Sunteți pe pagina 1din 21

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

ACADEMIA DE POLIȚIE „Alexandru Ioan Cuza”


STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT

REFERAT

STUDENT,
VLĂSCEANU MARIUS

București
2020

1
MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
ACADEMIA DE POLIȚIE „Alexandru Ioan Cuza”
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT

DENUMIREA PROGRAMULUI DE STUDII: ȘTIINȚE PENALE

TEMA: EXTRĂDAREA

STUDENT,
VLĂSCEANU MARIUS

București
2020

2
CUPRINS
I. Considerații introductive....................................................................................................5
II. Noțiunea de extrădare.........................................................................................................7
III. Condiţiile de acordare şi de solicitare a extrădării............................................................7
a. Infracţiuni care dau loc la extrădare.............................................................................8
b. Infracţiuni pentru care nu se acordă extrădarea..........................................................8
c. Situații în care se poate acorda extrădarea..................................................................13
d. Situaţii în care nu se acordă extrădarea.......................................................................13
IV. Persoane care pot fi extrădate..........................................................................................15
V. Persoane exceptate de la extrădare..................................................................................16
VI. Simplificarea procedurii de extrădare între statele membre UE.......................................18

3
Introducere

Extrădarea este una din cele mai vechi forme de cooperare internaţională.
Extrădarea a fost, la începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care un suveran îl
făcea faţă de alt Suveran, care permitea monarhilor să-şi pedepsească inamicii personali refugiaţi
pe teritoriul altui stat. Puţinele convenţii care reglementau extrădarea erau negociate şi încheiate
aproape exclusiv în interesul suveranilor. Monarhul statului solicitat hotăra în mod discreţionar
dacă acordă sau nu extrădarea. Decizia depindea în mare măsură de natura relaţiilor cu statul
solicitant, de dorinţa suveranului de a determina o eventuală decizie pozitivă asupra unei cereri
de extrădare formulate de acesta, persoana extrădabilă nefiind luată în calcul decât într-o mică
măsură. Chiar şi în aceste condiţii, extrădarea era folosită foarte rar în Evul Mediu, având în
vedere izolarea pregnantă a statelor şi tradiţia existentă în legătură cu dreptul de azil. Şi în
perioada următoare, extrădarea a rămas la discreţia Suveranului, căruia fiecare individ îi era
supus.
După căderea dinastiei Stuart în Anglia şi instaurarea monarhiei constituţionale şi
parlamentare, au început să apară conceptele de “Stat” şi de “individ”. Statul începe să se
detaşeze de Suveran, iar individul devine subiect al Statului, iar nu obiect.
Declaraţia de la Philadelphia din 1776, precum şi Declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului de la 26 august 1789, adoptată în Franţa, au consacrat noi principii, pornind de la
acela că oamenii se nasc liberi şi egali, până la principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi
acuzat, arestat sau deţinut, în afara cazurilor determinate prin lege şi după formele prescrise de
aceasta.
La sfârşitul Secolului Luminilor, s-a extins din ce în ce mai mult practica încheierii unor
convenţii de extrădare bazate pe anumite principii cadru.
În secolul al XIX-lea, s-au încheiat din ce în ce mai multe asemenea acorduri. Unul
dintre acestea este şi Convenţia de extrădare dintre România şi Marea Britanie, încheiată în anul
1893.
Cele două războaie mondiale au arătat că este absolut necesar ca Statele suverane să
coopereze între ele, astfel încât au fost create organizaţiile internaţionale: Organizaţia Naţiunilor
Unite, Consiliul Europei, Comunitatea Economică Europeană, etc..
În acest context, în domeniul extrădării, tratatele bilaterale au fost din ce în ce mai mult
înlocuite de cele multilaterale.”
Având în vedere evoluția instituției extrădării de-a lungul timpului, am ales să
aprofundez această temă în cele ce urmează pentru a prezenta modalitatea în care aceasta este
reglementată și aplicată de statul român în prezent.

4
I. Considerații introductive

Conceptul de cooperare judiciară, la fel ca şi cel de extrădare, sunt concepte relativ noi,
însă existenţa lor încă din Evul Mediu este certă. Chiar dacă acestea nu au avut forma legală şi
instituţională din prezent, ele au reprezentat un raport de curtoazie şi bună înţelegere între
suveranii statelor.1
Extrădarea este una din cele mai vechi forme de cooperare internaţională ce iniţial se
manifesta prin îngăduinţa pe care un monarh o arăta altui monarh, permiţându-i să-şi
pedepsească propriii inamici ce erau refugiaţi pe teritoriul altui stat. Puţinele convenţii în care
era reglementată extrădarea erau negociate şi încheiate în interesul exclusiv al suveranilor,
monarhul statului solicitat decizând în ce măsură acorda sau nu extrădarea, această decizie fiind
influenţată de natura relaţiilor cu statul solicitant, ci nu de persoana extrădabilă, aceasta fiind
aproape neluată în calcul, aflandu-se mereu la dispoziţia suveranului său.2
De-a lungul timpului, doctrina a definit diferit extrădarea, în funcţie de trăsăturile avute.
Astfel, pentru prima dată aceasta a fost abordată de Cesare Becarria şi de Enrico Ferri ce
considera că reprezintă " un institut de drept penal internaţional şi în acelaşi timp de drept penal
intern privind mai des acuzaţi, ce consistă în solicitarea statului de a cere ca un individ care a
comis un delict pe teritoriul său să poată fi judecat în acel stat".3
În dreptul penal român, extrădarea era "predarea unui individ acuzat sau condamnat
pentru o infracţiune, de către un stat altui stat pentru a-i aplica legea sa penală".4
Extrădarea , prin prisma dreptului internaţional a marcat "un început de solidaritate
internaţională, solidaritate izvorâtă din interesul reciproc al fiecărei naţiuni de a preda pe
răufăcători justiţiei statului a cărui ordine publică a fost tulburată".5
Aşadar, extrădarea apare ca un act bilateral ce intervine între două state: unul pe
teritoriul căruia se află infractorul refugiat şi căruia i se adresează cererea de extrădare ( statul
solicitat ) şi altul care este interesat în pedepsirea infractorului şi care adresează în acest scop
cererea de extrădare (statul solicitant ). Prin finalitatea sa, extrădarea este deci un act de asistenţă
judiciară internaţională în materie penală, prin care un infractor este transferat dintr-un stat în
altul pentru a fi tras la răspundere pentru infracţiunea săvârşită.6

