Sunteți pe pagina 1din 5

Dreptul la sinucidere asistată

Drepturile omului au fost definite astfel: „ansamblul de norme juridice internaționale prin care
sunt recunoscute individului atribute și facultăți care îi asigură demnitatea, libertatea și
dezvoltarea personalității sale și care beneficiază de garanții instituționale apropiate.”1

Dreptul la viață reprezintă cel mai important drept al omului și nucleul în jurul căruia iau
naștere și celelalte drepturi, având în vedere faptul că, fară viață nu putem vorbi despre o
persoană.
În acest sens, în titlul I „Drepturi și libertăți” din Convenția Europeană a Drepturilor Omului
este tratat – lato sensu – dreptul la viață. Principalele articole prin care este apărat dreptul la
viață sunt următoarele:
 art. 2 „Dreptul la viață”
 art. 3 „Interzicerea torturii”
 art. 4 „Interzicerea sclaviei și a muncii forțate”, ca efect secundar (din punct de vedere
al protecției dreptului la viață),
 art. 5 „Dreptul la libertate și la siguranță”

Datorită faptului că România a aderat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, legislația


națională a trebuit să fie în complet acord și „armonie” cu legislația europeană.

Dreptul la viață este un drept inerent oricărei ființe umane reprezentând de asemenea condiția
sine qua non pentru garantarea tuturor celorlalte drepturi prevăzute de Convenție. Nașterea
reprezintă momentul în care începe protecția internațională a acestui drept iar, corelativ,
momentul în care protecția dreptului la viață încetează este moartea în forma sa cerebrală. În
strânsă legătură cu dreptul la viață se află dreptul unei persoane de a hotărî în ce moment să
pună capăt vieții sale. Sinuciderea, din punct de vedere penal, nu este incriminată ca
infracțiune, deci fiecare persoană poate decide asupra vieții sale fără repercursiuni legale. Însă
statele au obligația, așa cum este prevăzut în art. 2 din Conveția Europeană a Drepturilor
Omului2 să proteje viața fiecărei persoane.

În ceeea ce privește persoanele capabile să-și decidă viața prin actul sinuciderii, nu au fost
ridicate probleme juridice la nivelul jurisprudenței CEDO, însă probleme au apărut în cazul
acelor persoane care nu sunt capabile să se sinucidă singure din cauza stării de sănătate în care
se află, și care au nevoie de ajutorul altor persoane pentru a recurge la acest act. De aici au
apărut numeroase probleme și controverse, multe cauze ajungând în fața Curții, întrebarea
care s-a pus fiind dacă se poate deduce din articolul 2 al Conventiei Europene (care
reglementează dreptul la viață) și „dreptul de a muri ?”

De la această întrebare au apărut numeroase decizii ale Curții care a încercat să lamurească
această chestiune, persoanele în cauzele respective solicitând Curții să le recunoască dreptul la
sinucidere asistată de o altă persoană fără repercursiuni juridice asupra acesteia. Aceastaă
1
Corneliu Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentarii pe articole, Ed. C.H.
Beck, București, 2005 p. 14.
2
„ Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în
mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal când
infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.”
solicitare a venit ca urmare a faptului că, în majoritatea statelor europene, este incriminată ca
infracțiune determinarea/înlesnirea sinuciderii sau uciderea la cererea victimei în diverse
forme.

În ceea ce privește reacția Curții, aceasta a avut numeroase răspunsuri explicite la cererile
persoanelor în cauză, dintre care amintesc următoarele:

1. Cauza Pretty contra Marii Britanii (cauza nr. 2346/02, hotărârea din 29 aprilie 2002),
probabil una dintre cele mai importante cauze în materie, prin care Curtea a explicat pe larg
întinderea și interpretarea art. 2 al Convenției. Cauza constă în:

„Reclamanta era în faza terminală a sclerozei laterale amiotrofice, o boală degenerativă a


mușchilor care este incurabilă. Întrucât faza terminală a bolii este dureroasă și nedemnă,
reclamanta dorea să poată controla modul și momentul în care urma să moară. Din cauza
bolii, reclamanta nu putea să se sinucidă fără ajutor, pe care dorea să îl primească de la
soțul său. Dar, deși sinuciderea nu era considerată infracțiune în dreptul englez, înlesnirea
sinuciderii era considerată astfel. Întrucât autoritățile i-au respins cererea, reclamanta s-a
plâns că soțului său nu i se garantase neurmărirea penală dacă o ajuta să moară. ”

Reclamanta susținea că articolul 2 al Convenției protejează „dreptul la viață”, iar nu viața


însăși, și recunoaște oricărei persoane dreptul de a alege între a trăi sau nu, o persoană putând
să refuze un tratament medical de natură să-i salveze viața sau să aleagă să se sinucidă.

