DOUĂ NOVENE DE SFÂNTUL CRĂCIUN ÎN

VOINȚA DIVINĂ:
PRELUAT DIN PRIMUL VOLUM AL
JURNALULUI SLUJITOAREI LUI DUMNEZEU
LUISA PICCARRETA „FIICA CEA MICĂ A
VOINȚEI DIVINE”

A doua Novenă, cu fragmente din alte

Scrieri ale sale, contemplează misterul
Întrupării cuvântului

Încep. O novenă de Sfântul Crăciun,

aproximativ la vârsta de șaptesprezece ani, m-
am pregătit pentru sărbătoarea Sfântului
Crăciun practicând diferite acte de virtuți și
mortificări și în mod special onorând cele nouă
luni în care Isus era în sânul matern, cu nouă

1
ore de meditații pe zi, aparținând mereu
misterului Întrupării.
- Prima oră.
Ca de exemplu, într-o oră mă duceam cu
gândul în Paradis și îmi imaginam Preasfânta
Treime: Tatăl care îl trimitea pe Fiul pe
pământ, Fiul care a ascultat cu promptitudine
de vrerea Tatălui și Duhul Sfânt care
consimțea. Mintea mea era confuză în a
viziona un mister atât de mare, o iubire atât de
reciprocă, atât de egală, atât de puternică
între Ei și față de oameni, și apoi
nerecunoștințele oamenilor și mai ales a mea,
că aș fi stat nu o oră ci toată ziua. Dar o voce
internă mi-a spus: „ De ajuns; vino și vezi alte
excese mai mari ale iubirii mele”.
- A doua oră.
Deci mintea mea se ducea în sânul matern
și am rămas uimită considerând pe acel
Dumnezeu atât de mare în cer, acum atât de
2
anihilat, devenind mic, restrâns, încât nu putea
să se miște și nici măcar să respire. Vocea
internă mi-a spus: „ Vezi cât te-am iubit? Oh,
dă-mi puțină lărgime în inima ta,
îndepărtează tot ceea ce nu este al meu, căci
așa îmi vei da mai multă destindere ca să mă
pot mișca și să mă faci să respir”. Inima mea
mi s-a topit; i-am cerut iertare, i-am promis că
voi fi în întregime a Lui și am răbufnit în plâns.
Dar spun asta din confuzia mea, căci am
revenit la defectele mele obișnuite. O Isuse,
cât de bun ai fost cu această mizerabilă
făptură!
– A treia oră

O voce internă mi-a spus: „ Fiica mea,

odihnește-ți capul pe sânul Mamei mele; uită-
te până în interiorul ei la mica mea
Umanitate. Iubirea mea mă mistuia;
incendiile, oceanele, mările imense ale Iubirii
Divinității mele m-au inundat, m-au ars, și-au
3
ridicat flăcările atât de sus, încât s-au ridicat
și s-au extins peste tot, la toate generațiile,
de la primul până la ultimul om, iar mica mea
Umanitate a fost mistuită în mijlocul atâtor
flăcări.Dar ști ce a vrut Iubirea mea Eternă să
mistuie? Ah, sufletele! Și atunci am fost
mulțumit când le-am mistuit pe toate,
rămânând concepute cu Mine. Eram
Dumnezeu: trebuia să lucrez ca Dumnezeu,
trebuia să le iau pe toate; Iubirea mea nu mi-
ar fi dat pace, dacă aș fi exclus vreuna… Ah,
fiica mea, uită-te bine în sânul Mamei mele;
fixează bine ochii în Umanitatea mea
zămislită și vei găsi sufletul tău conceput cu
Mine și flăcările Iubirii mele care te mistuiau.
Oh, cât te-am iubit și te iubesc!”
Eu m-am pierdut în mijlocul acestei mari
iubiri și nici nu știam să ies; dar o voce m-a
chemat puternic, spunându-mi: „ Fiica mea
asta nu este încă nimic.Strângete mai mult de
Mine; oferă-ți mâinile Mamei mele dragi,
4
pentru ca să te țină strâns la sânul ei matern,
iar tu dă o altă privire Umanității mele mici
concepute și privește al patrulea exces al
Iubirii mele”.

– A patra oră

„ Fiica mea, de la Iubirea mistuitoare treci

să privești Iubirea mea lucrătoare. Fiecare
suflet conceput mi-a adus povara păcatelor
sale, a slăbiciunilor și a patimilor sale, iar
Iubirea mea mi-a poruncit să iau povare
fiecăruia; și nu doar sufletele le-am conceput,
dar și durerile fiecăruia, satisfacțiile pe care
fiecare dintre ele trebuia să-i ofere Tatălui
meu Ceresc. Astfel încât Pătimirea mea a fost
concepută împreună cu Mine.
Privește-mă bine în sânul Mamei mele
Cerești. Oh, cum mica mea Umanitate a fost
sfâșiată! Uită-te bine cum micul meu cap este
5
înconjurat de o coroană de spini, care mi-au
strâns puternic tâmplele și m-au făcut să
trimit râuri de lacrimi din ochi; nici nu puteam
să mă mișc ca să le șterg. Te rog, înduioșază-
te din compasiune pentru Mine! Șterge-mi
ochii de atât de mult plâns, pentru că tu ai
brațele libere pentru a face acest lucru! Acești
spini sunt coroanele atâtor gânduri rele care
se adună în mințile oamenilor. Oh, cum mă
înțeapă, mai mult decât spinii care încolțesc
din pământ! Dar uită-te din nou la acea lungă
răstignire de nouă luni: nu am putut să mișc
niciun deget, nicio mână, niciun picior; am
fost aici mereu nemișcat, nu exista loc să mă
pot mișca nici măcar un pic. Ce lungă și aspră
răstignire, cu adaosul tuturor faptelor rele,
luând formă de cuie, mi-au străpuns mâinile
și picioarele în mod repetat”.
Și așa a continuat să-mi povestească
durere după durere toate suferințele micii sale
Umanități, încât dacă aș vrea să le spun pe
6
toate m-aș lungi prea mult. De unde am
început să plâng și am auzit spunându-mi în
interiorul meu: „ Fiica mea, aș vrea să te
îmbrățișez, dar nu pot, nu există spațiu, sunt
nemișcat, nu pot s-o fac; aș vrea să vin la tine,
dar nu pot să merg. Deocamdată,
îmbrățișează-mă și vino tu la Mine; apoi, când
voi ieși din sânul matern, voi veni Eu la tine”.
Dar în timp ce cu fantezia mea mi-l
îmbrățișam, mi-l strângeam puternic la inima
mea, o voce interioară mi-a spus: „ Fiica mea,
este suficient pentru moment, continuă să
reflectezi al cincilea exces al Iubirii mele”.

– A cincea oră
Deci vocea interioară continua: „ Fiica mea,
nu te îndepărta de Mine, nu mă lăsa singur,
Iubirea mea vrea companie: un alt exces al
Iubirii mele care nu vrea să fie singur. Dar ști
tu pe cine vrea să aibă în companie? Făptura!
7
Vezi, în sânul Mamei mele, împreună cu Mine
sunt concepute toate făpturile. Eu stau cu ei
în totală Iubire; vreau să le spun lor cât îi
iubesc, vreau să vorbesc cu ei pentru a le
spune bucuriile mele și durerile mele,
deoarece am venit în mijlocul lor ca să-i fac
fericiți, să-i alin, încât voi sta în mijlocul lor ca
un frățior al lor, dând fiecăruia toate bunurile
mele, Împărăția mea, cu prețul morții mele;
vreau să le dau lor sărutările mele,
mângâierile mele, vreau să mă joc cu ei.
Dar, vai, câte dureri îmi dau! Care fuge de
mine, care se preface că este surd și mă
constrânge să tac, care disprețuiește bunurile
mele și nu se îngrijește de Împărăția mea;
sărutările și mângâierile mele îmi sunt
înlocuite prin nepăsarea și uitarea de Mine,
iar jocul meu mi-l transformă într-un plâns
amar… Oh, cât de singur sunt, și totuși în
mijlocul atâtor (făpturi)! Oh, cât de grea îmi
este singurătatea! Nu am la cine să spun un
8
cuvânt, la cine să mă destăinui, nici măcar
despre iubire; sunt întotdeauna trist și tăcut,
deoarece dacă vorbesc nu sunt ascultat. Ah,
fiica mea, te rog, te implor, nu mă lăsa singur
în atât de multă singurătate, oferă-mi acest
bine de a mă face să vorbesc iar tu să mă
asculți; dă ascultare învățăturilor mele. Eu
sunt Învățătorul învățătorilor; câte lucruri
vreau să te învăț! Dacă tu mă vei asculta, mă
vei face să încetez din plâns și mă voi juca cu
tine; nu vrei tu să te joci cu Mine?”.
Iar în timp ce m-am abandonat în El,
mângâindu-l din cauza singurătății sale, vocea
interioară a continuat: „ Este suficient, gata,
continuă să reflectezi al șaselea exces al
Iubirii mele.

