1.

Economia mondială: definire, apariție și evoluție

Ec. mond. reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activități, când în virtutea diviziunii
muncii la nivel mondial este implicată în mod obiectiv majoritatea agenților economici de pe glob.
Ec. mond. este rezultatul unui întreg proces evolutiv, evoluând de la forme inferioare la forme
superioare, de la simplu la complex.
D.p.d.v al evoluției, ec. mond. – iniția schimb la nivel microeconomic, cu caracter închis,
urmărindu-se în special autoconsumul
Sec. al XV – lea punct de pornire în activitatea economică la alt nivel (mari descoperiri geografice,
importante cuceriri coloniale) – apare în sec. XVI piața mondială.
Piața mondială nu este o noțiune geografică ci una economică și reprezintă ansamblul tranzacțiilor
ce au loc între agenții economice de pe glob.
Criterii de grupare şi clasificare a economiilor naţionale:
Cele mai frecvent utilizate de către statistica internaţională sunt cele care ţin seama de potenţialul
economic şi de nivelul de dezvoltare.
Caracteristicile Economiei Mondiale :
 Celulele sale de baza sunt Economiile Nationale EN
 Agentiile economice ce opereaza pe teritoriul unui stat sunt nationali si straini, iar cei straini devin
rezidenti daca desfasoara acea activitate de cel putin 1an (PIB, PNB)
 Pe parcursul dezvoltarii apar contradictii al caror rol se modifica de la o perioada la alta
 Continutul Economiei C este eterogen (tarile ce o compun au nivel de la o perioada la alta)
 Interdependentele ce se afla la baza existentei economice mondiale alcatuiesc un sistem
 Economia Mondiala este unica si functioneaza ca un sistem complex pe baza unor interdependente tot
mai profunde

2. Diviziunea mondială a muncii

Diviz. mondială a muncii reprezintă expresia sintetică a tendințelor de specializare internațională în
vederea participării la circuitul economic mondial.
3. Specializarea internațională
În ec. mond. grade diferite de specializare internațională:
- Statele în dezvoltare au păstrat aceeași specializare îngustă și nerentabilă. Soluția ar fi reluarea
controlului asupra propriilor bogății naționale și crearea unor capacități de producție care să le permită
utilizarea eficientă a acestor resurse.
- În țările capitaliste specializarea intern. este rezultatul unor decizii cu caracter conștient, dar care nu
aparțin doar statului ci în special companiilor transnaționale ce vor să domine piața mondială.
Economiile naţionale pot fi:
 - industriale,
- cu orientare industrială (cele în curs de industrializare)
- orientare primară.

Mărimea absolută a PIB

 Acest indicator oferă o imagine sintetică asupra gradului de valorificare a potenţialului natural, uman,
tehnologic etc. al unei ţări.
 El este, de fapt, rezultatul interacţiunii dintre cei doi factori menţionaţi anterior, specializarea în producţie
având rolul cel mai important.

4. Circuitul economic mondial

Circuitul ec. mondial reprez totalitatea fluxurilor ce au loc la nivel mondial între economiile naționale ce
îmbracă forma fluxurilor cu mărfuri (sau tradiționale), fluxurile financiare, de servicii (asigurările), și
fluxurile de informații și tehnologie de vărf ale industriei și în ramuri cu productivitate mare ale
agriculturii.

5. Gruparea țărilor după potențialul economic

Numărul (mărimea) populaţiei.
- ţările mari (cu peste 50 de milioane de locuitori),
- mijlocii (15-50 de milioane de locuitori),
- mici (până la 15 milioane de locuitori).

6. Gruparea țărilor după nivelul de dezvoltare

- dezvoltate
- în dezvoltare.

7. SUA, Japonia
SUA
 SUA se află în fruntea grupului marilor ţări industriale
 Speranța de viață medie este de 82 ani.
 Ca structură, 74 % din populație sunt albi, 12,6% negrii, 5,2 asiatici etc.
CONDIŢII ISTORICE FAVORABILE:
 - nu a cunoscut feudalismul, trecând direct la capitalism.
 - într-un timp relativ scurt a fost creată o piaţă internă uriaşă, care a stimulat puternic creşterea economică.
 - Standardizarea şi producţia de serie mare au apărut de timpuriu, fiind impuse de talia pieţei americane.
 - dorindu-şi o dimensiune cât mai mare ţării lor, americanii n-au ezitat să recurgă la metodele specifice
pieţei libere, cumpărând cu plata "cash" câteva dintre statele care compun confederaţia: Louisiana - de la
Napoleon (1804), Oregon - de la Anglia (1846), California - de la Mexic (1848), Alaska - de la Rusia
ţaristă (1867).

DATE ISORICE
 SUA este stat federal compus din 50 de state federale din care 48 continentale învecinate iar 2, Alaska şi
Hawai, sunt exclave.
 13 din aceste state federale şi-au câştigat independenţa de sub ocupaţia colonială, în majoritate engleză, în
1776.
A urmat o perioadă de lupte interne ce au în prim plan problema abolirii sclaviei, susţinută de statele
nordice, şi obţinută abia în 1865 prin al 13-lea Amendament introdus de Abraham Lincoln.

