Observatoarele astronomice din lume

Observatorul astronomic este un centru științific profesionist sau de amatori, pentru

observații astronomice. Laboratoarele moderne sunt dotate cu instrumente mecanice
(cvadrant, astrolab ...etc), apoi optice (lunetă, telescop), electrice și, în sfârșit, electronice.

Observatoare terestre
1. Observatorul Palomar
Observatorul Palomar este un centru de cercetare astronomic localizat pe Muntele Palomar în
San Diego, California.
Observatorul deține 3 telescoape pentru cercetare:
• Telescopul Hale - 5,1 m
• Telescopul Oschin Samuel – 1,2 m
• Telescopul de 60-inch – 1,5 m
Misiunea lor:
• Continuarea tradiției de a face investigații în domeniul astronomiei și astrofizicii;
• Furnizarea de facilități pentru instruirea următoarelor generații de astronomi;
• Sprijinirea dezvoltării instrumentelor astronomice de ultimă oră;
• Împărtășirea misiunii Observatorului cu studenții și cu publicul larg, susținând astfel
interesul și entuziasmul pentru știință și tehnologie.

2. Karl G. Jansky Very Large Array (VLA)

Este un observator astronomic radio situat pe câmpiile San Augustin, între orașele Magdalena și
Datil, 80 km la vest de Socorro, New Mexico.
Acesta este unul din cele mai puternice telescoape radio din lume, fiind complet
opțional din 1980. Are 27 de antene, cu diametrul fiecărei concavități parabolice de 25 m și
cântărind 230 de tone. Cuprinde 27 de telescoape radio într-o matrice în formă de Y, este dotat
cu instrumente de măsură, și are puterea de calcul necesara să funcționeze ca interferometru.
Astronomii care au folosit VLA au făcut observații cheie in domeniul Găurilor Negre și a
discurilor protoplanetare în apropiere de stelele tinere, descoperind filamente magnetice și
mișcări complexe de gaze în centrul galaxiei Calea Lactee, cercetarea parametrilor Universului,
și furnizarea de cunoștințe noi despre mecanismele fizice care produc emisiile radio.

3. Observatorul Arecibo

Observatorul Arecibo este un radiotelescop situat în apropiere de orașul Arecibo, pe coasta de

nord a insulei Puerto Rico.
Observatorul este operat de către SRI International în temeiul unui acord de cooperare cu
Fundația Națională de Științe din SUA. Observatorul mai este numit și Centrul Național de
Astronomie și Ionosferă, deși ultima denumire se referă atât la observator cât și la personalul
care-l operează, ambele denumiri fiind utilizate oficial.
El colectează date radioastronomice, de aeronomie terestră și date radar planetare
pentru oamenii de știință din lumea întregă.
Radiotelescopul este folosit îndeosebi pentru observarea obiectelor stelare.

4. Observatoarele din Mauna Kea (MKO)

Observatoarele Mauna Kea (MKO) reprezintă o serie de facilități independente de cercetare

astronomică și observatoare telescopice mari care se află la vârful Mauna Kea pe Hawaii,
Statele Unite ale Americii. Facilitățile sunt situate într-o zonă specială pe 525 de hectare
cunoscută sub denumirea de "Parcul de astronomie", care se află în rezervația științifică Mauna
Kea.
Telescoapele Keck I and II
Telescoapele de 10 metri este situat aproape de vârful Mauna Kea din Hawaii. Fiecare oglindă
principală este formată din 36 de segmente hexagonale care lucrează împreună. Keck a devenit
operațional în 1993, urmat câțiva ani mai târziu de Keck II în 1996.
Observatorul a ajutat astronomii să examineze evenimente cum ar fi impactul unei comete
asupra lui Jupiter din 19 iulie 2009.
Se consideră că viciul este rezultatul unui impact similar cu cel al lui Comet Shoemaker-Levy 9.

5. Observatorul submilimetric Caltech

Observatorul submilimetric Caltech (CSO) este una dintre cele mai importante facilități pentru
cercetarea astronomică și dezvoltarea instrumentelor la lungimi de undă submilimetrice.
Telescopul cu diametrul de 10,4 m se află într-o cupolă compactă, la o altitudine de 4070 m, în
apropierea vârfului Mauna Kea, Hawaii.
Ce reprezintă astrofizica milimetrică?
Regiunea "submilimetrică" a spectrului electromagnetic se află la granița dintre regiunile de
radio infraroșii și regiunile radio cu lungime de undă scurtă. Ca atare, ea împrumută tehnologii
de la ambele regiuni.
     Lungimea de undă: 300 microni până la 1 milimetru
     Frecvența: 300 Gigahertz la 1 Terahertz