– A șasea oră

9
 „ Fiica mea, vino, roag-o pe Mama mea ca
să-ți facă puțin loc în sânul ei matern, astfel
încât tu însăți să vezi starea dureroasă în care
mă aflu”.
Deci mi se părea, cu gândul, că Regina
noastră Mamă, pentru a-l mulțumii pe Isus,
mi-ar fi făcut puțin loc să mă pun inăuntru, dar
era atât de dens întunericul încât nu l-am
văzut; am auzit doar respirația lui, iar El în
interiorul meu continua să-mi spună: „ Fiica
mea, privește un alt exces al Iubirii mele. Eu
sunt veșnica Lumină; soarele este o umbră a
Luminii mele; dar vezi unde M-a condus
Iubirea mea? În ce întunecată temniță mă
aflu? Nu este o fisură de lumină, este mereu
noapte pentru Mine, dar noapte fără stele,
fără odihnă; sunt mereu treaz, ce durere!
Îngustimea închisorii, fără a putea să fac nici
cea mai mică mișcare; întunericul dens; de
asemenea și respirația – respir prin respirația
Mamei mele -, oh cât este de întreruptă! Și
10
apoi se adaugă și întunericul greșelilor
făpturilor; fiecare greșeală a fost o noapte
pentru Mine, și unindu-se împreună, au
format un abis de întuneric fără țărm. Ce
durere! O exces al Iubirii mele, mă faci să trec
dintr-o imensitate de lumină, de lățime, într-
un profund și dens întuneric și de o asemenea
îngustime, până să-mi lipsească și libertatea
de a respira; și toate acestea din Iubire pentru
făpturi!”
Iar în timp ce spunea asta, gemea, aproape
cu gemete înăbușite din cauza lipsei de spațiu,
și plângea.M-am topit în lacrimi, i-am
mulțumit, l-am mângâiat; voiam să-i fac puțină
lumină cu iubirea mea, cum El îmi spunea…,
dar cine poate spune tot? Aceeași voce
interioară a adăugat: „ Este suficient pentru
moment, continuă al șaptelea exces al Iubirii
mele”.

11
 – A șaptea oră

Vocea interioară continua: „ Fiica mea, nu

mă lăsa singur în atât de multă singurătate și
în atât de mult întuneric; nu ieși din sânul
Mamei mele, pentru a privi cel de-al șaptelea
exces al Iubirii mele. Ascultă-mă: În sânul
Tatălui meu Ceresc Eu am fost pe deplin
fericit; nu exista niciun bine pe care să nu-l
posed: bucurie, fericire, totul era la dispoziția
mea; Îngerii, cu reverență, mă adorau și
stăteau la indicațiile mele. Ah, excesul Iubirii
mele, aș putea spune că m-a făcut să-mi
schimb fericirea, m-a restrâns în această
temniță întunecată, mi-a luat toate bucuriile
mele, fericirea și bunurile, pentru a mă
înveșmânta de toate nefericirile făpturilor; și
toate acestea pentru a face schimbarea,
pentru a oferi norocul meu, bucuriile și
fericirea mea veșnică lor. Dar asta ar fi fost
nimic dacă nu aș fi găsit în ei o mare
12
nerecunoștință și o încăpățânare perfidă. Oh,
cât de surprinsă a rămas Iubirea mea veșnică
înaintea acestei mari nerecunoștințe și a
plâns (asupra) încăpățânării și perfidiei
omului! Nerecunoștința a fost spinul cel mai
înțepător care mi-a străpuns Inima, de la
zămislirea mea până în ultimul moment al
morții mele. Uită-te, Inimioara mea este
rănită și picură sânge; ce durere, ce convulsie
simt! Fiica mea, să nu-mi fi nerecunoscătoare;
nerecunoștința este durerea cea mai aspră
pentru al tău Isus, înseamnă să-mi închizi în
față ușile pentru a mă face să rămân afară și
să tremur de frig. Însă la atâta nerecunoștință
Iubirea mea nu s-a oprit și s-a dispus la o
Iubire insistentă, rugătoare, gemând și
cerșind; și aceasta este cel de-al optulea
exces a Iubirii mele”.

- A opta oră

13
 „Fiica mea nu mă lăsa singur; odihnește-ți
capul pe sânul Mamei mele dragi, căci chiar și
dinafară vei auzi gemetele mele și implorările
mele. Și văzând că nici gemetele mele, nici
implorările mele nu înduioșează făptura din
mila Iubirii mele, mă arăt ca cel mai sărac
dintre cerșetori și, întinzându-mi micuța
mână, cel puțin le cer din milă și de pomană
sufletele lor, afecțiunile și inimile lor. Iubirea
mea voia să învingă cu orice preț inima
omului; și văzând că după șapte excese a
Iubirii mele era rezervat, făcea pe surdul, nu
se îngrijea de Mine și nici nu voia să Mi se
dăruiască, Iubirea mea a vrut să stimuleze
mai mult; ar fi trebuit să se oprească, însă nu;
a vrut să iasă mai mult din limitele sale, și
chiar din sânul Mamei mele a făcut să ajungă
vocea mea la fiecare inimă cu modurile cele
mai nuanțate, cu rugăciunile cele mai
însuflețite, cu cele mai pătrunzătoare
cuvinte…Dar ști ce i-am spus? «Fiul meu, dă-

14
mi inima ta; tot ceea ce tu vrei Eu îți voi oferi,
atâta timp cât tu îmi dai inima ta în schimb.
Am coborât din Cer pentru a o cuceri: te rog,
nu mi-o nega! Nu-mi dezamăgi speranțele!»
Și văzându-l rezervat, ba chiar, mulți îmi
întorceau spatele, am continuat cu gemete,
împreunam mâinile mele micuțe și, plângând
cu vocea înăbușită de un plâns convulsiv, am
adăugat; «Vai, vai, sunt micul cerșetor; nici
măcar de pomană nu vrei să-mi dai inima
ta?» Nu este acesta un exces mai mare a
Iubirii mele, astfel încât Creatorul, pentru a se
apropia de făptură, ia forma unui mic copil,
pentru a nu provoca teamă, și să ceară cel
puțin din milă inima făpturii? Și văzând-o că
nu vrea să i-o ofere, se roagă, geme și plânge?
Și apoi am simțit că mi-a spus: „ Și tu, nu
vrei să-mi oferi inima ta? Poate chiar și tu vrei
să gem, să mă rog și să plâng pentru a-mi
oferi inima ta? Vrei să-mi negi mila pe care ți-
o cer?”.
15
 Iar în timp ce spunea acestea, am simțit de
parcă plângea convulsiv.
Și eu: „ Isuse al meu, nu plânge, Vă ofer
inima mea și pe mine însămi”.
Deci vocea interioară a continuat: „ Mergi
mai departe, continuă cu al nouălea exces a
Iubirii mele”.

– A noua oră

„ Fiica mea, starea mea este din ce în ce

mai dureroasă. Dacă mă iubești, privirea ta să
fie fixată în mine, pentru a vedea dacă
micului tău Isus îi poți oferi o oarecare
ușurare. Un cuvânt de iubire, o mângâiere, un
sărut, va pune capăt plânsului meu și a
suferințelor mele.
16
 Ascultă, fiica mea, după ce am dat opt
excese a Iubirii mele și omul mi le-a răsplătit
atât de rău, Iubirea mea nu a renunțat iar la
al optulea exces a vrut să-l adauge pe al
nouălea; și acestea au fost neliniștile,
suspinele de foc, flăcările dorințelor,
deoarece voiam să ies din sânul matern
pentru a-l îmbrățișa pe om, iar acest lucru a
redus micuța mea Umanitate, care încă nu
era născută, într-o astfel de agonie încât să
ajungă să-și dea ultima suflare. Iar în timp ce
era să-mi dau ultima suflare, Divinitatea mea,
care a fost nedespărțită de Mine, mi-a dat
înghițituri de viață, și așa am revenit la viață,
pentru a continua agonia mea și de a mă
reîntoarce să mor din nou. Acesta a fost al
nouălea exces a Iubirii mele: să agonizez și să
mor continuu din iubire pentru făptură. Oh,
ce lungă agonie de nouă luni! Oh, cum mă
făcea Iubirea să mor și să mă sufoc! Iar dacă
nu aș fi avut Divinitatea cu Mine, care mi-a

17
redat viața de fiecare dată când eram pe
punctul istovirii, Iubirea m-ar fi mistuit
înainte de a ieși la lumina zilei”.
Apoi a adăugat: „ Privește-mă, ascultă-mă
cum agonizez! Cum bate Inima mea mică,
respiră cu dificultate, arde! Privește-mă,
acum mor!”
Și făcea o liniște profundă. Iar eu am simțit
că mor, mi s-a răcit sângele în vene și
tremurând i-am spus: „Iubirea mea, Viața mea,
nu muri, nu mă lăsa singură! Tu vrei iubire, iar
eu te voi iubi, nu te voi mai lăsa. Dă-mi
flăcările tale, să te pot iubii mai mult și să mă
mistui în întregime pentru Tine”.

