Sunteți pe pagina 1din 10

UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI”DIN BACĂU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE
STUDII DE MASTER

Matematică Didactică

Istoria Matematicii

Portofoliu

Masterand
Prof. Bertea Mădălin
GHEORGHE ŢIŢEICA (1873 —1939)

La 5 februarie 2009, s-au împlinit 70 de ani de la moartea marelui


matematician şi om de cultură Gheorghe Ţiţeica.
Născut la 4 octombrie 1873, la Turnu Severin ca fiu al lui Radu Ţiţeica,
mecanic de vapor, originar din judeţul Buzău, urmează şcoala primară la Turnu
Severin şi liceul la Craiova, avînd ca profesor de matematică pe G. P.
Constantinescu, tatăl savantului Gogu Constantinescu, creatorul sonicităţii. Are
rezultate strălucite la învăţătură, excelând însă la matematică prin aptitudinile
sale excepţionale. Era permanent premiantul I al clasei şi încă din clasa a I-a
devine bursier, ceea ce îi permite să îşi cumpere unele cărţi de matematică în
afara orelor din program. Editează, împreună cu un grup de colegi, şi revista
şcolii. La bacalaureat a uimit comisia prin pregătirea temeinică a sa la toate
disciplinele. După absolvirea liceului, în 1892, urmează cursurile Facultăţii de
Ştiinţe de la Universitatea din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1895. Aici are o
pleiadă de profesori străluciţi, ca David Emmanuel, Spiru Haret, Constantin
Gogu şi alţii. Este însă impresionat în mod deosebit de Spiru Haret, despre care
ulterior a şi publicat unele studii, fiind şi succesorul său la Academie. Obţine
licenţa în numai trei ani, iar după ce un an este profesor de liceu în Capitală,
pleacă la Paris, unde urmează cunoscuta Şcoală Normală Superioară şi în acelaşi
timp cursurile Sorbonei. Aici Ţiţeica îşi ia din nou licenţa în matematici, reuşind
primul, iar apoi îşi pregăteşte doctoratul, pe care îl susţine în 1899, sub
conducerea cunoscutului geometru Darboux, avînd numai profesori renumiţi ca
Poincare, Appel, Lebesque, Goursat, Hadamard, Borel, Tannery. Mai mult,
Lesbeque şi Paul Montel i-au dedicat articole elogioase în presa vremii, atât în
Franţa cât şi în România. Şi Gheorghe Ţiţeica şi-a preţuit profesorii şi şcoala din
Paris. O dovadă este faptul că, în 1926, când, pentru faima sa de mare om de
ştiinţă, este invitat să ţină conferinţe la Sorbona din Paris şi i se ofereau condiţii
deosebite, a dorit să locuiască într-o cameră modestă de elev, să retrăiască anii
de studiu şi de muncă asiduă. La fel, o dovadă a caracterului său modest, de om
care îşi iubeşte familia este că atunci când pleacă la Paris la studii, jumătate din
salariul său îl lasă în ţară mamei sale pentru a-şi ajuta cele trei surori.
Impresionat în special de lecţiile profesate de Darboux, Ţiţeica se dedică cu
pasiune geometriei, obţinînd rezultate remarcabile încă din timpul studiilor.
„Ţiţeica, scrie tot O. Onicescu, era geometru, pentru că modul său organic de a
gîndi obiectele matematice era acela geometric."
Gheorghe Ţiţeica, pentru stilul său modest, cumpănit, de om al
echilibrului şi al corectitudinii, cu o înaltă pregătire ştiinţifică, a fost apreciat
elogios de profesorii săi precum: Spiru Haret, David Emanuel, Constantin Gogu,
Dimitrie Petrescu, generalul Iacob Lahovary ş.a.
Pentru Gheorghe Ţiţeica, ca şi pentru multe alte generaţii, modelul de
profesor talentat, sobru şi de o exactitate proverbială a fost Spiru Haret. Aşa se
face că în revista „Natura” nr. 9 din 1914, Ţiţeica îi dedică acestuia un articol
elogios. De asemenea, în discursul de investitură de la Academia Română, îşi
elogiază toţi profesorii, dar îndeosebi pe Spiru Haret.
Chiar dacă a cunoscut gloria şi aprecierea autorităţilor vremii, a rămas
modest, model de comportare în universitate, fiind apropiat şi sincer cu colegii
săi. Poate că în contextul actual, asemenea modele morale ar trebui mai mult
cunoscute de elevi, studenţi şi chiar şi de profesori.
Pentru prestigiul său ştiinţific şi moral a fost ales decan al Facultăţii de
Ştiinţe de la Universitatea din Bucureşti (1919-1923) şi preşedinte al Comisiei
Române de la Institutul de Cooperare Culturală a Societăţii Naţiunilor de la
Geneva. A fost membru al unor prestigioase Academii, precum cele din:
Maryland, Liége, Varşovia ş.a. A fost preşedinte al Societăţii Matematice din
România, preşedinte al Societăţii de Ştiinţe din România, iar pentru mulţi ani a
fost membru în consiliul superior al Instrucţiunii Publice. În aceste condiţii, a
contribuit la perfecţionarea învăţământului românesc, la organizarea
Universităţii din Cluj şi la încadrarea acesteia cu profesori de mare valoare
ştiinţifică. Era cunoscut şi apreciat în lumea matematică mondială, reprezentând
România la Congresele internaţioanle de matematică, precum cele din Toronto
(1924), Zürich (1932), Oslo (1936), fiind ales preşedinte al secţiei de geometrie.
