Armata română - apărătoare a Marii Uniri din 1918

În primăvara şi vara anului 1918 toate operaţiile militare au consemnat

superioritatea ţărilor Antantei. Deodată catastrofa se produce în Balcani. Armata de la
Salonic îi zdrobeşte pe germani, bulgari, austrieci şi turci. Soarta Marelui Război a fost
pecetluită. În ziua de 12 noiembrie 1918, generalul Berthelot primeşte şi transmite ştirea
încheierii armistiţiului general pe toate fronturile şi a încetării oricărei operaţii de luptă. La 1
decembrie, cele din urmă detaşamente germane trecuseră Carpaţii, eliberând teritoriul
naţional.
La 1 Decembrie 1918, Regele Ferdinand reintra în capitala Ţării în fruntea armatei sale
eroice. În fruntea cortegiului era Regele, având lângă el pe Regina Maria şi pe generalul
Berthelot, toţi călări. După cei trei făuritori ai victoriei, venea oastea, regimentele de la
Mărăşeşti, de la Mărăşti, de la Oituz şi de la Cireşoaia. Apoi, unităţi din armatele aliate ale
Franţei, Angliei, Americii, reprezentanţi ai ilustrelor armate care se acoperiseră de glorie în
Marele Război. A fost o zi de mari şi covârşitoare emoţii, aşa cum nu le este dat să trăiască
decât popoarelor care-şi cuceresc fericirea trecând prin cele mai crude suferinţe. Visul rău
trecuse, el ţinuse doi ani. Deşteptarea venise, era aşa cum nu îndrăzneam s-o dorim în cele
mai cutezătoare plăsmuiri ale minţilor noastre. Pe timpul trecerii cortegiului triumfal, lumea
cu flori şi steaguri tricolore, aplauda şi plângea, dar gândul, mergând mai iute, ţinea mai
departe…
În aceeaşi zi, de 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia în vechea capitală a lui Mihai Viteazul, se
încheia, în aceleaşi momente, în aceeaşi atmosferă de mare sărbătoare, prin voinţa Naţiunii
Române, adunată din toate colţurile Ardealului, cel mai măreţ act al istoriei Neamului
Românesc.
Odată cu încheierea războiului mondial, s-a prăbuşit şi Imperiul Austro-Ungar. Pe ruinele
Imperiului Habsburgic, popoarele fostei monarhii se grăbeau să se organizeze în state
naţionale. În timpul războiului, Bucovina a trecut rând pe rând sub dominaţia ruşilor şi a
austriecilor. La 8 noiembrie 1918, Armata Română a trecut vechea graniţă şi a călcat pe
pământul frăţesc al Bucovinei. Bucovina, colţul cel mai vechi de ţară moldovenească, se
lipea iar de trupul Ţării-Mamă. La Cernăuţi, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al
Bucovinei, sub preşedinţia lui Iancu Flondor, a hotărât, cu o majoritate zdrobitoare, unirea
necondiţionată, pentru vecie, a Bucovinei în vechile ei hotare cu Regatul României.
La 18 octombrie 1918, răsuna glasul deputatului român Alexandru Vaida Voievod la
Budapesta, că Naţiunea Română reclamă pentru ea dreptul să hotărască singură despre
soarta ei şi aşezarea ei printre celelalte naţiuni libere. La Arad ia fiinţă Consiliul Naţional
Român Central, fiind recunoscut de Guvernul de la Budapesta ca singurul îndreptăţit să
vorbească în numele tuturor românilor. Sub impulsul Consiliului Naţional, au început să se
constituie consilii şi gărzi naţionale, care să susţină ordinea şi siguranţa publică, să apere
averea şi locuitorii în urma declanşării revoluţiei maghiare din 31 octombrie 1918, ce a
generat nebunia distrugerii şi atrocităţii înspăimântătoare împotriva românilor. Dar peste
crestele Carpaţilor, trupele române se avântă din nou în scumpul Ardeal, pentru ca să
sigileze de astă-dată pentru totdeauna, unirea tuturor românilor într-o singură Ţară.
Multimilenara Cetate Alba-Iulia fusese aleasă pentru a adăposti între zidurile ei pe
reprezentanţii poporului românesc al Ardealului, în cea mai mare zi din istoria acestui popor,
1 Decembrie 1918. Aici, la 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul biruitor la Şelimbăr, îşi făcuse
intrarea triumfală în Alba-Iulia, iar la 28 februarie 1785 pe acelaşi platou al cetăţii, marii
mucenici ai neamului, Horea, Cloşca şi Crişan, treimea durerilor noastre, au fost închişi,
judecaţi şi au suferit supliciul frângerii cu roata, pentru că au avut curajul să ceară şi să lupte
pentru o viaţă mai bună pentru Neamul Românesc. Adunarea de la Alba-Iulia s-a ţinut într-o
atmosferă sărbătorească. Peste 100.000 de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă
la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând
toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti. Adunarea Naţională a
decretat unirea românilor şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România. Potrivit cu textul
proclamaţiei de la Alba-Iulia, s-a constituit ca reprezentanţă a Marii Adunări, Sfatul Naţiunii
Române, compus din 150 de membri, aleşi de adunare, care va fi parlamentul provizoriu al
Ardealului, până la unirea definitivă. Ca organ executiv a fost ales un Consiliu Dirigent al
cărui preşedinte a fost ales Iuliu Maniu şi care avea sediul la Sibiu.
Armata Română nu a participat la Marea Adunare de la Alba-Iulia din ziua de 1 Decembrie
1918, trupele române se aflau la o distanţă destul de mare de oraş. Paza, securitatea şi buna
desfăşurare a Marii Adunări de la Alba-Iulia le-au asigurat Gărzile Naţionale Reunite din
Alba-Iulia, Sibiu, Cluj-Napoca, Orăştie, Blaj şi din alte localităţi, sub comanda căpitanului
Florian Medrea, având ca adjuncţi pe căpitanul Vasile Barbu şi locotenentul Ovidiu Gritta.
Aceste Gărzi Naţionale se aflau în subordinea Consiliului Naţional Român Central, în
special al preşedintelui acestui organism, dr. Ştefan Cicio Pop. Conform planului tactic,
aveau datoria de a asigura centurile de siguranţă ale oraşului, itinerariile de afluire pe
câmpul lui Horea, precum şi repartiţia tribunelor, afluirea şi dispersarea coloanelor de pe
câmpul lui Horea, misiuni de maximă importanţă pe care militarii le-au îndeplinit în mod