Concluzia Novenei
Așa am petrecut zilele novenei. În timp ce a
ajuns ajunul m-am simțit mai mult decât
aprinsă de o neobișnuită fervoare și eram
singură în cameră, și iată că mi se înfățișează
18
dinainte Copilașul Isus, totul frumos, da, dar
tremurând, voind să mă îmbrățișeze, iar eu m-
am ridicat și am alergat să-l îmbrățișez, dar în
momentul când voiam să-l strâng mi-a
dispărut; și aceasta s-a repetat de trei ori. Am
rămas atât de mult mișcată și aprinsă, încât nu
pot să explic.

„Unul rămâne uimit de imensa iubire și de

imensa suferință a Domnului nostru Isus
Cristos binecuvântat pe care a avut-o din
iubire pentru noi și pentru sănătatea
sufletelor. În nicio carte nu am citit, în această
privință o Revelație atât de atingătoare și
pătrunzătoare”. ( dintr-o scrisoare a Sfântului
Hanibal Maria de Francia către Luisa în 1927,
care vorbește despre cele nouă excese de
iubire ale lui Isus în sânul Mamei sale, în
Novena de pregătire pentru Sfântul Crăciun)

19
 A DOUA NOVENĂ
PRIMA ZI – 16 DECEMBRIE
Cele nouă excese de iubire ale lui Isus în
Întruparea sa
Făceam meditația și, din moment ce azi
începe Novena la Copilul Isus, mă gândam la
cele nouă excese pe care Isus cu mare
tandrețe mi-a povestit despre Întruparea sa și
care sunt scrise în Primul Volum, și am simțit o
mare respingere de al aminti Confesorului,
pentru că El în timp ce le citea mi-a spus că
voia să le citească în public în capela noastră.
Dar, în timp ce mă gândeam la asta,
Copilul meu Isus mi s-a arătat în brațele mele
micuț, micuț, și mângâindu-mă cu mânuțele
sale mici mi-a spus: „ Cât este de frumoasă
fiica mea mică! Cât este de frumoasă! Cât
trebuie să-ți mulțumesc pentru că m-ai
ascultat!”
20
 Iar eu: „ Iubirea mea, ce spui? Eu trebuie să-
ți mulțumesc ție, pentru că mi-ai vorbit cu atât
de multă iubire, fiindu-mi învățător, mi-ai dat
atât de multe lecții pe care eu nu le meritam”.
Și Isus: „ Ah, fiica mea, la câți vreau să le
vorbesc și nu-mi dau ascultare, mă reduc la
tăcere și îmi sufocă flăcările mele. Astfel încât
trebuie să ne mulțumim reciproc, tu trebuie
să-mi mulțumești mie și Eu ție. Și apoi, de ce
vrei să te opui la citirea celor nouă excese? Ah,
tu nu ști câtă viață, câtă iubire și har conțin! Tu
trebuie să ști căci cuvântul meu este Creație și
povestindu-ți cele nouă excese ale Iubirii mele
atunci când m-am Întrupat, Eu nu doar am
reînnoit iubirea mea pe care am avut-o când
m-am întrupat, ci am creat o nouă iubire, să
investesc făpturile și să le cuceresc pentru a mi
se dărui. Cu aceste nouă excese ale iubirii
mele, pe care ți le-am manifestat cu atât de
multă iubire de tandrețe și simplitate, am
format introducerea la atât de multe lecții pe
21
care trebuia să ți le dau despre al meu Fiat
Divin pentru a forma Împărăția sa, iar acum,
citindu-le iubirea mea este reînnoită și
duplicată. Nu vrei tu așadar ca iubirea mea,
duplicându-se, să se reverse și să investească
alte inimi, astfel încât ca un început să se
dispună lecțiilor Voinței mele pentru a o face
cunoscută și să domnească?”
Iar Eu: „ Copilul meu drag, gândesc că au
vorbit mulți despre Întruparea ta”.
Iar Isus: „ Da, da, au vorbit, dar nu au fost
cuvinte luate de pa malul mării a iubirii mele,
deci sunt cuvinte care nu posedă nici tandrețe,
nici plinătate de viață. În schimb acele puține
cuvinte pe care ți le-am spus ție, ți le-am spus
din interiorul vieții izvorului Iubirii mele, și ele
conțin viață, putere irezistibilă și o asemenea
tandrețe, că numai morții nu se vor simții
mișcându-se cu milă față de mine copil micuț,
care a suferit atâtea dureri chiar din sânul

22
Mamei mele Cerești”. ( Volumul XXV, 16
Decembrie 1928)

A DOUA ZI – 17 DECEMBRIE
În Întruparea Cuvântului au fost concepute
și conținute toate făpturile (inclusiv Mama sa)
și toate miracolele Iubirii sale Divine.
„ Fiica mea iubită, dacă Zămislirea Mamei
mele Cerești a fost miraculoasă și a fost
concepută în marea care a ieșit din cele Trei
Persoane Divine, Zămislirea mea nu a fost în
marea care a ieșit de la Noi, dar în măreața
mare care ședea în Noi, însăși Divinitatea
noastră, care cobora în sânul feciorelnic al
acestei Fecioare, și am rămas conceput. Este
adevărat când se spune căci Cuvântul a rămas
conceput, dar Tatăl meu Ceresc și Duhul Sfânt
erau inseparabili de Mine. Este adevărat că Eu
am avut partea interpretului, dar Ei au
concurat cu Mine.
23
 Imaginează-ți două reflectoare, în care unul
reflectă același subiect în celălalt. Aceste
subiecte sunt trei : cel din mijloc ocupă partea
lucrătoare, suferind și implorează; ceilalți doi
stau împreună, concurează și sunt spectatori.
Astfel încât aș putea spune că dintre cele două
reflectoare unul era Trinitatea Sacrosanctă și
celălalt draga mea Mamă. Ea, în cursul scurt al
vieții sale, trăind întotdeauna în Vrerea mea
mi-a pregătit în sânul ei feciorelnic micul teren
divin unde Eu, Veșnicul Cuvânt, trebuia să mă
înveșmântez de carne omenească, pentru că
nu aș fi coborât niciodată în interiorul unui
teren omenesc. Și reflectând Trinitatea în ea,
am rămas conceput. Deci în timp ce aceeași
Trinitate rămânea în Cer, Eu am rămas
conceput în sânul acestei nobile Regine.
Toate celelalte lucruri, cât ar fi ele de mari,
nobile, sublime, miraculoase, chiar însăși
Zămislirea Fecioarei Regine, toate rămân în
urmă; nu există lucru care poate fi comparat,
24
nici iubire, nici măreție, nici putere, cu
Zămislirea mea. Aici nu este vorba despre a
forma o viață, ci de a închide Viața care dă
viață tuturor; nu de a mă extinde, ci de a mă
micșora, pentru a putea fi conceput, nu pentru
a primi ,ci pentru a dărui... Cine a creat totul,
pentru a se închide într-o creată și foarte mică
Umanitate! Aceste sunt lucrări doar al unui
Dumnezeu și al unui Dumnezeu care iubește,
care cu orice preț vrea să lege făptura cu
Iubirea sa pentru a se face iubit.
Dar acest lucru nu este nimic bun încă. Ști tu
unde strălucea toată Iubirea mea, toată
Puterea și Înțelepciunea mea? De îndată ce
Puterea Divină a format această Umanitate
minusculă, atât de mică încât a putut fi
comparată cu mărimea unui bob(embrion) dar
cu mădularele toate proporționate și formate
iar Cuvântul a rămas conceput în ea.
Imensitatea Voinței mele, incluzând toate
făpturile trecute, prezente și viitoare, a
25
conceput în Ea toate viețile făpturilor și, cum
creștea a mea, așa creșteau ele în Mine. Astfel
încât, în timp ce în aparență se părea că sunt
singur, văzut cu microscopul Voinței mele se
vedeau concepute (în Mine) toate făpturile. S-
a întâmplat cu Mine ca atunci când vezi apele
cristaline, că, în timp ce acestea par limpezi,
văzute la microscop, câți microbi nu se văd?
Zămislirea mea a fost atât de mare, încât
marea roată a Eternității a fost lovită și
extatică, văzând nenumăratele excese ale
Iubirii mele și toate minunile unite între ele.
Toată dimensiunea Universului a fost
zguduită văzându-L pe Cel care dă viață la
toate că se închide, se micșorează, se face
minuscul, incluzând totul..., să facă ce? Să ia
viața tuturor și să-i facă pe toți să renască”.
(Volumul XV, 16 Decembrie 1922)

