1.

Economia mondială: definire, apariție și evoluție-

Ec. mond. reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activități, când în virtutea diviziunii muncii la nivel mondial este implicată
în mod obiectiv majoritatea agenților economici de pe glob. Sec. al XV – lea punct de pornire în activitatea economică la alt nivel
(mari descoperiri geografice, importante cuceriri coloniale) – apare în sec. XVI piața mondială. Evoluției, ec. mond. –la nivel
microeconomic, cu caracter închis, urmărindu-se în special autoconsumul.

2.Diviziunea mondială a muncii - reprezintă expresia sintetică a tendințelor de specializare internațională în vederea participării la
circuitul economic mondial.

3.Specializarea internațională – are ca scop adaptarea potentialurilor nationale dintr-un domeniu la caracteristicile si cristeriile de pe
piata mondiala. Economiile naţionale pot fi:industriale, cu orientare industrială (cele în curs de industrializare) orientare primară.

4.Circuitul economic mondial - totalitatea fluxurilor ce au loc la nivel mondial între economiile naționale

5.Gruparea țărilor după potențialul economic - tari mari (peste 50 mil loc), tari mijlocii 915-50 mil) tari mici (pama la 15 mil)

6.Gruparea țărilor după nivelul de dezvoltare – dezvoltate si in dezvoltare

7.SUA, Japonia – SUA - nu a cunoscut feudalismul, trecând direct la capitalism - a fost creată o piaţă internă uriaşă, care a stimulat
puternic creşterea economică. Standardizarea şi producţia de serie mare au apărut de timpuriu. Louisiana - de la Napoleon (1804),
Oregon - de la Anglia (1846), California - de la Mexic (1848), Alaska - de la Rusia ţaristă (1867). Stat federal compus din 50 de state
13 din aceste state federale şi-au câştigat independenţa de sub ocupaţia colonială, în majoritate engleză, în 1776-1865 absolvirea
sclaviei- SUA posedă unele dintre cele mai mari resurse naturale din lume- Cele mai puternice STN ale lumii- Globalizarea limbii
engleze.
JAPONIA - a înregistrat cea mai rapidă tranziție de pe glob de la o putere medievală la una modernă. , dezvoltarea spectaculoasă a
Japoniei este cunoscută la nivel mondial ca  «miracolul japonez». Împăratul Japoniei a rămas simbolul unităţii naţionale, el conducând
statul împreună cu primul-ministru desemnat de Dietă. După numărul de locuitori, Japonia ocupă locul 11 în lume. Japonia este a treia
putere economică a lumii, după SUA și China. Agricultura asigură ¾ din necesităţile populaţiei în produse alimentare.

8.China – un regim social-politic comunist, ce îşi orientează în ultimii ani politica economică după sloganul „Un Stat - două sisteme”,
însemnând deschidere către forţele pieţei libere. Reformele au început în China cel mai devreme din cele trei state analizate, la
sfârşitul anilor '70, ceea ce explică performanţele economice mult mai bune ale acesteia faţă de celelalte două, unde reformele au
început abia la începutul anilor '90. ocupând prima poziție mondială în clasamentul PIB. din anul 2000, ţara a contribuit cu aproape o
treime la creşterea economică mondială. investiţiile în mijloacele fixe, atât din sectorul industrial cât şi în cel al proprietăţilor
imobiliare.
India - 1 miliard de locuitori. În întreaga perioadă 1951-1990, în condiţiile aşa numitului „socialism indian . După 1990, s-a trecut la
o reformă menită să încurajeze sectorul privat şi investiţiile străine, trecând de la agricultură spre servicii. Schimbare produsă în 2013-
2014. Măsurile de politică economică urmăresc să redea pieţei rolul de regulator al economiei. Obstacolele importante în calea
progresului sunt conservatorismul, extremismele etnice şi religioase. India este a șaptea economie a lumii. Alte riscuri privind
menţinerea performanţei de creştere economică a Indiei se referă la deficite fiscale mari şi niveluri ridicate ale datoriei publice
Rusia- puternică disfuncţionalitate între economia nominală şi cea reală. Caracteristică pentru procesul de tranziţie la economia de
piaţă a Rusiei este îngemănarea marelui capital financiar cu aparatul de stat. Şansele Rusiei de a reveni pe prim plan depind de modul
în care vor fi puse în valoare enormele resurse naturale de care dispune. Anii 2014-2016 au însemnat însă o revenire la creșterea
economică cu valori negative, de -2.8 % în anul 2016, pe fondul scăderii prețurilor la resursele energetice