exemplar.
Războiul României încă nu se încheiase. Va urma încă un an de lupte grele, pentru
doborârea definitivă a vechilor duşmani şi pentru consolidarea Marii Uniri de la Alba-Iulia.
În adâncul conştiinţei tuturor, era convingerea că procesul milenar dintre români şi unguri va
trebui să fie rezolvat definitiv cu sabia. La 21 martie 1919, a început revoluţia comunistă în
Ungaria. Bela Kun, aflat în fruntea guvernului bolşevic din Budapesta, s-a aliat cu Guvernul
sovietic din Moscova cu intenţia de a duce ostilităţi militare împotriva României, pentru a-i
smulge Ardealul. Situaţia Ardealului devenea tot mai gravă, iar Guvernul român s-a văzut
nevoit să ia el însuşi măsurile necesare.
Războiul româno-maghiar începuse. Ofensiva trupelor române a început pe 16 aprilie 1919
cu bătălia din Munţii Apuseni, şi în câteva zile frontul unguresc era spart. Pentru prima dată
Armata Română a avut ocazia să se lupte şi să învingă duşmanul şi opresorul secular al
Neamului Românesc. Pentru sufletul românesc, chinuit şi apăsat, era cea mai strălucită
satisfacţie. Sabia românească dezlegase în două săptămâni ceea ce diplomaţia europeană nu
reuşise timp de câteva luni.
Încrezător în forţele sale după succesul expediţiei militare împotriva Cehoslovaciei, Bela
Kun pregăteşte o mare ofensivă împotriva românilor, cu toate eforturile aliaţilor de a-l
demobiliza şi dezarma. La 17 iulie 1919, ungurii au început atacul împotriva românilor, în
bătălia de pe Tisa. Învinşi definitiv de români, ungurii se retrag în dezordine, aruncând în aer
podul de peste Tisa. Cu prăbuşirea podului de peste Tisa, se prăbuşeşte definitiv şi
îndrăzneaţa încercare a ungurilor de a ne răpune.
Armata Română repurtase o biruinţă strălucită şi binemeritată în campania din Ungaria.
Întreg mecanismul Armatei Române a funcţionat de minune, experienţa războiului şi-a spus
cuvântul. Regele Ferdinand şi şeful Marelui Cartier General Român, generalul Constantin
Prezan, prezenţi pe teatrul de operaţii, au decorat pe militarii viteji şi victorioşi în lupte şi au
primit defilarea trupelor române victorioase în bătălia de pe Tisa, care constituie una din
etapele epocale ale milenarului proces dintre români şi unguri. Comandantul trupelor
române din Transilvania a dat ordinul de a se trece peste Tisa şi a se continua marşul spre
Budapesta. În ziua de 4 august 1919, românii intrau triumfal în Budapesta şi ocupau capitala
maghiară. Bela Kun abia a reuşit să fugă cu un tren special la Viena. Populaţia din
Budapesta asista resemnată la defilarea trupelor române victorioase. Aceasta era încoronarea
strădaniilor noastre, ce consfinţea Marea Unire de la Alba-Iulia. Deasupra Parlamentului
şovinismului unguresc fluturau falnic culorile naţionale ale Steagului Românesc. Budapesta,
locul unde s-au pus la cale atâtea urzeli pentru nimicirea Neamului Românesc, a fost
cucerită de armata românească. Războiul româno-maghiar, actul final cu care s-a încheiat
participarea României în Primul Război Mondial, a fost încoronat cu cel mai strălucit
succes.
Conferinţa Păcii din Paris a pronunţat, la 4 iunie 1920, unul din marile verdicte ale istoriei.
La Trianon, în Versailles s-a semnat Tratatul de Pace între Ungaria şi Puterile aliate şi
asociate. Statul milenar al Ungariei, întemeiat pe violenţă şi nedreptate, se desfiinţase şi de
drept, cum se prăbuşise mai înainte de fapt.
Sacrificiul de sânge al României în Primul Război Mondial a fost de 220.000 militari,
reprezentând 3 la sută din populaţia Ţării, 250.000 morţi din rândul populaţiei civile, la care
se adaugă încă 50.000 numărul morţilor neînregistraţi de statisticile oficiale, ajungându-se la
impresionanta cifră de 520.000 de vieţi jertfite şi peste 500.000 de răniţi, pierderi suferite în
Marele Război din 1916-1919.
Unitatea Naţională a României, rod al unei lungi evoluţii istorice, pregătită cu tot ce a fost
mai curat în sufletul românesc, săvârşită cu jertfa celei mai bune părţi a acestui neam, este
astăzi comoara noastră cea mai de preţ, care este stropită cu sânge şi sfinţită cu lacrimi.
Acum, la împlinirea a 100 de ani de când înaintaşii noştri au făcut acest enorm sacrificiu de
sânge şi un efort supraomenesc de realizare a României Mari, pentru ca generaţiile viitoare
să aibă libertate şi un trai mai fericit, se impune să le arătăm o recunoştinţă veşnică şi să le
cinstim memoria aşa cum se cuvine. Au fost ridicate zeci şi sute de monumente istorice în
localităţile unde au avut loc lupte încrâncenate, unde soldaţii români au dat dovadă de curaj
şi eroism, unde şi-au pierdut viaţa pentru apărarea pământului sfânt al Ţării. Lipseşte
monumentul cel mai dorit încă din anul 1919, în capitala de suflet a Neamului Românesc,
Alba-Iulia, care să glorifice Unitatea Naţională a Românilor.
Toţi cei care şi-au jertfit viaţa pentru realizarea României Mari sunt adevărate modele pentru
generaţia actuală şi cele viitoare. Istoria României trebuie să arate adevărul şi să prezinte cu
obiectivitate măreţele realizări ale înaintaşilor noştri, iar noi să fim feriţi de a repeta
greşelile. Suntem datori să facem tot ceea ce depinde de noi pentru a demonstra că merităm
din plin toată moştenirea primită după Primul Război Mondial, Unirea Basarabiei cu Ţara-
Mamă, Unirea Bucovinei cu România şi Marea Unire de la Alba-Iulia, prin care a fost
înfăptuită România Mare. Trebuie să răspundem cu curaj, fermitate şi în mod hotărât tuturor
provocărilor ce vin atât din interiorul Ţării, dar şi celor care vin din exterior.
În anul 2017 se împlinesc 100 de ani de la biruinţa Armatei Române de la Mărăşti, Mărăşeşti
şi Oituz, care vor rămâne pagina cea mai strălucită a marelui nostru război naţional.
………………………………………
Primul general român al Transilvaniei