A TREIA ZI – 18 DECEMBRIE

26
În Întrupare Isus a unificat Umanitatea în
Divinitate, astfel încât făptura să se unească
cu El și să ia parte la această unificare
„ Întruparea mea a unificat umanitatea în
Divinitate, și cine încearcă să rămână unit cu
Mine din voință, cu fapta și cu inima, încercând
să-și desfășoare viața sa conform normei mele,
se poate spune că crește în propria mea viață
și dezvoltă unificarea făcută de Mine,
adăugând mai multe ramuri în arborele
Umanității mele. Dacă apoi nu se unește cu
Mine, pe lângă faptul că nu crește în Mine, nu
oferă nicio dezvoltare altoirii și, din moment ce
c rămâne cu Mine nu pot avea viață, prin
urmare, cu această pierdere se descompune
acest altoi”.(Volumul V, 2 Octombrie 1903)
În Întrupare
Cuvântul s-a unit Crucii; de aceea Crucea
formează un fel de întrupare a lui
Dumnezeu în suflet și a sufletului în
Dumnezeu
27
 „Fiica mea, în Creație Eu am dat sufletului
imaginea mea, în Întrupare i-am dat
Divinitatea mea, divinizând umanitatea. Și
întrucât în același act în care Divinitatea s-a
întrupat în umanitate, în același moment s-a
întrupat în cruce, prin urmare de când am fost
conceput (am fost) conceput cu crucea. Astfel
încât se poate spune că așa cum crucea a fost
concepută cu Mine în Întruparea pe care am
făcut-o în sânul Mamei mele, tot așa, crucea
formează la fel de multe întrupări ale mele în
sânul sufletelor, și cum se formează a mea în
suflete, tot așa crucea este întruparea
sufletului în Dumnezeu, distrugând în suflet tot
ceea ce vine din natura omenească și
umplându-l atât de mult cu Divinitatea, astfel
încât să formeze un fel de întrupare:
Dumnezeu în suflet și sufletul în Dumnezeu”.
Eu am rămas ca fermecată să aud că crucea
este întruparea sufletului în Dumnezeu, iar El a
repetet: „ Nu spun uniune, ci întrupare, pentru
28
că crucea intră atât de mult în natura
omenească, încât face ca natura omenească să
devină durere și unde există durere acolo
există Dumnezeu, fără a putea fi separați
Dumnezeu și durerea; iar crucea, formând
acest tip de întrupare, face uniunea mai stabilă
și aproape dificilă separarea lui Dumnezeu de
suflet, la fel cum este dificil separarea durerii
de natura omenească, în timp ce cu uniunea
poate apărea cu ușurință separarea. Se poate
înțelege că nu sunt adevărate întrupări, ci
asemănări ale întrupării”. (Volumul VI, 22
Decembrie 1903)

Întruparea „reprezentativă” a lui Isus

în timp. Și întruparea „mistică” a lui Isus în
suflete, până să renască și să fie cunoscut de
toți
În această dimineață, aflându-mă în
obișnuita mea starea venit Copilul Isus iar eu,

29
văzându-l micuț micuț, de parcă atunci s-ar fi
născut, i-am spus: „ Dragul meu, care a fost
motivul să te naști atât de mic și care te-a
făcut să cobori din Cer în (această) lume?”
Iar El: „ Iubirea a fost cauza; nu numai a
mea, dar nașterea mea în timp a fost
izbucnirea de iubire a Preasfintei Treimi față
de făpturi. Dintr-o izbucnire de iubire a Mamei
mele m-am născut din sânul ei, și dintr-o
izbucnire de iubire renasc în suflete. Dar
această izbucnire vine formată de dorință. De
îndată ce sufletul începe să mă dorească, Eu
rămân deja conceput; cu cât înaintează mai
mult în dorință, așa devin mai mare în suflet;
când această dorință umple întregul interior și
ajunge să dea pe dinafară, atunci renasc în
întregime în om, adică, în minte, în gură, în
fapte și în pași. Ba chiar și diavolul se naște în
suflete: de îndată ce sufletul începe să
dorească și să vrea răul, diavolul este conceput
cu lucrările sale perverse, iar dacă această
30
dorință este hrănită, demonul devine mai
mare și umple întregul interior cu pasiunile
cele mai urâte și mai dezgustătoare, și ajunge
să dea pe dinafară, distrugând în întregime
omul cu viciile sale.Fiica mea, câte nașteri face
diavolul în aceste vremuri foarte triste! Dacă
oamenii și demonii ar fi avut putere mi-ar fi
distrus nașterile în suflete. (Volumul VI, 24
Decembrie 1903)

A patra zi -19 DECEMBRIE

Divinitatea a fost protagonista
Răscumpărării, făcându-l pe Isus să sufere
Pătimirea în Umanitatea sa, din primul
moment al Zămislirii sale.
„ Vezi, fiica mea, cu ce exces de iubire am
iubit făptura. Divinitatea mea a fost geloasă să
încredințeze făpturii misiunea Răscumpărării,
făcându-mă să sufăr Pătimirea. Făptura a fost
neputincioasă să mă facă să mor de atât de
31
multe ori pentru câte făpturi au ieșit și trebuie
să iasă la lumina creației și pentru câte păcate
de moarte ar fi avut fatalitatea de a săvârșii.
Divinitatea voia viață pentru fiecare viață de
creatură, și viață pentru fiecare moarte care s-
a dat reciproc cu păcatul muritor. Cine putea
să fie atât de puternic asupra Mea, să-mi dea
atât de multe morți , dacă nu Divinitatea mea?
Cine ar fi avut puterea, iubirea, statornicia de a
mă vedea de atât de multe ori murind, dacă nu
Divinitatea mea? Făptura s-ar fi obosit și ar fi
fost înfrântă. Și să nu crezi că această lucrare a
Divinității mele a început târziu, ci de îndată ce
s-a împlinit zămislirea mea, în sânul Mamei
mele, încât de multe ori simțea durerile mele
rămânând martirizată împreună cu Mine.
Astfel încât chiar din sânul matern Divinitatea
mea a luat sarcina călăului iubitor, pentru că
era mai exigent și inflexibil în iubire, atât de
mult încât nici măcar un spin nu mi-a cruțat
Umanitatea, nici un cui, dar nu ca niște spini,

32
cuiele sau biciuelile pe care le-am suferit în
pătimirea pe care mi le-au oferit făpturile, care
nu se multiplicau: câte mi-au pus, tot atâtea
rămâneau. În schimb, cele a Divinității mele se
multiplicau la fiecare ofensă; astfel încât au
fost atât de mulți spini pentru câte gândurile
rele erau, atât de multe cuie pentru toate
faptele nedemne, atât de multe lovituri pentru
toate plăcerile, atât de multe suferințe pentru
toate ofensele diferite. Așadar au fost mări de
dureri, spini, cuie și lovituri nenumărate.
Înaintea pătimirii pe care mi-a dat-o
Divinitatea, în confront cu ceea ce am pătimit
din partea făpturilor în ultima zi a vieții mele
nu a fost altceva decât o umbră, era doar
imaginea la ceea ce m-a făcut să sufăr
Divinitatea mea în cursul vieții mele. De aceea
iubesc atât de mult sufletele, sunt vieți care
mă costă, sunt dureri de neânchipuit pentru
mintea creată. Așadar intră înăuntrul
Divinității mele să vezi și să atingi cu mâna

33
ceea ce am suferit”. (Volumul XII, 4 Februarie
1919)

