Sunteți pe pagina 1din 7

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

ACADEMIA DE POLIȚIE „Alexandru Ioan Cuza”


FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT

REFERAT

TEMA: RESOCIALIZAREA CRIMINALULUI

DENUMIREA PROGRAMULUI DE STUDII: ȘTIINȚE PENALE


DISCIPLINA: CRIMINOLOGIE.CAUZALITATE

STUDENT,
VLĂSCEANU MARIUS

București
2020
RESOCIALIZAREA CRIMINALULUI

Resocializarea este un proces educativ, reeducativ şi de tratament aplicat persoanelor


condamnate penal, prin care se urmăreşte readaptarea infractorilor la sistemul de norme şi valori
general acceptate de societate, în scopul reintegrării sociale a acestora şi prevenirii recidivei.
Din definiţia prezentată rezultă caracteristicile resocializării:
- resocializarea vizează persoane care au săvârşit deja o infracţiune;
- resocializarea are drept scop imediat prevenirea recidivei, deci reprezintă o
componentă a prevenirii speciale;
- resocializarea constituie un demers social realizat în mod ştiinţific, de personal
calificat în acest scop;
Resocializarea deținuților presupune un proces de lungă durată, bazat pe un complex de
acţiuni de ordin psihopedagogic, economic, medical, juridic şi organizatoric, aplicate pentru
formarea la fiecare condamnat a capacităţii şi disponibilităţii de încadrare, după expirarea
termenului de pedeapsă, în condiţiile obişnuite de viaţă ale societăţii 1. În acelaşi timp,
resocializarea, după eliberarea fostului deţinut, în condiţiile sociale obişnuite, este singurul mod
de apreciere a eficienţei muncii psihologului şi a acelor actori din instituţia de detenţie ce permite
determinarea exactă a orientării sociale a activităţii acesteia.
Modelul resocializării se întemeiază pe cunoștințele psihologice cu referință la
socializarea personalității prin modelare, învățare în control social. Analizând literatura de
specialitate ajungem la concluzia că infracțiunea este rezultatul firesc al socializării incomplete
sau defectuoase a personalității, o formă de conduită, marcată de infantilism și incompetență
socială.
Resocializarea se referă la o personalitate deja formată, al cărei profil a căpătat contururi
antisociale sub influența factorilor neuropsihici, psihologici, dar întotdeauna determinați de
anumite condiții sociale. Ea presupune un proces de lungă durată, bazat pe un complex de acţiuni
de ordin psihologic-pedagogic, economic, medical, juridic şi organizatoric, aplicate pentru
formarea la fiecare condamnat a capacităţii şi disponibilităţii de încadrare, după expirarea
termenului de pedeapsă, în condiţiile obişnuite de viaţă ale societăţii. Trebuie avut în vedere că
termenul de resocializare se referă şi la reformarea morală, reeducarea şi reintegrarea socială a
acestora.

1
Plamadeală V. Actualizarea sinelui la tinerii ex-deținuți. Psihologie. Pedagogie specială.
Asistență Socială. nr. 3 (48) pp 27-33
Metodele resocializării

Metodele resocializării sunt:


 educarea;
 reeducarea;
 tratamentul.
Educarea vizează mai ales pe infractorii a căror personalitate a suferit o "socializare
negativă", asimilând norme şi valori contrare celor general acceptate de societate. Reeducarea se
adresează infractorilor a căror personalitate a suferit o inadaptare la sistemul de norme amintit.
Educarea şi reeducarea se realizează prin modalităţi diverse, atât teoretice, cât şi practice, prin
care se doreşte ca infractorii să redobândească respectul pentru oameni şi lege, pentru muncă,
pentru calificarea ori recalificarea profesională etc.
Tratamentul de resocializare se realizează prin metode terapeutice apreciate a fi
adecvate (chirurgicale, medico-pedagogice, psiho-terapeutice, psihanalitice etc.), urmărindu-se
remodelarea personalităţii infractorului, ameliorarea tendinţelor sale reacţionale, reînnoirea
motivaţiilor care îi animă interesele şi modificarea atitudinilor acestuia, în scopul reinserţiei
sociale prin readaptarea la mediul socio-cultural.
S-a constatat faptul că, înainte de trecerea la săvârşirea actului infracţional, toţi
delincvenţii parcurg o stare periculoasă iminentă care poate fi caracterizată ca o stare de criză, de
frământări a individului care şi-a propus să comită o faptă pedepsită de lege. Aprecierea stării
periculoase conduce la formularea unui diagnostic, a prognosticului şi a tratamentului.
Aceasta apreciere se bazează pe metodele şi tehnicile utilizate frecvent în criminologie:
 observarea;
 interpretarea;
 experimentarea.
În faza observării sunt puse în evidenţă elementele de personalitate ale individului
studiat, precum şi factorii sociali care au contribuit la orientarea antisocială a personalităţii.
Observarea este realizată de o echipă interdisciplinară (psiholog, psihiatru, medic, asistent social
etc).
Faza interpretării cuprinde trei etape:
 aprecierea asupra personalităţii delincventului (formularea diagnosticului
criminologic);
 exprimarea unei ipoteze asupra comportamentului ulterior, (ipoteză care poartă
numele de prognostic criminologic);
 formularea unui program de tratament bio-psiho-social.
În timpul experimentelor efectuate vor fi identificate trăsăturile patologice care
constituie nucleul personalităţii orientate antisocial, variabilitatea acestora sugerând nivelul de
adaptabilitate socială a persoanei in cauză.
Aprecierea criminologică a stării periculoase presupune evaluarea capacităţii
infracţionale şi a posibilităţii de adaptare la mediul social a delincventului 2. Conceptul de stare
periculoasă nu este o noţiune juridică, ci o realitate clinică observabilă.