1
Livia Dumitrescu, Cooperare judiciară în materie penală în Uniunea Europeană, Ed. Pro Universitaria, 2014,
pag.9;
2
Florin Răzvan Radu, Cooperarea judiciară internaţională şi europeană în materie penală, Îndrumar pentru
practicieni, 2008, pag. 21;
3
E.Ferri, Principii de drept criminal, vol. I, Ed. Revista Positivă Penală, Bucureşti, 1940, pag.128, citat de Livia
Dumitrescu op.cit., pag. 29;
4
I. Ţanoviceanu, Curs de drept penal şi procedură penală, Bucureşti, 1901-1902, pag.284, citat de Livia Dumitrescu
op.cit., pag. 29;
5
Vespasian V. Pella, Delicte îngăduite, Cartea Românească, Bucureşti, 1919, pag. 465, citat de Livia Dumitrescu
op.cit., pag. 29.

5
În legislaţia noastră instituţia extrădării este prevăzută în art. 19 al Constituţiei, art. 14 al
Noului Cod Penal şi Legea nr. 302/2004 republicată 2011, normele juridice interne referitoare la
extrădare fiind completate de Convenţiile şi Tratatele încheiate cu diferite state şi ratificate de
România.
Trăsăturile specifice ale extrădării reies din definiţia acesteia, ea reprezentând un act de
suveranitate intervenit între două state, un act jurisdicţional solicitat şi acordat exclusiv în scopul
realizării represiunii ( persoana extrădată fiind un inculpat sau un condamnat penal), un act
bilateral ce are un pronunţat caracter politic, realizându-se pe voinţa liber exprimată a statelor, cu
respectarea suveranităţii şi independenţei lor.7
Izvoarele extrădării sunt menţionate expres în Constituţie şi în Noul Cod Penal, iar
conform prevederilor acestora, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor
internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate şi în condiţiile legii.
Astfel, acestea se pot clasifica în principale ( convenţii internaţionale) şi secundare (legi
interne)- după criteriul importanţei, în izvoare interne (acte normative) şi externe (convenţii şi
tratate internaţionale), în funcţie de sursa lor sau în izvoare destinate numai reglementării
extrădării ( Convenţia europeană de extrădare) ori destinate reglementării mai multor domenii
( Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului internaţional) în funcţie de obiectul
reglementat.8
Dispoziţii privind extrădarea se regăsesc şi în alte intrumente internaţionale, adoptate
sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite sau a Consiliului Europei.
De asemenea, instrumentul internaţional cel mai des folosit de România până în 1
ianuarie 2007, în materia extrădării, a fost Convenţia europeană de extrădare adoptată la 13
decembrie1957, cu cele două Protocoale Adiţionale ale sale. În prezent, aceste prevederi se
aplică doar în relaţiile cu statele europene care nu sunt membre ale Uniunii, iar cu ţările membre
se aplică prevederile Deciziei-cadru nr. 584/JAI din 13 iunie 2002.

6
Stănoiu Rodica Mihaela, Asistenţa juridică internaţională în materie penală, Editura Academiei R.S.R.,Bucureşti,
1977, pag.99;
7
Livia Dumitrescu, op. cit., pag.31;
8
Livia Dumitrescu, op. cit., pag.32.
6
II. Noțiunea de extrădare

