment de vinovăţie privind obiceiul meu cu berea şi
odată cu acest sentiment mi-a venit şi puterea de-a asculta, aşa că am renunţat. Singura problemă era că
tocmai cumpărasem patru casete de bere bună, dar, după un an, cînd am plecat la seminar, le-am dat pe
toate băieţilor care m-au ajutat cu mutatul şi i-am lăsat pe ei să se lupte cu Dumnezeu!
Uneori sîntem ispitiţi să jucăm rolul Duhului Sfînt sau al conştiinţei în viaţa altora în probleme "pe
muchie", în care Scriptura nu e perfect clară: "Creştinii nu beau şi nu fumează", "Trebuie să-ţi petreci cel
puţin 30 de minute pe zi în rugăciune şi studierea Bibliei", "A cumpăra bilete la loterie nu e un lucru bun".
Sînt convins că Dumnezeu ştie exact cînd să inducă vinovăţia în probleme de conştiinţă, acest lucru făcînd
parte dintr-un proces de sfinţire pe care Duhul îl controlează şi cînd încercăm să ne substituim rolului Său,
deseori facem şi mai mult decît să promovăm critica şi respingerea. Misiunea noastră este să-i înconjurăm
pe oameni cu acceptare şi să-1 lăsăm pe Dumnezeu să-şi împlinească propria Sa misiune, la vremea
cuvenită.
Să educi, nu să Judeci
Există oare situaţii în care creştinii trebuie să se confrunte unii cu alţii în probleme de comportament? Da.
Dumnezeu ne cere să-i înfruntăm şi să-i recuperăm pe cei care au încălcat în mod clar limitele impuse de
Scriptură. Isus ne-a povăţuit: "Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-1 între tine şi el
singur. Dacă te ascultă, ai cîştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi,
pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori" (Mat. 18:15, 16).
Aş vrea însă să vă atrag atenţia asupra unei distincţii importante privind această problemă. Educarea se
referă la amendarea unui anumit mod de comportament — respectiv la ceva la care ai fost martor, tu
personal (Gal.6:l); judecarea însă, ţine de caracter. Sîntem povăţuiţi să-i punem pe alţii în faţa păcatelor lor,
de care avem şi noi cunoştinţă, dar nu avem voie
A FACE FAŢĂ RESPINGERII ÎNRELAŢIILE CU OAMENII 153
să le judecăm caracterul (Mat. 7:1; Rom. 14:13). A îndrepta un anume comportament ţine de noi; a judeca
un caracter ţine de Dumnezeu.
De exemplu, închipuie-ţi că tocmai ţi-ai prins copilul spunînd o minciună şi-i spui, "Eşti un mincinos". L-ai
judecat, i-ai atacat caracterul. Dacă îi spui, "Fiule, tocmai ai spus o minciună", se cheamă că l-ai
disciplinat, ai făcut educaţie şi îl faci răspunzător pentru un comportament eronat.
Sau, să zicem că un prieten creştin ţi se confesează afirmînd că tocmai a păcălit fiscul de plătirea unor
impozite. Responsabilitatea ta nu e să-1 identifici cu un hoţ şi astfel să-i pui sub interogaţie caracterul, ci
să-1 confrunţi cu faptele negative din viaţa lui şi despre care tocmai ai aflat, spunîndu-i: "Păcălind fiscul,
furi de la guvern şi asta nu e bine".
Trebuie să-i facem pe oameni răspunzători pentru comportamentul lor însă nu avem niciodată voie să le denigrăm
caracterul.
Cînd încerci să corectezi pe cineva, trebuie să te bazezi pe ceva ce ai văzut sau ai auzit în mod personal şi
nu să te bazezi pe suspiciuni sau pe lucruri auzite aiurea. Dacă îi atenţionezi comportamentul eronat şi el
nu reacţionează, data viitoare va trebui să vii cu doi sau trei martori ai abaterii respective. Dacă eşti
singurul martor, vorbeşte cu er în particular şi lasă lucrurile aşa. Ori de cîte ori te va vedea, îşi va aduce
aminte de păcatul comis, lucru ce l-ar putea ajuta să nu-1 mai repete.
Multe dintre lucrurile pe care le încadrăm la secţiunea "educaţie" sînt nici mai mult nici mai puţin decît
asasinate ale caracterului. Deseori ne adresăm unui copil neascultător cu: "Copil prost" sau "Eşti un băiat
rău" sau "Nu eşti bun de nimic". Le spunem fraţilor noştri creştini care alunecă, "Nu eşti un bun creştin",
"Eşti un hoţ", "Eşti un chefliu fără pereche". Asemenea afirmaţii nu corectează şi nu edifică, ci mutilează
caracterul ducînd la o dezaprobare făţişă a persoanei cu pricina şi a problemei în sine. Copilul tău nu e un
mincinos, ci un copil al lui Dumnezeu, care a spus o minciună. Prietenul tău creştin nu e un hoţ, ci un copil
al lui Dumnezeu care şi-a însuşit ceva ce nu-i aparţine. Credinciosul surprins într-un moment de eşec moral
nu e un pervertit, ci un copil al lui Dumnezeu care şi-a întinat puritatea. Trebuie să-i facem pe oameni
răspunzători pentru comportamentul lor însă nu avem niciodată dreptul să le denigrăm caracterul.
Exprimă-ţi nevoia, dar fără să judeci
Dacă, într-o relaţie, ai nevoi legitime care nu-ţi sînt împlinite, oare trebuie să rişti aplicînd critica şi
respingerea pentru a-ţi exprima aceste nevoi? Da, dar exprimă-le într-un asemenea mod încît să nu pui la
îndoială caracterul celeilalte persoane. De exemplu într-o relaţie, la un moment
dat poţi simţi că nu mai eşti iubit sau iubită, aşa că spui, "Nu mă mai iubeşti". Ori poate simţi că nu mai
valorezi prea mult în ochii partenerului tău de viaţă şi atunci spui, "Mă faci să mă simt bun de nimic". Sau
simţi o oarecare distanţă instaurîndu-se între tine şi prietenul tău şi reacţionezi spunînd: "Nu scrii şi nu
telefonezi niciodată". într-adevăr, ţi-ai făcut publică nevoia, dar ai dat şi o palmă celuilalt, uzurpînd astfel
rolul propriei sale conştiinţe. Şi, expunîndu-ţi nevoia ca pe o problemă a lui, îl determini să reacţioneze
defensiv şi să tensioneze mai departe relaţia.