FACTORI ÎN FAVOAREA PĂSTRĂRII STATUTULUI SUA

 Statele Unite au, faţă de Japonia, un avantaj comparativ dat. SUA posedă unele dintre cele mai mari resurse
naturale din lume.
 Cele mai puternice STN ale lumii, generatoare ale globalizării.
 Pe planul cercetării ştiinţifice fundamentale, SUA deţin un avantaj substanţial. Revoluţia ştiinţifico-tehnică
a pornit din Statele Unite. Cei mai mulţi deţinători ai premiului Nobel (371) sunt americani dar mulți nu
sunt practic născuți acolo (Linus Pauling, Leontief – ec. 73, Obama 2009, Theodore Roosvelt 1906).
 Rolul internaţional al dolarului SUA continuă să fie mult mai important decât cel al yenului sau yuanului
(0,15 dolari la 1 yuan chinez//0,00956 dolari la 1 yen japonez). Euro luptă, cu un raport 1 euro = 1,23
dolari, pentru a deveni cât mai utilizat la nivel global. Faptul că dolarul este principalul instrument
internaţional de plată şi de rezervă oferă agenţilor economici americani un cert avantaj.
 Poziţia economică a SUA este consolidată de marele lor potenţial militar, cel mai ridicat din lume
 Globalizarea limbii engleze reprezintă un atu major al firmelor americane în tranzacţiile internaţionale.
Limba engleză, ca vehicul de cultură, facilitează expansiunea modului de viaţă american până şi în ţări cu
vechi tradiţii, cum este Japonia.
ORDINEA ECONOMICĂ MONDIALĂ
 Dat fiind potenţialul său economic şi militar uriaş, SUA reprezintă o superputere mondială.
 În condiţiile ultimelor evoluţii ale economiei mondiale, poziţia de lider mondial al SUA pare fi pusă în
discuţie mai degrabă de China sau de Uniunea Europeană. De altfel, în termeni PPP, China conduce
clasamantul PIB la PPP, grafice pagina următoare.

JAPONIA
 Japonia este o țară prin excelență insulară, situată în nord-vestul oceanului Pacific.
 Japonia este fără îndoială statul care a înregistrat cea mai rapidă tranziție de pe glob de la o putere
medievală la una modernă.
 Timp de trei decenii a avut o creștere economică rapidă: 10 % în anii ‘60, 5 % în anii ‘70 și 4 % în anii ‘80.

MIRACOLUL JAPONEZ
 Când vorbesti despre civilizaţii nu poţi să nu te gândesti la Japonia, un loc aparte, în care suferinţa unui
război mondial a accentuat spiritul incredibil de dur al localnicilor, cei care au stiut să-și protejeze valorile
si, în acelasi timp, să-şi construiască viitorul cu încrâncenarea proverbială. Din aceste motive, dezvoltarea
spectaculoasă a Japoniei este cunoscută la nivel mondial ca  «miracolul japonez».
 Respect pentru tradiţii – cultul muncii
 Împăratul Japoniei a rămas simbolul unităţii naţionale, el conducând statul împreună cu primul-ministru
desemnat de Dietă. Respectul imens pe care japonezii îl acordă casei imperiale se regăsește și în data la
care se sărbătorește ziua naţională: 23 decembrie, ziua de naștere a singurului împărat în viaţă de pe
Pământ. Împăratul AKIHITO, al 125-lea împărat descendent în linie directă din împaratul Jimmu.

POPULAŢIA
 Japonia este una dintre cele mai populate țări ale lumii..
 După numărul de locuitori, Japonia ocupă locul 11 în lume, după China, India, Statele Unite ale Americii,
Indonezia, Brazilia, Pakistan, Nigeria, Bangladesh, Rusia (143,9 mil. loc), Mexic.
 În prezent, orașele japoneze se caracterizează printr-un amestec de trăsături tradiționale și stil american,
îndrazneț și puternic.
În Japonia se găsesc peste 150 de orașe cu peste 100.000 locuitori și 7 metropole cu peste 1 milion de
oameni fiecare, dintre care un megalopolis, orasul-port-capitala, Tokio. (Tokio – 37.393.000 loc)
 Conform statisticilor publicate de ONU, aglomerarea metropolitană din jurul capitalei nipone se află pe
primul loc în lume ca număr de locuitori, începând din anii 1950.
BOMBELE NUCLEARE
 Aventura militaristă a Japoniei i-a produs o suferință unică la nivel mondial - efectele dezastruoase ale
exploziilor atomice la Hiroshima (6 aug 45 – Little Boy) şi Nagasaki (9 aug 45 – Fat Man – 18 km în
atmosferă).
 Energiile concentrate spre refacerea întregii ţări şi dezvoltarea susţinută a economiei au permis Japoniei să
devină o putere economică de o importanţă recunoscută, cu o intensă viaţă culturală.