Extrădarea, este o procedură care are loc între state suverane, în cadrul căreia un stat,
denumit stat solicitat, pe al cărui teritoriu se află o persoană urmărită sau condamnată de autorităţile
judiciare ale altui stat, denumit stat solicitant, predă acea persoană statului solicitant, la cererea
specială a acestuia, pentru a fi urmărită şi judecată de autorităţile judiciare ale acestuia sau pentru a
fi obligată să execute o pedeapsă la care fusese condamnată de aceste autorităţi.
Extrădarea este o formă de cooperare a statelor în combaterea criminalităţii, prin
intermediul ei, statele acordându-şi reciproc asistenţă, livrându-şi unul altuia infractorii refugiaţi pe
teritoriul lor, făcând astfel posibilă aplicarea efectivă a legii penale.
Instituţia extrădării este o instituţie tipică de drept procesual penal şi anume o procedură
specială şi incidentală, care se înscrieîn ansamblul procedurii principale de urmărire penală pornită
împotriva unui suspect sau în faza de executare faţă de cel condamnat.
Extrădarea se solicită și se acordă în baza unei convenții bilaterale sau multilaterale, în
baza legii speciale privind cooperarea internațională în materie penală sau pe bază de reciprocitate.
În lipsa unei convenţii internaţionale, extrădarea se poate efectua la cererea transmisă pe
cale diplomatică de către statul solicitant şi cu asigurarea scrisă a reciprocităţii dată de autoritatea
competentă a acelui stat.
În cazul în care statul român formulează o cerere în condiţiile legii speciale, în baza
curtoaziei internaţionale, asigurarea reciprocităţii va fi dată de către ministrul justiţiei, pentru fiecare
caz, ori de câte ori va fi necesar, la cererea motivată a autorităţii judiciare române competente.

III. Condiţiile de acordare şi de solicitare a extrădării

Legea română nr. 302/2004 (în continuare realuată drept Lege sau legea română) privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală stabilește cadrul legal în materie de extrădare
în Titlul II.

1.Infracţiuni care dau loc la extrădare

Aşa cum se prevede în articolul 26 din Lege, pot da loc la extrădare, în vederea judecării şi
pedepsirii celor care le-au săvârşit (aşa-numita extrădare procesuală) acele infracţiuni care, potrivit
legilor părţii solicitante şi ale părţii solicitate, sunt sancţionate cu o pedeapsă privativă de libertate
de cel puţin 1 an.

7
În ipoteza în care se solicită extrădarea unei persoane condamnate, în vederea obligării ei la
executare în statul solicitant (aşa-numita extrădare executivă), se cere ca pedeapsa pronunţată să fie
de o durată de cel puţin 4 luni.
Este vorba despre principiul dublei incriminări, pe care legea îl extinde şi la gravitatea
pedepsei, atât în cazul extrădării procesuale, cât şi al celei executive, dar în articolul 24 alin. 2 tot
legea prevede că, prin derogare de la principiul dublei incriminări, extrădarea poate fi acordată şi
dacă fapta respectivă nu este prevăzută de legea română, dacă pentru acestă faptă este exclusă
cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie internaţională la care România este parte.
Această dispoziţie nu exclude principiul legalităţii incriminării, ci reflectă încrederea în
incriminarea existentă în alt stat şi recunoaşterea necesităţii urmăririi şi sancţionării acelei fapte.

2.Infracţiuni pentru care nu se acordă extrădarea

Dispoziţiile articolului 21 prevăd cauzele de refuz obligatoriu al extrădării pentru


infracţiunile politice (alin. 1 lit. e) și pentru cele pur militare (alin. 1 lit. f).

A. Infracţiuni politice. În concordanță cu convenţiile internaționale în materie de


extrădare la care România este parte, se prevede în art. 21 alin. (1) lit. e) din lege că extrădarea va fi
refuzată dacă se referă la o infracţiune de natură politică sau la o infracţiune conexă unei infracţiuni
politice.
Definirea infracţiunii politice fiind neclară și azi, singura cale de soluţionare a problemei
este abolirea aşa-numitei excepţii de la obligaţia de extrădare pentru infracţiuni politice şi de a
limita refuzul numai la cazurile în care statul solicitat are motive temeinice să creadă că individul nu
va fi supus, în statul solicitant, la un proces drept şi că cererea de extrădare constituie numai un
pretext pentru a urmări individul respectiv pe motiv de rasă, de religie sau, în definitiv, pentru
raţiuni politice.
Pentru a evita interpretările subiective, legea prevede în alin. 3 al art. 21 că nu sunt
considerate infracţiuni de natură politică:
a) atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei sale (aşa-numita clauză
belgiană);
b) crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite;
c) infracţiunile prevăzute la art. 50 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru
îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, la art. 51 din Convenţia de
la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate
maritime, la art. 129 din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de

8
război şi la art. 147 din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia persoanelor civile în
timp de război;
d) orice violări similare ale legilor războiului, care nu sunt prevăzute de dispoziţiile din
convenţiile de la Geneva prevăzute la lit. c);
e) infracţiunile prevăzute la art. 1 din Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului,
adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1997, şi în alte instrumente internaţionale pertinente;
f) infracţiunile prevăzute în Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente
crude, inumane sau degradante, adoptată la 17 decembrie 1984 de Adunarea Generală a Naţiunilor
Unite;
g) orice altă infracţiune al cărei caracter politic a fost eliminat de tratatele, convenţiile sau
acordurile internaţionale la care România este parte (de exemplu cele încheiate la nivelul UE).

B. Infracţiunile militare. Potrivit art. 21 alin. (1) lit. f) din legea română se prevede că
extrădarea motivată de infracţiuni militare, care nu constituie infracţiuni de drept comun, va fi
refuzată în mod obligatoriu.
Excepţia de la aplicarea regulii extrădării priveşte infracţiunile militare specifice, care nu
aduc atingere altor valori decât cele legate de capacitatea de apărare a ţării, pe care forţele armate
trebuie să o asigure (de exemplu cele prevăzute în Titlul XI – Infracţiuni contra capacităţii de luptă
a forţelor armate, art. 413-437 C.p.).
Desigur, infracțiunile săvârșite de militari, dar care nu sunt specifice activității sau
funcțiilor militare, vor fi admise pentru extrădare (de exemplu uciderea din culpă a unui civil de
către un militar în urma unui accident de circulație rutieră).