A CINCEA ZI - 20 DECEMBRIE
Suferințele lui Isus chiar de la Zămislirea sa,
zămislind în Sine toate sufletele ca viață
proprie: în realitate a murit pentru fiecare și a
suferit durerile tuturor.
„ Fiica Vrerii mele, vino să iei parte la
primele dureri și la morțile pe care le-a suferit
mica mea Umanitate din partea Divinității
mele în momentul Zămislirii mele. Cum am
fost conceput, așa am conceput împreună cu
Mine toate sufletele trecute, prezente și
viitoare ca viață proprie. Am conceput
împreună durerile și morțile pe care trebuia să
le sufăr pentru fiecare. Trebuia să încorporez
totul în Mine: suflete, dureri și moartea pe
care fiecare trebuia să suporte, pentru a spune
Tatălui:« Tatăl meu nu vei mai privi făptura, ci
34
numai pe Mine; în Mine le vei găsi pe toate iar
Eu voi satisface pentru toți. Câte dureri vrei, Ți
le voi oferi. Vrei să suport o moarte pentru
fiecare? O voi suporta. Accept totul, atâta timp
cât vei da viață tuturor». Iată motivul pentru
care a fost necesar o vrere și o putere divină
pentru a mă face să sufăr. Și din moment ce în
Vrerea mea stau în act toate sufletele și toate
lucrurile, nu într-un mod teoretic sau
intenționat, așa cum ar putea crede unii, dar în
realitate i-am ținut în Mine pe toți, care
identificați cu Mine, au format însăși viața
mea, în realitate am murit pentru fiecare și am
suferit durerile tuturor. Este adevărat că
concura un miracol a atotputerniciei mele, și
imensa minune a Vrerii mele. Fără Voința mea,
Umanitatea mea nu ar fi putut găsi și îmbrățișa
toate sufletele și nici nu ar fi putut muri de
atâtea ori. De aceea, mica mea Umanitate,
cum a fost concepută, a început să sufere
alternanța durerilor și a morților, iar toate

35
sufletele înotau în Mine, ca într-o mare foarte
imensă, și au fost ca mădularele mădularelor
mele, sânge din sângele meu și inima Inimii
mele. De câte ori Mama mea, luând primul loc
în Umanitatea mea, simțea durerile mele și
morțile mele și murea împreună cu Mine! Cât
de dulce mi-a fost să găsesc în iubirea Mamei
mele ecoul Meu! Sunt mistere profunde, unde
intelectul uman, neînțelegând bine, se pare că
se pierde. De aceea , vino în Vrerea mea și ia
parte la morțile și la durerile pe care le-am
suportat, chiar de când s-a împlinit zămislirea
mea. Din aceasta vei putea înțelege mai bine
ceea ce îți spun”.
Nu pot spune cum, m-am găsit în sânul
Reginei mele Mamă, unde l-am văzut pe micul
prunc Isus mic, mic, dar, deși micuț, conținea
totul. Din Inima Lui a țâșnit o săgeată de
lumină în a mea, și cum mă pătrundea am
simțit că-mi dă moarte și când a ieșit mi-a
revenit viața. Fiecare atingere a acelei săgeți
36
producea o durere foarte intensă, încât m-am
simțit dezmembrată iar în realitate că mor, iar
apoi, cu propria lui atingere, am simțit că
retrăiesc; dar eu nu am cuvinte potrivite
pentru a mă exprima și de aceea mă opresc.
(Volumul XII, 18 Martie 1919)

A ȘASEA ZI – 21 DECEMBRIE
Soarta nou-născutului Isus în peștera din
Betleem este mai puțin aspră decât în
Euharistie, din cauza abandonului creaturilor.
Deci după aceea s-a întors al meu Isus. Era
un băiețel tandru. Se tânguia, plângea și
tremura de frig și s-a aruncat în brațele mele
pentru a fi încălzit. Eu l-am ținut strâns,
puternic și, conform obișnuinței mele m-am
37
contopit în Vrerea sa, pentru a găsi gândurile
tuturor împreună cu ale mele și încercuindu-l
pe tremurându-l Isus cu adorațiile tuturor
înteligențelor create; pentru a găsi privirile
tuturor, să-l privească pe Isus și așa să-l distrag
din plâns; gurile, cuvintele, vocile tuturor
făpturilor, astfel încât toate să-l sărute pentru
al face să nu mai plângă iar cu respirațiile lor
să-l încălzească. În timp ce am făcut asta,
pruncul Isus nu mai plângea, a încetat să mai
plângă și fiind încălzit mi-a spus:
„Fiica mea, ai văzut ce m-a făcut să tremur,
să plâng și să mă lamentez? Abandonul
făpturilor. Tu mi le-ai pus pus pe toate
împrejur. M-am simțit privit , sărutat de toate,
iar eu m-am liniștit din plâns. Dar să ști că
soarta mea sacramentală este chiar mai grea
decât soarta mea copilărească. Deși peștera
era răcoroasă, (dar) era spațioasă, era aer
pentru a respira; ostia este atât de mică și
chiar rece, că aproape îmi lipsește aerul. În
38
peșteră am avut o iesle cu puțin fân pentru
pat; în viața mea sacramentală chiar și fânul
îmi lipsește iar pentru pat nu am altceva decât
metale tari și de gheață. În peșteră o aveam pe
Mama mea dragă, încât de foarte multe ori mă
lua cu mâinile sale foarte pure, mă acoperea
cu sărutări arzătoare pentru a mă încălzi, îmi
liniștea plânsul și mă hrănea cu laptele ei
dulce. Totul contrar în viața mea
sacramentală: nu am o Mamă; dacă mă iau,
simt atingerea mâinilor nedemne, mâini care
au miros de pământ sau de gunoi... Oh, cum
simt duhoarea, mai mult decât bălegarul pe
care l-am simțit în peșteră! În loc să mă
acopere de sărutări mă ating cu acte
nerespectuoase iar în loc de lapte îmi dau
fierea profanărilor, a nepăsării, a răcelii. În
peșteră Sfântul Iosif a făcut să nu-mi lipsească
o lanternă care să facă lumină noaptea; aici în
Sacrament, de câte ori nu rămân pe întuneric
și noaptea! Oh, cu cât este mai dureroasă viața

39
mea sacramentală! Câte lacrime ascunse,
nevăzute de nimeni, câte plânsete
neascultate! Dacă te-a mișcat din milă soarta
mea copilărească, cu atât mai mult trebuie să
te miște din milă soarta mea sacramentală”.
(Volumul XII, 25 Decembrie 1920)

Gerul nerecunoștinței pe care Isus a găsit-o la

naștere: după Mama, prima pe care Isus a
chemat-o a fost Fiica sa mică și în ea pe
ceilalți fii ai Vrerii sale.
Aflându-mă în obișnuita mea stare, dulcele
meu Isus s-a arătat un Băiețel, amorțit tot de
frig, și aruncându-se în brațele mele mi-a spus:
„ Ce frig, ce frig, te rog frumos încălzește-mă,
nu mă mai lăsa să îngheț”.
Eu l-am strâns la inimă spunându-i: „ În
inima mea dețin Vrerea ta, astfel încât căldura
Sa e mai mult decât suficient pentru a te
încălzi”.
40
 Iar Isus mulțumit: „ Fiica mea, Vrerea mea
conține tot și cine îl deține îmi poate da totul.
Voința mea a fost totul pentru Mine: m-a
conceput, m-a format, m-a făcut să cresc și m-
a făcut să mă nasc, iar dacă Mama mea a
contribuit să-mi dea sânge, a putut să o facă
din cauza Voinței mele, pe care o conținea
absorbită în sine. Dacă nu ar fi avut Vrerea
mea nu ar fi putut contribui să formeze
Umanitatea mea, astfel încât Voința mea
directă și Voința mea absorbită în Mama mea
mi-au dat viață. Cel uman nu avea putere
asupra Mea să-mi dea nimic, ci numai Vrerea
Divină cu a sa respirație m-a alimentat și mi-a
dat lumină. Dar tu crezi că a fost aerul rece
care m-a înghețat? Ah, nu, a fost răceala
inimilor care m-a amorțit și nerecunoștința,
căci de când am ieșit la lumină m-a făcut să
plâng foarte amar. Dar iubita mea Mamă mi-a
liniștit plânsul, deși a plâns chiar și Ea; lacrimile
noastre s-au amestecat împreună și dându-ne