ECONOMIE DEZVOLTATĂ
 Japonia este a treia putere economică a lumii, după SUA și China.
  Această poziție îi este adusă de locuri fruntașe în anumite industrii precum: producția de oțel, industria de
construcție a navelor oceanice și a autoturismelor, industria de prelucrare a petrolului. Japonia ocupă locul
3 în producţia mondială de peşte după China şi Peru.
 Agricultura asigură ¾ din necesităţile populaţiei în produse alimentare.
 Agricultura japoneză dispune de puţine terenuri arabile, care însă sunt lucrate cu multă grijă. Ramura
principală este cultura plantelor: orezul, bumbacul, citricele, trestia de zahăr, tutunul, ceaiul, grîul, cartoful,
sfecla de zahăr, soia şi diverse legume.
8. China, India şi Rusia
CHINA
 China este o ţară cu un potenţial uman imens (vezi anterior) cu un regim social-politic comunist, ce îşi
orientează în ultimii ani politica economică după sloganul „Un Stat - două sisteme”, însemnând deschidere
către forţele pieţei libere.
 Un factor deosebit de favorabil îl reprezintă diaspora chineză, care este numeroasă şi foarte înstărită.
 Trebuie reţinut însă că, până în prezent, promovarea regulilor pieţei libere nu s-a făcut în ansamblul
economiei, ci numai în nişte „enclave”.
 Reformele au început în China cel mai devreme din cele trei state analizate, la sfârşitul anilor '70, ceea ce
explică performanţele economice mult mai bune ale acesteia faţă de celelalte două, unde reformele au
început abia la începutul anilor '90.
 Contribuţia Chinei la creşterea mondială este considerabilă, ceea ce i-a adus și rezultate pe măsură, în
termeni PPP ocupând prima poziție mondială în clasamentul PIB, cu 29,7 tril. dolari.
 În termeni reali, PIB-ul Chinei şi-a accelerat ritmul de creştere, de la 7,8 % în anul 1998, la 10 % în
perioada 2003 – 2006, și 6-7 % pe an în perioada 2015-2019.
CHINA – CARACTERISTICI ALE ECONOMIEI:
 ponderea Chinei în producţia mondială a crescut de la 1,7 % în 1990 la 5 % în 2005;
 din anul 2000, ţara a contribuit cu aproape o treime la creşterea economică mondială;
 investiţiile în mijloacele fixe, atât din sectorul industrial cât şi în cel al proprietăţilor imobiliare, au
contribuit la realizarea acestor performanţe notabile, la care se adaugă creşterea continuă a exporturilor,
susţinute de o rată de schimb competitivă;
 în acelaşi timp, rata de creştere a consumului a fost mult mai mică, în timp ce lipsa unui sitem
corespunzător de protecţie socială a ţinut cota de economii la un nivel ridicat;
 ca urmare au crescut semnificativ rezervele în valută şi s-a înregistrat surplus de cont curent.
 INDIA
 India face parte din ţările mari cu orientare industrială, depăşind pragul de 1 miliard de locuitori. În
întreaga perioadă 1951-1990, în condiţiile aşa numitului „socialism indian”, care oricum nu a fost unul de
sorginte marxistă, etatismul (rol primordial al statului în organizarea şi administrarea vieţii ec şi sociale) şi
dirijismul au caracterizat evoluţia ţării. În agricultură s-au realizat performanţele cele mai notabile: India a
ajuns exportatoare netă de produse agricole. Industria este, cu mici excepţii, lipsită de competitivitate.
 După 1990, s-a trecut la o reformă menită să încurajeze sectorul privat şi investiţiile străine, trecând de la
agricultură spre servicii. Schimbare produsă în 2013-2014.
 S-au obţinut succese semnificative în dezvoltarea industriei, dar în prim plan se menţine dezvoltarea rurală
şi lupta împotriva sărăciei.
 Măsurile de politică economică urmăresc să redea pieţei rolul de regulator al economiei. Obstacolele
importante în calea progresului sunt conservatorismul, extremismele etnice şi religioase.
 A depăşit Japonia şi se află pe locul 3 mondial a pieţei telefoanelor smart.
 Cea mai rapidă dezvoltare a industriei telecomunicaţiilor.
 Industria IT a constribuit cu 7,5% la PIB si a reprezentat avantajul ce a permis o balanţă externă
excedentară.
 Succesul economic din ultimii ani a ajutat la revenirea Asiei de Est la conducerea clasamentului regiunilor
cu cea mai rapidă creștere economică din lume. Creșterea economică viitoare este însă umbrită de o serie
de probleme precum: corupția, creșterea demografică alertă ce implică măsuri sociale, incluziunea femeilor
pe piața muncii, etc.
 India este a șaptea economie a lumii, plasată în clasament între Franța și Italia. PIB-ul a avut un ritm de
creștere de 5,7%, urmând China ca ritm de creștere la nivel global. Se preconizează ca va deveni a doua
economie a lumii, după China, în anul 2050.
 India are 1,34 mld. locuitori – 18 % din populația lumii.
Are cea mai numeroasă populație tânără din lume
 Alte riscuri privind menţinerea performanţei de creştere economică a Indiei se referă la deficite
fiscale mari şi niveluri ridicate ale datoriei publice (previzionate până la 80 % din PIB). Accelerarea
recentă a ritmului de creştere economică ar putea să reprezinte un semn al supraîncălzirii economiei.
Alături de impedimente de natură structurală, precum legislaţia stufoasă şi rigidităţile pieţei muncii, ar
putea avea un impact negativ asupra climatului investiţional.