Autor: Camelia Onciu, 28.11.2014

• Braşoveanul Ioan Boeriu, participant la Marea Unire de la Alba Iulia, a devenit

primul general de corp de armată a Transilvaniei din România Reîntregită

Generalul Ioan Boeriu baron de Polichna este un nume mai puţin cunoscut
braşovenilor, deşi meritele militare şi originea braşoveană ar trebui să-i confere un loc
printre personalităţile noastre de seamă. Generalul Boeriu a fost un mare om de arme şi unul
dintre puţinii care şi-au păstrat gradul de general în două regimuri politice atît de diferite:
Imperiul Austro-Ungar şi Regatul României. Participant la Marea Adunare Naţională de la
Alba Iulia, care a consfinţit Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Boeriu a devenit ulterior
comandantul tuturor forţelor militare ale Transilvaniei, primul din istoria Transilvaniei
reunită cu România. Vienezii îi datorează braşoveanului înăbuşirea revoltei bolşevice din
1918. Fără aportul lui, poate că astăzi s-ar fi vorbit ruseşte la Viena. Generalul a fost decorat
cu distincţii pe care puţini eroi ajung să le primească. Există o casă memorială în comuna
Recea, însă puţini turişti îi treg pragul. De Ziua noastră Naţională, la împlinirea a 96 de ani
de la realizarea României Mari, avem ocazia să-l cunoaştem pe primul general al Ardealului.

La şcoala copiilor de grăniceri

Acum 155 de ani, pe 10 octombrie 1859, se năştea în Vaida-Recea, un sat din

Comitatul Făgăraş al Austro-Ungariei, Ioan Boeriu, cel ce avea să devină un mare general
român, participant la realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Tatăl său, grănicerul
român Ioan Boeriu, a fost cel care l-a inspirat în alegerea profesiei. Cei din neamul Boeriu,
ale căror rădăcini ajung pînă în secolul XVII, erau pedestraşi. Numele familiei vine de la
faptul că li se spunea „boeri“, doar ei avînd drept de vot. În anul 1765, locuitorii din Vaida-
Recea au fost militarizaţi. Aici s-a înfiinţat Regimentul I grăniceri (1763-1851). Tot la
Vaida- Recea, a fost sediul companiei a IX-a şi a batalionului al doilea din regimentul
grăniceresc, care-şi avea comandamentul în comuna Orlat (Sibiu), regiment românesc ce
avea în jurisdicţie 82 de sate, aşezate între Haţeg şi Zărneşti. Cazarma grănicerilor era fosta
„şcoală capitală“ şi actuala clădire a şcolii din Recea. Dintre fiii grănicerilor, Ioan Boeriu a
ajuns om de seamă. Şi-a început studiile la această şcoală grănicerească, instituţie la care
erau daţi, prin tradiţie, toţi copiii grănicerilor români din Ţara Făgăraşului. După absolvirea
cu rezultate meritorii, s-a înscris la Gimnaziul Romano-Catolic din Sibiu, unde a învăţat
germana foarte bine. Mama lui, Ana, l-a îndemnat să urmeze teologia, astfel că Ioan s-a
întors în satul natal ca preot ortodox. Dar unul dintre mentorii săi a fost colonelul pensionar
David Urs de Margina, decorat cu Ordinul Maria Terezia, preşedintele „Fondului scolastic
grăniceresc“ din Sibiu şi conducător al şcolilor grănicereşti din sudul Transilvaniei. La sfatul
lui, Ioan s-a înscris la Şcoala de Cadeţi de Infanterie (Kadettenschule) a armatei austro-
ungare din Sibiu.

Carieră militară exemplară

Kadettenschule din Sibiu era o şcoală militară pregătitoare. Candidaţii trebuiau să

aibă vîrsta de cel puţin 16 ani şi patru clase secundare. Elevii urmau aici patru ani, după
care, absolvenţii erau distribuiţi la regimente cu gradul de stegari (Fähnrich), echivalentul
gradului de plutonier. Apoi trebuia executat obligatoriu un stagiu de un an, care pentru unii
putea să dureze şi 4-5 ani, în funcţie de locurile bugetate şi de calificativele primite.
Respectîndu-se cu stricteţe ordinea mediilor de absolvire, absolvenţii erau înaintaţi la gradul
de sublocotenenţi activi. După terminarea studiilor militare cu calificativul „eminent“,
tînărul Ioan Boeriu a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul austro-ungar de infanterie
nr. 68 al corpului de armată nr. 4 din Budapesta, unde în 1900 ajunsese deja căpitan. A
primit diferite funcţii în regimente din Bosnia, Budapesta şi Viena. În anul 1905 a fost
avansat maior şi comandant de batalion al regimentului nr. 76 din Esztergom (Ungaria). La 1
mai 1909 a fost avansat la gradul de locotenent colonel. În această perioadă se găsea în statul
major al Regimentului de infanterie nr.33 din garnizoana Arad, unitate formată în cea mai
mare parte din ostaşi români. La 1 septembrie 1909 a fost numit locotenent-colonel, iar la 1
mai 1914 a avansat la rangul de colonel. În fruntea Regimentului de infanterie nr.76, a
participat la campaniile armatei austro-ungare în anii Primului Război Mondial, pe frontul
rusesc.
A primit ultimul Ordin Maria Terezia

În dimineaţa zilei de 23 august 1914, colonelul a aşteptat pe un front de 30 km

lungime la Polichna, în apropiere de Krasnik, cu 18 batalioane, dotate cu numai 10 baterii.
Forţele ţariste erau impresionate. Soldaţii conduşi de Boeriu au luptat 13 ore, s-au ales cu
mari pierderi, dar au oprit inamicul, înainte de sosirea ajutoarelor (patru regimente). Trei
steaguri, 18 tunuri şi numeroase mitraliere au fost capturate şi 6.000 de soldaţi ruşi au fost
luaţi prizonieri. Cucerirea satului Polichna a pregătit victoria austriacă în bătălia de la
Krasnik. Pe 24 noiembrie 1914, Boeriu a reuşit, după mai multe zile de lupte grele, să
recupereze poziţiile ruseşti de la Jangrot, care însă nu au putut fi menţinute din cauza
numărului superior de luptători inamici. Colonelul a cerut retragerea regimentului său slăbit
după trei zile de lupte grele. În bătălia de la Sulozcsova, Boeriu a fost rănit grav şi
transportat la un spital din Viena. Rămas infirm, generalul a fost transferat la Ministerul
Cezaro-Crăiesc de Război, unde a lucrat ca expert militar, dar a fost şi preşedinte al
Consiliului de Onoare al Ministerului. În anul 1917 a obţinut Ordinul Imperial al Coroanei
de Fier de clasa I, ceea ce impunea şi înnobilarea. Astfel, braşoveanul a primit titlul de baron
cu predicatul „de Polichna“, după numele localităţii unde s-a remarcat. De altfel, Ioan
Boeriu a primit de-a lungul carierei numai distincţii înalte, cea mai rîvnită fiind Crucea de
Cavaler al Ordinului Maria Terezia. A devenit astfel al doilea ofiţer român decorat cu acest
ordin militar habsburgic, după David Urs, dar şi ultimul, înainte de prăbuşirea imperiului.
 Armata românilor din inima imperiului