9. Societăţile transnaţionale: definire - reprezintă extinderea marii întreprinderi în afara graniţelor propriei ţări. Ea alcătuieşte un vast
ansamblu la scară mondoeconomică, format dintr-o societate principală - societatea-mamă - şi un număr de filiale (subsidiare)
implantate în diferite ţări.Caracteristici - Acestea se manifestă concomitent în trei spaţii economice. Scopul este maximizarea
profitului global, STN manipulând preţurile pentru a mări beneficiul filialei din ţara unde rata impozitului este scăzută şi invers.
Factori - Concentrarea la înalt nivel a producţiei şi a capitaluluib) societăţile aparţin ramurilor celor mai concentrate.c) Creşterea taliei
întreprinderilor transnaţionaled) Investiţiile directe de capital în economia altor ţări reprezintă calea de formare a societăţilor
transnaţionale.e) Investiţiile de portofoliu. modalităţi de creştere- Integrarea internaţională pe orizontală* - creşterea numărului de
filiale peste graniţă, în aceeaşi ramură ca şi societatea-mamă. b) Integrarea internaţională pe verticală -creşterea taliei firmei prin
achiziţionarea sau construirea de întreprinderi în alte ţăric) Creşterea prin conglomerare internaţionalăeste caracteristică mai ales
societăţilor americane. Ea înseamnă „uniunea” unor firme din diferite ţări, ale căror activităţi sunt, de cele mai multe ori, fără nici o
legătură pe linie tehnologică
Management - Managementul centralizat este cel mai utilizat. Relaţiile dintre societatea-mamă şi filialele sale sunt, de multe ori,
relaţii de inegalitate. Managementul descentralizat, pe care îl aplică alte societăţi transnaţionale, presupune să se acorde o largă
independenţă filialelor.
strategii de implantare- Cazul cel mai puţin frecvent este acela în care societatea-mamă creează o filială pe loc gol. pătrunderea
iniţială într-o anumită societate străină cu singurul scop de a studia şi cunoaşte piaţa locală, cumpărarea unor societăţi deja în
funcţiune.
implicaţiile expansiunii : Concurenţa dintre “noii veniţi” (filialele firmelor străine) şi marile firme autohtone este puternică: primele
încearcă să câştige o poziţie, iar ultimele s-o apere pe cea veche. Concurenţa se desfăşoară nu numai la nivelul produsului finit ci, din
ce în ce mai mult, chiar la nivelul factorilor de producţie. relaţiile cu statele naţionale şi gazdă : Relaţiile societăţii transnaţionale cu
ţara sa de origine apar, prin forţa lucrurilor, ca relaţii între parteneri, Prin natura sa, societatea transnaţională nu poate să manifeste o
preferinţă pentru o anumită filială sau ţară.

10. Organizațiile internaționale: definiție și clasificare : Definiția OIG – o asociere de state, constituită pe baza unui tratat, având un
organ constitutiv şi organe comune, precum şi personalitate juridică, distinctă de cea a statelor membre care o compun.
CLASIFICAREA OIG.După gradul de deschidere faţă de statele lumii:organizaţii cu vocaţie universală, organizaţii cu vocaţie
restrânsă. După sfera de acţiune:organizaţii omnifuncţionale,organizaţii specializate.După reprezentare:organizaţii
guvernamentale,organizaţii neguvernamentaleDupă natura raporturilor dintre organizaţie şi statele membre:organizaţii de
coordonare/coperare,organizaţii integraţionalisteDupă nivelul de dezvoltare economică a ţărilor membre:organizaţii ale ţărilor
dezvoltate,organizaţii ale ţărilor în dezvoltare.Geografice:organizaţii regionale, ASEAN, NAFTA,subregionale, Organizatia de
cooperare a ţărilor de la Marea Neagră ,interregionale (OPEC).