Cum ar fi dacă ţi-ai exprima nevoia astfel: "în ultima vreme nu mă mai simt iubit", "Mă simt ca o persoană
neînsemnată, fără valoare", "îmi lipseşte cînd nu comunicăm constant". Schimbînd direcţia acuzaţiei
dinspre "tu" înspre "eu", îţi vei exprima nevoia fără a da vina pe altcineva. Abordarea fără a judeca pe
celălalt îi permite lui Dumnezeu să lucreze la conştiinţa aceluia şi să transforme un conflict potenţial îhtr-o
ocazie pentru lucrare, iar celălalt e liber să-ţi răspundă nevoii în loc să se apere de atacurile şi acuzele tale.
Cu toţii avem nevoi umane fireşti de a ne simţi iubiţi, acceptaţi şi buni la ceva, iar cînd acestea nu sînt
împlinite e foarte important să le exprimăm membrilor familiilor noastre şi prietenilor creştini într-un mod
deschis, pozitiv, lăsîndu-le celor din jur posibilitatea de a lucra la realizarea lor. Cred că punctul de plecare
al tuturor ispitelor stă în neîmplinirea acestor nevoi legitime. Cînd eşti prea mîndru ca să spui "Nu mă simt
iubit" sau cînd îi îndepărtezi pe cei dragi spunîndu-le, "Nu mă mai iubeşti", nevoia ta de dragoste nu se mai
întregeşte. Atunci apare Satana cu o alternativă ispititoare, "Nevasta nu te mai iubeşte cum ai merita. în
schimb, ai observat cumva scînteia de afecţiune din privirea secretarei?" Resursa principală a lui
Dumnezeu pentru întîmpinarea nevoilor tale şi pentru a te păstra curat, este conţinută în ceilalţi credincioşi.
Problema e că mulţi merg la şcoala duminicală, la biserică sau la studii biblice afişînd o mască de sfinţenie.
Voind să pară puternici şi siguri pe ei, se lipsesc de ocazia de a-şi avea nevoile împlinite în mijlocul
căldurii şi siguranţei oferite de comunitatea celorlalţi creştini. în acelaşi timp, îşi privează comunitatea de
ocazia de-a, face ceva pentru ei, şansă care este una dintre principalele motive pentru care Dumnezeu ne-a
strîns laolaltă în biserici. Refuzînd părtăşiei credincioşilor tocmai privilegiul de a acţiona şi de a întîmpina
anumite nevoi legitime, acţionăm independent de Dumnezeu şi devenim astfel vulnerabili, căutînd
împlinirea acestor nevoi fie în lume, fie în firea pămîntească, sau fie în ispitele diavolului.
Un pastor a spus acest lucru cu umor: "Lucrarea creştină ar fi o meserie excelentă dacă n-ar fi pentru
oameni". Poate că te-ai gîndit şi tu la ceva asemănător: "Creşterea în Cristos ar fi uşoară, dacă n-ar avea de-
a face cu oamenii". Cu toţii ştim că urmarea lui Cristos implică atît un plan verti-
zi FACEFAŢĂ RESPINGERIIÎNRELAŢIILE CU OAMENII 155
cal, cît şi unul orizontal — dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru oameni. E important să reţinem
că Dumnezeu lucrează în vieţile noastre prin relaţii curate. Unde să înveţi mai bine răbdarea, bunătatea,
iertarea, spiritul de echipă etc. decît în cercul apropiat al unor relaţii active? Relaţiile curate, frumoase, se
pot dovedi extrem de dificile dacă nu ne acceptăm responsabilitatea de-a creşte şi de a-i iubi pe alţii. Dar
astfel de relaţii se pot construi. Nu uita: Nimic nu îţi determină cu adevărat existenţa decît Dumnezeu şi
propria ta persoană, precum şi răspunsul tău la provocarea Lui, provocare pe care ţi-o adresează Creatorul.
Unul dintre studenţii mei mi-a adus următoarea poezie care, susţinea el, era o descriere a mea. Sper să aibă
dreptate. împărtăşesc cu voi acest gînd fiindcă sînt convins că oferă o bună perspectivă asupra relaţiilor
noastre, uneori spinoase, deşi ne numim creştini.
Oamenii sînt iraţionali, ilogici şi centraţi asupra lor înşişi
Nu-i nimic. Iubeşte-i. Dacă faci bine, oamenii te vor acuza de egoism şi motivaţii ascunse.
Nu-i nimic. Fă binele. Dacă reuşeşti în viaţă, îţi vei cîştiga prieteni falşi şi duşmani
adevăraţi.
Nu-i nimic. Reuşeşte. Binele pe care-1 faci astăzi, va fi uitat mîine.
Nu-i nimic. Fă binele. Cinstea şi francheţea te fac vulnerabil.
Nu-i nimic. Fii cinstit şi deschis. Oamenii cei mai mari şi cu ideile cele mai măreţe, pot fi împuşcaţi
de către oamenii cei mai mărunţi cu minţile cele mai înguste.
Nu-i nimic. Gîndul tău să ţintească în sus. într-o luptă de dini oamenii ţin cu cei mici, dar pariază pe cei
mari.
Nu-i nimic. Rămîi de partea celui învins. Tot ce ţi-ai petrecut construind ani de zile, poate fi distrus peste
noapte.
Nu-i nimic. Construieşte. Oamenii au cu adevărat nevoie de ajutor, însă pot sări la tine dacă
îi ajuţi.
Nu-i nimic. Ajută-i. Dă lumii ce ai mai bun în tine şi vei primi un bocanc în gură.
Nu-i nimic. Oferă oricum lumii tot ce ai mai bun.
Oricine poate găsi defecte de caracter şi fisuri de comportament în alt creştin. Dar e nevoie de harul lui
Dumnezeu ca să priveşti dincolo de impulsivul Petru şi să vezi în el stînca Bisericii din Ierusalim. Tot de
harul lui Dumnezeu e nevoie ca să priveşti dincolo de Saul prigonitorul şi să
poţi vedea îl el pe Pavel, apostolul. Astfel, de vreme ce trăiţi zi de zi alături de oameni care sînt uneori mai
puţin decît sfinţi în comportament şi care vă văd şi pe voi la fel, eu nu vă pot spune mai mult decît că
"harul şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Cristos!" (2
Petru 1:2).
13
OAMENII CRESC MAI BINE CÎND SÎNT ÎMPREUNĂ
In fiecare ianuarie am prilejul să iau cu mine 24 de studenţi de seminar şi să mergem în San Diego,
California la Julian Center unde stăm împreună şi studiem timp de patru săptămîni. Prietenul meu Dick
Day a fondat acest Julian Center, avînd ca scop educaţia creştinilor într-un context relaţional. în mod
normal, Dick adună grupuri care, timp de 12 săptămîni studiază împreună însă, în fiecare ianuarie, ni se
alătură şi predăm împreună studenţilor, într-o sesiune prescurtată.