Academia Română, în afară de faptul că l-a primit ca membru în 1913,
iar, pentru o perioadă, a fost chiar vicepreşedintele ei, în 1941 i-a dedicat un
volum omagial intitulat „Operele lui Gheorghe Ţiţeica”, care evidenţiază
rezultatele care l-au propulsat în fruntea geometrilor mondiali.
Lecţiile sale de la Facultatea de Ştiinţe, de la Şcoala Politehnică din
Bucureşti sau alte conferinţe extraşcolare erau magistrale. Datorită acestui fapt,
George St. Andonie, în lucrarea „Istoria Matematicii în România” (1965), spune
„Păcat că nu s-au publicat la timpul lor nici lecţiile celebre ale lui Ţiţeica, nici
cuvântările sale pline de avânt de la Casele Naţionale. Ele ar fi fost o comoară
sufletească pentru noua generaţie care n-a avut norocul să-l asculte pe Ţiţeica”.
Autorul acestei istorii îl compară pe Ţiţeica cu Vasile Pârvan şi Nicolae Iorga.
Nici un cuvânt din prelegerile sale nu era sub semnul improvizaţiei de moment,
ci toate ideile dintr-o conferinţă erau, anterior, foarte bine pregătite.
Opera sa ştiinţifică este greu să fie prezentată în câteva pagini. El este
considerat un creator de drumuri în Geometria diferenţială, proiectivă şi afină.
În orice curs aprofundat de geometrie sunt nominalizate suprafeţele Ţiţeica,
curbele şi reţelele Ţiţeica. Cele două volume publicate la Paris „Gèometrie
differentielle profective des reseaux” (1923) şi „Introduction à la gèometrie
differentielle des courbes” (1931) se bucură şi astăzi de autoritate în întreaga
lume.
După înfiinţarea Gazetei Matematice, la 15 sept. 1895, imediat, la 1
noiembrie 1895 aderă cu tot sufletul la această publicaţie pentru tineret. Publică
în această revistă note matematice articole, propune 121 de probleme, compune
probleme pentru concursurile Gazetei Matematice, face chiar şi corecturi în
redacţie, publică recenzii ş.a. Chiar dacă preocupările sale erau asupra unor
domenii de înaltă specialitate, compune probleme utile elevilor de gimnaziu sau
liceu, aşa cum s-a întâmplat cu „problema monedei de 5 lei”, o bijuterie de
problemă la predarea capitolului „Cerc”, care trei sferturi de veac a fost în
manualele şcolare, iar în multe din manualele actuale lipseşte. „Problema
mondei de 5 lei”, găsită întâmplător de Ţiţeica desenând cercuri cu o monedă, a
fost dată la Concursul Gazetei Matematice din 1908, an în care Gheorghe
Ţiţeica a participat la concurs, la Galaţi. Pe atunci exista obiceiul ca marii
matematicieni să participe la concursurile judeţene şi să selecteze elevii foarte
talentaţi, să publice aprecierile lor asupra soluţiilor date de elevi. Începând din
1905 şi până la sfârşitul vieţii a colaborat la revista «Natura », unde, cu un talent
literar nebănuit, scrie articole care să atragă tineretul spre ştiinţă. În această
revistă, pe coperta căreia scrie: „Apare sub îngrijirea profesorilor Gheorghe
Ţiţeica, Octav Onicescu şi G.G. Longinescu”, a publicat 121 de articole pentru
popularizarea ştiinţei, cu conţinut moral sau chiar gospodăresc. Iată câteva
titluri: „Matematica şi arta”, „Probleme vestite de matematică”, „Viaţa lui
Archimede”. Iată cum încheia, în această revistă, un articol despre o suprafaţă
maximă cu perimetrul minim, care, după cum ştim, este cercul: „Prin urmare şi
geometria ne spune că suntem datori să apărăm actualele graniţe, ca fiind cele
mai favorabile Patriei noastre. Şi ştiu, şi sunt convins că le veţi apăra”. Din
păcate, nu mai avem graniţele din 1931.
Preţuirea şi respectul de care s-a bucurat Gheorghe Ţiţeica în timpul vieţii
sale sunt redate în cuvintele spuse de un fost elev la moartea sa şi reproduse de
Ion Ionescu în prefaţa cărţii de geometrie analitică apărută la scurt timp după
decesul său (sfârşitul lui februarie 1939). „În faţa misterului morţii, viaţa este o
clipă solemnă. Aduceţi la această clipă solemnă o inimă nobilă şi un suflet
mare. Atunci, între cei care zac în pământ şi noi, va fi o legătură trainică: ceea
ce ei au înfăptuit noi avem de desăvârşit.”
„Matematica apărea — scria ilustrul matematician român Octav Onicescu
(1892 – 1983) — în expunerile lui Gh. Ţiţeica, simplă şi liniară, aşa cum părea
să fie profesorul însuşi. Dar această simplitate ascundea o operă întreagă de
sistematizare personală, după cum simplitatea înfăţişării omului lui putea să
mascheze personalitatea cu numeroase resurse interioare". Sînt unii savanţi care
au o evoluţie lentă, descoperindu-şi talentul relativ tîrziu, în timpul facultăţii.
Dimpotrivă, alţii se dovedesc de timpuriu a fi personalităţi remarcabile. Un
astfel de caz a fost şi marele matematician Gheorghe Ţiţeica, ce s-a caracterizat,
întreaga viaţă, printr-o mare putere de muncă şi un interes mereu viu pentru
matematică, prin sîrguinţă şi o creativitate excepţională.
Gazeta Matematică nr. 3 din 1908