RUSIA
 Există o puternică disfuncţionalitate între economia nominală şi cea reală: dacă în prima, abundenţa banilor
este evidentă, în cea de-a doua, penuria acestora este caracteristică.
 În consecinţă, în economia reală, s-a practicat şi încă se mai practică trocul, atât în relaţiile dintre
întreprinderi, cât şi în cele salariate (folosindu-se adesea plata salariului în natură).
  Până la reforma monetară, rubla nu reprezenta decât 10% din masa monetară, întreprinderile recurgând la
monedă scripturală (trate, bonuri de valoare etc.).
 Caracteristică pentru procesul de tranziţie la economia de piaţă a Rusiei este îngemănarea marelui capital
financiar cu aparatul de stat. Patronii unor companii uriaşe („Gazprom”, „Lukoil”, „Norilsk Nichel” etc.)
deţin funcţii publice împortante.
 Evaziunea fiscală, corupţia şi crima organizată reduc considerabil veniturile statului.
 Există, totuşi, şi semne de înviorare: noua rublă, cu o puternică acoperire în aur, inspiră încredere,
privatizarea este avansată (peste 80% din PIB provin din sectorul particular), inflaţia este scăzută.
 Şansele Rusiei de a reveni pe prim plan depind de modul în care vor fi puse în valoare enormele resurse
naturale de care dispune (din acest punct de vedere este ţara cea mai dotată din lume), de restructurarea şi
retehnologizarea industriei grele moştenite de la fosta U.R.S.S.
 PIB-ul Rusiei s-a redresat complet după căderile asociate cu trecerea de la economia planificată la cea de
piaţă şi criza din 1998. În timp ce rata medie de creştere în perioada 1990-1998 a fost de -6,3 %, în
perioada 1999-2006 a ajuns la o medie de +6,7 %. Creşterea reală s-a accelerat, de la 6,4 % în 2005, la 6,7
% în 2006, în 2013 la 1,4 %.
 Anii 2014-2016 au însemnat însă o revenire la creșterea economică cu valori negative, de -2.8 % în anul
2016, pe fondul scăderii prețurilor la resursele energetice. Începutul lui 2018 este însă unul pozitiv,
anunțându-se o creștere cu 1,8%. O parte semnificativă a acestei creşteri se datorează creșterii preţurilor la
energie, inflației scăzute, rate ale dobânzii în scădere.

9. Societăţile transnaţionale: definire, caracteristici, factori, modalităţi de creştere, management,

strategii de implantare, implicaţiile expansiunii, relaţiile cu statele naţionale şi gazdă

 Definiţie
Societatea transnaţională reprezintă extinderea marii întreprinderi în afara graniţelor propriei ţări.
Ea alcătuieşte un vast ansamblu la scară mondoeconomică, format dintr-o societate principală - societatea-
mamă - şi un număr de filiale (subsidiare) implantate în diferite ţări.

 Acestea se manifestă concomitent în trei spaţii economice:

 - cel naţional, autohton, în cazul societăţii-mamă,
 -cel străin - în cazul filialelor, cel internaţional
 În plus, datorită relaţiilor dintre societatea-mamă şi filialele sale din străinătate, precum şi dintre filiale,
societatea transnaţională îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei pieţe proprii, care este o piaţă
internaţională.
 Relaţiile de schimb dintre ele şi preţurile practicate în cadrul acestor relaţii sunt impuse de regulă de centru,
adică de societatea mamă.
 Excepţii - când o societate-mamă impune unei filiale să cumpere producţia alteia la un preţ diferit de cel
practicat pe piaţa mondială. Asemenea situaţii apar atunci când se urmăreşte cucerirea sau menţinerea
unei poziţii dominante, reducerea cuantumului impozitelor pe venit datorat statului, eludarea controlului
schimbului valutar şi protejarea faţă de fluctuaţiile monetare.
 Scopul este maximizarea profitului global, STN manipulând preţurile pentru a mări beneficiul filialei din
ţara unde rata impozitului este scăzută şi invers. Profitul este astfel transferat de la o filială la alta sau adus
în ţara de origine, prin mecanismul „preţului de transfer”, preţ care se abate considerabil de la valoarea
internaţională.
 Se apreciază că ponderea comerţului intern al STN în comerţul mondial a ajuns destul de mare, la circa
30%.
2. Principalii factori de influenţă ai transformării in STN:
 a) Concentrarea la înalt nivel a producţiei şi a capitalului
 b) societăţile aparţin ramurilor celor mai concentrate.
 c) Creşterea taliei întreprinderilor transnaţionale
 d) Investiţiile directe de capital în economia altor ţări reprezintă calea de formare a societăţilor
transnaţionale.
 e) Investiţiile de portofoliu pe plan internaţional înseamnă achiziţionarea de pe o piaţă financiară a unor
valori mobiliare străine (acţiuni, obligaţiuni).
3. Modalităţi de creştere a taliei STN
a) Integrarea internaţională pe orizontală * - creşterea numărului de filiale peste graniţă, în aceeaşi ramură
ca şi societatea-mamă.
b) Integrarea internaţională pe verticală - creşterea taliei firmei prin achiziţionarea sau construirea de
întreprinderi în alte ţări, situate în „aval” sau în „amonte” în raport cu activitatea societăţii-mamă.
c) Creşterea prin conglomerare internaţională este caracteristică mai ales societăţilor americane. Ea
înseamnă „uniunea” unor firme din diferite ţări, ale căror activităţi sunt, de cele mai multe ori, fără nici o
legătură pe linie tehnologică. Absorbţiile sunt determinate de motive pur financiare.
Avantaje ale conglomeratelor
 Conglomeratele asigură o mai mare stabilitate ratei profitului pe ansamblul firmei..
 Conglomeratul permite şi o ocolire a efectelor legii antitrust, adoptată în S.U.A..
 Conform dispoziţiilor fiscale din ţările dezvoltate, în cazul plăţii unei absorbţii prin acţiunile
societăţii absorbante, tranzacţia nu este impozabilă, fapt care conferă un avantaj conglomeratelor.
 Cea mai mare slăbiciune a întreprinderilor conglomerate constă în situaţia lor financiară.
4. Avantaje ale societăţilor transnaţionale
 posibilitatea ocolirii barierelor vamale.
 impulsionează comerţul internaţional al societăţii-mamă deoarece filialele implantate în exterior au nevoie
de maşini şi utilaje, de cunoştinţe tehnice, pe care le procură, în mare parte, din ţara de origine.
 profită cel mai bine de pe urma diferenţelor dintre ratele naţionale ale dobânzii.
 profită din plin de pe urma fluctuaţiilor monetare.
 Mari avantaje pot decurge din diferenţa de costuri ale factorilor de producţie, cum sunt: forţa de muncă,
materii prime, utilităţi de producţie, precum energie, combustibil etc.
5. Managementul STN
 Managementul centralizat este cel mai utilizat. Relaţiile dintre societatea-mamă şi filialele sale sunt, de
multe ori, relaţii de inegalitate. Opţiunile cele mai importante rezultând din confruntarea capacităţilor
firmei cu mediul înconjurător internaţional, acelea care angajează viitorul şi echilibrul de ansamblu, sunt
făcute de responsabilii  „sediului social” al firmei şi impuse filialelor - tipul etnocentric de organizare.
 Funcţionarea unei societăţi transnaţionale are loc într-un cadru internaţional extrem de variat, fiind vorba
de mai multe ţări. Ca urmare, desfăşurarea operaţiunilor cere existenţa unui centru de decizie dotat cu o
autoritate mult mai accentuată decât este necesar în cazul întreprinderilor care activează într-un mediu
omogen.
 Fiecare filială beneficiază de avantaje prin intrarea sa într-o organizaţie plurinaţională care-i furnizează
capital, personal calificat, o informaţie foarte detaliată asupra pieţelor, procedee tehnice moderne şi
maniere de a le utiliza (know-how), un management modern. În acest caz centrul devine stâlpul
deciziilor.
 Managementul descentralizat, pe care îl aplică alte societăţi transnaţionale, presupune să se acorde o
largă independenţă filialelor - tipul policentric de organizare. „Royal-Dutch Shell”, cea mai puternică
societate europeană, reprezintă un exemplu în acest sens. Ea a adoptat, încă de la început, o structură
„bicefală” de organizare, având în frunte nu una, ci două societăţi-mamă, de naţionalităţi diferite.
 Grupul „Royal-Dutch Shell” este condus de două firme total distincte: una olandeză „N.V.Koninklijke
Nederlandsche Petroleum Maatschappij” sau „Royal-Dutch Company”) şi alta engleză „Shell
Transport and Trading Company”. Acestea controlează indirect societăţile care compun grupul -
societăţi operaţionale specializate şi societăţi de servicii - prin intermediul a două societăţi holding: „Shell
Petroleum N.V.”, cu sediul la Haga şi „The Shell Petroleum Company Limited”, cu sediul la Londra.
 O variantă evoluată a tipului policentric de organizare şi conducere a societăţilor transnaţionale este
cea geocentrică, în care descentralizarea este împinsă la maximum.
 Cele două principii de organizare amintite nu sunt aplicate în practică în forma lor pură. Există cazuri în
care pe un fond de descentralizare se grefează elemente ale centralismului şi invers.
 Aceste metode de organizare, fie cu tendinţă de centralizare, fie de descentralizare, nu asigură, prin simpla
lor aplicare, succesul în afaceri.
 Există nenumărate exemple de decizii insuficient fundamentate, de lipsă de prevedere, de adaptare lentă la
cerinţele pieţei.
 6. Strategii de implantare a STN pe piaţa mondială
 Modalităţile concrete de implantare a societăţilor transnaţionale pe piaţa mondială cuprind un evantai
extrem de larg, care merge de la o participare minoritară până la deţinerea integrală a capitalului unei
filiale.
 Cazul cel mai puţin frecvent este acela în care societatea-mamă creează o filială pe loc gol.
 În ceea ce priveşte societăţile americane, ele înclină în mod evident spre acele forme care le asigură
totalitatea capitalului.
 Difuziunea capitalului social este acompaniată, în mod normal, de o difuziune a cunoştinţelor tehnice.
Deţinând doar o parte din activele unei întreprinderi, societatea-mamă se teme că va fi silită să divulge
procedeele sale de fabricaţie şi, în consecinţă, să piardă avansul său tehnologic. Administraţia americană
reduce impozitul pe cifra de afaceri a unei societăţi-mamă cu suma taxelor plătite în străinătate de către
propriile filiale, cu condiţia ca ea să posede cel puţin 10% din capitalul acestora.
 O tactică folosită în mod curent de capitalul american, dar şi de cel japonez, constă în pătrunderea iniţială
într-o anumită societate străină cu singurul scop de a studia şi cunoaşte piaţa locală, de a înnoda
relaţii de afaceri, de a evalua posibilităţile de extindere a cererii pentru anumite produse etc.â
 Această fază de informare, odată depăşită, în situaţia în care perspectivele se anunţă atrăgătoare, se solicită
o creştere masivă a capitalului.
 Capitalurile locale fiind, de obicei, insuficiente, STN preia controlul asupra întreprinderii. Într-un interval
mai mult sau mai puţin lung, prin cumpărarea de titluri de valoare, partea intereselor autohtone este redusă
la o mărime neînsemnată.
 Strategia cea mai convenabilă de implantare externă a firmelor americane şi japoneze constă în
cumpărarea unor societăţi deja în funcţiune. Această cale permite economisirea de timp şi bani,
procurarea de salariaţi care îşi fac bine munca, beneficiul unei conduceri care cunoaşte caracteristicile
pieţei locale etc. Cumpărarea unei întreprinderi este decisă, în ultimă instanţă, de raportul dintre
preţul plătit şi beneficiul previzibil.
 Sunt însă şi cazuri în care preferinţele converg către o politică de participaţii minoritare. Unul dintre
motivele avansate este acela al reducerii riscului naţionalizării. Acest tip de asociere permite societăţii-
mamă să pătrundă pe numeroase pieţe cu un capital iniţial mai mic. În cazul acestei modalităţi de
implementare, riscul pierderii exclusivităţii unui procedeu tehnic, a unui brevet, poate fi evitat printr-o
alegere atentă a partenerilor. În plus, stipulaţiile contractului de asociere pot include un anumit număr de
prevederi prohibitive.
 O formă specială de implantare a societăţilor transnaţionale o constituie întreprinderile comune cu
reprezentanţii statului (Mixed joint-ventures) sau întreprinderile conjugate (Joint international
business ventures).
 Prima constă într-o asociere între una sau mai multe întreprinderi străine, cu o firmă de stat autohtonă în
condiţii aproximativ egale. Această formă de societate este întâlnită, de pildă, în Japonia.
 În cazul altor ţări, îndeosebi slab dezvoltate, întreprinderea „conjugată” apare ca un rezultat al unui contract
în care ţara gazdă obţine recunoaşterea aportului său propriu (resurse naturale, mână de lucru, capital) de
către firma străină, care aparţine, în general, unei ţări dezvoltate.
 Băncile transnaţionale japoneze îşi bazează expansiunea lor internaţională pe o largă reţea care
include centre financiar-bancare ca New York, Londra, Hong-Kong, Singapore.
 În preocupările băncilor japoneze transnaţionale intră reciclarea excedentelor în investiţii de portofoliu
(acţiuni, obligaţiuni şi, mai ales, bonuri de tezaur americane), acapararea unei părţi din pieţele locale, unde
sunt implantate, prin finanţarea unor mari proiecte, prin investiţii imobiliare etc.
 Nu sunt excluse nici participaţiile minoritare, îndeosebi în băncile americane de investiţii, ca şi cumpărarea
unor bănci din alte ţări.