Cu scopul de-a induce dimensiunea de relaţie în această tabără, îmi încep sesiunea din ianuarie împărţindu-
i pe studenţi în grupe de cîte trei pentru un exerciţiu relativ domestic, de cunoaştere reciprocă. De obicei
închei acest exerciţiu cerîndu-le studenţilor să identifice o emoţie pe care au trăit-o. Răspunsurile tipice sînt
"fericire", "acceptare", "pace", "aşteptare" etc, în timp ce cîţiva admit că le este puţin teamă.
Un tînăr pe nume Danny m-a surprins într-un an printr-un răspuns tranşant: "plictiseală". Danny venise să
înveţe şi nu să intre într-o relaţie. El voia conţinut, nu comunitate. El considera încercările mele de a
construi un raport şi o relaţie între studenţi ca fiind pierdere de vreme. Cu fiecare zi ce trecea studenţii
progresau tot mai mult, numai Danny rămînea rece şi distant.
După două săptămîni, pînă la urmă îndîrjirea lui Danny a cedat. A început să vadă că maturizarea şi
creşterea spirituală are cel mai bine loc în mijlocul unei comunităţi de oameni care se cunosc şi se acceptă
unii pe alţii şi cînd, în sfîrşit Danny s-a deschis faţă de prietenii săi studenţi, a început într-adevăr să aleagă
ceva din conţinutul întîlnirii.
După luna petrecută la Julian Center, Danny s-a reîntors la micul grup de oameni de afaceri pe care îi
pregătea, însă avînd o cu totul altă viziune. "Băieţi", le-a spus el, "ne întîlnim deja de un an, însă eu habar
nu am ce vă face să mergeţi înainte. Nu ştiu ce vă trezeşte interesul şi ce probleme aveţi în viaţa de familie.
Şi nici voi nu ştiţi mare lucru despre mine. Trebuie să depăşim stadiul de a ne împărtăşi informaţii,
începînd să ne împărtăşim vieţile". Danny învăţase secretul uceniciei de la Pavel: "Astfel, în dragostea
noastră fierbinte pentru voi, eram gata să vă dăm nu numai Evanghelia
lui Dumnezeu, dar chiar şi viaţa noastră, atît de scumpi ne ajunseserăţi" (1 Tesaloniceni 2:8).
Relaţia - sufletul creşterii şi maturizării
Există două întrebări foarte frecvente care mi se pun privitor la pregătirea altora înspre creştere şi
maturizare spirituală, iar acestea sînt "Ce plan de învăţămînt foloseşti?" şi "Ce program urmezi?"
Răspunsul meu? Dacă planul tău de învăţămînt nu se bazează esenţialmente pe Biblie şi dacă programul nu
e fundamentat pe relaţii, atunci înseamnă că ceea ce faci nu este ucenicie.
Nu planurile de învăţămînt referitoare la acest subiect reprezintă problema. Studiile bazate pe Biblie
privind creşterea spirituală se găsesc din belşug, însă legătura lipsă din munca de ucenicie este
interacţiunea personală. Sîntem imediat gata de-a pune în mîna cuiva o carte şi de a-i spune, "Asta îţi va
arăta ce trebuie să faci ca să creşti în Cristos". în schimb, nu ne grăbim să ne dedicăm timpul cuiva şi să-i
spunem: "Hai să împărtăşim unul cu altul ce face Cristos în viaţa noastră şi să ne ajutăm reciproc să
creştem în El".
Ucenicia este o activitate foarte personală a doi sau mai mulţi oameni care se ajută reciproc cu scopul de-a
trăi experienţa creşterii alături de Dumnezeu. Chemarea iniţială adresată de Isus ucenicilor se regăseşte în
chiar cuvintele Sale: "Veniţi la Mine" (Matei 11:28) şi "Veniţi după Mine" (Matei 4:19). Marcu ne spune:
"A rînduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine, şi să-i trimită să propovăduiască. Le-a dat şi putere să
vindece boalele şi să scoată dracii". Observaţi că relaţia lui Isus cu ucenicii Săi a precedat acreditarea,
confirmarea lor de către El. Condiţia de discipol e instaurată înainte de fapte, maturitatea vine înaintea
lucrării şi caracterul înaintea carierei.
Fiecare creştin, inclusiv tu, este atît un învăţăcel, un ucenic, cît şi un învăţător în contextul relaţiilor sale cu
ceilalţi creştini.
Ai minunatul privilegiu şi în acelaşi timp responsabilitatea de-a fi atît profesor cît şi elev privitor la ceea ce
înseamnă a fi îh Cristos, a umbla în Duhul şi a trăi prin credinţă. Poţi îndeplini un rol în propria familie,
biserică sau comunitate creştină, fapt care îţi oferă o responsabilitate specifică de a-i educa pe ceilalţi; cu
alte cuvinte, te poţi numi soţ/tată, pastor, învăţător de şcoală duminicală, conducător de studiu etc, însă
chiar ca şi ca învăţător atestat nu încetezi să rămîi un ucenic care învaţă şi creşte în Cristos prin relaţiile din
jurul său. Dimpotrivă, poţi avea o responsabilitate "oficială" de-a da lecţii cuiva însă nu rămîi doar un
învăţător. Ai ocazia de a-ţi ajuta copiii, prietenii sau credincioşii din jur să crească în Cristos prin relaţia,
plină de grijă şi dăruire, pe care o ai cu aceştia.
OAMENII CRESC MAI BINE CÎND SÎNT ÎMPREUNĂ 159
în mod analog, fiecare creştin este atît un sfătuitor cît şi un sfătuit în contextul relaţiilor sale de
reciprocitate cu membrii comunităţii din care face parte. Nu uitaţi diferenţa dintre ucenicie şi sfătuire.
Ucenicia priveşte spre viitor pentru a provoca maturitatea şi creşterea spirituală în timp ce sfătuirea
priveşte în trecut cu scopul de a corecta eventualele probleme şi de a întări zonele de slăbiciune. Rolul pe
care îl deţii, sau nivelul de maturitate pe care te afli îţi poate dicta să practici o muncă intensă de sfătuire
creştină. Sau, poţi fi un creştin proaspăt ori poţi veni să încerci să-ţi vindeci o rană din trecut şi să găseşti
multă mîngîiere primind o asistenţă avizată. De asemenea, trebuie să fii deschis la ocaziile pe care ţi le va
pune Dumnezeu în faţă astfel ca, la rîndul tău, să poţi oferi un sfat bun altor credincioşi.