6. Observatorul Paranal
Observatorul Paranal este un observator astronomic operat de Observatorul European Sudic
(ESO). Este situat în deșertul Atacama din nordul Chile, la 2,635 m altitudine.
Este cel mai mare observator optic-infraroșu din emisfera sudică, iar la nivel mondial,
este al doilea după Observatorul Mauna Kea din Hawaii.
Observatorul are șapte telescoape importante care operează în lumină vizibilă și în infraroșu:
cele patru telescoape de 8,2 metri ale telescopului foarte mare (VLT), telescopul de 2,6 metri
(VST) și telescopul de 4,1 metri cu vizibilitate în infraroșu pentru astronomie. În plus, există
patru telescoape auxiliare de 1.8 metri care formează o matrice utilizată pentru observațiile
interferometrice.
Telescopul foarte mare (VLT)
Operațional încă din 1999, acesta constă în 4 telescoape optice în formă de L, fiecare cu
o oglindă de 8,2 m lățime și 170 mm grosime. Cunoscute ca Unitate de Telescop de la 1 la 4,
sunt denumite respectiv Antu (Soare), Kueyen (Lună), Melipal (Crucea Sudului) și Yepun (Sirius)
în limba indigenă Mapuche.
Cântărind aproximativ 400 de tone, telescoapele străbat tot cerul, instrumentele lor
observând lungimi de undă de la cele apropiate-ultraviolet până la cele medii-infraroșii și
folosind multe tehnici, inclusiv spectroscopie și imagistică de înaltă rezoluție.
Descoperirile științifice ale telescopului includ imagistica pentru prima dată a unei
planete extrasolare, urmărirea unor stele individuale care se deplasează în jurul găurii negre
supermasive din centrul Căii Lactee și observarea unei lumini ulterioare a celei mai îndepărtate
explozii de raze gama.
Alte descoperiri includ detectarea moleculelor de monoxid de carbon într-o galaxie
situată la aproape 11 miliarde de ani-lumină, o operă care a rămas evazivă de 25 de ani. Acest
lucru a permis astronomilor să obțină măsurarea cea mai precisă a temperaturii cosmice într-o
astfel de lume îndepărtată.
Utilizând VLT, astronomii au măsurat și vârsta celei mai vechi stele cunoscute în galaxia
noastră. Ei au analizat, de asemenea, atmosfera din jurul unui exoplanetă pentru prima dată.
Planeta, cunoscută sub numele de GJ 1214b, a fost studiată pe măsură ce trecea în fața stelei
părinte și o parte din lumina stelei trecea prin atmosfera planetei. În toate primele 10
descoperiri efectuate la observatoarele ESO, șapte au folosit VLT-ul.

7. Observatorul Lowell
Observatorul Lowell, situat in Arizona, este unul dintre cele mai bătrâne din SUA, fiind construit
in 1965. Odinioară unul dintre cele mai puternice observatoare din lume, astăzi a fost
direcționat către mediul educației publice.
Cele mai importante telescoape sunt:
• Telescopul Discovery – 4,28 m
• Telescopul Perkins – 1,8 m
• Telescopul John S. Hall – 1,1 m
• Telescopul Schmidt (LONEOS) – 64 cm
• Telescopul Refractor Clark de 24 inch– 61 cm
• Telescoapele de 79 cm, 53 cm și 46 cm (primele 2 reflectoare)
Cateva descoperiri:
• Planeta pitică Pluto de Clyde Tombaugh în 1930
• Co-descoperirea inelelor lui Uranus în 1977
• Variația periodică a activității Comet Halley în timpul apariției din 1985/1986
• Cele trei mari stele cunoscute
• Atmosfera lui Pluto
• Orbite precise pentru două dintre lunile lui Pluto: Nix și Hydra
• Oxigen pe satelitul lui Jupiter, Ganymede
• Gheață cu dioxid de carbon pe trei sateliți uranieni
• Primul troian al lui Neptun
 8. Observatorul Roque de los Muchachos
Observatorul Roque de los Muchachos (ORM) este un observator astronomic situat în
Garafía, pe insula La Palma din Insulele Canare. Centrul de observare este operat de Institutul
de Astrofizică din Canarias. Statisticile de vizionare de la ORM fac al doilea cel mai bun loc
pentru astronomia optică și cea în infraroșu din emisfera nordică, după Observatorul Mauna
Kea, Hawaii.
Setul său de telescoape include:
• Gran Telescopio Canarias de 10,4 m, cel mai mare telescop optic din lume din iulie 2009
• Telescopul William Herschel (al doilea mare în Europa)
• Telescopul solar de 1 m - care oferă rezoluția cea mai mare a imaginii solare a oricărui
telescop