Curtea a considerat însă că dreptul la viață nu poate fi interpretat ca implicând un aspect


negativ. „Articolul 2 nu are nici o legatură cu calitatea vieții sau cu ceea ce o persoană alege
să facă cu viața sa” și de aceea, „nu poate, fără a risca o distorsiune de limbaj, să fie
interpretat în sensul că ar conferi un drept diametral opus dreptului la viață, anume dreptul
de a muri; El nu poate crea un drept la auto-determinare, potrivit căruia un individ ar putea
să aleagă moartea, mai degrabă decat viața.” În consecință, Curtea a considerat că „ nu se
poate deduce din articolul 2 al Conventiei nici un drept de a muri, fie cu ajutorul unui terț, fie
cu ajutorul unei autorități publice .”

Așadar, în stadiul actual al jurisprudenței Curtii, eutanasia activa (cazul în care persoana
respectivă este ajutată de o terță persoană sau de o autoritate publică) nu este impusă de
articolul 2 al Convenției. În ceea ce privește însă eutanasia pasivă, într-o primă cauză3,
Comisia a considerat că legiuitorul național nu poate fi criticat pentru faptul de a nu o fi
incriminat. În cauza Pretty contra Marii Britanii, Curtea merge chiar mai departe, deducând
din articolul 8 al Convenției că o „persoană poate revendica dreptul de a exercita alegerea de
a muri refuzând să consimtă la un tratament care ar putea avea ca efect prelungirea vietii
sale”.

În aceeași hotărâre Pretty contra Mari Britanii se arată că „articolul 2 nu are nici o legătură
cu calitatea vieții”. Rezultă de aici că, asa cum se arată de altfel și în doctrină, articolul 2 al
Convenției protejează viața în sine, iar nu dreptul la anumite condiții de viață, la un anumit
nivel de trai.

3
cauza nr. 20527/92, Widmer c. Elvetiei , decizia din 10 februarie 1993
2. Haas împotriva Elveției (20 ianuarie 2011)

Această cauză a ridicat problema dacă, în virtutea dreptului la respectarea vieții private, statul
ar fi trebuit să se asigure că o persoană bolnavă, care intenționa să se sinucidă putea obține o
substanță letală (pentobarbital de sodiu) fără rețetă medicală, prin derogare de la lege, pentru a
avea posibilitatea de a-și pune capăt vieții fără durere și fără risc de eșec. Reclamantul – care
suferea de o gravă tulburare afectivă bipolară de aproximativ 20 de ani și considera că, în
consecință, nu mai putea trăi într-un mod demn – a susținut că dreptul său de a-și pune capăt
vieții într-un mod sigur și demn a fost încălcat în Elveția ca urmare a condițiilor care trebuiau
îndeplinite – și pe care nu le întrunea – pentru a putea obține substanța menționată.

Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 8 (dreptul la respectarea vieții private) din
Convenție, constatând că, chiar și în ipoteza că statele aveau o obligație pozitivă de a lua
măsuri pentru a înlesni sinuciderea în mod demn, autoritățile elvețiene nu au încălcat această
obligație în cazul reclamantului. Curtea a observat, în special, că statele membre ale
Consiliului Europei sunt departe de a ajunge la un consens în privința dreptului unei persoane
de a alege cum și când să-și pună capăt vieții. Deși înlesnirea sinuciderii a fost dezincriminată
(cel puțin parțial) în unele state membre, marea lor majoritate par să acorde o mai mare
importanță protejării vieții persoanei decât dreptului de a-i pune capăt. Curtea a concluzionat
că statele au o largă marjă de apreciere în astfel de chestiuni. Deși a admis, de asemenea, că
reclamantul ar fi dorit să se sinucidă într-un mod sigur și 3 demn și fără dureri inutile, Curtea
a considerat totuși că cerința din legislația elvețiană privind necesitatea rețetei medicale
pentru obținerea pentobarbitalului de sodiu avea un scop legitim, acela de a proteja oamenii
de luarea unor decizii pripite și de a preveni abuzurile întrucât riscurile acestora nu ar trebui
să fie subestimate într-un sistem care înlesnește accesul la sinuciderea asistată. Curtea a
considerat că cerința unei rețete, eliberate în baza unei evaluări psihiatrice aprofundate, era un
mijloc de a îndeplini obligația statelor de a institui o procedură care să permită garantarea
faptului că decizia persoanei de a-și pune capăt vieții reflecta într-adevăr libera sa voință. În
fine, cu privire la chestiunea dacă reclamantul avusese acces efectiv la o evaluare medicală
care să îi permită să obțină pentobarbital de sodiu (în caz contrar, dreptul său de a alege când
și cum urma să moară ar fi fost teoretic și iluzoriu), Curtea nu a fost convinsă de afirmația
acestuia că îi fusese imposibil să găsească un specialist care să îl ajute.

3. Koch împotriva Germaniei (19 iulie 2012)

În 2004, soția reclamantului, care suferea de tetraplegie completă, a solicitat fără succes
Institutului Federal pentru Produse Farmaceutice și Medicale obținerea unei doze letale dintr-
un medicament care i-ar fi permis să se sinucidă acasă, în Germania. Recursul administrativ
declarat de reclamant și de soția sa a fost respins. În februarie 2005, cuplul a plecat în Elveția,
unde soția s-a sinucis cu ajutorul unei asociații. În aprilie 2005, reclamantul a introdus, fără
succes, o acțiune în vederea constatării lipsei de legalitate a deciziilor Institutului Federal.
Acțiunile sale ulterioare în fața instanței administrative, a curții administrative de apel și a
Curții Constituționale Federale au fost declarate inadmisibile. Reclamantul s-a plâns, în
special, că refuzul instanțelor interne de a examina fondul plângerii sale i-a încălcat dreptul la
respectarea vieții private și de familie.
Având în vedere, în special, relația deosebit de strânsă dintre reclamant și soția sa, precum și
implicarea sa imediată în îndeplinirea dorinței acesteia de a-și pune capăt zilelor, Curtea a
considerat că acesta putea pretinde că a fost direct afectat de neacordarea autorizației de a
primi o doză letală de medicamente. Aceasta a hotărât că, în speță, a avut loc o încălcare a
drepturilor procedurale ale reclamantului prevăzute la art. 8 (dreptul la respectarea vieții
private și de familie) din Convenție, în ceea ce privește refuzul instanțelor germane de a
examina fondul plângerii. În ceea ce privește, în plus, fondul plângerii reclamantului, Curtea a
considerat că este în primul rând de competența instanțelor germane să examineze fondul
acesteia, în special având în vedere faptul că nu există un consens între statele membre ale
Consiliului Europei cu privire la chestiunea dacă este sau nu este permisă orice formă de
sinucidere asistată.

În consecință, din jurisprudența Curții rezultă că articolul 2 dă naștere, în sarcina statului, la


doua mari tipuri de obligații: pe de o parte, obligatia negativa, de ordin general, de a nu cauza,
prin agenții săi, moartea unei persoane și, pe de altă parte, obligația pozitivă de a lua toate
măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viață.

Potrivit Curții, sinuciderea este o expresie a autonomiei individuale. În consecință, motivul


primar pentru existența unui „drept la sinucidere asistată” nu ar fi constituit de suferință sau
moartea inevitabilă, ci de respectul pentru libertatea individuală. Bazarea dreptului la
sinucidere asistată pe libertatea individuală face incoerentă rezervarea accesului la sinucidere
asistată numai pentru persoanele țintuite la pat, a căror libertate este puternic afectată de starea
lor. În mod logic, potrivit acestei abordări, „dreptul la sinucidere asistată” trebuie să fie
rezervat persoanelor cu capacitatea fizică și cea mentală intacte. În această abordare,
răspunderea statelor ar fi nu de a preveni sinuciderea și de a proteja viețile oamenilor, ci doar
de a se asigura referitor la calitatea voinței sinucigașului de a muri, de a-i proteja libertatea și
de a preveni situațiile de abuzare de o stare de slăbiciune. Prin adoptarea unui astfel de
raționament, Curtea transcrie post-umanismul contemporan, revoluționând un fundament al
Convenției: demnitatea umană nu ar mai fi inerentă firii umane, ci relativă și reflexivă,
absorbită de libertatea individuală.