în acest capitol final aş dori să vă pregătesc pentru lucrările de ucenicie şi sfătuire, pe care le
interschimbăm în sînul comunităţii creştine. Fie că eşti un învăţător "profesionist" şi/sau un sfătuitor, sau
"doar" un creştin surprins într-un proces de creştere care doreşte să-i ajute pe alţii să crească spre
maturitate şi libertate în Cristos, schiţele următoare privind ucenicia şi conceptele de sfătuire îţi vor oferi
cîteva sugestii practice de abordare a lucrării în care eşti implicat.
Schiţe pentru ucenicie
Privitor la o eventuală implicare în munca de educare, de formare de ucenici, găsesc că există trei nivele
distincte, sugerate de Pavel în Coloseni 2:6-10. Aceste nivele sînt concentrate în figura 13-A.
Nivelul I se referă la a-i ajuta pe oameni în probleme fundamentale cum ar fi stabilirea şi înţelegerea
identităţii lor în Cristos. Pavel ne spune ce înseamnă să realizezi identificarea totală cu El: "Voi aveţi totul
deplin în El" (Coloseni 2:10).
Nivelul II se ocupă de problema maturităţii în Cristos, la care Pavel se referă ca la "a fi înrădăcinaţi şi zidiţi
în El" (v.7).
Nivelul III reflectă ideea de umblare zilnică în Cristos, umblare ce se fundamentează pe maturitatea şi
identitatea noastră. în versetul 6, Pavel afirmă: "Astfel dar, după cum aţi primit pe Cristos Isus, Domnul,
aşa să şi umblaţi în El".
Fiecare nivel depinde de cel anterior lui, dacă vrem să avem izbîndă. Un creştin nu poate umbla eficace
(Nivelul III) dacă nu este matur (Nivelul II) şi nu poate dobîndi maturitatea dacă nu-şi înţelege identitatea
în Cristos (Nivelul I).
Observaţi de asemenea că există cinci dimensiuni de adaptare, de aplicare pentru fiecare nivel: spiritual,
raţional, emoţional, voliţional şi relaţional. La fiecare din aceste aplicaţii există atît un punct de conflict, cît
şi un pas înspre creştere. Punctul de conflict evidenţiază modul în
UCENICIA ÎN CRISTOS NIVELE DE CONFLICT ŞI DE CREŞTERE
Spiritual
Nivelul I
Identitate întreg în Cristos (Col. 2:10)
Conflict: Lipsa mîntuirii şi a siguranţei (Ef. 2:1-3)
Creştere: Copil al lui Dumnezeu (1 Ioan 3:1-3; 5:11-13)
Raţional Conflict: Cu mintea întunecată (Ef. 4:18)
Creştere: înnoirea minţii (Rom. 12:2; Ef. 4:23)
Nivelul II
Maturitate Zidit în Cristos (Col. 2:7)
Conflict: A umbla după faptele firii pămînteşti (Gal. 5:19-21)
Creştere:
A umbla conform
Duhului
(Gal. 5:22,23)
Conflict: Credinţe deşarte şi o filozofie de viaţă greşită (Col. 2:8)
Creştere: împlinind Cuvîntul adevărului (2 Tim. 2:15)
Nivelul III
Umblare A umbla în Cristos (Col. 2:6)
Conflict: Insensibilitate la călăuzirea Duhului (Evr. 5:11-14)
Creştere: Călăuzit de Duhul (Romani 8:14)
Conflict: Mîndrie (1 Cor. 8:1)
Creştere:
Destoinic,
desăvîrşit pentru
orice lucrare
bună
(2 ţim. 3:16,17)
Nivelul I
Nivelul II
Nivelul III
Emoţional Conflict:
Teamă (Mat. 10:26-33)
Conflict: Mînie (Ef. 4:31) îngrijorare (1 Pet. 5:7) Deprimare (2 Cor. 4:1-18)
Conflict: Descurajare şi întristare (Gal. 6:9)
Creştere: Libertate (Gal. 5:1)
Creştere: Creştere:
Bucurie, pace, Mulţumire
răbdare (Gal. 5:22) (Fii. 4:11)
Voliţional Conflict: Răzvrătire (1 Tim. 1:9)
Conflict: Pierderea controlului, impulsivitare (1 Cor. 3:1-3)
Conflict: Lipsă de disciplină (2 Tes. 3:7,11)
Creştere: Supunere (Rom. 13:1,2)
Creştere: Autocontrol (Gal. 5:23)
Creştere: Disciplină (1 Tim. 4:7,8)
Relaţional Conflict:
Respingere (Ef. 2:1-3)
Creştere: Acceptare (Rom. 5:8; 15:7)
Conflict: Lipsa iertării (Col. 3:1-3)
Creştere: Iertare (Ef. 4:32)
Conflict:
Egoism (Fii. 2:1-5,
1 Cor. 10:24)
Creştere: Dragoste frăţească (Rom. 12:10, Fii. 2:1-5)
FIGURA 13-A
care păcatul, lumea, firea pămîntească şi diavolul se amestecă în procesul uceniciei. Nu uitaţi: Satana este
hotărît să înşele, să amăgească şi să sfărîme identitatea, maturitatea şi umblarea în Cristos a credinciosului.
Momentele de conflict reflectă expresia lucrării celui rău, lucrare ce trebuie înlocuită de paşii direcţionaţi
înspre creştere.
Vă rog să înţelegeţi că nu există graniţe scripturale, între cele trei nivele ale uceniciei sau între cele cinci
dimensiuni ale aplicaţiei, aşa cum doreşte schiţa să sugereze. Schema respectivă e destinată doar să scoată
în evidenţă probleme specifice, de esenţă, ce trebuie rezolvate de credincioşii doritori să crească, şi care
doresc să-i ajute şi pe ceilalţi să crească, spre a fi în final, slujitori eficienţi şi plini de încredere ai lui
Dumnezeu.
Nivelul I: Identitatea
La acest nivel, punctul de conflict spiritual este lipsa de mîntuire a individului (dacă n-a fost născut din
nou) sau lipsa siguranţei mîntuirii (dacă acesta a fost născut din nou). Nu e problema noastră să dăm
asigurări pentru mîntuire; Dumnezeu e Cel care face acest lucru (Romani 8:16; 1 Ioan 5:13). Rolul nostru
în această etapă a creşterii este să-i îndreptăm pe oameni spre Scriptură, care este sursa ce le confirmă
identitatea spirituală de copii ai lui Dumnezeu.
Raţional, oamenii vin spre împărăţia lui Dumnezeu neavînd o adevărată percepţie a Lui şi există ceva ce
trebuie să cunoască dacă vor să creadă şi să devină persoanele pe care şi le doreşte El (Osea 4:6). Dacă
minţile nu le sînt înnoite şi nu îşi creează un sistem adecvat de credinţă, pînă la urmă vor reuşi să-şi
împlinească nevoile de bază pe o cale greşită, independentă de Dumnezeu.