Rezolvarea în numere întregi a ecuaţii

Problema aceasta e veche şi rezolvată de mult. Soluţiuni parţiale, ca , , , sau


, , , erau cunoscute şi întrebuinţate în practică de popoarele din antichitate
odată cu primele începuturi de civilizaţie. (Vezi articolul Ultima teoremă a lui Fermat al D-
lui. I. Ionescu, în Natura, Octomvrie 1908).

În articolul de faţă vreau să dau o metodă geometrică de a găsì toate soluţiunile, care e aşà de
simplă şi intuitivă, încât fără să ştiu, poate, să fi fost cu toate acestea dată de cineva. Chiar
dacă ar fi aşà nu e nici o pagubă pentru cititorii Gazetei.

1. Iată în ce consistă metoda. Să lăsăm la o parte soluţia , , ; atunci Z e diferit


2
de zero şi putem împărţi toţi termeni cu Z . Atunci punând :

(1) ,

obţinem ecuaţia :

(2) ,

care, în raport cu două axe perpendiculare, reprezintă un cerc. La trei numere întregi care
verifică ecuaţia dată corespunde, cu ajutorul formulelor (1), un punct al cercului (2) cu
coordonate raţionale — adică fracţionare — sau cum vom zice mai scurt, un punct raţional.
Invers, unui punct raţional de pe cercul (2) îi corespunde — precum vom vedeà de altfel mai
de aproape la sfârşitul acestui articol — o soluţie în numere întregi a ecuaţii date.