11.Sistemul Națiunilor Unite - Conferinţa de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferinţa Naţiunilor Unite privind
organizaţia internaţională” şi-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu reprezentanţi a 51 de state, iar lucrările conferinţei, care au durat
două luni au fost consacrate elaborării Cartei ONU.
Sistemul Naţiunilor Unite reprezintă totalitatea structurilor organizatorice şi funcţionale instituite şi create pe baza Cartei ONU.
Sistemul Naţiunilor Unite se compune din:
Organizaţia Naţiunilor Unite
Organele şi organismele proprii cu caracter permanent
Instituţiile sau agenţiile specializate cu caracter autonom

12.Structura ONU - Organizaţia Naţiunilor Unite – este o organizaţie cu vocaţie universală, atât în ceea ce priveşte entităţile sale
(statele suverane), cât şi în ceea ce priveşte domeniile în care se implică, scopul său principal fiind menţinerea păcii şi a securităţii
interneţionale. Adunarea Generală ONU: este compusă din reprezentanţii tuturor statelor membre. CONSILIUL DE SECURITATE AL
ONU. permanenţi: 5 şi anume SUA, China, Marea Britanie, Rusia, Franţa, nepermanenţi: 10, aleşi pe o perioadă de doi ani, în fiecare
an fiind aleşi câte 5 dintre ei. CONSILIUL DE TUTELĂînfiinţat pentru admiterea şi supravegherea anumitor teritorii plasate sub tutela
ONU, prin acorduri individuale. CURTEA INTERNAŢIONALĂ DE JUSTIŢIEeste alcătuită din 15 judecători aleşi de Adunarea
Generală, de Consiliul de Securitate pe o perioadă de 9 ani. Sediul său se află la Haga. SECRETARIATUL ONUeste condus de un
secretar general ales de Adunarea Generală la propunerea Consiliului de Securitate. Din 1 ianuarie 2017 este Antonio Guterres din
Portugalia, până în 2022.

13.Organele şi organismele cu caracter permanent- Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD): reprezintă cel mai
important canal de asistenţă tehnică şi investiţii acordate pe cale multilaterală; sediul principal este la New York
UNCTAD: urmăreşte promovarea şi dezvoltarea comunităţii internaţionale, în special a ţărilor în dezvoltare; sediul principal este la
Geneva
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător: al cărui obiectiv principal este întărirea cooperării internaţionale privind
diminuarea poluării mediului; sediul principal este la Nairobi.