Alte cauze de refuz obligatoriu al extrădării

A. Nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei europene


pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie
1950, sau al oricărui alt instrument internaţional pertinent în domeniu, ratificat de România.
Potrivit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la
judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă
independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate
împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate
fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul
moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când
interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura

9
considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de
natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

B. Nu se respectă dreptul la apărare. Potrivit art. 31 din lege, România nu va acorda


extrădarea în cazurile în care persoana extrădabilă ar fi judecată în statul solicitant de un tribunal
care nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a drepturilor la apărare sau de
un tribunal naţional instituit anume pentru cazul respectiv, ori dacă extrădarea este cerută în vederea
executării unei pedepse pronunţate de acel tribunal.
România, ca parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, asigură respectarea a
normelor de procedură penală privind prezumția de nevinovăție și asigurarea dreptului la apărare,
ceea ce implică și refuzul de extrădare a unei persoane față de care statul solicitant nu aplică aceste
garanții procesuale.

C. Cererea de extrădare este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale
extraordinare Cererea de extrădare formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale
extraordinare, altele decât cele constituite prin instrumentele internaţionale pertinente, sau în
vederea executării unei pedepse aplicate de un asemenea tribunal va fi refuzată.
În România sunt interzise tribunalele extraordinare, potrivit art. 126 alin. (5) din
Constituție („Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare”), astfel că nu poate fi admisă
extrădarea unei persoane către o jurisdicție care folosește astfel de instanțe extraordinare sau a
pronunțat o condamnare printr-un astfel de tribunal.

D. Există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi


sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau
ideologice ori de apartenenţă la un anumit grup social ori situaţia persoanei riscă să se agraveze din
unul dintre aceste motive.
În cazul în care extrădarea este solicitată pentru discriminarea persoanei solicitate pe unul
dintre aceste motive, extrădarea va fi în mod obligatoriu refuzată.
Motivele de refuz obligatoriu trebuie să fie motivate pe cel puțin unul ditre cazurile de
discriminare prevăzute expres de lege, analogia nefiind admisibilă (de exemplu discriminarea pe
motiv de avere).
De asemenea, refuzul de extrădare intervine și atunci când situația persoanei urmărite sau
condamnate poate fi agravată pe unul dintre motivele de discriminare arătate.

E. Infracţiuni definitiv judecate ori în curs de judecare pe teritoriul României (regula


non bis in idem). Extrădarea nu se va acorda atunci când persoana reclamată a fost judecată

10
definitiv de către autorităţile competente române pentru fapta sau faptele pentru care se cere
extrădarea.
Legea specială română cuprinde dispoziţii cu privire la principiul non bis in idem în
articolul 8. În alineatul 1 al acestui articol, se prevede că nu este admisibilă cooperarea judiciară
internaţională dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru aceeaşi
faptă şi dacă:
a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal;
b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost
executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii
neexecutate sau dacă s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei şi a
expirat termenul prevăzut la art. 82 alin.(3) C.p., respectiv termenul de supraveghere prevăzut la art.
84 C.p.fără a interveni revocarea sau anularea acestora.
În alineatul 2 al aceluiaşi articol se precizează că dispoziţiile din alineatul precedent nu se
aplică dacă asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din motivele
care justifică promovarea uneia din căile de atac extraordinare prevăzute de Codul de procedură
penală al României. În alineatul 3 se indică însă că dispoziţiile alin. 1 nu se aplică în cazul în care
un tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai favorabile sub aspectul
principiului non bis in idem.
Amintim că prevederile convențiilor internaționale în materia drepturilor omului
prevalează în fața dispozițiilor legale naționale.

F. Infracţiuni pedepsite cu moartea în statul solicitant. Problema interzicerii extrădării


pentru o infracţiune pedepsită cu moartea în statul solicitant se pune deoarece prin dispoziţia din
articolului 1 al Protocolului nr. 6, adoptat la Strasbourg în 1983, privind abolirea pedepsei cu
moartea, adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
adoptată de Consiliul Europei la Roma în 1950, pedeapsa cu moartea a fost abolită, astfel că nimeni
nu poate fi condamnat la o astfel de pedeapsă, iar o condamnare la această pedeapsă nu poate fi
executată.
Ţările membre ale Consiliului Europei, semnatate ale Protocolului menţionat, neprevăzând
ele însele pedeapsa cu moartea, este firesc să nu admită extrădarea pentru o infracţiune pedepsită cu
moartea în statul solicitant.
Situaţia se poate ivi deoarece nici măcar toate statele membre ale Consiliului Europei nu au
abolit pedeapsa cu moartea (de exemplu Rusia a semnat Protocolul nr. 6 la 16.04.1997 la Convența
Europeană a Drepturilor Omului, dar nu l-a ratificat), iar extrădarea are în vedere și state ne-
europene.

