Emmanuel de Martonne,

francezul care a desenat granițele României

gl.bg (ret) dr. Ion Vulpe

Fiu al arhivistului A. de Martonne, a fost un elev al Liceului din Laval, unde i-a avut profesori
pe Carle Bahon și Francis Delaisi. El este autorul unui Tratat de geografie fizică (1909) și al volumelor
Geografie universală (1931), consacrate Europei Centrale. El a condus publicația Atlasul Franței și a
fondat Institutul de Georgrafie de la Sorbonne.
Discipol al lui Vidal de la Blache, a fost numit la Rennes în 1899, unde a fondat un laborator
de geografie în 1902. Pasionat de climatologie, el este celebru pentru descoperirea bazelor
evapotranspirației potențiale, utilizată azi de botaniști și agronomi. Laboratorul său funcționează până
în zilele noastre, trecând în mâinile lui Andre Meynier. Acest laborator se numește astăzi COSTEL și
este condus de Jean-Pierre Marchand.
Fost coleg și prieten al criticului literar Pompiliu Eliade (1869-1914) la Școala Normală
Superioară din Paris, tânărul De Martonne i-a urmat sfatul și și-a început cariera științifică cercetând
Carpații Meridionali, pe care i-a denumit sau a preluat un nume folosit pe hărțile locale și l-a pus în
circulație, „Alpii Transilvaniei”. În 1902 își susținea teza de doctorat cu titlul La Valachie: essai de
monographie géographique (Valahia: eseu de monografie geografică) dedicată mentorului său, Vidal de
la Blache, teză care va fi urmată de Recherches sur la distribution géographique de la population en
Valachie (Cercetări privind distribuția geografică a populației în Valahia). Prin publicarea ambelor
cărți, tânărul savant francez devenea cel mai bun specialist al studierii geografiei carpato-dunărene.
În 1918, este desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace de la
Paris (1919-1920) în cadrul tratativelor de încheiere a păcii după Primul Război Mondial, fiind
principalul autor al recomandărilor făcute, cu obiectivitate, guvernului francez, privind teritoriile ce
urmau să fie recunoscute României și Poloniei prin tratatele de pace. El a călătorit pe teren și conform
principiului viabilității frontierelor, a obținut extinderea frontierei Poloniei spre est și a României spre
vest cu câțiva kilometri, pentru ca importante căi ferate (de exemplu Timișoara-Arad-Oradea-Satu
Mare) să nu se întretaie de mai multe ori cu granița. El a conceput principiul viabilității conform căruia
stabilirea granițelor trebuie să depindă nu numai de grupările etnice, ci și de motive geografice (relief,
ape, accesibilitate) și de infrastructurile teritoriului. Opunându-se astfel delegaților americani și
britanici, el a contribuit, în mod semnificativ, la desenarea granițelor din 1918-1921 (dintre care cele
trasate între România, Serbia și Ungaria, mai sunt valabile și astăzi).
În semn de recunoaștere a acestor multiple merite, Academia Română îl alege membru de
onoare în 1912.
Între anii 1931 - 1949, a prezidat Uniunea Geografică Internațională, devenind membru al
Academiei Franceze de Științe.

Bibliografie:
Geografii (im)posibile. Emmanuel de Martonne, omul care a pus România Mare pe hartă, 7
iunie 2015, Marius Cosmeanu, România liberă, accesat la 29 iunie 2015;
Șerban Dragomirescu, In memoriam: Profesorul Robert Ficheux (1898 – 2005) în: St. cerc.
GEOFIZICĂ, tomul 43, p. 105, București, 2005;
Academia Română - Membri de onoare din străinătate;
Site-ul Web al Colegiului "Emmanuel de Martonne" din Laval;
Banca Națională a României, Emisiune numismatică cu tema Desăvârșirea Marii Uniri –
Emmanuel de Martonne.