14.Instituţiile specializate cu caracter autonom. Fondul Monetar Internaţional

Instituţiile sau agenţiile specializate cu caracter autonom
caracterul lor de instituţii specializate rezultă din acordurile încheiate de ele cu ONU şi
caracterul lor de instituţii autonome rezultă din faptul că ele au proprii lor membrii, care nu trebuie obligatoriu să fie membrii
ONU.
Sunt 15 instituţii (FMI, Banca Mondială, OMS, UNICEF, UNESCO, etc.) şi încă două al căror statut diferă, într-o anumită măsură de
statutul celor 15, dar ele acţionează totuşi ca instituţii specializate ONU: Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică şi Organizaţia
Mondială a Comerţului (OMC).
România este membră a tuturor instituţiilor specializate ONU.
FMI
Crearea FMI a rezultat în urma negocierilor dintre americani şi englezi, Conferinţa Mondială de la Bretton Woods rămânând în istorie
şi datorită acordului care a determinat apariţia celei mai puternice instituţii financiare a planetei – FMI.
PLANUL WHITE
Planul White - propunerea americanilor - prezentată de Henry White, reunea punctele de vedere ale diferitelor servicii ale
administraţiei americane. Se punea accentul pe restabilirea liberului schimb, relansarea comerţului mondial, desfiinţarea mijloacelor
protecţioniste: reducerea taxelor şi eliminarea barierelor netarifare.
PLANUL KEYNES
Planul Keynes, apărut într-o primă formă în 1941, se baza pe elemente de raţionalitate economică şi pe apărarea intereselor naţionale.
Situaţia Regatului Unit la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial era dramatică: neconvertibilitatea lirei sterline, epuizarea
rezervelor de aur şi un grad de îndatorare excesiv faţă de americani. Planul elaborat de Keynes încerca să implementeze un mecanism
destinat să ajute Marea Britanie dar şi celelalte ţări.
Asemănări şi deosebiri între planuri
Deşi aceste două planuri au fost elaborate separat, ele coincid în privinţa obiectivelor – stabilizarea cursurilor de schimb, restabilirea
convertibilităţii libere a monedelor, încurajarea dezvoltării comerţului internaţional şi acordarea de finanţări ţărilor aflate în dificultate.
În egală măsură aceste două planuri se deosebesc major în două domenii: în privinţa modului de finanţare şi a modului de ajustare.
În privinţa finanţării englezii susţineau că suma prevăzută de planul american este insuficientă, putând să provoace o penurie de dolari
şi să blocheze expansiunea comerţului, în timp ce americanii susţineau că planul lui Keynes ar putea determina o îndatorare nelimitată
a ţărilor cu deficite ale balanţelor de plăţi, ceea ce ar putea să afecteze stabilitatea sistemului monetar internaţional.
În privinţa modului de ajustare, Keynes propunea ca efortul de ajustare să fie suportat de ţările excedentare, pe care le obliga să-şi
mărească importurile, în timp ce, exact invers, planul White propunea ca ajustarea să fie suportată de ţările deficitare, obligându-le să
aplice programe de stabilizare care reduc importurile.
NEGOCIERILE ŞI DECIZIA DE FORMARE A FMI
Pentru a pune de acord cele două planuri în septembrie şi octombrie 1943, la Washington, au avut loc nouă reuniuni bilaterale între
cele două categorii de negociatori, în final englezii, ce se aflau într-o poziţie total nefavorabilă, depinzând de americani, vor abandona
planul lui Keynes. În schimb americanii vor accepta să mărească cuantumul capitalului de la 5 la 9 mld $.
Aceasta constituie baza pe care în 1944, la New Gersy, au fost invitate zece state aliate în vederea elaborării unui raport care să
propună o cartă pentru o nouă organizaţie monetară internaţională – numită FMI. Această cartă va fi prezentată la Conferinţa
Internaţională de la Bretton Woods. La această conferinţă vor funcţiona două comisii: prima, prezidată de White, care va consacra
înfiinţarea FMI, şi a doua, prezidată de Keynes, privind înfiinţarea BIRD (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare,
numită şi Banca Mondială). Chiar cu o întârziere de câteva zile, se va ajunge la două texte care vor face istorie – statutele FMI şi
BIRD.
SCHIMBAREA STATUTULUI FMI
Dispariţia sistemului monetar de la Bretton Woods va lăsa piaţa financiară fără reguli fixe.
Aproximativ un sfert din ţări decid să-şi lase monedele să fluctueze, ţările europene ajung la un acord de cooperare sub forma unui
„şarpe monetar” şi ulterior la un sistem monetar european iar numeroase ţări în dezvoltare îşi leagă propria monedă de o valută forte
sau la un coş monetar.
În consecinţă, asistăm la o diversitate a politicilor de schimb care trebuie să fie reflectată în noi acorduri internaţionale.
Practic, se impunea un nou sistem suficient de flexibil pentru a face faţă într-o lume în care pieţele de capital deveneau din ce în ce
mai puternice.
De altefel, pe tot parcursul anilor '60, băncile centrale au trebuit să facă faţă unor pieţe financiare care aveau foarte puţine în comun cu
ceea ce prevedeau participanţii de la Conferinţa de la Bretton Woods.
Decizia băncilor europene de a face ca monedele lor să fie convertibile pentru operaţiuni curente, libera mişcare a capitalurilor cu
SUA, Germania sau Elveţia vor determina o dezvoltare rapidă a pieţelor financiare şi în prioncipal a pieţelor de schimb.
În realitate, începând cu 1953, Milton Friedman – părintele monetarismului – susţinea că sistemul schimburilor fixe devenise chiar
contraproductiv şi asta datorită dezvoltării pieţelor de schimb, situaţie care ar fi determinat apariţia unui sistem al cursurilor fluctuante.
În consecinţă, în viziunea lui Friedman, sistemul de la Bretton Woods devenise perimat pentru că nu mai putea să facă faţă atacurilor
speculative, mişcările de capital nemaifiind controlate prin intermediul schimburilor, situaţie care avea să se dinamizeze datorită
liberei convertibilităţi şi circulaţiei libere a capitalului la nivel internaţional.
Negocierile privind schimbarea statutului FMI vor începe în 1971 după discursul preşedintelui american R. Nixon, dar vor fi necesari
aproximativ cinci ani de negocieri pentru a ajunge, în 1976, la un acord acceptabil pentru toţi. Acest acord a fost ratificat la Kingstone
(Jamaica) şi a însemnat apariţia celui de-al doilea statut al FMI.
NOUL STATUT AL FMI
Noul statut va legifera flexibilitatea fluxurilor monetare, care exista încă din 1971 şi mai mult, va acorda statelor membre libertatea de
a-şi conduce politica pe care şi-au ales-o, indiferent dacă era vorba despre o fluctuaţie pură sau de o flexibilitate limitată, de o
raportare la o valută forte sau la un coş valutar, însă va cere statelor să-şi supună politica schimburilor supravegherii FMI.

