Referat

Curentul electri în vid

Curentul electric este mișcarea ordonată(orientată) a particulelor purtătoare de sarcină electrică.
Este evident că în vid nu poate fi curent electric fiind că lipsesc particule conductoare a sarcinii
electrice. Pentru prima dată curentul în vid a fost descoperit în anul 1894 de Edison. Pentru a
obține particulele purtătoare de sarcină, a fost folosit fenomenul emisiei termoelectronice.

Inventatorul american Thomas Alva Edison (1847–1931), renumit prin construirea unui bec cu
incandescenţă, mai evoluat decît cele ale predecesorilor săi şi care putea fi folosit pe larg ca sursă
de lumină, cerceta, în 1894, cauzele înnegririi suprafeţei interioare a acestuia în urma
funcţionării îndelungate. El a introdus în becul vidat nu numai filamentul, ci şi un electrod de
forma unei plăci şi a constatat că, legînd acest electrod la polul pozitiv, iar filamentul
incandescent – la polul negativ al sursei de curent, în acest circuit se creează curent electric, chiar
dacă electrodul-placă şi filamentul nu se află în contact. Astfel, pentru prima dată a fost observat
curentul electric în vid. La acel timp nici Edison, nici alţi fizicieni nu au putut explica
fenomenul, ceea ce s-a reuşit abia după descoperirea electronului în 1897.

În metale, la temperatura camerei, electronii sînt reţinuţi în interiorul lor de forţele de atracţie
ale ionilor pozitivi. Pentru a extrage electronul din metal, a-l scoate în afara acestuia, este
necesar să se efectueze un lucru pentru a învinge aceste forţe, numit lucru de extracţie sau de
ieşire. La încălzirea metalului energia cinetică medie a electronilor se măreşte. Unii din ei capătă
energii cinetice mai mari decît lucrul de extracţie şi părăsesc metalul. Cu cît temperatura
metalului este mai înaltă, cu atît mai mulţi electroni vor ieşi în afara lui. Acest fenomen și este
numit emisie termoelectronică sau efect Edison şi asigură purtători de sarcină electrică, deci şi
curent electric, în vid.

Emisia termoelectronică este similară, într-o măsură anumită, evaporării lichidului. Moleculele
cu energii cinetice mai mari decît cea medie părăsesc lichidul, numărul lor fiind mai mare la
temperaturi mai înalte. În vasul deschis ele se împrăştie tot mai departe de lichid. Electronii au
sarcină electrică negativă, la ieşirea lor din metal acesta se încarcă pozitiv. În consecinţă,
electronii care au părăsit metalul sunt reţinuţi în vecinătatea acestuia, unde formează un nor
electronic. Acest nor împiedică ieşirea altor electroni din metal. Unii electroni din nor, mişcîndu-
se haotic, se întorc în metal, alţii ies, astfel stabilindu-se un echilibru dinamic între aceste două
categorii de electroni. La temperaturi mai ridicate echilibrul are loc la o concentraţie mai mare a
electronilor în nor.

Proprietăţile electrice ale tubului Edison perfecţionat au fost cercetate de inginerul englez John
Ambrose Fleming (1849–1945), care în 1904 a patentat dioda cu vid. Aceasta prezintă un tub
vidat cu doi electrozi. Unul din ei – anodul – este un cilindru metalic, al doilea – catodul – un
filament situat de-a lungul axei comune a anodului şi a pereţilor tubului. Catodul – filamentul –
este conectat la o sursă specială de curent care îl încălzeşte pînă la temperaturi de ordinul a
1000°C, astfel că în jurul lui se formează norul electronic. Admitem că anodul este conectat la
polul pozitiv al unei surse de curent, iar catodul – la cel negativ. În acest caz, potenţialul
anodului este mai mare decît al catodului (φA > φC), tensiunea este numită directă. Electronii din
nor sînt atraşi de anod şi respinşi de catod – prin dioda cu vid circulă curent electric. Dacă însă
conectăm invers (φA < φC): catodul la polul pozitiv al sursei, iar anodul – la cel negativ, anodul
respinge electronii, catodul îi atrage spre sine. În consecinţă, prin diodă nu circulă curent electric.
Astfel, prin dioda cu vid curentul circulă numai într-un sens, ca şi prin dioda
semiconductoare.

Să analizăm dependenţa intensităţii curentului prin diodă de valoarea tensiunii dintre electrozi.
La tensiune nulă prin diodă circulă curent de intensitate mică – electronii din nor cu cele mai
mari viteze reuşesc să ajungă la anod. Curentul se anulează la creşterea tensiunii inverse
negative, la care potenţialul catodului este puţin mai mare decît al anodului.