Înainte de a primi medalia, Ioan Boeriu a mărturisit: „Dacă mi s-ar acorda Ordinul
«Maria Tereza», m-ar bucura numai fiindcă s-ar consacra astfel eroismul regimentului meu“.
La 11 noiembrie 1918, braşoveanul a avansat la gradul de Feldmarschalleutnant, al treilea
rang după Feldzeugmeister şi Feldmarschall. Unii istorici scriu că ar fi fost chiar feldmareşal
(cel mai înalt grad) al armatei imperiale austro-ungare. Sfîrşitul războiului, din toamna
anului 1918, l-a găsit pe generalul român în fruntea Senatului Militar Român din Viena,
unde conducea Sfatul central al ofiţerilor şi soldaţilor români din Ardeal şi Bucovina. În
Viena, Ioan Boeriu şi politicianul Iuliu Maniu au scris o importantă pagină de istorie, care a
împiedicat instaurarea comunismului în capitala Austriei, aflată în pragul revoluţiei
bolşevice. Armata austro-ungară era la un pas de dezmembrare, în urma unui val uriaş de
dezertări. Întreaga Vienă era în haos, greva generală, provocată de bolşevici, cuprinsese şi
autorităţile, inclusiv armata şi poliţia, iar populaţia era înspăimîntată de violenţe, violuri şi
tîlhării. În aceste momente apocaliptice, Maniu şi Boeriu s-au prezentat în audienţă la
Ministerul de Război, la generalul von Straeger Steiger, şi au cerut să li dea putere deplină
pentru restabilirea ordinii. Au solicitat şi li s-a acordat conducerea cazărmilor Carol şi
Ferdinand, unităţi militare în care luptau mulţi români. Cei doi lideri au format o adevărată
armată naţională românească, ce dispunea de 60.000 de soldaţi în Viena şi în împrejurimi.
Plus alţi 100.000, răspîndiţi în tot imperiul.

A alungat comunismul din trei ţări

Militarii români din armata austriacă au fost organizaţi sub umbrela unui stat-
major prezidat de baronul Ioan Boeriu. Au instalat comandamentul chiar într-o aripă a
Ministerului de Război din Viena. Senatul românilor a fost autoritatea care a condus Viena
timp de 55 de zile, pînă cînd autorităţile austriece au reuşit să recapete controlul. Astfel,
unităţile comandate de Boeriu au scăpat capitala austriacă de un dezastru imens: instaurarea
republicii bolşevice. Soldaţii români au impresionat prin disciplină şi prin vitejie. Dacă nu ar
fi fost românii, Austria ar fi riscat să aibă soarta Ungariei. La Budapesta, soldaţii bolşevici
din fosta armată austro-ungară creaseră Republica Ungară a Sfaturilor, primul stat comunist
din Europa Centrală, condus de Bela Kun. Această republică avea să fie desfiinţată în anul
1919 tot de către Boeriu, aflat în fruntea armatei regale române, care a ocupat Budapesta
după ce bolşevicii maghiari atacaseră Transilvania. În urma ocupaţiei armatei române, la
Budapesta a venit la putere amiralul-regent Miklos Horthy, cel care avea să ocupe, două
decenii mai tîrziu, Transilvania de Nord. Spărgătorul de comunism, Ioan Boeriu, a restaurat
pacea şi ordinea şi în Praga. Maniu a avut şi el un rol decisiv. El a organizat într-o Legiune
Românească miile de români staţionaţi în Praga şi proveniţi din Cluj, Braşov şi Oradea.
Timp de 20 de zile, Legiunea Românească a ocupat Praga şi a predat administraţia publică în
mîinile noilor autorităţi. După aceste acţiuni de răsunet, ostaşii români care luptaseră sub
steag străin, în frunte cu Boeriu, s-au întors în Transilvania.

Marea Unire s-a făcut în linişte

La plecarea din Viena, trupele române au participat la sfinţirea drapelului tricolor.

Generalul Ioan Boeriu şi ostaşii au depus jurămîntul: „Jur credinţă naţiunii române şi
supunere în toate Consiliului Naţional Român. Nu voi sta decît în serviciul neamului
românesc, pe care nu-l voi părăsi la nici un caz şi sub nicio împrejurare“. Întorşi acasă,
ardelenii conduşi de generalul Boeriu s-au pregătit pentru Unirea cu România. La Alba Iulia,
unităţile militare subordonate generalului Ioan Boeriu au asigurat ordinea necesară pentru ca
liderii, adunaţi în sala Cazinei militare, să poată lucra în linişte, în cadrul Marii Adunări
Naţionale. Astfel, a fost elaborată Declaraţia de la Alba Iulia prin care românii au decis
Unirea Transilvaniei cu Regatul Român. Ordinea era absolut necesară, dat fiind faptul că au
venit 1.228 de delegaţi oficiali, reprezentînd toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27
comitate româneşti, plus episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti,
ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai Partidului Social-
Democrat Român, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare. Dar pe lîngă delegaţii
oficiali, oamenii veneau cu miile din toate zările, în căruţe, cu trenul, călări, pe jos, îmbrăcaţi
în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte. Peste o sută de mii de oameni s-au
adunat în acea zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Faptul că
această mulţime imensă atît de entuziastă a participat la eveniment fără să se fi produs niciun
incident este meritul bunei organizări a unităţilor militare subordonate lui Boeriu. Astfel că,
la ora 12,00, pe 1 Decembrie 1918, prin votarea unanimă a Rezoluţiei, Unirea Transilvaniei
cu România era săvîrşită.