11
Legea română prevede dispoziţii referitoare la pedeapsa capitală în legătură cu extrădarea
în dispoziţiile articolului 27.
Dispoziţiile acestui articol prevăd că, dacă fapta pentru care se cere extrădarea este
pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu
condiţia ca statul respectiv să dea asigurări, considerate ca îndestulătoare de către statul român, că
pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată.

G. Lipsa plângerii prealabile. Potrivit dispoziţiilor articolului 30 al legii române,


extrădarea nu se acordă în cazul în care, potrivit atât legislaţiei române, cât şi legislaţiei statului
solicitant, acţiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar
această persoană se opune extrădării.
Când pentru infracţiunea, în vederea judecării căreia urmează să se solicite extrădarea, atât
potrivit legislaţiei statului solicitat, cât şi potrivit legislaţiei statului român acţiunea penală poate fi
pusă în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune
extrădării, aceasta devine inutilă, deoarece scopul ei n-ar putea fi realizat.
De vreme ce legea penală a statelor aflate în raporturi privind extrădarea condiţionează
punerea în mişcare a acţiunii penale de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate, este firesc ca
aceeaşi soluţie să fie adoptată şi cu privire la acordarea extrădării, care nu poate avea loc împotriva
voinţei persoanei vătămate.

H. Prescripţia. Potrivit art. 33 din lege, extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia
răspunderii penale sau prescripţia executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislaţiei române,
fie potrivit legislaţiei statului solicitant.
Soluția este justificată de imposibilitatea tragerii la răspundere penală a persoanei solicitate
sau de imposibilitatea executării pedepsei aplicate acesteia.
Depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior.

I. Amnistia. În art. 34 al legii române se prevede că extrădarea nu se admite pentru o


infracţiune pentru care a intervenit amnistia în România, dacă statul român avea competenţa să
urmărească această infracţiune, potrivit propriei sale legi penale.
Amnistia fiind o cauză de înlăturare a răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită, iar
dacă intervine după condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte
consecinţe ale condamnării, extrădarea ar deveni lipsită de interes.

J. Graţierea. Cu privire la graţiere, legea română prevede, în articolul 35, că actul de


graţiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare, chiar dacă celelalte condiţii
sunt îndeplinite.
12
Este vorba în speţă despre aşa-numita extrădare executivă, a cărei finalitate este punerea în
executare a hotărârii de condamnare pronunţată în statul solicitant.
Dacă însă a fost hotărâtă graţierea totală sau eventual a restului de pedeapsă, orice raţiune a
extrădării dispare, astfel încât însuşi statul solicitant nu are motive să mai formuleze o cerere de
extrădare, iar dacă a făcut-o, aceasta devine inoperantă.

3.Situații în care se poate acorda extrădarea

A. Infracţiunile fiscale. În materia infracţiunilor fiscale, regula generală tradițională


stabilită prin convențiile internaționale este ca extrădarea să fie refuzată pe acest temei.
Legea română prevede însă în articolul 25 că, în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de
schimb valutar, extrădarea va fi acordată potrivit dispoziţiilor înţelegerii internaţionale aplicabile,
pentru fapte cărora le corespund, conform legii statului român, infracţiuni de aceeaşi natură.
Mai mult, dată fiind diversitatea cadrului legal în materie de taxe, impozite, vamă și
schimb valutar, se precizează că extrădarea nu poate fi refuzată pentru motivul că legea română nu
impune acelaşi tip de taxe sau de impozite ori nu cuprinde acelaşi tip de reglementare în materie de
taxe şi impozite, de vamă sau de schimb valutar ca legislaţia statului solicitant.
Se constată tendința manifestată la nivel internațional de eliminare a infracțiunilor fiscale
din categoria infracțiunilor care impun refuzul extrădării.

B. Infracţiunile comise într-un stat terţ. Potrivit art. 29 din legea română, în cazul
infracţiunilor comise pe teritoriul unui alt stat decât statul solicitant, extrădarea poate fi acordată
atunci când legea română conferă competenţa de urmărire şi judecată autorităţilor judiciare române
pentru infracţiuni de acelaşi fel, săvârşite în afara teritoriului statului român, sau atunci când statul
solicitant face dovada că statul terţ pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea nu va cere extrădarea
pentru fapta respectivă.
În acest fel se poate da curs cererii venite din partea unui stat prejudiciat prin infracțiunea
săvârșită într-un stat terț de o persoană solicitată aflată pe teritoriul României.

4.Situaţii în care nu se acordă extrădarea

A. Infracţiuni săvârşite în totul sau în parte pe teritoriului statului român sau într-un
loc asimilat teritoriului său. România va putea refuza extrădarea atunci când fapta care motivează
cererea face obiectul unui proces penal în curs sau atunci când această faptă poate face obiectul unui
proces penal în România, de exemplu atunci când o infracţiune a fost săvârşită în totul sau în parte