41
primele sărutări ne-am manifestat iubirea. Însă
viața noastră trebuia să fie durerea și plânsul,
și m-a așezat în iesle pentru a mă reîntoarce la
plâns și să chem cu ale mele suspine și cu
lacrimile mele pe fiii mei; voiam să-i înduioșez
cu lacrimile mele și cu gemetele mele să-i fac
să mă asculte.
Dar ști tu cine a fost prima după Mama mea
pe care am chemat-o cu lacrimile mele alături
de Mine în aceeași iesle, pentru a-mi
manifesta iubirea? Erai tu, fiica cea mică a
Vrerii mele. Tu ai fost atât de mică încât ai
depășit-o pe draga mea Mamă cu ușurință,
atât de mult încât te-am putut ține aproape de
Mine în aceeași iesle a mea și am putut să
revărs lacrimile mele în inima ta; dar aceste
lacrime au pecetluit în tine Vrerea mea și te-au
stabilit fiica legitimă a Voinței mele. Inima mea
s-a bucurat, văzând că se reîntoarce în tine,
inclus în Voința mea, ceea ce în Creație a
realizat Vrerea mea. Pentru Mine acesta a fost
42
important și indispensabil; din primul moment
al venirii mele la lumina acestei lumi, a trebuit
să consolidez drepturile Creației și să primesc
gloria, ca și cum făptura nu s-ar fi îndepărtat
din Vrerea mea. De aceea pentru tine a fost
primul sărut și primele daruri din vârsta mea
copilărească”.
Iar eu: „Iubirea mea, cum a putut fi
aceasta, dacă eu nu am existat atunci?”
Și Isus: „ În Voința mea totul exista și toate
lucrurile au fost pentru Mine un singur punct.
Te-am văzut atunci cum te văd acum, iar toate
harurile pe care ți le-am oferit nu sunt altceva
decât confirmarea de ceea ce din eternitate ți-
a fost oferit; și nu te-am văzut numai pe tine,
dar am văzut în tine mica mea familie care va
trăi în Vrerea mea. Cât de mulțumit am fost!
Aceștia îmi liniștiau plânsul, mă încălzeau și,
făcându-mi coroană în jur, mă apărau de
perfidia celorlalte făpturi”.

43
 Eu am rămas gânditoare și am avut
îndoieli. Și Isus: „ Cum, ai îndoieli? Eu nu ți-am
spus încă raporturile care sunt între Mine și
sufletul care trăiește în Vrerea mea.
Deocamdată îți spun că Umanitatea mea trăia
dintr-o continuă revărsare a Voinței Divine.
Dacă aș da numai o singură respirație care să
nu fie însuflețită de Vrerea Divină, ar fi ca și
cum m-aș degrada, mi-aș înlătura nobilimea.
Acum, cine trăiește În Voința mea este cea mai
imediată pentru Mine și (din) tot ceea ce a
făcut și suferit Umanitatea mea, este prima
care primește roadele și efectele pe care Ea le
conține”.(Volumul XIII, 25 Decembrie 1921)

A ȘAPTEA ZI - 22 DECEMBRIE
Continuă agonia și moartea lui Isus în
sânul Mamei sale. Încă de la Întrupare vrea să
se ofere tuturor, într-un mod indispensabil.

44
 Deci, în timp ce mă aflam în această stare,
m-am simțit purtată în duh, înăuntrul unei
lumini foarte pure, iar în această lumină am
văzut-o pe Regina Mamă și pe micul copil Isus
în sânul ei feciorelnic. O, Dumnezeule, în ce
stare dureroasă se afla iubitul meu Copilaș!
Mica sa Umanitate era nemișcată; stătea cu
mânuțele și piciorușele nemișcate, fără cea
mai mică mișcare. Nu exista spațiu, nici pentru
a putea să-și deschidă ochii, nici pentru a
putea să respire în mod liber.Era atât de mare
imobilitatea, încât părea că este mort, în timp
ce era viu. Gândeam în sinea mea: cine știe cât
suferă Isus în această stare? Dar Iubita Mamă,
văzându-l în propriul ei sân, atât de blocat, pe
pruncul Isus?
Dar, în timp ce gândeam așa, micul meu
Copilaș, gemând, mi-a spus: „ Fiica mea,
durerile pe care le-am suferit în acest sân
feciorelnic al Mamei mele sunt de neînchipuit
pentru mintea omenească. Dar ști tu care a
45
fost prima durere pe care am suferit-o în
primul act al Zămislirii mele și care mi-a
persistat toată viața? Durerea
morții.Divinitatea mea a coborât din Cer pe
deplin fericită, de neatins, de orice durere și de
orice moarte. Când am văzut mica mea
Umanitate căci de dragul făpturilor a fost
supusă morții și durerilor, am simțit atât de viu
durerea morții, încât din pură durere aș fi
murit cu adevărat, dacă puterea Divinității
mele nu m-ar fi susținut cu o minune, făcându-
mă să simt durerea morții și continuarea vieții.
Astfel încât pentru Mine a fost mereu moarte:
am simțit moartea păcatului, moartea binelui
în făpturi și chiar moartea lor naturală. Ce chin
a fost pentru Mine toată viața mea! Eu, care
conțineam viața și eram stăpânul absolut al
aceleiași vieți, a trebuit să mă supun pedepsei
cu moartea. Nu vezi tu mica mea Umanitate
nemișcată și muritoare în sânul Mamei mele
dragi? Și nu simți tu în tine însăți cât este de

46
aspră și chinuită durerea de a te simți că mori
și nu mori? Fiica mea, este trăirea ta în Voința
mea care te face părtașă de moartea continuă
a Umanității mele”.
Deci am petrecut toată dimineața lângă al
meu Isus în sânul Mamei mele și l-am văzut că,
în timp ce a fost pe punctul de a muri, revenea
la viață, pentru a se abandona din nou
morții.Ce durere să-l vezi pe pruncul Isus în
acea stare!
După aceasta, noaptea m-am gândit la
momentul când dulcele Copilaș a ieșit din
sânul matern pentru a se naște în mijlocul
nostru. Săraca mea minte s-a pierdut într-un
mister atât de profund și în întregime de
iubire. Iar dulcele meu Isus, mișcându-se în
interiorul meu, și-a întins mânuțele sale mici
pentru a mă îmbrățișa și mi-a spus:
„Fiica mea, actul nașterii mele a fost actul
cel mai solemn a întregii Creații. Cerurile și

47
pământul s-au simțit scufundându-se în
adorația cea mai profundă la vederea micii
mele Umanități, care mi-a păstrat divinitatea
ca fiind zidită. Astfel încât momentul nașterii
mele a fost un act de tăcere, de o profundă
adorație și rugăciune. S-a rugat Mama mea și a
fost cuprinsă de forța minunii care a ieșit din
ea, s-a rugat Sfântul Iosif, s-au rugat îngerii, și
întreaga creație a simțit forța iubirii a puterii
mele creatoare reînnoită peste ea. Toți s-au
simțit onorați și au primit adevărata onoare,
pentru că Cel care i-a creat trebuia să se
folosească de ei pentru ceea ce era necesar
Umanitășii sale. S-a simțit onorat soarele,
trebuind să dea lumina și căldura sa
Creatorului său; l-a recunoscut pe Cel care l-a
creat, ca adevăratul său Stăpân, și îl sărbătorea
și-l onora dându-i lumina sa. S-a simțit onorat
pământul, când m-a simțit șezând într-o iesle;
s-a simțit atins de mădularele mele firave și a
tresăltat de bucurie cu semne miraculoase.

48
Întreaga Creație, (toate ființele create) l-au
văzut pe adevăratul lor Rege și Stăpân în
mijlocul lor și simțindu-se onorați fiecare voia
să-mi ofere misiunea sa. Apa a vrut să-mi
potolească setea, păsărelele cu ciripitul și
trilurile lor au vrut să mă recreeze, vântul a
vrut să mă mângâie, aerul a vrut să mă
sărute..., toți au vrut să-mi dea tributul lor
nevinovat. Numai oamenii nerecunoscători, în
ciuda faptului că toți au simțit în ei un lucru
neobișnuit, o bucurie, o forță puternică, au
fost rezervați și, sufocând totul, nu s-au
mișcat. Iar în ciuda faptului că îi chemam cu
lacrime, cu gemete și plâns fără încetare, nu s-
au mișcat, cu excepția unor puțini păstori.Și
totuși am venit pe pământ pentru om, am
venit să mă ofer lui, să-l salvez și să-l readuc în
Patria mea Cerească. Deci am fost foarte atent
pentru a vedea dacă îmi venea înainte pentru
a primi marele dar a vieții mele divine și
umane.

49
 Astfel încât Întruparea nu a fost altceva
decât să mă ofer în asistența făpturii. În
Întrupare m-am oferit în asistența Mamei mele
dragi; la naștere s-a adăugat Sfântul Iosif,
căruia i-am oferit în dar viața mea și, din
moment ce operele mele sunt eterne și nu
sunt supuse să se termine, această Divinitate,
acest Cuvânt care a coborât din Cer, nu s-a mai
retras de pe pământ pentru a avea ocazia de a
se oferi în mod continuu tuturor făpturilor.
Atâta timp cât am trăit m-am oferit în mod
descoperit, și apoi, cu câteva ore înainte de a
muri, am făcut marea minune de a mă lăsa în
Preasfântul Sacrament, pentru ca oricine m-ar
dori să poată primi marele dar al vieții mele.
Nu am ținut cont nici de ofensele pe care mi-ar
fi făcut, nici nu am dat atenție refuzurilor de a
nu dori să mă primească. Am spus în sinea
Mea: m-a dăruit, nu mai vreau să mă retrag,
să-mi facă chiar și ceea ce vor, dar voi fi mereu
unul de-al lor și la dispoziția lor.