O casă memorială fără vizitatori

După Unire, generalul Boeriu a fost numit, încă din din ianuarie 1919, general de
corp de armată în România Regală, avînd în subordine toate forţelor militare ale Consiliului
Dirigent al Transilvaniei. Cu alte cuvinte, braşoveanul a devenit primul comandant al primei
armate a Transilvaniei întoarsă la Patria Mamă. După dizolvarea Consiliului Dirigent de
către guvernul de la Bucureşti, lui Boeriu i-a fost încredinţată comanda corpului VII de
armată din Sibiu. El a sprijinit înfiinţarea în 1920 a Şcolii Militare de Infanterie nr. 2, care a
funcţionat în vechiul local al Şcolii de Cadeţi, unde fusese elev şi Boeriu. O perioadă a fost
membru al Senatului României. Boeriu a primit Ordinul „Coroana României“ în grad de
mare ofiţer, acordat de Regele Unirii, Ferdinand I, şi a ieşit la pensie pe 21 februarie 1921,
cînd a predat comanda Corpului VII Armată generalului Henri Cihosky. Trecut în rezervă,
Boieriu s-a implicat în activităţi culturale. Astfel, timp de un deceniu, a fost membru al
Astrei, iar între anii 1921-1922 şi 1939-1940 preşedinte al Comitetului Administrativ al
Fondului Scolastic Grăniceresc. S-a stins din viaţă la vîrsta de 90 de ani, pe 2 aprilie 1949, la
Sibiu, dar a cerut să fie înmormîntat în Recea. Aici, sătenii au înfiinţat după 1989 o casă
memorială în onoarea marelui general Ioan Boeriu. Noile generaţii nu cunosc acest nume,
trecut însă cu merite militare excepţionale în toate enciclopediile şi cărţile de istorie ale
Primului Război Mondial. Ioan Boeriu n-a avut copii, însă urmaşii lui au fost toţi românii
care s-au regăsit într-o singură patrie.

Medaliile generalului

- Ordinul de Cavaler Maria Terezia (foto)

- Ordinul de Cavaler Împărătesc Leopold (cu decoraţie de război)

- Ordinul Imperial al Coroanei de Fier de clasa a III-a (cu decoraţie de război)

- Crucea de Merit Militar de clasa a III-a

- Ordinul Militar Signum laudis

 - Ordinul „Coroana României“ în grad de mare ofiţer

Braşovenii care au făcut Unirea

• Membrii aleşi ai Marii Adunări Naţionale şi alţi participanţi: Dr. Vasile Saftu -
protopop, Dr. Tiberiu Brediceanu - director de bancă, Petru Popoviciu - proprietar, Pompiliu
Dan - înv., director, Axente Baciu - profesor, Dr. Voicu Niţescu - avocat, Dr. Iosif Blaga -
director gimnaziu, Mihaiu Popoviciu - proprietar, Nicolae Borzea - protopop, Dr. Nicolae
Şerban - avocat, Dr. Ariton Pralea - avocat, Dr. Octavian Vasu - avocat, Victor Brătfălean -
tipograf, George Grădinar - tîmplar, ţăranul Ştefan Boroş din Săcele, învăţătorul Ştefan
Popovici din Braşov, P.S. Sa lacob Popa, vicar foraneu din Făgăraş, jurnalistul Ioan Clopoţel
din Poiana Mărului şi artistul Zaharia Bârsan din Braşov.

1 Decembrie, Ziua Naţională a României

• La 1 Decembrie 1918 (18 Noiembrie) Adunarea Naţională de la Alba Iulia a

adoptat o Rezoluţiune care consfinţea unirea tuturor românilor din Transilvania, întreg
Banatul, cuprins între rîurile Mureş, Tisa şi Dunăre, şi Ţara Ungurească, Crişana, Sătmar şi
Maramureş. Ziua de 1 Decembrie 1918 marchează sfîrşitul luptei românilor pentru întregirea
statului, în continuarea acţiunilor românilor din Basarabia (9 aprilie 1918) şi Bucovina
(15/28 noiembrie 1918). Legea Unirii a fost ratificată prin Decretul-Lege Nr. 3631 din 11
decembrie 1918 de către Regele Ferdinand I. 1 Decembrie a fost adoptată ca Zi Naţională a
României în 1990, fiind inclusă apoi în Constituţia României din 2003.

„Românul“ - 2 octombrie 1914

„Regimentul trudit de tot de marş şi luptă cu baioneta avu să dea o nouă luptă. Dar
colonelul Boeriu şi-a îmbărbătat oamenii cu cuvîntul şi cu fapta. El se găsea în rîndul dintîi
în luptă şi luînd parte în atac a împuşcat singur mai mulţi ruşi. El a rămas din norocire
neatins de glonţul duşman. Oamenii, îmbărbătaţi de pilda ce le-a dat-o comandantul lor, se
luptau ca leii. În sfîrşit, a venit un batalion de completaşi şi cu ajutorul acestora au respins şi
acest atac al duşmanului. Grosul armatei în această vreme s-a putut odihni în linişte,
găsindu-şi recreare în somn netulburat. Corespondentul de pe cîmpul de răsboi al ziarului
«Neue Freie Presse» Roda Roda, scrie despre lupta de la Pawlow: «A fost iarăşi colonelul
Boeriu, care se găsea în rîndurile dintîi, şi necruţîndu-se pe sine luase parte la atacul cu
baioneta, trimiţînd cu gloanţele revolverului său pe altă lume pe duşman. Eroismul
colonelului Boeriu este a se mulţumi că poziţiunile au fost menţinute şi prin ce i s-a făcut
armatei un serviciu care nu poate fi îndestul preţuit»“.

Telegrame către Generalul de divizie Baron Ioan Boeriu - 1919

- „Din toată inima mulţumesc pentru urările călduroase ce Ne aduceţi din partea
ofiţerilor români, cari, nu mă îndoiesc o clipă, vor pune toate energiile şi tot sufletul lor în
îndeplinirea inimoasei misiuni, ce au din partea Mea. Urez la toţi ani mulţi şi fericiţi!
Ferdinand“.

- „Din adîncul inimei vă mulţumesc pentru urările ce MI le-aţi trimis în numele

camarazilor ardeleni. Nădăjduiesc să pot fi în curînd în mijlocul vostru. Carol, Principe al
României“.