13
pe teritoriul său ori într-un loc asimilat teritoriului său, situaţie care se apreciază potrivit legislaţiei
României.
În ipoteza în care statul român ar apărea ca stat solicitat, determinarea infracţiunilor
săvârşite pe teritoriul statului român se face în conformitate cu dispoziţiile articolului 8 din Codul
penal în vigoare care explică ce se înţelege prin „teritoriul României”, prin „infracţiune săvârşită pe
teritoriul României”, dar și prin infracțiune care „se consideră săvârşită pe teritoriul României”.
În mod asemănător sunt determinate infracţiunile săvârşite pe teritoriul statului şi în alte
coduri penale europene.
Codul penal francez cuprinde astfel de dispoziţii în Cartea I, Titlul I, Capitolul III,
Secţiunea I intitulată „Infracţiuni comise sau considerate comise pe teritoriul Republicii”, articolele
113-2 – 113-5. În articolul 113-2 se prevede, în alineatul 1, că „Legea penală franceză este
aplicabilă infracţiunilor comise pe teritoriul Republicii”, iar în alineatul 2 că „Infracţiunea se
consideră săvârşită pe teritoriul Republicii atunci când unul din faptele sale constitutive a avut loc
pe acest teritoriu”. În articolul 113-3se prevede că „Legea penală franceză se aplică infracţiunilor
comise la bordul navelor sub pavilion francez sau împotriva acestora în orice loc se găsesc”.
Codul penal italian prevede dispoziţii asemănătoare în articolul 6 intitulat „Infracţiuni
comise pe teritoriul statului”, în care, în alineatul 1 se prevede că „Oricine comite o infracţiune pe
teritoriul statului este pedepsit după legea italiană”, iar în alineatul 2 se prevede că „Infracţiunea se
consideră comisă pe teritoriul statului atunci când acţiunea sau omisiunea care o constituie a avut
loc pe acest teritoriu în totul sau în parte sau s-a ivit rezultatul care este consecinţa acţiunii sau
omisiunii”.

B. Judecarea în lipsă. (1) În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea
executării unei pedepse pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, statul român poate
refuza extrădarea în acest scop, dacă apreciază că procedura de judecată a nesocotit dreptul la
apărare recunoscut oricărei persoane suspectate sau acuzate de săvârşirea unei infracţiuni.
Extrădarea se acordă totuşi, dacă statul solicitant dă asigurări considerate de statul român
ca suficiente pentru a garanta persoanei, a cărei extrădare este cerută, dreptul la o nouă procedură de
judecată, care să-i garanteze dreptul la apărare.
Hotărârea de extrădare îndreptăţeşte statul solicitant fie să treacă la o nouă judecată în
cauză, în prezenţa condamnatului, dacă acesta nu se împotriveşte, fie să îl urmărească pe extrădat,
în caz contrar.
Când statul român comunică persoanei a cărei extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă
împotriva sa, statul solicitant nu va considera această comunicare ca o notificare care atrage efecte
faţă de procedura penală în acest stat.

14
III. Persoane care pot fi extrădate

Aşa cum se prevede în articolul 18 al legii, pot fi extrădate din România, la cererea unui
stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată
pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei măsuri de siguranţă, a
unei pedepse sau a unei alte hotărâri a instanţei penale în statul solicitant.
De la această regulă generală există unele derogări legate de calitatea persoanei solicitate
pentru extrădare.
Potrivit prevederilor art. 19 alin. (1) din lege, nu pot fi extrădaţi din România:
a) cetăţenii români (dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 20 privind
extrădarea naționalilor);
b) solicitanţii de azil, beneficiarii statutului de refugiat sau ai protecţiei subsidiare în
România, în cazurile în care extrădarea ar avea loc în ţara de origine sau în orice alt stat în care viaţa
ori libertatea acestora ar fi pusă în pericol sau în care ar fi supuşi la tortură, tratamente inumane şi
degradante;
c) persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile
şi în limitele stabilite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale;
d) persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca suspecţi, persoane
vătămate, părţi, martori sau experţi ori interpreţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante,
în limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională.
Calitatea de cetăţean român, solicitant de azil sau beneficiar al statutului de refugiat ori al
protecţiei subsidiare în România se apreciază la data rămânerii definitive a hotărârii asupra
extrădării.
Dacă această calitate este recunoscută între data rămânerii definitive a hotărârii de
extrădare şi data convenită pentru predare, se va pronunţa o nouă hotărâre în cauză.

15
IV. Persoane exceptate de la extrădare

A. Cetăţenii proprii. Convenţiile internaționale în materie de extrădare prevăd, în general,


că orice parte contractantă are dreptul să refuze extrădarea resortisanţilor săi. În acest sens, se
prevede că fiecare parte contractantă va putea, printr-o declaraţie făcută o dată cu semnarea sau cu
depunerea instrumentului său de ratificare sau de aderare să definească, în ceea ce o priveşte,
termenul de resortisant în înţelesul Convenţiei. Calitatea de resortisant se va aprecia la data hotărârii
asupra extrădării sau direct la data predării.
Se prevede şi posibilitatea ca extrădarea propriilor cetăţeni să fie limitată la faza judecăţii,
lăsându-se statului de origine competenţa de a prevedea executarea pedepsei aplicate de judecătorul
străin.
Legea română prevede în art. 19, referitor la persoanele exceptate de la extrădare, că
cetăţenii români nu pot fi extrădați din România dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute la art.
20, acesta din urmă prevăzând că cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor
internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, dacă este
îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:
a) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării
cererii de extrădare;
b) persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant;
c) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui
stat membru al UE, dacă statul solicitant este membru al UE.
Se mai spune la alin. (2) al art. 20: în cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) – persoana
extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant – şi c) – fapta a fost săvîrșită pe teritoriul sau
împotriva unui cetăţean al unui stat membru al UE, atunci când extrădarea se solicită în vederea
efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, o condiţie suplimentară este ca statul solicitant să dea
asigurări considerate ca suficiente că, în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate
printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea executării
pedepsei în România (desigur, dacă persoana condamnată va dori și ea să execute pedeapsa în
România).
Posibilitatea extrădării naționalilor este o regulă mai nouă, aplicată pe scară largă între
statele membre ale UE.

B. Persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil. Este recunoscut în dreptul


internaţional dreptul statelor de a acorda străinilor şi apatrizilor un aşa-numit drept de azil, atunci
când, în statul lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea

16
umanităţii, progresului şi păcii. Protecția a fost extinsă și la refugiați și persoanele aflate sub o
protecție subsidiară în România.
Potrivit art. 19 alin. (1) lit. b) din legea română nu pot fi extrădați solicitanţii de azil,
beneficiarii statutului de refugiat sau ai protecţiei subsidiare în România, în cazurile în care
extrădarea ar avea loc în ţara de origine sau în orice alt stat în care viaţa ori libertatea acestora ar fi
pusă în pericol sau în care ar fi supuşi la tortură, tratamente inumane şi degradante.
Această cauză specială de refuz al extrădării are în vedere tocmai rațiunile umanitare care
au determinat acordarea statutului special către aceste persoane, nefiind posibilă întoarcerea acestor
persoane în zone de pericol din care au plecat.

C. Persoane care se bucură de imunitate de jurisdicţie.


Legea română prevede (art. 19, alin. 1, lit.c) că nu pot fi extrădate din România persoanele
străine care se bucură de imunitate de jurisdicţie, în limitele şi în condiţiile stabilite prin convenţii
sau prin alte înţelegeri internaţionale. Poate fi menţionată, de exemplu, imunitatea de jurisdicţie
decurgând din imunitatea diplomatică, prevăzută de Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la
relaţiile diplomatice. Imunitatea de jurisdicţie poate fi prevăzută şi prin convenţii internaţionale
bilaterale.

D. Persoanele citate din străinătate. Potrivit art. 19 alin. (1) lit. d) din lege, nu pot fi
extrădate din România persoanele străine care au fost citate din străinătate, în cadrul relaţiilor de
asistenţă judiciară internaţională, în vederea audierii ca suspecţi, persoane vătămate, părţi, martori
sau experţi ori interpreţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor
conferite prin convenţie internaţională.
Este vorba despre regula sau principiul specialității, care se aplică în materia asistenței
judiciare internaționale în materie penală, prin care persoanele trimise într-o altă jurisdiție cu un
anumit scop prestabilit, nu pot fi trase la răspundere penală pentru fapte anterioare care nu au făcut
obiectul unei cerei aprobate de extrădare.

E. Clauza umanitară. Legea română prevede în articolul 22 alin. 2 că extrădarea oricărei


alte persoane străine poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă
consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de
sănătate. În caz de refuz al extrădării, prevederile articolului 23 alin. 1 (privind urmărirea şi
judecarea persoanei în statul solicitat) se aplică în mod corespunzător, iar în caz de amânare a
extrădării, prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei se suspendă.
Prin aceste dispoziţii, legea română s-a alăturat poziţiei adoptate de Franţa şi de alte state
care au însoţit aderarea lor la Convenţia europeană de extrădare de o declaraţie în sensul că
extrădarea va putea fi refuzată dacă ea ar putea avea consecinţe de o gravitate deosebită pentru
17
persoana solicitată, mai ales datorită vârstei sale înaintate, tinereţii sau stării sănătăţii sale.
Menţionăm, totodată, că o prevedere asemănătoare a fost înscrisă în Convenţia din 26 septembrie
1996 privind extrădarea între statele membre ale UE.
Refuzul extrădării propriului cetăţean ori a refugiatului politic obligă statul român ca, la
cererea statului solicitant, să supună cauza autorităţilor sale judiciare competente, astfel încât să se
poată exercita urmărirea penală şi judecata, dacă este cazul. În acest scop statul solicitant ar urma să
transmită gratuit Ministerului Justiţiei din România dosarele, informaţiile şi obiectele privind
infracţiunea. Statul solicitant va fi informat despre rezultatul cererii sale.
În cazul în care România optează pentru soluţia refuzului extrădării unui cetăţean străin,
persoana suspectată, acuzată sau condamnată în alt stat pentru una dintre infracţiunile prevăzute la
art. 96 alin. (1) – infracțiuni pentru care nu mai este necesară îndeplinirea condiției dublei
incriminări – sau pentru orice altă infracţiune pentru care legea statului solicitant prevede pedeapsa
închisorii al cărei minimum special este de cel puţin 5 ani, examinarea propriei competenţe şi
exercitarea, dacă este cazul, a acţiunii penale se fac din oficiu, fără excepţie şi fără întârziere.
Autorităţile române solicitate hotărăsc în aceleaşi condiţii ca şi pentru orice infracţiune cu caracter
grav prevăzută şi pedepsită de legea română.