7.Implicaţiile expansiunii societăţilor transnaţionale

 Concurenţa dintre “noii veniţi” (filialele firmelor străine) şi marile firme autohtone este puternică: primele
încearcă să câştige o poziţie, iar ultimele s-o apere pe cea veche.
 Filialele societăţilor străine în SUA suportă direct impactul cu giganţii americani, rigorile concurenţei
americane.
 În ceea ce priveşte filialele americane instalate în Europa, ele beneficiază de condiţii de concurenţă
avantajoase; uriaşul potenţial financiar al societăţii-mamă, avansul lor tehnologic şi, mai cu seamă, cel de
ordin “managerial”, reprezintă tot atâtea “atuuri” în mâinile acestor filiale. Ca o consecinţă logică, ele au
şanse reale de a obţine o rată a profitului superioară, având deci posibilităţi de dezvoltare. Filialele
americane ocupă o poziţie favorabilă în sectoare de “vârf” în ţările UE.
 O altă formă de concurenţă pe piaţa mondială este aceea dintre filialele diferitelor societăţi.
 Societăţile transnaţionale determină, aşadar, o adâncire a concurenţei pe piaţa mondială, forme noi
adăugându-se celor vechi. Concurenţa se desfăşoară nu numai la nivelul produsului finit ci, din ce în
ce mai mult, chiar la nivelul factorilor de producţie.

8. Relaţiile STN cu statele naţionale

 În economia mondială contemporană, valoarea bunurilor şi serviciilor care rezultă din investiţiile externe
depăşeşte valoarea exporturilor propriu-zise de mărfuri pe plan mondial. Aceasta înseamnă că investiţiile
externe sunt principalul instrument de dezvoltare a relaţiilor economice internaţionale. De aici, rolul
deosebit ce revine, în cadrul acestor relaţii, societăţilor transnaţionale – rezultat al investiţiilor externe.
 STN au devenit cei mai importanţi agenţi economici de pe glob.
 Pe lângă clasicele relaţii interstatale care continuă să aibă rolul hotărâtor, creşte importanţa relaţiilor dintre
societăţile transnaţionale şi statele naţionale, dintre STN din diferite ţări, dintre societatea-mamă şi filialele
sale externe, între acestea din urmă, luate aparte.
 Pe scurt, proliferarea STN a mărit aria şi, totodată, gradul de complexitate ale relaţiilor economice externe.
 Printre aceste noi relaţii, cele dintre societăţile transnaţionale şi statele naţionale ridică probleme specifice.
Viaţa demonstrează că, oricât de puternică ar fi, STN este nevoită să întreţină relaţii atât cu ţara sa de
origine, cât şi cu ţările gazdă ale filialelor sale din străinătate, fără de care însăşi existenţa ei ar fi pusă
sub semnul întrebării.
RELAŢIILE CU ŢARA DE ORIGINE
 Relaţiile societăţii transnaţionale cu ţara sa de origine apar, prin forţa lucrurilor, ca relaţii între parteneri,
între combatanţi aflaţi de aceeaşi parte a baricadei*.
 Este adevărat că, din când în când, “antanta cordială” dintre STN şi statul lor de origine este tulburată de
către unele dispute “în familie”. Statul intervine (destul de rar, de altfel) pentru a tempera politica
economică externă, agresivă, a vreunei firme conaţionale. Nu s-a ajuns însă niciodată la un adevărat
conflict.
*
 De exemplu, în Italia, actualul guvern Berlusconi acordă ajutor firmei transnaţionale FIAT care întâmpină
dificultăţi importante.