- „Domnule General, La prima aniversare a zilelor de înălţare naţională, cînd

poporul românesc din Transilvania, Banat, Maramureş şi Crişana, ascultînd îndemnurile şi
aspiraţiunile sale seculare, cu bărbătească hotărîre a rupt lanţurile robiei streine, îmi
reamintesc cu adîncă recunoştinţă rolul hotărîtor, pe care l-au avut în această prefacere
istorică ofiţerii şi soldaţii români ai fostei armate austro-ungare. Ofiţerii români în frunte cu
Dvoastră, Domnule General, ascultînd porunca sîngelui şi a demnităţii naţionale, au
desfiinţat legătura streină impusă de vitregia timpurilor trecute şi punîndu-se în fruntea
feciorilor români însufleţiţi de acelaşi dor de libertate, au dat fiinţă începuturilor oştirei
române de dincoace de Carpaţi. Vă rog, Domnule General, să primiţi în numele tuturor
ofiţerilor şi soldaţilor români ai fostei armate austro-ungare, cari înţelegînd glasul vremii, au
conlucrat la înfăptuirea independenţei noastre, ca pe urma ei să putem înfăptui pe vecie
unirea tuturor românilor, asigurarea neştersei noastre amintiri şi a recunoştinţei întregului
neam românesc. Primiţi, Vă rog, Domnule General, expresiunea înaltei mele consideraţiuni.
Preşedintele Consiliului Dirigent Român: Iuliu Maniu“.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorul Expres, puteţi prelua maxim 500 de
caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului: <a
href='http://www.monitorulexpres.ro/?
mod=monitorulexpres&p=mozaic&s_id=141929'>Citeste mai mult despre <b>Primul
general român al Transilvaniei

     Datorită terorii exercitate de gărzile maghiare în Transilvania, Consiliul

Naţional Român de aici a cerut sprijin Guvernului Român de la Iaşi. În consecinţă, la
5/18 noiembrie, Marele Cartier General a dispus ca trupele române să intre grabnic în
Transilvania, pentru a asigura ordinea, liniştea, viaţa şi avutul locuitorilor. Astfel,
Divizia a 7-a Infanterie Roman, comandată de generalul Traian Moşoiu, a fost
concentrată în zona Topliţa - Ditrău - Gheorghieni, iar Divizia 1-a Vânători (Infanterie
- Vânători de Câmp) în zona Miercurea Ciuc - Sân Dămăcuş. Pe Valea Oltului a fost
concentrată Divizia a 6-a Infanterie Focşani şi pe Valea Jiului, Divizia a 2-a Vânători
(Infanterie).

Unităţile militare româneşti au apărat Marea Unire înfăptuită la 18

noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Întrucât membrii delegaţiilor din judeţele
aflate în vestul ţării, care au participat la adunarea de la Alba Iulia, au fost arestaţi şi
persecutaţi de către administraţia maghiară, Armata Română a început acţiuni de luptă
spre vest, în luna decembrie 1918, ajungând pe aliniamentul: Satu Mare, Sălaj, Bihor,
Arad. Cu aprobarea Consiliului Militar Suprem Interaliat, de la Paris, Armata Română
a alungat administraţia maghiară şi trupele maghiare, în luna aprilie 1919, până la
Tisa. Între localităţile eliberate în vestul ţării s-a înscris şi oraşul Oradea, la data de 20
aprilie 1919.

Bela Kun (conducătorul sovietelor instituite la Budapesta în martie 1919),

prin înţelegere cu Lenin, conducătorul Rusiei bolşevice, a atacat cu armata maghiară,
în iunie 1919, armata cehă şi numai intervenţia hotărâtă a armatei române i-a potolit
pe maghiari. Totuşi, trupele maghiare au început, prin surprindere, o nouă ofensivă
împotriva armatei române, la data de 20 iulie 1919. Această situaţie a obligat armata
română să treacă Tisa, la 27 iulie 1919.

Înaintând cu hotărâre în pusta maghiară, armata română a intrat în

Budapesta, în ziua de 3 august 1919, primii pătrunzând în oraş ostaşii din cele patru
escadroane de roşiori, din Brigada a 5-a  „Roşiori” Tecuci. În ziua de 4 august a intrat
în oraş şi grosul armatei, printre ei remarcându-se ostaşii Diviziei 1 Vânători de Câmp
(nu vânători de munte). Ca urmare a cererilor adresate de noua administraţie maghiară
la Consiliul Militar Suprem Interaliat de la Paris, România a început retragerea
armatei sale din Ungaria, la data de 3 septembrie 1919.

1. Armata română - parte componentă a societăţii româneşti

 O particularitate specifică istoriei poporului român, trăitor într-o ţară cu

frumuseţi naturale deosebite şi cu bogăţii de toate felurile, echilibrate, ţară aşezată la
intersecţia marilor interese şi drumuri comerciale ale Europei, a constituit-o realizarea
în etape distincte a idealurilor naţionale de unitate şi independenţă. În multimilenara
sa istorie, România şi-a făurit bogate tradiţii familiale, religioase, militare, culturale,
şcolare, de limbă proprie, de cult pentru eroii neamului, pentru creatorii şi apărătorii
valorilor naţionale, şi-a creat, în acelaşi timp, şi instituţii corespunzătoare acestora pe
care s-a sprijinit şi se va sprijini întreg edificiul naţional al statului român.

Din zorii genezei lor şi până astăzi românii nu s-au manifestat ca un neam
războinic, ci dimpotrivă, ca o populaţie paşnică prin întregul său mod de viaţă. Pentru
o astfel de populaţie, războiul are funcţia de apărare, de îndepărtare, de respingere sau
înlăturare a pericolului extern. Pentru o astfel de nevoie s-a născut Armata română,
cea mai veche armată permanentă din Europa.

Oştirea română trebuie privită istoric de pe poziţia interesului naţional, cu

trecutul său glorios, ca parte inseparabilă a societăţii româneşti, importantă valoare
naţională, cu rădăcinile adânc înfipte în tradiţile neamului de unde îşi trage seva. Ea
este o prezenţă vie în toate fibrele sufletului românesc, o întâlnim în folclorul
românesc, în cântecele şi baladele populare, în povestirile din război sau din timpul
satisfacerii stagiului militar de către veterani, ceea ce denotă că armata este o insituţie
foarte bine integrată social. Armata română a fost şi este, după religia străbună a
românilor, instituţia-valoare în care românii aveau şi au cea mai mare încredere, fapt
ce i-a imprimat în istoria neamului ROLUL DE SCUT împotriva vrăjmaşilor trecuţi,
prezenţi şi viitori, o şcoală a naţiunii şi a bărbăţiei, pentru toţi cei care îi trec pragul.