9. Observatorul Internațional Mount Graham (MGIO)

Observatorul Internațional Mount Graham (MGIO) aparține de Observatorul Steward, brațul de
cercetare al Departamentului de Astronomie de la Universitatea din Arizona, în Statele
Unite. Este situat în Munții Pinaleño din sud-estul Arizonei, lângă Muntele Graham.
În prezent, MGIO operează și întreține facilități pentru trei organizații științifice. Primele două
telescoape, Vatican Advanced Technology Telescope și Heinrich Hertz Submillimeter Telescope
au început să funcționeze în 1993. Telescopul binocular mare, unul dintre cele mai mari și mai
puternice telescoape optice din lume, a început să funcționeze folosind oglinzi în mod
independent în 2004, cu operațiuni comune între două oglinzi începând din 2008.
Telescopul Binocular Mare este un telescop optic situat la o altd. de peste 3.200 m,
în Munţii Pinaleño din Arizona de sud-est. LBT este in prezent unul dintre cele mai avansate
telescoape optice din lume; folosind două oglinzi largi de 8,4 m, cu o separare de 14,4 m de
centru-centru, are aceeaşi capacitate de captare a luminii ca un telescop circular unic larg de
11,8 m şi detaliile unuia de 22,8 m.
 Prima lumină telescopul a „văzut” la 12 octombrie 2005, observând
obiectul NGC 891 în constelaţia Andromeda, la o distanţă de Terra de aproximativ 24 de
milioane de ani-lumină.
“Observatoarele” din spațiu
1. Observatorul Chandra cu raze X
Alături de telescopul spațial mai sensibil XMN-Newton de la ESA care se concentrează pe
spectroscopie cu raze X, observatorul Chandra produce de asemenea imagini spectaculoase ale
Universului “privind” în nori ide gaz încălziți la milioane de grade.

2. Observatorul solar și heliosferic (SOHO)

OSOH este un proiect de colaborare între NASA și ESA pentru a înțelege structura și
dinamica Stelei noastre, de asemeni și interacțiunea Pământ-Soare.
Lansat: Pe o rachetă Atlas II de la Capul Canaveral, Florida, în decembrie 1995
Orbită: Orbitează lent în jurul punctului L1 (Langrange) în direcția Soarelui, la o distanță
medie de 1,5 milioane km față de Pământ (de 4 ori distanța față de Lună) și primește
neîntrerupt lumină de la Soare.
 3. Observatorul spațial cu infraroșu Planck
Misiune:

 Să supravegheze simultan cerul în peste 9 benzi de lungimi de undă cu o rezoluție mai

mare de un grad

 Analizând emisiile din Calea Lactee și de la alte surse locale, să cartografieze

microundele de fond în detalii fără precedent și cu o rezoluție a temperaturii de o
milionime!
Lansat: Pe Ariane 5 din Kourou, Guiana Franceză, în mai 2009
Orbită: Poziționat la aprox. 400 000 km față de punctul L2 Langrange al sistemului Pământ-
Soare, diametral opus față de Soare pentru a asigura protecția față de lumina solară și de
câmpul magnetic al planetei noastre.

4. Observatorul spațial Herschel

 Misiune: Penetrarea norilor giganți reci de gaz și praf și detectarea radiației infraroșii.
Acționând astfel, scopul său este să
• Determine viteza de formare a stelelor din Univers
• Găsească “veriga” lipsă în formarea galaxiei
• Studieze mediul ambiant al norului de gaz în care se formează planetele și discurile de
reziduri din jurul stelelor în care au evoluat sistemele planetare
• Studieze chimia gazului și prafului pentru a înțelege mai bine procesul de reciclarea
materiei stelare și interstelare
• Studieze temperatura și constituenții radiației infraroșii remanente
Lansat: Pe Ariane 5 din Kourou, Guiana Franceză, în mai 2009
Orbită: Staționat la o distanță medie de 800 000 km față de puncul L2 al sistemului Pământ-
Soare
Telescop: Oglindă cu diametrul de 3,5 m, acoperind o gamă spectrală de lungimi de undă
infraroșii de la cele îndepărtate până la cele de sub un milimetru.