50
 Fiică, aceasta este natura adevăratei iubiri,
lucrând ca Dumnezeu: fermitatea și de a nu se
retrage, cu prețul oricărui sacrifciu. Această
fermitate în operele mele este victoria mea și
gloria mea cea mai mare; și este acesta semnul
că făptura lucrează pentru Dumnezeu, deci
este fermitatea. Sufletul nu privește în față pe
nimeni, nici la dureri, nici în sine, nici la stima
sa, nici la făpturi, în ciuda faptului că i-ar putea
costa propria viață; el privește numai la
Dumnezeu, pentru care și-a stabilit sarcina de
a lucra de dragul iubirii sale și se simte
victorios să-i ofere din iubire sacrificiul vieții
sale pentru el. A nu fi ferm face parte din
natura omenească și de a lucra omenește. A
nu fi ferm este atunci când se lucrează prin
vicii și cu vicii. Mutabilitatea este slăbiciune și
lașitate și nu face parte din natura adevăratei
iubiri; de aceea fermitatea trebuie să fie ghidul
de a lucra pentru Mine. De aceea în lucrările
mele nu mă schimb niciodată; oricare ar fi

51
evenimentele, odată ce este făcut este făcut
pentru totdeauna”. (Volumul XVII, 24
Decembrie 1924)

A OPTA ZI - 23 DECEMBRIE
Isus s-ar fi întrupat oricum dacă nu ar fi
trebuit să ne răscumpere, dar ar fi venit
glorios ca Rege și în fruntea familiei sale.
„ Fiică mică a Vrerii mele Divine, tu trebuie să
ști că sunt drepturi absolute al «Fiatului» meu
Divin, pentru a ține primatul asupra fiecărui
act al făpturii, și cine îi neagă primatul îi
îndepărtează drepturile sale divine care îi sunt
datorate prin dreptate, pentru că sunt
Creatorul vrerii umane.Cine îți poate spune,
fiica mea, cât rău poate face o făptură când
ajunge să se sustragă din Voința Creatorului
său? Vezi, a fost de ajuns un act al primului om
de a se sustrage din Voința noastră Divină,
încât a ajuns să schimbe soarta generațiilor
52
omenești, nu numai, ci însăși soarta Voinței
noastre Divine.
Dacă Adam nu ar fi păcătuit, Cuvântul
Veșnic, care este propria Voință al Tatălui
Ceresc, ar fi venit oricum pe pământ glorios,
triumfător și stăpânitor, însoțit în mod vizibil
de armata îngerească, încât toți trebuia să
vedem, și cu splendoarea gloriei sale i-ar fi
afascinat pe toți și atrăgându-i pe toți la sine
cu frumusețea sa, încoronat ca rege și cu
sceptrul comenzii , pentru a fi rege și capul
familiei omenești, pentru a-i oferi marea
onoare să poată spune: « avem un rege om –
Dumnezeu ». Mai mult de atât, al tău Isus nu
(s-ar) fi coborât din Cer pentru al găsi pe omul
bolnav, astfel încât dacă nu s-ar fi sustras din
Voința mea Divină, nu ar fi existat boli nici de
suflet, nici de trup, pentru că a fost voința
umană că aproape a înecat de dureri sărmana
făptură. « Fiatul » era de neatins de orice
durere și astfel trebuia să fie omul. Deci Eu
53
trebuia să vin să-l găsesc pe om fericit, sfânt și
cu plinătatea bunurilor cu care l-am creat.
În schimb a schimbat soarta noastră, pentru
că a vrut să facă voința sa, și din moment ce a
fost decretat că Eu trebuia să cobor pe
pământ – și când Dumnezeu a decretat nu
există nimeni care să înlăture -, am schimbat
doar modul și aspectul, dar am coborât sub
haine foarte smerite, sărac, fără nici un sistem
de glorie, suferind, plângând și încărcat de
toate mizeriile și durerile omului. Voința
umană m-a făcut să vin să-l găsesc pe om
nefericit, orb, surd și mut, plin de toate
mizeriile, iar Eu, pentru al vindeca, trebuia să
le iau asupra Mea; iar pentru a nu-l
înspăimânta, trebuia să mă arăt ca unul dintre
ei, să-i reunesc și să le ofer medicamentele și
remediile necesare. Astfel încât vrerea umană
are puterea de a face (omul) fericit sau
nefericit, sfânt sau păcătos, sănătos sau
bolnav.
54
 Vezi așadar: dacă sufletul se decide să facă
mereu, mereu, Voința mea Divină, și să
trăiască în Ea, va schimba soarta sa iar Voința
mea Divină va înflorii asupra făpturii, o va face
prada sa și dându-i sărutul Creației va schimba
aspectul și modul, și strângându-l la sânul său
îi va spune:
...................................
Mai întâi a spus: „ Voința mea Divină s-a întrupat pentru al
găsi pe omul pierdut. A fost propriu Ea, pentru că Cuvântul
înseamnă cuvânt este «Fiat», încât cum în Creație a, spus și
am creat, așa în Răscumpărare a vrut și s-a întrupat”. (22
Martie 1929). Cuvântul este Isus (ioan 1, 14) în ceea ce
privește „Cuvântul”care exprimă Voința Tatălui, deci este
manifestatrea sa perfectă („ Cine mă vede pe Mine îl vede pe
Tatăl”: (Ioan 14,9), din aceeași Natură al Tatălui, dar deosebit
de El ca persoană (Înțelepciunii 7, 25-26); Voința Tatălui este
de asemenea și Voința Fiului, prin natură.
Întruparea Cuvântului, Isus Cristos, are trei scopuri: 1) Să
conducă Creația: „ El este icoana Dumnezeu nevăzut, primul
născut din toată creația, penru că prin el au fost create toate
în ceruri și pe pământ: cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri,
fie stăpâniri, fie principate, fie puteri: toate au fost create prin
el și pentru el. El este mai înainte de toate și toate subzistă în
el.(Col 1, 15-17). „ ca să-l realizeze la împlinirea timpurilor: (și
55
anume) să fie reunite toate cele din cer și cele de pe pământ
sub un singur cap, Cristos.(Ef. 1, 10). 2) Pentru a împlini
Răscumpărarea: „ Cristos Isus a venit în lume ca să-i
mântuiască pe cei păcătoși, între care eu sunt primul” (1Tim 1,
15). „ Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu , ca să
nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan3,8). 3) Și pentru a
avea Împărăția sa: „ Atunci Pilat i-a zis: „Așadar, ești rege?”.
Isus i-a răspuns: „ Tu spui că eu sunt rege. Eu pentru aceasta
m-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să dau
mărturie despre adevăr” (Ioan 18, 37). Îngerul a spus Mariei:
„ Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt și Domnul
Dumnezeu îi va tronul lui David tatăl său; și va domni peste
casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârșit” (Lc 1,
32-33).

« să punem totul deoparte, pentru tine și

pentru Mine s-au reîntors primle vremuri ale
Creației, totul va fi fericire între tine și Mine;
vei trăi în casa noastră, ca fiica noastră, în
abundența bunurilor Creatorului tău».
Ascultă, mica mea nou-născută a Voinței
mele Divine, dacă omul nu ar fi păcătuit, (dacă
nu s-ar fi sustras din Voința mea Divină, Eu aș
fi venit pe pământ, dar ști cum? Plin de
56
maiestate, ca atunci când am înviat din
moarte, și deși aveam Umanitatea mea
asemănătoare omului, unită cu Eternul
Cuvânt, dar cu ce diversitate (aș fi venit)?
Umanitatea mea înviată era glorificată,
înveșmântată de lumină, nefiind supusă nici
pătimirii, nici să moară. Eram Divinul
Triumfător. În schimb Umanitatea mea înainte
să moară a fost supusă, deși de bunăvoie,
tuturor durerilor, ba chiar am fost omul
durerilor. Și din moment ce omul avea ochii
orbiți de vrerea umană, de aceea era încă
bolnav, puțini au fost cei care m-au văzut
înviat, pentru că (aceasta) a folosit la
confirmarea învierii mele. Deci m-am înălțat la
Cer pentru a oferi timp omului de a lua
remediile și medicamentele, astfel încât să se
vindece și să se dispună pentru a cunoaște
Voința mea Divină, pentru a trăi nu din a sa, ci
din a Mea, astfel voi putea să mă arăt plin de
maiestate și de glorie în mijlocul fiilor

