STATUTUL EPISTEMOLOGIC

AL PEDAGOGIEI ȘI AL ȘTIINȚELOR EDUCAȚIEI

Conspect și adaptare a cap. omonim din lucrarea Cucoș, Constantin (coord.), 2009. Psihopedagogie pentru examenele de
definitivare și grade didactice, Iași, Polirom, p.89-101

Scopul cursului: analiza statutului științific al pedagogiei în contextul afirmării și evoluției științelor
educației

I. Conceptul pedagogie
II. Pedagogie sau știința educației sau științele educației? Statutul epistemologic al științelor
educației. De la pluri- la interdisciplinaritate
III. Relațiile pedagogiei cu filosofia și domeniile științei
IV. Încercări de clasificare a științelor educației

I. Conceptul pedagogie

Pedagogia (gr. pais, paidos - copil, tânăr; agoge - creştere, conducere, educaţie) are ca obiect de studiu
educația.

Observație:
- pedagogia se situează în planul conceptual-teoretic, respectiv descrie și explică fenomenul educațional,
identifică valori și norme ale actului educativ – reunind teoria educației (esența și caracteristicile educației,
formele educației, dimensiunile și obiectivele educației – cu recomandări asupra conținuturilor, legile
educației, idealul educațional etc.) și didactica (principiile didactice, procesul de învățământ predare-
învățare-evaluare și strategiile aferente etc.); pedagogia abordează și vizează atât educația copilului, cât și
educația continuă, permanentă a ființei umane;
- educația se situează în planul pratic acțional (realizarea actului formativ).

Demersul pedagogic sesizează și articulează armonios ceea ce este (realul, planul descriptiv), ceea ce
trebuie să fie (idealul, planul normativ) și ceea ce se face (realizarea, planul acțional). Prin aceasta,
pedagogia reunește complementar, nu integral și exclusiv, trei dimensiuni: științifică, filosofică, artistică.

 Interactivitate
Dezbateți mentalitatea: garanția unui profesor bun o constituie talentul nativ al acestuia, nu studiul
pedagogiei.

Scopul pedagogiei
Émile Planchard (1905-1990, belgian stabilit în Portugalia, filosof al educației și pedagog, Pedagogia școlii
contemporane ș.a. lucrări) consideră că scopul pedagogiei este de a completa lacunele instinctului în
demersul educativ de formare a personalității și profesionalităţii individului uman pentru activitatea social-
utilă.

II. Pedagogie sau știința educației sau științele educației?

Statutul epistemologic al științelor educației. De la pluri- la interdisciplinaritate

Termenul pedagogie a fost folosit frecvent abia după 1850.

Primele încercări de substituire conceptuală (pentru sporirea “demnității epistemice”) aparțin curentului
experimentalist (sf.sec.XIX) care a dus la dezvoltarea psihologiei și a pedagogiei experimentale. Expresia
știința educației accentuează dependența educației de o altă știință, în special de biologie, psihologie,
sociologie – însemnând aplicarea principiilor și metodelor biologiei, psihologiei, sociologiei la studiul
problemelor educației.
1
 Sintagma științele educației (1912, Claparède) marchează abordarea pluri-disciplinară a educației.

Azi, complexitatea fenomenului educațional necesită nu o simplă juxtapunere a ideilor despre educație
(în forma abordării pluridisciplinare), ci inter-relaționarea și integrarea tuturor demersurilor într-un model
științific interdisciplinar.

III. Relațiile pedagogiei cu filosofia și domeniile științei

Cercetarea educației a constituit preocuparea marilor filosofi până în sec.XVII, când există încercări de
desprindere de filosofie pentru a deveni o disciplină autonomă – dar a rămas o disciplină filosofică până la
sf.sec.XIX, când se constituie știința educației.
Cea din urmă nu oferă însă un răspuns relevant la probleme cum ar fi sensul și finalitățile educației,
valorile educației, specificul cunoașterii pedagogice (acestea țin de filosofie), de aceea pedagogia continuă
să interrelaționeze cu filosofia (logica, etica, estetica) și cu alte numeroase științe: biologia, psihologia,
sociologia, științele politice – v. psihologia educației, sociologia educației, politica educației, managementul
educației ș.a.

IV. Încercări de clasificare a științelor educației

S-au făcut mai multe clasificări după 1950 (v. G. Mialaret, G. Garrido, Dietrich), dar toate sunt marcate
de un grad înalt de relativitate (generat adesea de interesul teoretic al autorului de a rezolva o problemă
particulară), care generează confuzii prin:
- lipsa unității terminologice (de ex. istoria pedagogiei/ istoria educației/pedagogie istorica etc.);
- aceeași disciplină poate fi plasată în categorii diferite (nu numai fiindcă variază criteriul de
clasificare);
- nu există un “inventar exact” al științelor educației;
- includ între științele educației discipline normative.