5. Spitzer
Un mozaic realizat de telescopul spațial Spitzer al NASA din regiunile Cepheus C și Cepheus B.
Această imagine a fost compilată folosind date de la telescopul spațial Spitzer al NASA, folosind
camera cu infraroșu (IRAC) și fotometrul cu bandă multibandă (MIPS). Culorile corespund
lungimilor de undă IRAC de 3,6 microni (albastru), 4,5 microni (cian) și 8 microni (verde) și 24
microni (roșu) de la instrumentul MIPS. Delta verde-și-portocalie care umple cea mai mare parte
a acestei imagini este o nebuloasă sau un nor de gaz și praf. Regiunea strălucitoare de la vârful
nebuloasei este praful care a fost încălzit de radiația stelelor, care creează strălucirea roșie din
jur. Culoarea albă este combinația a patru culori (albastru, verde, portocaliu și roșu), fiecare
reprezentând o lungime de undă diferită a luminii în infraroșu, care este invizibilă pentru ochii
omului.
Cunoscută sub numele de Cepheus C, zona este o concentrație deosebit de densă de gaz și praf
în care se formează stele sugarilor. Această regiune se numește Cepheus C, deoarece se află în
constelația Cepheus, care poate fi găsită lângă constelația Cassiopeia. Cepheus-C are
aproximativ 6 ani-lumină și se află la aproximativ 40 de ani-lumină de pata luminoasă din vârful
nebuloasei. Forma de clepsidră mică, roșie, chiar sub Cepheus C este V374 Ceph. Astronomii
care studiază această stea masivă au speculat că ar putea fi înconjurat de un disc aproape de
margine de material întunecat și prăfuit. Conurile întunecate care se extind la dreapta și la
stânga stelei sunt o umbră a acelui disc. Nebuloasa mai mică din partea dreaptă a imaginii
include o stea albastră încoronată de un arc mic de lumină roșie. Această „stea fugă” ară prin
gaz și praf printr-un clip rapid, creând o undă de șoc sau „șoc de arc” în fața sa. Unele
caracteristici identificate în imaginea adnotată sunt mai vizibile doar în datele IRAC.
În septembrie-octombrie 2016, Spitzer a fost folosit pentru a descoperi cinci dintr-un
total de șapte planete cunoscute în jurul stelei TRAPPIST-1, toate având dimensiunea
aproximativă a Pământului. Trei dintre planetele descoperite sunt situate în zona locuibilă, ceea
ce înseamnă că sunt capabile să susțină apa lichidă având în vedere parametrii suficienți.
Folosind metoda de tranzit, Spitzer a ajutat la măsurarea dimensiunilor celor șapte planete și la
estimarea masei și densității celor șase interioare.

6. Hubble
Telescopul spațial Hubble (prescurtat HST, de la numele lui în engleză Hubble Space Telescope)
este un telescop plasat pe orbită în jurul Pământului, numit așa după astronomul american Edwin
Hubble. Este poziționat în afara atmosferei terestre, ceea ce îi conferă avantaje semnificative față de
telescoapele de pe Pământ, imaginile nefiind perturbate de către turbulențele atmosferice, iar
telescopul putând capta informații și în spectrul ultraviolet, ale cărui lungimi de undă sunt în mod
normal puternic atenuate de către stratul de ozon al Pământului. De la lansarea lui în 1990 a devenit
unul dintre cele mai importante instrumente din istoria astronomiei. Cu el astronomii au făcut
numeroase observații, care au dus la importante descoperiri în astrofizică.

Când a fost lansat, telescopul spațial Hubble (TSH) era echipat cu 5 instrumente științifice: 
 Camera foto cu câmp larg și planetar, 
 Spectrograful de înaltă rezoluție Goddard, 
 Fotometru de mare viteză, 
 Camera foto pentru obiecte neclare și 
 Spectrograful pentru obiecte neclare.
Camera foto cu câmp larg și planetar a fost un aparat de fotografiat cu înaltă rezoluție ce avea
scopul de a lua imagini din spațiu.
Spectrograful de înaltă rezoluție Goddard a fost un spectrograf menit să opereze în domeniul
ultraviolet. De asemenea, tot pentru observații în ultraviolet au fost optimizate și Camera foto pentru
obiecte neclare și Spectrograful pentru obiecte neclare, ambele fiind capabile să obțină cea mai
înaltă rezoluție dintre toate instrumentele de pe Hubble.
Camera foto pentru obiecte neclare a fost construită de Agenția Spațială Europeană. Ultimul
instrument era Fotometrul de mare viteză. Afost optimizat pentru lumina vizibilă și în ultraviolet a
stelelor variabile și altor obiecte astronomice care variază în strălucire. Putea efectua până la
100 000 de măsurători pe secundă cu un fotometru (astronomic) cu o acuratețe de aproximativ 2%
sau mai bună.[15]

Analiza imaginilor greșite a arătat cauza problemei: oglinzii primare i s-a dat la sol o formă greșită.
Deși a fost probabil cea mai precisă oglindă făcută vreodată, oglinda a fost prea turtită pe margini.
Greșeala a fost de numai 2,3 micrometri, dar urmările au fost catastrofale: o aberație de sfericitate
mare, adică un defect prin care lumina reflectată de marginea oglinzii focaliza în alt punct decât cel
în care focaliza lumina reflectată de centrul oglinzii.