RELAŢIILE CU ŢĂRILE GAZDĂ

 Mult mai complexe sunt relaţiile dintre societăţile transnaţionale şi ţările străine pe teritoriul cărora îşi
desfăşoară activitatea.
 În practica societăţilor americane, de exemplu, există principiul deţinerii integrale a acţiunilor
filialelor. Asemene practici pot influenţa nefavorabil balanţa de plăţi externe a ţării gazdă **. Dar “centrul
de decizie” poate dicta şi politica de salarii sau de folosire a braţelor de muncă, să decidă unde şi cât anume
să exporte fiecare filială.
 Prin natura sa, societatea transnaţională nu poate să manifeste o preferinţă pentru o anumită filială sau ţară;
scopul activităţii sale fiind maximizarea profitului pe ansamblu, ea poate impune uneia dintre filialele
externe o politică de restrângere a activităţii, transferul de capital, concedieri etc.
 În asemenea condiţii, în unele ţări s-a trecut la o limitare a dreptului de participare a firmelor străine la
capitalul pe acţiuni al societăţilor indigene (Japonia, Canada, Australia).
 Nu puţine au fost cazurile când guvernele ţărilor occidentale au opus vetoul lor achiziţionării unor
întreprinderi autohtone de către capitalul străin.
**
 Ţara gazdă pierde de pe urma suprafacturării importurilor şi a subfacturării exporturilor filialelor
străine de pe teritoriul său, avantajele de pe urma investiţiilor străine fiind reduse considerabil.
 ANALIZE PRE-INVESTIŢIONALE
 Începând cu anii ’60, STN nu mai investesc capital decât după analize foarte atente, pornind de la criterii
precise. După “Harvard Business Review”, în ordinea importanţei, aceste criterii ar fi:
 stabilitatea monedei locale;
 stabilitatea politică;
 rata inflaţiei;
 posibilitatea repatrierii capitalului;
 proporţiile exercitării controlului;
 lipsa de discriminare.
 Care sunt perspectivele relaţiilor dintre STN şi ţările gazdă?
 Nu se poate afirma că acest tip de relaţii s-a soldat întotdeauna cu cele mai bune rezultate. Dar nu se poate
contesta nici faptul că, prin investiţiile lor, STN au impulsionat transferul internaţional de tehnologie, au
creat locuri de muncă, au contribuit la ridicarea calificării unor categorii socio-profesionale şi la mai buna
folosire a unor capacităţi de producţie locale. Mai mult încă, asemenea investiţii au permis reducerea cererii
de credite externe, tot mai oneroase.
TOP STN în România 2018
 Cele mai mari zece companii din România au avut în 2018 o cifră de afaceri cumulată de 131 mld. lei (28
mld. euro), în creştere cu 20% faţă de 2017.
 Automobile - Dacia, OMV Petrom Marketing şi OMV Petrom sunt cele mai mari trei companii din
România după cifra de afaceri din 2018, pe un podium neschimbat faţă de 2017.
 Dacia a avut afaceri de 24,7 mld. lei în 2018, în creştere cu 6,8% faţă de anul anterior, fiind singura
companie din România care reuşeşte să treacă peste pragul de 20 de miliarde de lei, arată o analiză a ZF pe
baza datelor publice şi a informaţiilor care vor apărea în catalogul Cei mai mari jucători din economie –
ediţia 2019.
 Topul ia în calcul entităţile fiscale aşa cum sunt înregistrate la Registrul Comerţului, şi nu analizează
rezultatele la nivel de grup.
 Prima mutare importantă din top 10 o reprezintă intrarea Ford între cele mai mari companii locale.
 După un salt de 118% al cifrei de afaceri în 2018, constructorul auto american, ce deţine o fabrică la
Craiova, s-a aşezat pe poziţia a şaptea, cu afaceri de 10,5 mld. lei în 2018, şi reprezintă un competitor
redutabil pentru podium în condiţiile în care uzina va începe anul acesta producţia celui de-al doilea model.
10. Organizațiile internaționale: definiție și clasificare
OIG - observă și stimulează dezvoltarea raporturilor interstatale şi între agenţii economici de pe glob.
Definiția OIG – o asociere de state, constituită pe baza unui tratat, având un organ constitutiv şi organe
comune, precum şi personalitate juridică, distinctă de cea a statelor membre care o compun.
CLASIFICAREA OIG
  După gradul de deschidere faţă de statele lumii:
 organizaţii cu vocaţie universală,
 organizaţii cu vocaţie restrânsă,
 După sfera de acţiune:
 organizaţii omnifuncţionale
 organizaţii specializate.
 După reprezentare:
 organizaţii guvernamentale
 organizaţii neguvernamentale
 După natura raporturilor dintre organizaţie şi statele membre:
 organizaţii de coordonare/coperare
 organizaţii integraţionaliste
 După nivelul de dezvoltare economică a ţărilor membre:
 organizaţii ale ţărilor dezvoltate:
 organizaţii ale ţărilor în dezvoltare
 Geografice:
 organizaţii regionale, ASEAN, NAFTA
 subregionale, Organizatia de cooperare a ţărilor de la Marea Neagră
 interregionale (OPEC).
11. Sistemul Națiunilor Unite
Conferinţa de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferinţa Naţiunilor Unite privind
organizaţia internaţională” şi-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu reprezentanţi a 51 de state, iar lucrările
conferinţei, care au durat două luni au fost consacrate elaborării Cartei ONU.
Sistemul Naţiunilor Unite reprezintă totalitatea structurilor organizatorice şi funcţionale instituite şi create
pe baza Cartei ONU.
Sistemul Naţiunilor Unite se compune din:
a. Organizaţia Naţiunilor Unite
b. Organele şi organismele proprii cu caracter permanent
c. Instituţiile sau agenţiile specializate cu caracter autonom

12. Structura ONU

Organizaţia Naţiunilor Unite – este o organizaţie cu vocaţie universală, atât în ceea ce priveşte entităţile
sale (statele suverane), cât şi în ceea ce priveşte domeniile în care se implică, scopul său principal fiind
menţinerea păcii şi a securităţii interneţionale.
 Scopul principal al ONU: menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, realizarea cooperării internaţionale
în domeniile economic, social, cultural sau umanitar, promovând şi încurajând respectarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Sediul principal al ONU se află la New York şi mai are şi un oficii deschise la Geneva, Viena şi Nairobi.
Are 192 membri, România fiind membră din 1955.