La creşterea tensiunii directe pozitive, începînd de la zero, tot mai mulţi electroni ajung la
anod, concentraţia electronilor în nor se micşorează, ceea ce înlesneşte emisia termoelectronică.
În consecinţă, la mărirea tensiunii intensitatea curentului creşte mai rapid decît direct
proporţional, şi legea lui Ohm nu se respectă. La creşterea de mai departe a tensiunii dintre
electrozi, intensitatea încetează a creşte, luînd o valoare constantă IS – intensitatea curentului de
saturaţie. Valoarea IS este în funcţie de temperatura catodului, ia valori mai mari la temperaturi
mai înalte.

Încălzirea catodului în dioda cercetată se datorează curentului electric care circulă prin el. A
fost inventată o diodă al cărei catod are o construcţie specifică: filamentul se introduce în
interiorul unui tub izolator subţire, pe suprafaţa căruia se depune un strat de oxizi ai unor metale
ca bariul, calciul, stronţiul. Aceşti oxizi sînt caracterizaţi de un lucru de extracţie mai mic, dioda
funcţionează la temperaturi ceva mai joase ale filamentului. Catodul se distruge înainte ca
intensitatea să atingă valoarea de saturaţie IS.

Ulterior a fost construit tubul cu vid cu trei electrozi – trioda. Al treilea electrod – grila, o
spirală sau plasă metalică fină, este stuată între catod şi anod, în vecinătatea catodului. La
potenţialul grilei φG mai mare decît al catodului φC , electronii aflaţi în norul din vecinătatea
catodului se accelerează, ceea ce condiţionează creşterea considerabilă a intensităţii curentului
electric prin tub. În caz contrar, la φG<φC , electronii sînt frînaţi în spaţiul catod–grilă, intensitatea
curentului prin tub micşorîndu-se. Astfel, variaţia potenţialului grilei permite să se realizeze
variaţii considerabile ale curentului prin triodă, să se amplifice semnalele electrice.

Dioda şi trioda cu vid, pe de o parte, şi dioda semiconductoare şi tranzistorul, pe de altă parte,

au proprietăţi electrice similare. Tuburile cu vid au fost inventate la începutul sec. al XX-lea şi s-
au aflat la baza dezvoltării radioelectronicii. Inventarea tranzistorului la mijlocul sec. al XX-lea a
făcut ca tuburile cu vid să fie treptat înlocuite cu elementele semiconductoare respective. Aceasta
a contribuit la reducerea considerabilă a dimensiunilor multor dispozitive utilizate în electronică.
Elementele semiconductoare nu necesită energie pentru încălzirea catodului și consumă mai
puţină energie decît tuburile cu vid. Ultimele însă nu au fost excluse definitiv din uz. Ele se
întîlnesc în instalaţiile prin care circulă curenţi de intensitate mare ce distrug elementele
semiconductoare, de exemplu, în emiţătoarele centrelor de radioteleviziune, de dirijare a navelor
cosmice ş.a.

Un rol important în radioelectronică îl joacă tuburile vidate cu fascicule de electroni. Acestea

permit transformarea semnalelor electrice în semnale vizuale la televizoare (în acest caz tubul
este numit cinescop), în monitoarele calculatoarelor, în oscilografe (tubul respectiv este numit
osciloscop) ş.a.
 Tubul cu fascicul de electroni destinat obţinerii imaginilor în alb-negru are un singur tun
electronic, iar substanţa fluorescentă de pe ecran emite lumină care se apropie după calităţile sale
de lumina albă. Tuburile destinate obţinerii imaginilor în culori au trei tunuri electronice,
respectiv trei fascicule pentru cele trei culori complementare: verde, roşu şi albastru. Structura
ecranului este mult mai complicată şi conţine substanţe care generează culorile enumerate.

Tubul destinat transformării imaginilor vizuale în semnale electrice este numit tub videocaptor
sau iconoscop. Acesta este, de asemenea, un tub vidat, dar cu o construcţie diferită de cea a
tubului cercetat mai sus. Succesele electronicii cu tuburi vidate sînt evidente: este suficient să
menţionăm doar transmiterea pe Pămînt a imaginilor color ale peisajelor planetelor Marte,
Neptun ş.a.

Au colaborat:
Caracaci D.
Lupu M.
Osadcii N.