Bazele ideologico-teoretice şi tradiţiile pe care s-a întemeiat crearea

organismului militar românesc au ţinut armata departe de frământările politice din
societate şi au supus-o VOINŢEI ŢĂRII pe care o apăra. Legătura strânsă cu poporul
din care provenea, recrutarea cadrelor militare din toate structurile societăţii au făcut
imposibilă apariţia în România a unei caste militare, aşa cum există şi azi în multe ţări
din Ameria Latină, din Africa sau din Asia, care exercită presiuni asupra puterii
politice sau chiar se impun în viaţa politică a ţării respective.

Specific istoriei poporului român de realizare în etape a idealurilor

naţionale, etapele înfăptuirii “Micii Uniri”, la 1859, şi cuceririi independenţei de stat,
la 1877-1878, fiind realizate, i-au urmat alte etape în drumul spre ţelul final, încheiat
la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918 prin MAREA UNIRE, după ce la 9 aprilie 1918,
sub protecţia Armatei române, a avut loc Unirea Basarabiei cu România, iar la 28
noiembrie sub aceeaşi protecţie s-a înfăptuit Unirea Bucovinei cu România.

2. Armata română - apărătoarea Marii Uniri din 1918

 Înainte de Unire dar şi după aceea, în Transilvania s-au petrecut

evenimente grave ce subminau hotărârea Adunării de la Alba Iulia. Populaţia
românească a fost terorizată, şi supusă unor grele încercări. La Giurcuţa (azi Beliş),
lângă Huedin, 45 de români au fost omorâţi din ordinul baronului Urmanczi Şandor,
pentru că au strigat “Trăiscă România Mare”. La Făget, lângă Lugoj, peste 100 de
români paşnici au fost omorâţi printr-un perfid atac aerian: un planor maghiar a
aruncat bombe asupra lor. Aceştia îşi manifestaseră adeziunea faţă de Unire. În judeţul
Arad au fost înregistraţi peste 300 de morţi.

Asasinate şi execuţii în masă s-au petrecut la Chereluş, Covâsânţ, Curtici,

Siriam Sighişel. La Lunca, lângă Beiuş, avocaţii Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş, după
ce au fost bătuţi, maltrataţi, după ce li s-au tăiat nasurile au fost aruncaţi într-o groapă
şi îngropaţi de vii. În gara Teiuş, stegarul Ion Arion a fost împuşcat mortal din podul
gării în timp ce se deplasa la Alba Iulia fluturând tricolorul românesc. Pe 26 februarie
1919, la Băseşti a fost atacat până şi carul mortuar al lui Gheorghe Pop, pe care
populaţia satului îl ducea pe ultimul său drum. Se încerca dezarmarea gărzilor
naţionale româneşti. Gărzile naţionale maghiare nu s-a supus Consiliului Naţional
Român, ca organ de justiţie şi administraţie recunoscut de guvernul ungar condus de
Karoly.

S-a întreprins tot felul de promisiuni şi presiuni asupra fruntaşilor politici

români Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Teodor Mihali, Iuliu Maniu, Aurel Lazăr şi
alţii să rămână fideli Ungariei, promiţindu-li-se că vor fi asigurate toate drepturile
populaţiei româneşti. S-au purtat tot felul de tratative care au eşuat. Românii, sătui de
intrigi, calomnii, minciuni şi de teroare, fac disperaţi apeluri repetate către Guvernul
României de a interveni. În zilele de 10, 18, şi 15 noiembrie 1918, trei delegaţii cer
Guvernului României, care se aflau la Iaşi, să vină în sprijinul populaţiei româneşti
transilvănene care trăia zile grele. Unirea, în curs de realizare, era pusă în pericol.

La toate acestea se adaugă drama ostaşilor români ardeleni, drama lor

psihologică de a fi fost puşi să lupte împotriva fraţilor lor în 1916-1917 în trecătorile
Carpaţilor, dramă întruchipată în persoana sublocotenentului Emil Rebreanu, care a
încercat, alături de sute şi mii de ofiţeri şi ostaşi, să treacă în rândurile Armatei
Române. La proces i s-a cerut să răspundă că a greşit drumul, dar el a refuzat acest
lucru. După ce lui Emil Rebreanu i s-a pus ştreangul la gât, a strigat: “Trăiască
România Mare”.

Numai în Transilvania fuseseră mobilizaţi, în anul 1916-1917, peste

500.000 de ostaşi români pentru armata austro-ungară, reprezentând 93% din numărul
total al celor mobilizaţi, din care 449.796 vor merge pe front, 41.739 au murit pe
câmpul de luptă, iar alţii 11.275 în spitale, 25.406 vor fi invalizi de război. Vor
rămâne 38.630 văduve de război, ale căror pensii IOVR vor fi plătite de statul român,
şi 79.226 copii orfani. Majoritatea soldaţilor de origine ungară sau secuiască erau fie
reţinuţi acasă, fie mobilizaţi în administraţie, la căile ferate, poştă, paza internă etc.
Aşadar, “carne de tun” erau consideraţi şi folosiţi românii transilvăneni.

Armata română a susţinut şi apărat Unirea de la 1 Decembrie 1918,

pătrunzând în Transilvania, la cererea Consiliului Dirigent, singurul organ de drept
împuternicit de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. În prima fază a pătruns în
Ardeal, Divizia 7 Infanterie şi Divizia 1 Vânători. La 1 decembrie 1918, aşa cum
reiese din Arhiva Marelui Stat Major, dosarul nr. 1770, filele 4-5, Divizia 7 Infanterie
are grosul forţelor dislocate în raionul: Piatra Neamţ, Fălticeni, Bistricioara, iar
Divizia 1 Vânători în raionul: Iaşi, Comăneşti, Bacău. Avangărzile acestora pătrund
prin trecătorile Carpaţilor Orientali, Borsec şi Ghimeş-Palanca, apoi au sosit Divizia 2
Vânători şi Divizia 6 Infanterie. Aceste patru divizii româneşti s-au pus, la 24
decembrie 1918, în subordinea Comandamentului Unic al Trupelor Române din
Transilvania, sub comanda generalului Traian Moşoiu, ardelean de origine, născut în
Bran. Sediul comandamentului a fost la Sibiu. S-a mai constituit apoi Diviziile 16, 17,
18, 20, 21 şi 22 ardelene, formate din ostaşi români din Ardeal dintre care mulţi
luptaseră pe fronturile din Italia, Franţa, Galiţia şi chiar Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. E
relevant că mulţi s-au înrolat din proprie iniţiativă fără a mai aştepta primirea
ordinelor de chemare. Pe Crişul Negru s-a constituit “Regimentul Beiuş”. Ulterior au
apărut în zonă Brigăzile 4 şi 5 Roşiori, alte unităţi şi formaţiuni.