15.Globalizarea economiei mondiale

GLOBALIZAREA
reprezintă exportul unui model de existenţă socială, adică dorinţa de a uniformiza mentalităţile şi de a le determina prin intermediul
mass-media să-şi însuşească aceleaşi concepte despre lume şi viaţă.
dacă înainte expansiunea se realiza în principal pe baza relaţiilor comerciale, sfârşitul secolului XX şi începutul mileniului III adaugă
noi pârghii procesului de extindere, prin liberalizarea comerţului, internaţionalizarea producţiei, mai ales prin extinderea societăţilor
transnaţionale (STN), investiţii în străinătate, etc, care contribuie la accentuarea fenomenului de ubicuitate (să fii în mai multe locuri
în acelaşi timp), la crearea unor sisteme de interdependenţă mai puternice şi mai sensibile ce conturează fenomenul globalizării.
PRIMUL VAL AL GLOBALIZĂRII
Studiul „Globalizare, creştere şi sărăcie” aprecia că au fost mai multe valuri (etape) ale globalizării:
primul (1870-1914 – the first wave) s-a concretizat în fluxuri de mărfuri, de capital, de forţă de muncă, ca urmare a dezvoltării
transporturilor şi reducerii obstacolelor din cale circulaţiei factorilor de producţie.

Toate acestea au avut următoarele efecte principale:

ponderea exporturilor (în primul rând a ţărilor dezvoltate) în exportul mondial s-a dublat
capitalul străin s-a triplat comparativ cu venitul din ţările în dezvoltare din Asia sau America Latină
60 de milioane de cetăţeni au migrat dinspre Europa spre America de Nord şi alte zone
mişcările din ţări foarte populate (ex. China, India) către ţări mai puţin populate (Thailanda, Filipine) au avut aceeaşi intensitate.
Primul război mondial, criza economică (1929-1933), apoi al doilea război mondial nu au mai suţinut tendinţele anterioare şi au dus la
politici economice incoerente, şomaj, naţionalism, protecţionism accentuat, care au avut ca rezultat încetinirea creşterii economice,
extinderea sărăciei şi adâncirea inegalităţilor pe plan mondial.
AL 2-LEA VAL AL GLOBALIZĂRII
al doilea val (1950-1980 second wave) – perioadă caracterizată prin:
liberalizarea comerţului internaţional sub auspiciile GATT;
orientarea ţărilor dezvoltate spre integrare economică;
ţările în dezvoltare s-au limitat în continuare în principal la exportul produselor de bază, fiind izolate în faţa fluxurilor de capital, ceea
ce a contribuit la adâncirea inegalităţilor;
exporturile americane au înregistrat niveluri foarte ridicate;
STN, în special cele americane, au cunoscut o extindere în această perioadă (FORD avea unităţi de asamblare în peste 20 de ţări,
imediat după fiind General Motors). Totodată General Electric înfiinţată în 1914 avea unităţi de producţie în Europa, America Latină,
Asia.
AL 3-LEA VAL AL GLOBALIZĂRII
al treilea val (1980-prezent the third wave) este caracterizat prin:
accentuarea procesului tehnologic în transporturi
dezvoltarea tehnologică a telecomunicaţiilor.
Această ultimă fază mai este numită şi „economie fără frontiere”, fiind caracterizată printr-o dezvoltare a operaţiilor financiare şi
comerciale derulate prin mijloace tehnologice moderne 24 de ore din 24.
Caracteristic acestei etape, referitor la tehnologia telecomunicaţiilor, este Internetul.
În 1997 erau mai mult de 55 de milioane de persoane conectate.
Globally the number of internet users increased from only 413 million in 2000 to over 3.4 billion in 2016.
CONCLUZIE
Sintetizând, se poate spune că, în cazul globalizării, este vorba de o adâncire a interdependenţelor pe linie verticală, prin
internaţionalizarea producţiei, prin creşterea rolului investiţiilor străine directe (ISD) şi a relaţiilor financiar valutare, liberalizarea
schimburilor, a invoţiilor în ştiinţă şi tehnologia comunicaţiilor.