Conflictul emoţional al acestui nivel este teama. Ea îi constrînge pe oameni să facă lucruri pe care nu ar
trebui să le facă şi îi împiedică să le împlinească pe cele care trebuie. Cînd oamenii sînt motivaţi de frica de
oricine şi orice, dar mai puţin de frica de Domnul, nu sînt cu adevărat liberi, iar libertatea e tocmai
moştenirea noastră în Cristos. Satana înlănţuie prin frică, dar frica de Domnul exclude orice alt tip de
teamă (Proverbe 1:7). Subiectul cărţii mele The Bondage Breaker (Harvest House) constă tocmai în găsirea
acestei libertăţi în Cristos.
Din punct de vedere voliţional, oamenii au învăţat să trăiască într-o voită răzvrătire, independenţi de
Dumnezeu. Ei sînt obişnuiţi fie să încerce a fi mereu pe locul întîi, fie să trăiască într-o dependenţă bolnavă
de un părinte, un partener sau altă persoană ori instituţie. Cei mai mulţi oameni emit judecăţi privitoare la
cei ce reprezintă autoritatea de deasupra lor şi în acest caz, creşterea implică înţelegerea şi aplicarea
perceptului biblic de supunere în faţa lui Dumnezeu, ca tată iubitor precum şi acceptarea autorităţii umane.
în cazul relaţiilor, cîtă vreme criteriul de acceptare al lumii se bazează pe fapte, pe acţiuni, cei mai mulţi
oameni au trăit, încă din copilărie, sentimente de respingere. Totuşi, împărăţia lui Dumnezeu e
fundamentată pe dragostea şi acceptarea necondiţionată a lui Dumnezeu (Tit 3:5) şi de aceea, cheia
relaţiilor nu constă în a le da altora ceea ce merită — şi care înseamnă a-i judeca — ci de a le oferi lucrul
de care au nevoie — şi care înseamnă a fi atenţi la nevoile lor. Prietenul meu Dick Day evidenţiază faptul
că nu zideşti pe cineva începînd cu ideea de autoritate, care reclamă responsabilitatea, ci trebuie să porneşti
de la acceptare, care este urmată de confirmare. Odată ce au acceptat şi mărturisit, oamenii vor deveni ei
înşişi responsabili în faţa autorităţilor.
Astfel, primul scop al uceniciei este să stabileşti identitatea în Cristos. Acest lucru implică:
• A-i conduce pe oameni spre Cristos şi a-i direcţiona către asigurarea mîntuirii oferită de Scriptură.
• A-i călăuzi către adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi către a ceea ce reprezintă ei în Cristos, precum
şi a-i pune pe calea cunoaşterii căilor lui Dumnezeu.
• Schimbarea motivaţiei lor primordiale din frică de oameni şi situaţii, în frică de Domnul.
• A-i ajuta să vadă cu claritate dacă prin ceea ce fac nu cumva joacă rolul lui Dumnezeu sau se răzvrătesc
împotriva autorităţii Lui.
• A-i dezarma în încercarea lor de apărare lor împotriva respingerii, prin acceptare.
Ucenicia reclamă disciplină mentală.
Oamenii care nu-şi asumă
responsabilitatea pentru gîndurile lor, nu
vor putea fi educaţi.
Nivelul II: Maturitatea
Creşterea oamenilor în Cristos, reprezentată prin procesul de sfinţenie, are loc într-o dimensiune spirituală
ce devine clară în momentul în care îi ajutăm să facă distincţia între a umbla conform cu firea pămîntească
sau a umbla conform Duhului. Cu cît aleg mai des să umble conform firii, cu atît vor fi mai imaturi şi cu cît
aleg mai des să umble conform Duhului, cu atît se vor maturiza mai degrabă. Pentru acest adevăr este
esenţial ca un
creştin să priceapă că nu circumstanţele exterioare îi determină existenţa, ci devenirea lui e strîns legată de
umblarea pe o anumită cale, iar aceasta alegere este determinată strict de Dumnezeu şi de răspunsul omului
la chemarea Sa.
Pe plan raţional, cînd creştinii cad victime minciunii Satanei sau filozofiilor lumeşti, creşterea lor devine
imposibilă (Coloseni 2:8). Bătălia se dă pentru cîştigarea minţii şi sîntem nevoiţi să învăţăm să descifrăm
strategia celui rău şi să facem orice gînd "rob al ascultării de Cristos" (2 Corinteni 10:5). Ucenicia reclamă
disciplină mentală. Oamenii care nu-şi vor asuma responsabilitatea pentru gîndurile lor nu vor putea fi
educaţi.
Emoţionai privind lucrurile, putem spune că simţurile, sentimentele sînt produsul activităţii mentale. Dacă
gîndurile şi credinţele unei persoane sînt greşite în ceea ce priveşte succesul, semnificaţia, fericirea, etc...
persoana respectivă va deveni victima emoţiilor negative. Rezultatul unui sistem de credinţă greşit se
concretizează de obicei în mînie, anxietate, depresie. Cei mai importanţi determinanţi ai sănătăţii mentale
şi emoţionale sînt adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, o acceptare a căilor Sale şi siguranţa iertării Lui.
Din punct de vedere al voinţei, creştinii trebuie să pună în aplicare roadă spirituală a stăpînirii de sine, în
loc să cadă sub povara constrîngerii, impusă de firea pămîntească.
Vorbind despre relaţii, putem spune că iertarea e cheia către maturitate; este liantul ce ţine laolaltă familii
şi biserici. Satana se foloseşte de neputinţa iertării mai mult decît de orice altă deficientă omenească pentru
a împiedica creşterea oamenilor şi lucrărilor în care sînt implicaţi aceştia. Un om care nu poate ierta e
subjugat trecutului sau greşiţilor lui şi astfel nu e liber să se mişte înspre Cristos.
Al doilea ţel al uceniciei este să acceptăm scopul lui Dumnezeu privind sfinţenia noastră şi să creştem în
asemănarea cu Cristos. Acestea implică:
• A-i ajuta pe oameni să înveţe să umble prin credinţă şi în Duhul.
• A-i călăuzi spre o disciplină mentală cu scopul de a crede în adevăr.
• A-i ajuta să scape de tăvălugul emoţional, prin concentrarea gîndurilor asupra lui Dumnezeu şi nu asupra
anumitor circumstanţe.
• A-i încuraja să-şi dezvolte autocontrolul.
• A-i provoca să-şi rezolve problemele personale iertîndu-i pe alţii şi căutînd să obţină iertare.