Am redus prin urmare problema dată la căutarea punctelor raţionale aşezate pe cercul (2).

Găsirea tutulor acestor puncte se întemeiază pe observarea că e destul să cunoaştem un punct


raţional al cercului, pentru ca să le putem aflà apoi pe toate. Intr’adevăr, orice alt
punct raţional al cercului unit cu M0 ne dă o dreaptă a cărei ecuaţie :

are coeficienţii raţionali, sau mai pe scurt, dreapta M1M0 e o dreaptă raţională. Prin urmare
punctele raţionale ale cercului nu se pot găsì decât printre punctele de intersecţie ale cercului
cu dreptele raţionale cari trec prin M0. Vreau însă să arăt că toate aceste puncte de intersecţie
sunt raţionale.

Pentru aceasta, fie

(3)

o dreaptă raţională arbitrară care trece prin M0, în care deci m este număr raţional. Eliminând
pe y între (3) şi (2) căpătăm o ecuaţie de gradul al doilea cu coeficienţi raţionali şi care are ca
rădăcini abscisele punctelor de intersecţie ale dreptei (3) cu cercul (2), prin urmare neapărat
pe x0 şi încă altă valoare tot raţională. Abscisa a punctului al doilea de intersecţie fiind
raţională, rezultă din (3) că şi ordonata sa e raţională şi atunci punctul acela e raţional. Aşà
dar, orice dreaptă raţională dusă prin punctul raţional cunoscut M0 ne mai determină un punct
raţional al cercului şi, după cum arătarăm, aşà se obţin toate.

Insă pe cercul (2) avem punctul raţional . Cu ajutorul lui putem să aflăm prin
urmare toate punctele raţionale ale cercului. Dar înnainte de a da formulele explicite, să mai
facem o observare. Din cauza simetrii, ne putem mulţumì să aflăm punctele raţionale din
unghiul pozitiv al axelor, adică pentru care . Atunci, dacă însemnăm cu B punctul
de coordonate , şi cu AT tangenta în A la cerc, dreapta raţională arbitrară pe care o
ducem prin punctul A trebue să fie cuprinsă în unghiul ascuţit BAT şi prin urmare
coeficientul unghiular m din ecuaţia (3) trebue să fie un număr raţional cuprins între şi
. Putem pune în (3) :

, ,

în care numerele întregi p şi q sunt pozitive, prime între ele şi şi avem :

Introducând această valoare a lui y în (2) şi suprimând soluţia , care ne dă din nou
punctul A, găsim :

şi din deducem :

.
Avem prin urmare rezultatul următor : Toate numerele raţionale şi pozitive cari verifică
ecuaţia (2) sunt date de formulele :

, ,

în care p, q sunt numere întregi şi pozitive, prime între ele şi .

2. Acum, după ce am rezolvat problema ajutătoare, să ne întoarcem la problema noastră. Şi


mai întâi o observare. E evident că dacă X, Y, Z sunt soluţii ale problemei, şi kX, kY, kZ vor
fi soluţii, k fiind un număr întreg arbitrar. E natural prin urmare să ne ocupăm numai de acele
soluţii în care X, Y, Z sunt prime între ele, adică nu au nici un divizor comun. Acele soluţii
verifică, din cele ce preced, următoarele egalităţi :

sau :

(4)

în care p şi q satisfac condiţiunilor enunţate mai înnainte. De oarece X, Y, Z trebuesc să fie


numere întregi şi pentrucă p şi q sunt numere întregi, rezultă că în (4) valoarea comună k a
celor trei rapoarte egale este un număr raţional. Se poate pune evident , a şi b fiind
două numere întregi prime între ele şi atunci din (4) scoatem :

, ,

şi b va trebuì ales aşà ca X, Y, Z să fie numere întregi prime între ele. Insă b e prim cu a, deci
trebueşte să dividă pe , 2pq şi . Rezultă atunci că a este un divizor comun
numerelor întregi X, Y, Z şi, potrivit unei observări făcute, îl putem lăsà la o parte. Aşà dar
avem :

, , .