După 1 Decembrie 1918, Ungaria s-a folosit de intrigi, dezinformări şi

calomnii împotriva guvernului şi poporului român. S-a adresat marilor puteri, inclusiv
SUA, cerând să nu fie de acord cu Unirea, se fac toate presiunile posibile. A fost
folosit întregul arsenal de cunoştinţe şi prieteni, s-a apelat la generali din celelalte ţări
aliate, dintre care unii aveau diferite grade de rudenie sau relaţii cu o serie de familii
maghiare bogate. “Ungaria grofilor şi a şovinilor... se aşază disperat de-a curmezişul
drumului nostru - atăta Constantin Kiriţescu - întrucât oligarhia ungară a fost deprinsă
de secole să domine şi să exploateze popoarele conlocuitoare”. Drept urmare, Ungaria
nu cedează nici după ce Armata română depăşeşte, pe baza acordului stabilit de aliaţi,
aliniamentul Mureşului. Ea a mobilizat noi forţe şi trece la acţiuni făţişe împotriva
tânărului stat naţional unitar român, abia constituit. Vor avea loc în a doua decadă a
lunii aprilie 1919 luptele din Apuseni, ca urmare a pătrunderii trupelor ungare pe
teritoriul nostru.

La 24 decembrie 1918 trupele române au intrat în Cluj, în milocul

manifestărilor grandioase de entuziasm şi bucurie ale populaţiei româneşti.
Contemporani ai evenimentelor ne spun că populaţia plângea de bucuria marelui
eveniment.

Istoricul Constantin Kiriţescu ne-a lăsat despre acest episod, spre reflecţie,
următoarele rânduri: “Pe clădirile şi monumentele Clujului fâlfâia mândru acum
tricolorul românesc vestind începutul unui nou capitol de istorie. Vechiul oraş trecea
sub stăpânirea legitimilor lui stăpânitori, urmaşii legiunilor romane care aci, în
străvechea Napoca, întemeiază drepturile civilizaţiei latine şi ale puterii române”.

Lupte grele s-au dat în zonele Sebiş, Beiuş, Ciucea şi în alte localităţi. Deşi
aliaţii au făcut presiuni asupra guvernului ungar, Ungaria nu a respectat linia stabilită
de aliaţi prin Tratatul din 17 august 1916 (aproape de Tisa) pe care Statul român, pe
bună dreptate o invoca drept graniţa firescă, legitimă, aşa cum a rămas până azi în
conştiinţa românilor prin versurile lui Eminescu: “De la Nistru pân la Tisa/ Tot
românul plânsu-mi-s-a”.

Vor continua să lupte pentru eliberarea teritoriului naţional, Armata română

ieşind dincolo de linia marilor oraşe Arad, Oradea, Carei, Satu Mare. Dar patimile
maghiarilor nu puteau fi oprite nici aici, deşi românii doreau pace, astfel că luptele au
continuat până la alungarea duşmanului dincolo de Tisa.

Între timp, în Ungaria s-au petrecut evenimente cu puternice implicaţii

asupra viitoarelor structuri politice ale statului.

La 10 noiembrie 1918 s-a constituit partidul lui Bela Kun, de esenţă

comunistă, lucru salutat cu mult entuziasm la Moscova. La 21 martie 1919 Bela Kun a
declarat republica Sovietică Ungară şi s-a trecut la mobilizarea a noi forţe, respectiv
80.000 de oameni, pentru a distruge Armara română şi a recupera Ardealul, contând
pe o acţiune a Rusiei bolşevice asupra Bucovinei şi Basarabiei, România putând fi
astfel strânsă ca într-un cleşte.

Numai că lucrurile nu s-au întâmplat aşa. Armara română - comandată de

generalul Prezan, ministrul de război, avându-l ca şef al Biroului Operaţii pe colonelul
Ion Antonescu, având în compunere Diviziile 6 şi 7 Infanterie, Diviziile 1 şi 2
Cavalerie, Divizia 2 Vânători, Diviziile 16, 18, 20, 21 şi 22 ardelene, Brigăzile 4 şi 5
Roşiori şi alte unităţi comandate de bravii generali Moşoiu, Mărdărescu,
Constantinide, Holban, Obogeanu, Olteanu, Lecca, de coloneii Tomoroveanu, Dragu,
Papp, Rascoviceanu, Ioan şi alte sute de bravi ofiţeri - va trece la apărarea actului
Marii Uniri.

Ofensiva ungară a fost declanşată pe 17 iulie 1919, Trupele române au

rezistat cu succes pe malul stâng al Tisei oprind ofensiva de circa 2-3 zile, iar în
următoarele şase zile au trecut la ofensiva generală pe direcţiile: Tokay-Miskolcz,
Szolnok-Budapesta şi Szentes-Budapesta. Trupele ungare, surprinse au intrat în derută
totală şi dezorganizare completă, astfel la 4 august 1919, orele 10.00 Armata română a
intrat în Budapesta cu Divizia 1 Vânători. Populaţia Budapestei se găsea într-o situaţie
jalnică, practic înfometată de guvernul Bela Kun, Armata română a venit în ajutorul
populaţiei acordând multe zeci de mii de raţii de mâncare. Zeci şi zeci de fotografii,
scrisori de mulţumire, mărturii, declaraţii probează înaltul umanism al Armatei
române.

Armata română, în urma tratativelor de pace şi a convenţiilor stipulate de

aliaţi, se va retrage din Ungaria pe 28 martie 1920, lăsând poporul ungar să-şi
organizeze viaţa social-politică şi economică în conformitate cu interesele sale.

La luptele pentru eliberarea şi apărarea Transilvaniei în 1818-1919, Armata

română a participat cu 119 batalioane având 84.000 de arme, 99 de baterii a 392 guri
de foc de artilerie şi 60 de escadroane cu 12.000 de săbii. Am pierdut 188 de ofiţeri şi
11.479 de soldaţi. Rezultă din cele arătate că Armata română căreia i s-au alăturat şi
miile de ostaşi ardeleni din diviziile ardelene şi din “Regimentul Beiuş” a apărat cu
sfinţenie actul Marii Uniri, acţionând într-o situaţie de drept în care erau puse în
pericol independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a României Mari, care s-a
reconstituit după 318 ani de la Unirea înfăptuită de temerarul domn Mihai Viteazul.

 col.(r) Vasile MIRON