57
Împărăției mele. De aceea Învierea mea este
confirmarea « Fiat Voluntas tua » precum în
Cer așa și pe pământ. După o atât de lungă
durere suferită de Voința mea Divină pentru
atât de multe secole, de nu a avea împărăția sa
pe pământ și stăpânirea sa absolută, era just
ca Umanitatea mea să salveze drepturile sale
divine și să realizeze al meu și al său scop
principal de a forma împărăția sa în mijlocul
făpturilor.
Mai mult de atât tu trebuie să ști – pentru
ați confirma mai bine despre cum a schimbat
voința umană soarta sa și pe cea a Voinței
Divine – căci în toată istoria lumii numai doi
au fost cei care au trăit din Voința Divină fără
să o facă niciodată pe a lor: a fost Suverana
Regină și Eu. Iar distanța, diversitatea dintre
noi și alte făpturi este infinită, atât de mult
încât nici măcar trupurile noastre nu au rămas
pe pământ;(trupurile noastre) au folosit
«Fiatului» Divin ca palat iar El s-a simțit
58
nedespărțit de trupurile noastre, și prin
urmare a pretins iar cu forța sa dominantă a
răpit trupurile noastre împreună cu sufletele
noastre în Patria sa Cerească. Și de ce din
toate astea? Întregul motiv este pentru că
niciodată voința noastră umană a avut un act
de viață, dar întreaga stăpânire și terenul de
acțiune a fost numai a Voinței mele Divine.
Puterea sa este infinită, iubirea sa este de
neîntrecut”. ( Volumul XXV, 31 Martie 1929)

ULTIMA ZI -24 – DECEMBRIE

Miracolul Nașterii lui Isus. Încă de la
Întruparea sa și de la Nașterea sa Isus a trăit
răstignit.
Aflându-mă în obișnuita mea stare, mi-am
simțit duhul dus înafara mea. După ce am dat
un ocol m-am găsit în interiorul unei peșteri și
59
am văzut-o pe Regina Mamă care a fost în
actul de a da la lumină Copilașul Isus. Ce
extraordinar miracol! Mi se părea că atât
Mama cât și Fiul au fost transmutați în lumină
foarte pură, dar în acea lumină se vedea foarte
bine natura umană a lui Isus, care conținea în
sine Divinitatea, care îi va folosi ca voal pentru
a acoperi Divinitatea, astfel încât rupând voalul
naturii umane era Dumnezeu și acoperit cu
acel voal era om, și iată miracolul miracolelor:
Dumnezeu și om, om și Dumnezeu, căci fără
să-l lase pe Tatăl și pe Duhul Sfânt vine să
locuiască cu noi și ia carne omenească, pentru
că adevărata iubire nu se desparte niciodată.
Dar, mi s-a părut că Mama și Fiul în acel
moment foarte fericit au rămas ca și cum
spiritualizați, și fără cel mai mic deranj Isus a
ieșit din sânul matern, revărsându-se amândoi
într-un exces de iubire, și anume transformați
în Lumină acele trupuri preasfinte, fără cel mai
mic obstacol, Isus Lumina a ieșit dinăuntrul
60
luminii Mamei sale, rămânând sănătoși și
intacți fie Unul cât și Celălalt, reîntorcându-se
apoi la starea naturală. Dar cine poate descrie
frumusețea Copilașului, căci în acel moment a
nașterii sale înnobila chiar și în exterior razele
Divinității? Cine poate descrie frumusețea
Mamei, care a rămas în întregime absorbită în
acele raze Divine?
Iar Sfântul Iosif? Mi s-a părut că nu a fost
prezent în momentul nașterii, dar că stătea în
altă parte a grotei, în întregime absorbit în acel
profund Mister, și dacă nu a văzut cu ochii
trupului, a văzut foarte bine cu ochii sufletului,
pentru că a fost răpit într-un extaz sublim.
Acum, În momentul în care Copilașul a
ieșit la lumină, eu aș fi vrut să zbor pentru al
lua în brațele mele, dar îngerii m-au oprit,
spunându-mi că mai întâi era onoarea Mamei
de al lua.Deci Preasfânta Fecioară , ca și
cutremurată, și-a revenit în sine și din mâinile
unui înger l-a primit pe Fiul în brațe, l-a strâns
61
atât de puternic în căldura de iubire în care se
afla, încât se părea că ar fi vrut să-l întroducă
din nou în sânul ei; apoi, voind să dea o
izbucnire de iubire arzătoare, l-a pus să sugă la
pieptul ei. În aceasta în timp ce eu eram toată
anihilată, așteptând să fiu chemată, pentru a
nu primi o altă mustrare de la îngeri. Deci
Regina mi-a spus:„ Vino, vino să-l iei pe al tău
iubit și bucură-te și tu, manifestă-i iubirea ta”.
Și spunând așa, eu m-am apropiat și
Mama mi l-a dat în brațe. Cine poate descrie
satisfacția mea, sărutările, cum l-am strâns,
tandrețele?
După ce m-am manifestat puțin, i-am spus:
„ Iubitul meu, Tu ai supt lapte de la a noastră
Mamă, (dar) dă-mi și mie”.
Iar El, în întregime binevoitor din gura sa a
turnat o parte din acel lapte într-a mea iar
după aceea mi-a spus: „ Iubita mea, eu am fost
conceput unit cu durerea, m-am născut pentru

62
durere și am murit în durere, iar cu acele trei
cuie cu care am fost răstignit, am pironit cele
trei puteri: intelectul, memoria și voința, ale
acelor suflete care doresc să mă iubească,
făcându-i să rămână atrași de mine în
întregime, pentru că vina i-a făcut să devină
infirmi și risipiți ( fiind departe) de Creatorul
lor, fără nicio frână”.
Iar în timp ce spunea asta, a dat o privire
către lume și a început să plângă pentru
mizeriile sale. Eu, văzându-l că plânge, am
spus: „ Iubitule Copilaș nu distruge cu plânsul
tău o noapte atât de fericită pentru cine te
iubește. În loc să izbucnești în plâns, să
manifestăm cântarea(noastră)”.
Și spunând așa, am început să cânt; Isus s-
a absorbit auzindu-mă cântând și a încetat să
plângă, și terminând strofa mea a cântat strofa
sa, cu o voce foarte puternică și armonioasă,
încât toate celelalte voci au dispărut auzind
vocea sa foarte dulce. După aceasta, l-am
63
rugat pe Copilașul Isus pentru Confesorul meu,
pentru cei care îmi aparțin și la sfârșit pentru
toată lumea, și se părea că El a fost în
întregime binevoitor. În acel moment mi-a
dispărut iar eu m-am întors în sinea mea.
(Volumul IV, 25 Decembrie 1900)
Continuând să-l văd pe sfântul Copil, am
văzut-o pe Regina Mamă într-o parte și pe
Sfântul Iosif în cealaltă, adorându-l în mod
profund pe pruncul divin. Fiind totul
intenționat asupra Lui, mi s-a părut că
prezența continuă a micului Copilaș îi ținea
absorbiți în extaz continuu, iar dacă au lucrat a
fost un miracol pe care Domnul a lucrat în ei,
altfel ar fi rămas nemișcați, fără să poată avea
grijă de îndatoririle lor externe. Chiar și eu am
făcut adorația mea și (apoi) m-am găsit în
sinea mea.(Volumul IV, 26 Decembrie 1900)

64
Credința în zămislirea feciorelnică a lui Isus a
întâlnit opoziții vii, ironii și neînțelegeri din
partea necredincioșilor, iudei și păgâni(...)
Sensul acestui eveniment este accesibil numai
credinței, ceea ce se vede în această «legătură
care leagă diferitele mistere» împreună, în
ansamblul Misterelor lui Cristos, a Întrupării
sale de Paști.
Sfântul Ignațiu de Antiohia deja dă mărturie
despre o asemenea legătură: «Principele
acestei lumi a ignorat fecioria Mariei și
nașterea ei, precum și moartea Domnului: trei
mistere sublime care s-au împlinit în tăcerea
lui Dumnezeu».
MARIA « MEREU FECIOARĂ»
Profunzimea credinței în maternitatea
feciorelnică a determinat Biserica să
mărturisească fecioria reală și perpetuă a
Mariei chiar în nașterea Fiului lui Dumnezeu
făcut om. De fapt, nașterea lui Cristos nu și-a

65
diminuat integritatea virginală, ci a consacrat-
o.Liturgia Bisericii o sărbătorește pe Maria ca
pe «Aeiparthenos», « întotdeauna Fecioară »

( din Catehismul Bisericii Catolice, nr. 498 și

499)

66
67
68