Numărul întreg b este sau 1 sau, de se poate, un divizor comun al numerelor , 2pq,
. Acest divizor comun este un divizor comun şi numerelor ,
, deci nu poate fi, dacă este, decât 2, căci p şi q fiind prime între ele şi
p2 şi q2 vor fi prime între ele. Aşa dar avem sau .

Când vom aveà şi când ? Vom aveà , dacă şi sunt numere cu soţ,
căci 2pq se divide evident cu 2. Vom aveà , când unul din numerele şi va fi
fără soţ. Insă, în privinţa numerelor p şi q putem face numai două ipoteze : sau sunt amândouă
fără soţ, sau numai unul e fără soţ. Amândouă cu soţ nu pot fi, căci ar urmà să nu fie prime
între ele. In primul caz, când p şi q sunt fără soţ, atunci şi sunt cu soţ şi deci
luăm :

, ,

şi se vede că X, Y, Z sunt întregi şi prime între ele.

In al doilea caz, când p şi q nu sunt amândouă fără soţ, şi sunt fără soţ şi atunci
luăm :

, , .

Astfel am găsit toate soluţiunile în numere întregi ale ecuaţii :

G. Ţiţeica.
PROBLEMA LUI ŢIŢEICA
(problema monedei de 5 lei)

Fie C (O1, r ), C (O 2 , r ), C (O3 , r ) trei cercuri de aceeaşi rază care au un punct


comun H şi care se intersectează două câte două în punctele A, B, C, atunci cercul ce trece
prin A, B şi C are aceeaşi rază r cu cele trei cercuri date.

O1
O2
H
B
C

O3

Fig. 4

Avem (din construcţia mediatoarei unui segment) AH mediatoarea segmentului [O1O 2 ] , CH


mediatoarea segmentului [O 2O3 ] , BH mediatoarea segmentului [O1O3 ] , de unde rezultă că
H este centrul cercului circumscris triunghiului ∆O1O 2O3 .
Cercul circumscris triunghiului ∆O1O 2O3 are ca rază O1H = O 2 H = O3H = r .
Cum cercul circumscris triunghiului ∆O1O 2O3 are raza r vrem să arătăm că
triunghiul ∆ABC este congruent cu triunghiul ∆O1O 2O3 şi atunci putem spune că
cercurile circumscrise celor două triunghiuri au aceeaşi rază r, egală cu raza celor trei cercuri
date.
Din [O1A ] ≡ [O 2 A] ≡ [O1H] ≡ [O 2 H ] (raze) rezultă că O1AO 2 H romb, de unde:
O1A || O 2 H şi AO 2 || O1H (1)
Din [O 2C] ≡[O 2 H] ≡[O3H ] ≡[O3C] (raze) rezultă că O 2 HO 3C romb, de unde:
O 2 H || O 3C şi HO 3 || O 2 C (2)
Din relaţiile (1) şi (2) rezultă că O1A || O3C , deci O1ACO 3 paralelogram şi atunci:
[ AC ] ≡[O1O3 ] (3)
Din [O1H] ≡[O3H] ≡[O3B] ≡[O1B] (raze) rezultă că O1HO 3B romb, de unde:
BO 3 || HO 1 şi O1B || HO 3 (4)
Din relaţiile (1) şi (4) rezultă că O3B || O 2 A , deci BO 3O 2 A paralelogram şi atunci:
[AB ] ≡ [O 2O3 ] (5)
Din relaţiile (2) şi (4) avem că O1B || O 2C , deci O1BCO 2 este paralelogram şi
atunci.
[O1O 2 ] ≡ [ BC ] (6)
Din relaţiile (3), (5) şi (6) rezultă, conform cazului de congruenţă a triunghiurilor
L.L.L., că ∆O1O 2O3 ≡ ∆ABC .
Deci cercul circumscris triunghiului ∆ABC are aceeaşi rază cu cercul circumscris
triunghiului ∆O1O 2O3 şi cu a celor trei cercuri date, adică r.