Având în vedere statuările Curții;

1. în decizia Alda Gross contra Elveției potrivit căruia „într-o epocă a creșterii
gradului de sofisticare a medicinei, combinată cu creșterea speranței de viață, multe
persoane consideră că nu ar trebui să fie obligate să se chinuiască cu bătrânețea sau
în stări de decrepitudine fizică sau mentală avansate, care intră în conflict cu
convingeri puternice referitoare la sine și la identitatea personală”. (par. 58).
2. în cauza Pretty contra Marii Britanii: „petenta în acest caz este împiedicată de lege
să își exercite alegerea de a evita ceea ce ea consideră a fi un sfârșit nedemn și
tulburător al vieții sale. Curtea nu este pregătită să excludă premisa că aceasta
constituie o interferență cu dreptul său la respectul pentru viața privată, garantat
conform articolului 8 par. 1 al Convenției”. ( par. 67) și „Articolul 2 [care
garantează dreptul la viață] nu poate fi interpretat, fără o distorsiune a limbajului, ca
acordând un drept diametral opus, și anume dreptul de a muri; nici nu poate crea un
drept la autodeterminare în sensul conferirii unei îndreptățiri a individului de a alege
moartea în detrimentul vieții”. (par. 39).
3. în hotărârea emisă în cauza Haas contra Elveției potrivit căreia: „unui drept al
individului de a decide prin ce mijloace și în ce moment se va încheia viața sa, cu
condiția ca acesta să fie apt de a ajunge liber la o decizie în această chestiune și de a
acționa în consecință” (par. 51) și „o obligație pozitivă de a adopta măsuri pentru a
facilita actul sinuciderii cu demnitate” (Haas, par. 61).

Consider că se crează un cadru juridic prin care Curtea dorește să se reglementeze în viitor
sinuciderea asistată într-o anumită măsură, chiar dacă, momentan, nu recunoaște în mod
expres un „drept de a muri” al persoanelor care nu pot recurge singure la actul sinuciderii,
însă admite într-o oarecare măsură dreptul la sinucidere asistată ca o libertate individuală de
care persoanele pot dispune.

Din punctul meu de vedere, sinuciderea asistată este o chestiune sensibilă care trebuie tratată
cu foarte mare atenție, astfel încât să nu se ajungă la abuzuri, sau la folosirea de către anumite
persoane rău-intenționate de acest prilej pentru comiterea unor infracțiuni. Apreciez că este
dreptul fiecărei persoane să dispună de viața sa așa cum dorește, iar acolo unde starea de
sănătate nu-i permite să se prevaleze de acest drept, consider că ar trebui permis ca alte
persoane să poate ajuta dispunătorul cu privire la dreptul său. Însă, o reglementare privind
aceste aspecte fie la nivel național, fie european trebuie realizată astfel încât să aibă în vedere
doar acele persoane care sunt deplin conștiente și au o stare psihică nealterată, în acest sens
fiind putându-se realiza un examen psihologic, și totodată să permită, din punct de vedere
legal, ajutorul dat unei persoane pentru a se sinucide fără ca persoana care înlesnește
sinuciderea să fie trasă la răspundere.

În concluzie, apreciez că este necesară o reglementare privind dreptul la sinucidere asistată,


fiind întru totul de acord cu persoanele care doresc să-și curme suferința, dar nu pot, din
cauza stării de sănătate în care se află.

Bibliografie:

 C. Brumar, Protecția internațională a drepturilor omului, ed. Pro Universitaria,


București, 2011.
 V. Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ed. a 5-a, 2005.
 Corneliu Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentarii pe
articole, Ed. C.H. Beck, București, 2005 p. 14
 https://www.echr.coe.int/Documents/FS_Euthanasia_RON.pdf

VLĂSCEANU MARIUS