1. Diagnosticul criminologic
Formularea diagnosticului criminologic se realizează în trei etape succesive:
 aprecierea capacităţii infracţionale;
 evaluarea inadaptării sociale;
 aprecierea stării periculoase prin sinteza celor două elemente obţinute anterior.
Diagnosticul capacităţii infracţionale presupune aprecierea trăsăturilor psihologice care
compun personalitatea orientată antisocial. Ele rezultă din compararea indicilor bio-psihologici
evidenţiaţi cu ocazia examenului medico-psihologic şi a indicilor sociali rezultaţi din ancheta
socială. Pe de o parte, sunt puse în evidenţă trăsături specifice, cum ar fi agresivitatea 3,
egocentrismul, labilitatea şi indiferenţa afectivă, iar pe de altă parte, sunt relevaţi factorii şi
împrejurările concrete care au marcat evoluţia socială a individului4.
Aprecierea adaptabilităţii persoanei studiate ia în considerare nivelul aptitudinilor fizice,
psihice şi profesionale pe de o parte, iar pe de altă parte, pulsiunile instinctive ale acesteia,
aspiraţiile sale la un anumit status social.
Diagnosticul stării periculoase presupune, în final, sinteza capacităţii infracţionale şi a
inadaptării sociale prin aprecierea gradului de intensitate al fiecărei laturi. În legătură cu acest
aspect, s-a constatat că atunci când capacitatea infracţională este foarte puternică, iar
adaptabilitatea este foarte bună, rezultă o formă mai gravă a stării periculoase. În această
categorie ar putea intra, conform opiniei criminologului american Edwin Sutherland, infractorii
în “gulere albe”.
Diagnosticul criminologic reprezintă baza celei de-a doua etape, respectiv a
prognosticului social.