Nivelului: Umblarea
Sînt atît de mulţi creştini care vor să-şi înceapă aventura uceniciei la acest nivel în loc să treacă prin
Nivelul I şi II. Aceştia se întreabă: "Ce ar trebui să fac ca să cresc?" în loc să se întrebe "Ce ar trebui
să/zw?" Unul din cele mai mari eşecuri ale lucrării creştine este să te aştepţi ca oamenii să se comporte ca
şi creştini (Nivelul III) înainte de a se fi maturizat ca şi urmaşi ai lui Cristos (Nivelele I şi II). Astfel
ajungem să le pretindem oamenilor să se comporte într-o manieră ce este incompatibilă cu identitatea şi
nivelul lor de maturitate. Iar aceasta e o cerinţă imposibilă. în orice caz, pe măsură ce credincioşii îşi
afirmă identitatea în Cristos şi cresc în maturitate putem să-i educăm mai departe provocîndu-i la un
comportament zilnic cît mai aproape de imaginea Mîntuitorului.
Oamenii maturi spiritual se identifică prin faptul că simţurile le sînt antrenate să facă distincţie între bine şi
rău (Evrei 5:14). Discernămîntul este un concept înduioşător de prost înţeles. Discernămîntul adevărat,
atestat biblic nu reprezintă doar o funcţie mentală ci şi una a Duhului. Prin Duhul Său, Dumnezeu va
avertiza pe credinciosul matur spiritual, asupra unui duh incompatibii, ajutîndu-1 în acelaşi timp să
identifice un spirit compatibil trăirii creştine. Discernămîntul spiritual este linia întîi a apărării în războiul
dus pe tărîmul spiritual.
De vreme ce cunoaşterea aprofundată tinde să acţioneze imediat, mîndria va fi mereu un potenţial pericol
în procesul raţional, însă credinciosul nu va şti niciodată suficient de mult despre Dumnezeu şi căile Lui, ca
să nu mai aibă nevoie de El. Dacă un creştin ajunge la un punct în care să se sprijine doar pe propria lui
înţelegere, va înceta să-1 mai recunoască pe Dumnezeu. Cititorul atent al Cuvîntului lui Dumnezeu trebuie
să admită că, cu cît ştie mai multe despre Creatorul, cu atît trebuie să fie mai dependent de El.
Emoţional, credinciosul matur află că trebuie să rămînă tare în Domnul, orice situaţie s-ar ivi (Filipeni
4:11). Există multe motive de descurajare în viaţă şi multe din dorinţele credinciosului vor rămînea
neîmplinite, însă nici unul din ţelurile sale nu va fi fără ecou dacă sînt plăcute Tatălui ceresc, în mijlocul
încercărilor vieţii, creştinii au nevoie de încurajare şi a încuraja înseamnă a da oamenilor curajul de-a
continua. Fiecare învăţător trebuie să ştie să încurajeze.
Cineva spunea că o viaţă creştină biruitoare este rezultatul unui exerciţiu de voinţă. O persoană incapabilă
de disciplină nu poate trăi o viaţă plină de roade, însă o persoană care se autoeducă, lasă loc umplerii cu
Duh, nu îşi lasă conflictele nerezolvate şi caută să-şi împlinească orice nevoie în Cristos.
Din punct de vedere al relaţiilor, credinciosul matur nu mai trăieşte pentru sine însuşi, ci pentru ceilalţi.
Poate cel mai însemnat test al
maturităţii credinciosului se găseşte în chemarea "iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească" (Romani
12:10). în definitiv, lumea nu ne va recunoaşte ca şi creştini adevăraţi după teologia practicată, titlurile,
gradele profesionale, înfăţişarea noastră, după casa în care stăm, ci după dragostea pe care o avem.
în altă ordine de idei, al treilea scop al uceniciei constă în a-i ajuta pe credincioşi să se poarte cu adevărat
ca nişte credincioşi în familie, la serviciu şi în societate. Umblarea creştină eficientă implică o bună
guvernare a darurilor spirituale, a talentelor şi a inteligenţei, ce pot fi puse în slujba altora, constituindu-se
într-o bună mărturie în faţa lumii. Aceste obiective comportamentale se adeveresc doar atunci cînd o
persoană îşi asumă identitatea şi trăieşte ca un om matur în Cristos.
Remarca mea vizează faptul că cea mai mare parte a învăţăturii creştine e direcţionată spre Nivelul III cu
speranţa de-a trezi în credincioşi o reacţie comportamentală, însă necazul e că majoritatea acestor oameni
sînt prizonieri undeva pe la Nivelul I, victime ale propriului lor trecut, paralizaţi de teamă şi izolaţi datorită
sentimentelor de respingere. Aceştia nu au habar cine sînt în Cristos aşa că nici măcar nu pot accede la o
umblare cu El. în loc să le tot spunem unor credincioşi imaturi ce ar trebui să facă, haideţi să sărbătorim
împreună cu ei ceea ce Cristos a făcut deja şi să-i ajutăm să devină ceea ce deja sînt în El.
Conceptul de sfătuire
în orele mele de seminar, le cer uneori studenţilor mei să ia o foaie de hîrtie şi să descrie o problemă foarte
delicată şi personală pe care, cu mare greutate ar putea să o împărtăşească cu altcineva. Cînd simt că
nivelul de nelinişte a ajuns la un punct culminant, le cer să se oprească. Li se ia o piatră de pe inimă cînd
află că n-am de gînd să arăt nimănui cele puse de ei pe hîrtie. Doresc doar să-i fac să trăiască teama de a-şi
expune public o informaţie poate dureroasă şi jenantă cu privire la ei înşişi.
Apoi le cer să-mi descrie persoana ideală cu care ar fi gata să stea de vorbă privitor la respectiva
informaţie, şi anume, să-mi înşiruie calităţile, atributele, punctele tari, într-un cuvînt, caracteristicile acelui
om. După ce zăbovesc o vreme meditînd la lista respectivă, le pun întrebarea crucială "Ati vrea să vă
angajaţi în cursa pentru a deveni o astfel de persoană?"
Ingăduiţi-mi să vă pun aceeaşi întrebare: "Aţi vrea să vă angajaţi a deveni o persoană în faţa căreia cineva
să fie gata să-şi deschidă sufletul?" în esenţă cam asta este un sfătuitor: o persoană în care cei din jur au
încredere şi cu care sînt dispuşi să-şi discute problemele legate de prezent şi trecut. Sfătuirea creştină nu
necesită studii superioare deşi cei care îşi fac din aceasta o meserie pot fi mult ajutaţi de un studiu
sistematic pe baze scripturale. Fie că stai la un amvon, sau într-o clinică specializată sau în jurul mesei din
bucătărie, Dumnezeu te poate folosi pentru a lucra
OAMENII CRESC MAI BINE CÎND SÎNTÎMPREUNĂ 167
la inima unor oameni cu necazuri, dacă doreşti să fii un sfetnic plin de grijă şi compasiune.