FACTORII GLOBALIZĂRII
la nivel economic globalizarea este urmare directă a faptului că pieţele interne nu mai pot acoperi din resurse proprii costurile ridicate
ale cercetării-dezvoltării şi nici investiţiile în noi capacităţi datorită ciclurilor de viaţă tot mai scurte ale produselor sub aspect
tehnologic.
Firmele raţionale devin STN, apar fuziuni, iar un produs finit este tot mai mult rezultatul unor input-uri de provenienţă tot mai
diversificată, iar subansamblele (piesele) ce alcătuiesc un bun sunt furnizate din diferite colţuri ale lumii.
dezvoltare (internaţională/naţională) a afacerilor economice implică surse de finanţare tot mai mari pentru investiţiile necesare acestui
proces. Adică economia naţională nu are surse suficiente de finanţare a noilor investiţii, fapt pentru care apelează la surse externe,
adică la ţările dezvoltate, care pretind la rândul lor rentabilităţi satisfăcătoare. Apare astfel concurenţa între firme pentru a atrage
fondurile disponibile.
Comunicarea este tot mai mult o marfă, iar progresele înregistrate în telecomunicaţii şi informaţii amplifică caracterul de corectitudine
şi rapiditate al mesajului. De fapt poate că, chiar informaţia şi rapiditatea cu care se transmite pot explica ritmul accelerat cu care se
desfăşoară globalizarea şi amploarea cu care sunt cuprinse în sfera ei tot mai multe activităţi ale societăţii.
Implicaţiile globalizării asupra societăţii contemporane
Globalizarea presupune:
pieţe noi, adică pieţele de capital şi comerţ exterior sunt conectate la nivel global şi operează continuu, datorită noilor tehnologii ale
informaţiilor şi telecomunicaţiilor;
instrumente noi: internet, telefoane celulare, reţele multimedia;
activităţi noi: OMC cu autoritate recunoscută asupra guvernelor naţionale, societăţi transnaţionale multe având o putere economică
mai mare decât a multor state, ONG-urile;
reguli noi, adică acorduri multilaterale asupra comerţului, asupra dreptului (intelectuală şi industrială) care sunt mai puternice chiar
decât multe politici naţionale.
În prezent globalizarea poate fi percepută prin tendinţele de dereglementare şi liberalizare, care au loc în societate, adică deschiderea
către lume şi înlăturarea barierelor sunt rezultatul direct al faptului că statele nu mai pot singure să realizeze totul, anarhia rămânând
de domeniul trecutului.
Lărgirea sferei de acţiune a OMC, de la comerţul cu produse tangibile la cel cu servicii şi mişcări de capital, se datorează faptului că în
lumea contemporană este imposibil să faci schimb liber de mărfuri, dacă nu există schimbul liber de servicii sau mişcări libere de
capitaluri.
BENEFICIILE GLOBALIZĂRII:
noi oportunităţi pentru dezvoltare;
o mai bună alocare a resurselor;
rată mai înaltă a profitabilităţii şi a productivităţii;
o mai rapidă difuzie a inovării;
acces mai uşor la pieţele de capital.
Ţările cu beneficii mari de pe urma globalizării sunt tările industrializate, bogate, al căror venit pe locuitor este cel mai mare din lume,
iar acestea controlează 86% din PIB-ul mondial, 60% din ISD pe plan mondial, 80% din pieţele de export, 74% din reţeaua telefonică
mondială şi deţin 97% din întreaga lume.
Cu toate progresele înregistrate inegalităţile dintre ţări sporesc. Ultimele decenii au demonstrat această tendinţă de dezvoltare a avuţiei
la nivelul unor ţări, corporaţii;
averile (activele) multimiliardarilor lumii sunt mai mari decât PIB-ul unor ţări mai sărace şi ale celor 600 de milioane de locuitori ai
lor;
până în anul 2019 primele 10 corporaţii în domeniul comunicaţiilor controlau majoritatea piaţei mondiale (vezi clasament STN din
cursul anterior).
PERICOLELE GLOBALIZĂRII
inegalităţi economice şi sociale la nivel de ţări şi continente;
o creştere accentuată a marginalizării;
noi ameninţări privind securitatea individuală:
insecuritatea economică şi financiară, manifestată prin crize economice şi financiare extinse, datorate legăturilor dintre pieţe;
insecuritatea locului de muncă şi a veniturilor, datorită restructurării continue a economiei, a companiilor şi a instituţiilor de protecţie
socială (atât în ţările bogate, cât şi în cele sărace, competiţia globală a condus angajatorii la adoptarea unor politici în domeniul forţei
de muncă mult mai flexibile şi a unor angajamente privind angajarea mult mai rezervate;
insecuritatea sănătăţii datorată în special insecurităţii pe piaţa muncii, dar şi a turismului care a permis răspândirea virusului HIV,
dar şi a altor boli grave.
insecuritatea culturală datorată extinderii reţelelor globale şi a dominării unor produse de firmă pe piaţa globală. Fluxurile culturale
sunt unidirecţionate de la ţările bogate către ţările sărace; este necesară o susţinere a culturii naţionale pentru a putea supravieţui
alături de cea străină;
insecuritatea personală determinată de utilizarea noilor tehnologii în mod fraudulos pentru trafic de droguri, comerţ cu arme, spălare
de bani, crima organizată. Astăzi traficul cu carne vie reprezintă o afacere de miliarde de dolari, comerţul internaţional de droguri şi
crima organizată realizează venituri de miliarde dolari, rivalizând cu cele mai mari corporaţii din lume.
insecuritatea mediului datorită degradărilor produse de industrie şi exploatarea iraţională a resurselor naturii. Globaliştii îşi transferă
capacităţile de producţie învechite şi poluante către ţările lumii a treia, unde mâna de lucru este ieftină şi legislaţia mai permisivă.
Consecinţele pentru mediu şi oameni sunt catastrofale, resursele naturii sunt consumate fără discernemânt, iar deşeurile în exces
poluează tot;
insecuritatea politică datorată conflictelor armate în diferite zone ale globului, dar şi comerţului ilicit de arme.
Globalizarea trebuie sau ar TREBUI să se bazeze pe următoarele principii:
echitate- reducerea disparităţilor internaţionale şi între naţiuni;
etică – prevenirea violării drepturilor omului;
securitatea umană – reducerea instabilităţii societăţilor şi a vulnerabilităţii indivizilor;
durabilitate – reducerea distrugerilor mediului înconjurător.