Sistemul proiectat pentru a corecta aberația de sfericitate pentru lumină focalizată la FOC, FOS și
GHRS s-a numit "Corrective Optics Space Telescope Axial Replacement" (COSTAR - înlocuitor
axial pentru corecție optică pentru telescopul spațial) și a constat în esență din două oglinzi
intercalate în drumul optic, din care una putea fi construită astfel încât să corecteze aberația. Pentru
a monta sistemul COSTAR pe telescop trebuia să se renunțe la unul din celelalte instrumente, iar
astronomii au decis să sacrifice Fotometrul de mare viteză.

În primii trei ani ai misiunii Hubble, înainte de montarea corectoarelor optice, telescopul efectuase un
număr mare de observații. Observațiile spectroscopice în particular nu fuseseră afectate grav de
aberație, dar multe proiecte bazate pe imagini fuseseră anulate sau amânate, dată fiind slaba
performanță a telescopului la observațiile asupra obiectelor slab luminoase. În ciuda problemelor
întâmpinate, în primii trei ani s-au realizat numeroase progrese științifice, astronomii lucrând la
optimizarea rezultatelor obținute folosind tehnici sofisticate de prelucrarea imaginilor

Spectrograful de imagine al telescopului spațial (STIS) și cu Spectrometrul multiobiect și camera de

cvasiinfraroșu (NICMOS)

FOC fiind înlocuit cu Camera pentru observații panoramice (în engleză Advanced Camera for

Surveys, ACS)

Imaginea este compusă din 342 de expuneri separate efectuate cu Camera planetară și de câmp
larg 2 de-a lungul a zece zile consecutive între 18 și 28 decembrie 1995.

Hubble Ultra-Deep Field („Câmpul Ultra-Profund Hubble”, abreviat HUDF) este o imagine ce

surprinde o regiune foarte mică din spațiu, în constelația Cuptorul. Pentru realizarea sa, au fost
acumulate date care au fost adunate în mai multe observații succesive în perioada 3
septembrie 2003 și 16 ianuarie 2004 de către Telescopul Spațial Hubble. [1]
Considerând distanța la care se află galaxiile respective, este posibil ca acestea să fie imortalizate
chiar după Big Bang (acum 13 miliarde de ani).

Telescopul spațial James Webb (abreviat JWST) este un observator orbital cu infraroșu care are
ca obiectiv înlocuirea telescopului spațial Hubble. Scopul acestui telescop este de a vedea cele mai
îndepărtate obiecte din univers, chiar obiecte mai depărtate de 8 miliarde de ani lumină, aceasta
fiind limita telescopului Hubble. Proiectul James Webb este un proiect NASA, cu colaborare
internațională, la care participă nu mai puțin de 15 națiuni, și instituții precum: NASA, Agenția
spațială europeană și Agenția spațială canadiană.

Principalele misiuni ale telescopului James Webb sunt de a studia cele mai îndepărtate stele și
galaxii din Univers, adică formele primare ale galaxiilor, cele care alcătuiau Universul după Big
Bang, de a înțelege modul de formare a galaxiilor, de a înțelege cum se formează stelele și
sistemele planetare dar și de a studia sistemele planetare și originea vieții. Datorită combinației
dintre radiațiile solare, praf și temperaturile scăzute a obiectivelor, telescopul James Webb trebuie
să opereze cu raze infraroșii, care au o lungime de undă de la 0,6 până la 28 micrometri.
Deși Telescopul James Webb are doar jumătate din masa telescopului Hubble, oglinda sa principală
(oglindă placată cu aur și cu un diametru de aproximativ 6.5m) are o arie de captare de aproape 6
ori mai mare decât a telescopului Hubble. Cu acest diametru, oglinda principală este mult mai mare
decât oglinda oricărui alt telescop actual și este alcătuită din 18 segmente de hexagon care se vor
desface când telescopul va fi lansat.