Sfătuirea încearcă să-i ajute pe oameni să facă faţă prezentului, prin rezolvarea conflictelor din trecut.
Multe din aceste conflicte se referă la zonele înrobite ale minţii, zone în care Satana a reuşit să-şi creeze
ziduri împrejmuite. Oamenii nu pot creşte şi deveni maturi pentru că nu sînt liberi. Scopul lucrării de
sfătuire — fie ea făcută de un pastor, de un psiholog sau de un prieten — este să-i ajute pe oameni să
trăiască experienţa libertăţii în Cristos ca să poată trece apoi la maturitate şi la o viaţă plină de roade în
umblarea lor alături de El.
Libertatea în Cristos este subiectul cărţii mele "The Bondage Breaker", carte peste care vă recomand să
aruncaţi o privire, atît pentru propriul vostru cîştig, cît pentru a şti să-i ajutaţi pe cei de care vă ocupaţi.
Pînă atunci, daţi-mi voie să vă prezint cinci "modalităţi" practice privind munca oficială sau neoficială de
sfătuire în cadrul relaţiilor voastre cu ceilalţi creştini.
/. Ajută-/pe oameni să-şi găsească rădăcinile
Psalmul 1:1-3 compară pe creştinul matur cu un copac roditor (vezi figura 13-B). Roadă crengilor e
rezultatul fertilităţii pămmtului şi al sistemului de rădăcini care populează acest sol. în mod ideal,
credinciosul este plantat în solul fertil al identităţii sale în Cristos (Nivelul I), dă naştere rădăcinilor
maturităţii (Nivelul II) şi rodeşte o umblare bună (Nivelul III).
De obicei, oamenii caută să stea de vorbă cu cineva fiindcă ceva nu e în regulă cu umblarea lor zilnică. în
loc să fie pline de rod, vieţile le sînt pustii. Ca şi în cazul unui copac, de cele mai multe ori o problemă care
apare la suprafaţă indică doar, trimite la ceva mai adînc. Crengile sînt uscate şi neroditoare pentru că ceva
nu merge la rădăcini sau acestea nu se hrănesc din seva pămmtului.
Primul ţel al sfătuirii stă în a-1 ajuta pe cel care are nevoie de ajutor să-şi identifice cauza de la rădăcină
pentru umblarea lui neroditoare ori, pentru a face aceasta, e necesar să determini care nevoi nu-i sînt
împlinite şi cum încearcă el să şi le împlinească. Răspunsurile lui vor scoate la iveală aceste nevoi
nerealizate. De exemplu, dacă îţi spune "Mă simt oriunde în plus; nu mă iubeşte nimeni", înseamnă că are
nevoie de acceptare şi de un sentiment că aparţine cuiva. Dacă spune, "Sînt un păgubos, bun de nimic"
înseamnă că nevoia lui de identitate şi sentimentul valorii sînt cele spre care tinde. Dacă spune, "Viaţa mea
se duce de rîpă; sînt deprimat", înseamnă că are nevoie de siguranţă şi nădejde. Dacă spune "Nu sînt în
stare să fac nimic bine", poate se simte incompetent, iar dacă spune "Persist în aceleaşi greşeli", înseamnă
că are nevoie de libertate.
Cu scopul de a-i supune atenţiei necazul de la rădăcină, trebuie să-1 ajuţi să-şi pună nişte întrebări critice
serioase referitoare la cele cinci
viaţă neroditoare
Teamă "^3
Lipsa iertării
V
Sistem de credinţă greşit
Curăţare de crengi uscate
HRĂNIRE Libertate
Acceptare
Iertare
Coloseni 2:6-7
FIGURA 13-B
Supunere
Sistem de credinţă corect
OAMENII CRESC MAI BINE ClND SÎNT ÎMPREUNĂ 169

dimensiuni ilustrate în figura 13 A. întrebările de mai jos, şi care sînt fără îndoială exhaustive, nu trebuie
puse în mod direct, deoarece subiectul s-ar putea să nu le poată răspunde. în schimb, sînt întrebări pe care
trebuie să le ai mereu în minte în timp ce staţi de vorbă.
E bine să începi cu planul emoţional deoarece sentimentele negative sînt cele care probabil l-au adus la tine
şi discuţia odată pornită încearcă să afli: "Cînd a început să se simtă astfel?" Ce evenimente au dus la
întîlnirea voastră? Cum i se pare aceasta? Ce "scopuri" nerealizabile îl fac să-şi deschidă sufletul?
Ca elemente raţionale, ai grijă cu: Ce crede despre Dumnezeu? Despre sine? Despre reuşita în viaţă? Cei
mai mulţi oameni sînt motivaţi de lucrurile despre care cred că le vor aduce succes, fericire, semnificaţie,
etc. îl veţi ajuta pe subiect să-şi descopere sistemul prezent de credinţă călăuzindu-1 prin Testul de
evaluare personală ce se află la capitolul 7.
Din punct de vedere al voinţei încearcă să descoperi: "Cum se raportează la ideea de autoritate? în ce
situaţii joacă rolul lui Dumnezeu? Se află oare sub autoritatea unei biserici locale? Are o voinţă slabă, nu
ştie să zică nu, sau să fie ferm? Crede cumva că evenimentele de zi cu zi îi marchează existenţa? E
nedisciplinat şi impulsiv?
Relaţional vorbind: Ce aşteaptă de la Dumnezeu şi de la cei din jur? Pe cine trebuie să ierte? De la cine
trebuie să aştepte iertare? Ce arme îi lipsesc pentru a construi relaţii cu cei din jur? Primeşte vreun ajutor
din partea familiei, prietenilor, bisericii?
Pe plan spiritual: Care e poziţia lui actuală faţă de Dumnezeu? Ştie cum să umble în Duhul? E sensibil la
călăuzirerea Duhului Sfînt? Se roagă şi acordă timp citirii Scripturii?
2. încurajează deschiderea emoţională
Cei care caută sfătuire în general, doresc să povestească ce se întîmplă cu ei, dar sînt mai puţin dornici să-şi
expună eşecurile sau complicitatea lor la acestea şi sînt de-a dreptul reticenţi în a-şi destăinui propriile
sentimente cu privire la respectivele căderi. Dacă nu-i puteţi îndemna către sinceritate emoţională, şansele
lor de a-şi rezolva singuri conflictele şi de-a fi eliberaţi sînt minime. Nu poţi fi în relaţii bune cu Dumnezeu
fără a fi transparent din punct de vedere emoţional.