V. Simplificarea procedurii de extrădare între statele membre UE

În contextul aderării României la Uniunea Europeană în anul 2007, problema armonizării


legislaţiei interne, cu precădere a legislaţiei în materie penală şi procesual penală cu cea a UE a
determinat legiuitorul român să adopte Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, aceasta prevăzând, după republicarea din 31.05.2011, în Capitolul
IV al Titlului II, dispoziţii pentru punerea în aplicare a unor instrumente juridice în materie de
extrădare adoptate la nivelul UE, având în vedere faptul că nu toate statele membre ale UE au
adoptat în legislaţia lor internă prevederi corespunzătoare aplicării nelimitate a mandatului european
de arestare.
De aceea, în art. 78 la 83 s-au introdus unele reglementări tranzitorii între regulile generale
ale extrădării în Uniunea Europeană şi cele simplificate din domeniul mandatului european de
arestare.
Astfel, se menţionează că:
a) în aplicarea Convenţiei privind extrădarea între statele membre ale UE, adoptată la
27 septembrie 1996, nicio infracţiune nu poate fi considerată ca infracţiune politică;
b) în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale şi a executării pedepsei, sunt
aplicabile numai dispoziţiile din legislaţia statului solicitant;

18
c) amnistia acordată de România nu împiedică extrădarea, cu excepţia cazului în care
fapta prevăzută de legea penală este de competenţa instanţelor române;
d) absenţa unei plângeri prealabile sau a unei alte condiţii necesare pentru punerea în
mişcare a acţiunii penale, potrivit legii române, nu aduce atingere obligaţiei de extrădare;
e) statul român acordă extrădarea pentru fapte prevăzute de legea penală în materia
accizelor, a taxei pe valoarea adăugată şi în materie vamală, în condiţiile prevăzute de lege;
f) semnalarea introdusă în Sistemul Informatic Schengen are, după caz, acelaşi efect ca
şi o cerere de arestare provizorie în vederea extrădării sau echivalează cu un mandat european de
arestare atunci când se aplică Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind
mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre. Atunci când nu se
aplică respectiva decizie-cadru, o semnalare introdusă în Sistemul de Informaţii Schengen produce
aceleaşi efecte juridice ca o cerere de arestare provizorie în vederea extrădării;
g) extrădarea simplificată se aplică în relaţia cu statele membre ale UE, fără verificarea
condiţiilor speciale prevăzute la art. 48 (privitoare la extrădarea simplificată), ori de câte ori sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 47 (privind procedura extrădării voluntare).
Titlul III al legii române, referitor la mandatul european de arestare, conţine prevederi
specifice cooperării dintre România şi statele membre ale UE.
Această reglementare din legea română preia dispoziţiile adoptate prin Decizia-cadru a
Consiliului UE din 13 iunie 2002 (2002/584/JAI) privind mandatul european de arestare şi
procedurile de predare între statele membre, care reprezintă o adaptare a legislaţiei la situaţia
concretă şi cerinţele din statele membre ale UE privind asistenţa judiciară în materie penală.

19
Concluzii

În cele amintite mai sus s-a încercat o prezentare cât mai amplă a extrădării, ca formă de
cooperare judiciară, astfel cum aceasta a fost însușită de statul român.
Astfel cum am arătat în cele prezentate mai sus, instituția extrădării a avut o evoluție
dinamică de-a lungul timpului, în prezent existând numeroase convenții și tratate multilaterale care
reglementează această modalitate de cooperare judiciară atât la nivel european cât și internațional.
Din punctul meu de vedere, statul român și-a însușit pe deplin această măsură de cooperare
judiciară internațională, Legea nr. 302/2004 fiind un act normativ foarte eficient și important în
acest domeniu.
Cu toate că există numeroase convenții și tratate cu privire la modul de realizare al
extrădării anumitor persoane, apreciez că pentru viitor ar fi necesară o reglementare unitară nu doar
la nivel european, cât și internațional, în ciuda faptului că extrădarea poate opera și în baza unor
tratate sau acorduri bilaterale între două state.
În concluzie, opinez că extrădarea reprezintă una dintre cele mai importante forme ale
cooperării judiciare internaţionale în materie penală iar statul român reprezintă un actor activ în
acest domeniu, însușindu-și cu brio procedura în ceea ce privește această formă de cooperare, astfel
cum am arătat.

BIBLIOGRAFIE

I. Cursuri, tratate, monografii și alte lucrări de specialitate:


1. Dumitrescu L., Cooperare judiciară în materie penală în Uniunea Europeană, Ed. Pro
Universitaria, 2014.
2. Ferri E., Principii de drept criminal, vol. I, Ed. Revista Positivă Penală, Bucureşti,
1940.
3. Radu F. R., Cooperarea judiciară internaţională şi europeană în materie penală,
Îndrumar pentru practicieni, 2008.
4. Ţanoviceanu, Curs de drept penal şi procedură penală, Bucureşti, 1901-1902.
5. Vespasian V. Pella, Delicte îngăduite, Cartea Românească, Bucureşti, 1919.

II. Legislație:
 Constituția României.
 Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională, republicată în M. Of.
nr. 411 din 27 mai 2017.

20
 Codul Penal din 17 iulie 2009, publicat în M. Of. nr.510 din 24 iulie 2009.

21