2
Jean Pinatel, Traite de droit penal et de criminologie, Tome III, Criminologie, Paris, Ed.Dalloz,
1963, p.411
3
Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Bucureşti, Ed.
Academiei, 1981, p.75
4
Georges Kelens, Personalitatea criminală şi tipologia delincvenţilor, în voi. “Al Vll-lea Congres
Internaţional de Criminologie”, Belgrad, 1973
2. Prognosticul social
Prognosticul social reprezintă o ipoteză de lucru în care aprecierile asupra stării
periculoase de moment a unui infractor trebuiesc combinate cu judecăţile de valoare asupra
situaţiilor probabile în care subiectul va evolua în viitor. De regulă, elaborarea unei scheme de
prognostic se bazează pe principii matematice, statistice şi informatice, valoarea reală a
prognosticului fiind, cel mai frecvent, medie din cauze independente de voinţa analistului (date
incomplete, eronate, etc.).
3. Programe de tratament
Tratamentul de resocializare a infractorului urmăreşte modelarea personalităţii acestuia,
ameliorarea tendinţelor sale reacţionate, reînnoirea motivaţiilor şi modificarea atitudinilor, în
scopul prevenirii recidivei şi facilitării reinserţiei sociale prin readaptarea individului la mediul
social. Condiţia esenţială a tratamentului de resocializare este necesitatea colaborării
delincventului la transformarea propriei personalităţi. Indiferent dacă se desfăşoară în mediul
liber (când delincventul satisface o pedeapsă neprivativă de libertate), semi-liber ori închis (în
penitenciar), tratamentul este individualizat în funcţie de diagnosticul pus fiecărui subiect şi
utilizează metodele terapeutice, psiho-pedagogice, psiho-terapeutice, psihanalitice etc.
Psihoterapia
În criminologia clinică, principala metoda de tratament este psihoterapia. Psihoterapia
se bazează pe teorii ale psihologiei normale, patologice şi sociale, care pot fi utilizate în scopul
de a trata tulburări în etiologia cărora apar cu preponderenţa, factori psihosociali. Aceasta
metodă constă în stabilirea unei relaţii speciale de comunicare verbală între terapeut şi
delincvenţi, luaţi individual ori în grup.
Psihanaliza
Din rândul psihoterapiilor individuale se remarcă psihanaliza, care vizează identificarea
motivelor inconştiente ale diverselor tulburări, dezechilibre sau comportamente specifice
infractorilor, în scopul înlăturării lor, ori a dezvoltării şi anihilării acestora prin conştientizare.
Aplicarea psihanalizei în criminologie întâmpină dificultăţi determinate de condiţiile
speciale de timp (durata tratamentului este de 3-4 ani cu o frecvenţă de 4-5 ori pe săptămână), de
loc şi de înalta calificare a psihanalistului. La aceste dificultăţi se adaugă cele determinate de
personalitatea dificilă specifică infractorilor, precum şi de discrepanţa ce există între ideile
propagate de analist şi atmosfera bazată pe coerciţie, specifică mediului închis.
Aceste considerente determină ca psihanaliza să poată fi aplicată numai unui grup
restrâns de infractori, aflaţi în penitenciar sau în mediu liber, care se supun acestui gen de
tratament, acceptând regula colaborării la transformarea propriei personalităţi. Odată acceptată
aceasta colaborare, analistul va încerca să-l influenţeze pe infractor, să-i schimbe concepţiile, să-i
formeze o noua optică de viaţa care să-l ajute să se integreze în societate5 .
Psihoterapia raţională
Psihoterapia raţională se bazează pe represiunea psihologică, vizând conştientizarea
pacientului în legătură cu trăsăturile pozitive şi negative ale caracterului său şi determinarea
acestuia să se autoconcentreze şi să-şi cenzureze comportamentul, să nu se lase influenţat şi
intimidat de partenerii săi, să ia decizii proprii etc.
Utilizând persuasiunea psihologică, aceasta terapie are avantajul de a putea fi aplicată în
criminologie, atât în libertate şi semi-libertate, precum şi în penitenciar.
Psihoterapiile colective au la baza interacţiunile care apar la nivelul grupului în scopul
depăşirii dificultăţilor relaţionale şi emoţionale ale membrilor grupului.
Psihoterapia de grup
În cadrul psihoterapiei de grup, analistul foloseşte inter-relaţiile care apar în grup pentru
a examina problemele de ordin personal pe care le ridică participanţii. Terapia se bazează pe
discuţia liberă între membrii grupului, în cadrul căruia subiecţii îşi expun propriile probleme şi
încearcă să se “elibereze” de tendinţele negative. Terapeutul îi ajută să conştientizeze etiologia
acestor tendinţe reacţionale şi comportamentale, demonstrându-le că în situaţii identice sau
similare se pot lua decizii care să nu afecteze societatea.
Metoda relaţiilor de grup
Este o altă metodă de resocializare care se bazează pe teoria asociaţiilor diferenţiale şi
constă în punerea infractorului în contact cu grupuri sociale care respectă legea. Această metodă
se aplică în general în perioada de probaţiune sau de eliberare condiţionată şi succesul ei depinde
de respectarea unor reguli: grup constituit în aşa fel încât infractorul să se bucure de o anumită
consideraţie; gradul de influenţă al grupului exercitată asupra acestuia; atracţia exercitată de grup
trebuie să se bazeze pe interesele majore ale delincventului şi nu pe cele marginale; grupul
constituit trebuie să fie predominant anticriminal, astfel încât orice abatere de la normele
grupului să fie considerată o apropiere de calea infracţională; grupul este acela care trebuie să-şi
exercite presiunea asupra infractorului şi să nu aştepte ca schimbările comportamentale să se
ivească de la sine.
Având în vedere cele expuse mai sus, consider că pentru succesul unei
resocializării/reintegrării a unui infractor în societate este nevoie de resurse materiale, financiare,
dar mai ales de resurse umane potrivite care să supravegheze și să se afle într-o continuă legătură
cu infractorul atât pe perioada detenției cât și ulterior. Din punctul meu de vedere, este necesar

5
Rodica Mihaela Stănoiu, Introducere în criminologie, Bucureşti, Ed. Academiei, 1989, p.165
să se încerce prin toate mijloacele (psihologic, fizic, moral, emoțional etc) ca persoana care a
săvârșit o faptă penală să fie reintegrată deoarece dacă această încercare are succes infractorul va
putea să se reașeze în societate fără a mai fi tentat să recidivize. Apreciez că, indiferent de
resursele consumate, care ar fi însemnate, succesul de a readuce în societate o persoană ce a
comis o infracțiune merită de fiecare dată deoarece câștigul pe termen lung este mult mai mare
atât pentru stat, care are rolul de a menține ordinea publică ,dar mai ales pentru societate care rec

Bibliografie:
 Revista de Criminologie, Criminalistică şi Penologie, nr. 4 /2016
 STĂNOIU Rodica Mihaela, Introducere în criminologie, Bucureşti, Ed.Academiei,
1989
 STĂNOIU Rodica Mihaela, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie,
Bucureşti, Ed.Academiei, 1981
 Journal Psychology and Special Education "IonCreangă” State Pedagogical
University, Nr.2241857-0ISSN2(51)/2018