Satana şi demonii lui sînt ca şi gîndacii de bucătărie. Cînd lumina le invadează tărîmul,fug în căutarea umbrei.
Cînd un creştin îşi ţine la întuneric sentimentele şi nu le pune pe tapet cu sinceritate, îi oferă Satanei,
prinţul întunericului, un punct de sprijin. Dumnezeu face totul în lumină (1 Ioan 1:5-7) şi cînd, într-o
încercare de limpezire a unui conflict, cineva recunoaşte sincer ce simte, el îşi expune
sufletul Luminii divine. Satana şi demonii lui sînt ca şi gîndacii de bucătărie. Cînd lumina le invadează
tărîmul, fug în căutarea umbrei. Dacă oamenii vor să se elibereze de trecut şi să trăiască asemeni unor
oameni liberi în prezent, trebuie să umble în lumină. Deschiderea emoţională îl pune pe fugă pe cel rău.
3. împărtăşeşte adevărul
Cînd prietenii tăi creştini vin să se sfătuiască cu tine, înseamnă că au primit de la viaţă o lovitură dureroasă
ce i-a făcut să reflecteze şi să-şi dea seama că ceva nu e în regulă cu ei. Percepţia lor despre Dumnezeu a
fost deformată şi se simt lipsiţi de dragostea Lui.
Ce privilegiu deosebit să discuţi cu ei despre adevărul identităţii lor în Cristos şi să-i ajuţi să-şi repare
fisurile din sistemul de credinţă. In biroul meu păstrez cîteva copii ale listelor din capitolele 2 şi 3, iar cînd
vorbesc cu cineva care dă dovadă de o percepţie greşită despre sine, îi ofer o copie a acestor liste şi îl rog
să le citească cu voce tare. Schimbările pe care le-am văzut în oameni sînt de necrezut — de la o credinţă
zdruncinată, la lacrimi de bucurie. De ce? Pentru că atunci cînd, cu dragoste, împărtăşim cu ei adevărul
privitor la ce reprezintă în Cristos, aplicăm adevărul Cuvîntuîui lui Dumnezeu pe rădăcina bolnavă din
vieţile lor, pe sistemul lor de credinţă greşit. Şi abia atunci cînd încep să pronunţe răspicat adevărul privitor
la identitatea în Cristos, îşi pot rezolva, de la rădăcină, problemele privind imaturi ta tea spirituală,
raţională, emoţională, voliţională şi relaţională.
4. Provoacă un răspuns
Rolul tău în procesul de sfătuire e să împărtăşeşti, cu dragoste, adevărul şi să te rogi ca cel sfătuit să aleagă
acceptarea lui; în schimb nu poţi alege în locul său. Sfătuirea creştină e strict legată de reacţia pe planul
credinţei a celui în necaz. Domnul le-a spus celor care îi căutau atingerea vindecătoare: "Credinţa ta te-a
mîntuit" (Marcu 5:34); "Du-te şi facă-ţi-se după credinţa ta" (Matei 8:13). Dacă cei cu care discuţi nu-ţi
răspund în mod personal, nu prea mai ai ce face ca să-i ajuţi.
Răspunsul cheie pe care dorim să-1 auzim în urma lucrării de sfătuire e cel al pocăinţei, răspuns ce
presupune o schimbare a modului de gîndire. Cel sfătuit trebuie să-şi regîndească credinţa privitoare la
Dumnezeu şi la propria persoană şi numai după ce îşi schimbă modul de-a vedea lucrurile şi îşi schimbă
felul în care crede, se poate bucura de o umblare schimbată.
5. Nu ignora planurile de viitor
Una dintre cele mai importante modalităţi de-a ajuta pe cineva să se deplaseze dinspre conflict şi disperare
către creştere, maturitate şi nădejde este să-i acorzi asistenţă în dezvoltarea unui sistem de relaţii pe care să
se
OAMENII CRESC MAI BINE CÎND Sl'NT ÎMPREUNĂ 171
sprijine. încurajaţi-i pe cei pe care îi sfătuiţi, să se bazeze pe rugăciunile, părtăşia şi îndrumarea pe care le
pot primi într-o familie iubitoare, într-o biserică, sau într-un grup de prieteni apropiaţi.
O altă contribuţie vitală pe care o putem avea privind viitorul cuiva e să-1 ajutăm să facă distincţia între
ceea ce este şi ceea ce poate fi în viaţă. Sfinţenia nu se produce instantaneu, ci este un proces. Schimbarea
credinţei şi comportamentului necesită timp. Oamenii trebuie să-şi dea seama de diferenţa crucială dintre
scopuri şi dorinţe, altfel vor încerca să schimbe oameni şi lucruri care se află dincolo de puterea şi dreptul
lor de-a le schimba. Să-i încurajăm să întîmpine fiecare nouă zi a procesului de creştere cu atitudinea
exprimată de următoarea rugăciune: "Doamne, dă-mi seninătatea de-a accepta lucrurile pe care nu le pot
schimba, curajul de-a le schimba pe cele ce pot fi schimbate şi înţelepciunea de-a cunoaşte diferenţa dintre
cele două categorii de lucruri".
Sîntem ceea ce sîntem, prin harul lui Dumnezeu. Tot ce avem şi toate speranţele noastre — ca dascăli şi
elevi, ca sfătuitori şi ca oameni care tînjesc după adevăr — se bazează pe ceea ce sîntem în Cristos. Fie ca
viaţa noastră şi lucrarea de apropiere de ceilalţi să ne fie modelată de credinţa în El şi de convingerea că El
este calea, adevărul şi viaţa (Ioan 14:6). Şi fie ca Dumnezeu să ne ofere nouă, tuturor, privilegiul de a-i
vedea pe oameni ieşind biruitori din întuneric şi trăind maturi, în lumină.
Tiparul executat sub comanda nr. 497/1996,
la Imprimeria de Vest R.A., Oradea,
str. Mareşal Ion Antonescu nr. 105.
România

Neil T Anderson - Biruinta Asupra Intunericului PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Neil T Anderson - Biruinta Asupra Intunericului PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biruinţă asupra întunericului

Traducere Voicu Bojan

A TE VEDEA AŞA CUM EŞTI DE FAPT

CEVA VECHI, CEVA NOU 57

CUM SĂ DEVII PERSOANA SPIRITUALĂ PE CARE O

DACĂ VREI SĂ FII CINSTIT, TREBUIE SĂ VEZI REALITATEA

Eşti responsabil pentru

OAMENII CRESC MAI BINE ClND SÎNT ÎMPREUNĂ 169

S-ar putea să vă placă și