STRUCTURA ONU – ADUNAREA GENERALĂ

 Adunarea Generală ONU: este compusă din reprezentanţii tuturor statelor membre. Principalele sale
competenţe sunt:
 dezbaterea şi adoptarea de recomandări pentru statele membre ONU şi pentru celelalte organisme şi
instituţii specializate ONU;
 desemnarea de membrii pentru alte organe ONU;
 gestionarea resurselor financiare;
 examinarea şi aprobarea bugetului ONU.
 Se întruneşte, de regulă, o dată pe an în sesiuni ordinare, care se deschid la sediul din New York în a treia
zi de marţi a lunii septembrie şi durează cam până la sfârşitul lui decembrie.

CONSILIUL DE SECURITATE AL ONU

 organizaţie cu funcţionare permanentă, a cărei răspundere este menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,
putând lua măsuri precum embargoul.
 Embargoul: o măsură cu caracter permanent prin care un stat interzice importul, exportul sau ieşirea din
porturile sale a navelor străine sau ordonă reţinerea bunurilor de orice fel ce aparţin unui terţ.
 MEMBRII CONSILIULUI DE SECURITATE:
 permanenţi: 5 şi anume SUA, China, Marea Britanie, Rusia, Franţa
 nepermanenţi: 10, aleşi pe o perioadă de doi ani, în fiecare an fiind aleşi câte 5 dintre ei; la baza
alegerii lor stau două criterii:
 contribuţia statelor membre la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;
 o repartiţie geografică echilibrată, astfel încât alegerea membrilor nepermanenţi se realizează astfel: 5
locuri – Africa şi Asia, 2 locuri – America Latină, 2 locuri – Europa Occidentală, 1 loc – Europa de Est
ONU ÎN ROMÂNIA
 În 1998 România şi-a prezentat candidatura pentru a ocupa un loc în Consiliul de Securitate, pentru
alegerile ce au avut loc la cea de-a 58-a sesiune a Adunării Generale a ONU (2003) – în martie 2003
România a fost admisă ca membru nepermanent în Consiliul de Securitate pentru a 4-a oară (1962, 1976,
1990).
 Casa ONU a fost inaugurată la 13 octombrie 2003. În prezent asemenea case ONU există în capitale
din 40 de state. În România sunt acreditate următoarele agenţii, programe şi fonduri din sistemul Naţiunilor
 Unite: PNUD, UNESCO, UNICEF, Programul Naţiunilor unite pentru HIV, Înaltul Comisariat ONU
pentru Refugiaţi, Reprezentanţe OMS sau OIM
ECOSOC - Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite
 este subordonat Adunării Generale a ONU şi se întruneşte de 2 ori pe an în aprilie la New Zork şi în iulie la
Geneva.
 Cuprinde 54 de membrii aleşi de Adunarea Generală.
 Cel mai important rol al secretarului general este acela de a asigura ”bunele oficii”, respectiv demersurile
pe care acesta le face public sau privat pentru a preveni disputele internaționale, a opri escaladarea
conflictelor deja existente sau a aduce statele la masa tratativelor
CONSILIUL DE TUTELĂ
 înfiinţat pentru admiterea şi supravegherea anumitor teritorii plasate sub tutela ONU, prin acorduri
individuale.
 Principalul obiectiv: promovarea programului politic, economic şi social al teritoriilor aflate sub tutelă şi
evoluţia lor progresivă spre autoguvernare şi independenţă.

CURTEA INTERNAŢIONALĂ DE JUSTIŢIE

 este alcătuită din 15 judecători aleşi de Adunarea Generală, de Consiliul de Securitate pe o perioadă de 9
ani. Sediul său se află la Haga.
 Misiunea participanţilor este soluţionarea diferendelor care îi sunt supuse, în conformitate cu dreptul
internaţional.
SECRETARIATUL ONU
 este condus de un secretar general ales de Adunarea Generală la propunerea Consiliului de Securitate. Din
1 ianuarie 2017 este Antonio Guterres din Portugalia, până în 2022.
 Mandatul Secretarului General ONU este de 5 ani, cu posibilitatea de reînnoire o singură dată. Statele care
au membrii permanenţi în Consiliul de Securitate nu prezintă candidaţi pentru acest post.

13. Organele şi organismele cu caracter permanent

Pentru a-şi îndeplini atribuţii în domeniile economic şi social, Adunarea Generală şi Consiliul Economic şi
Social al ONU (ECOSOC) au creat, pe de o parte organisme proprii cu caracter permanent, dintre care:
Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD): reprezintă cel mai important canal de asistenţă
tehnică şi investiţii acordate pe cale multilaterală; sediul principal este la New York
UNCTAD: urmăreşte promovarea şi dezvoltarea comunităţii internaţionale, în special a ţărilor în dezvoltare;
sediul principal este la Geneva
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător: al cărui obiectiv principal este întărirea cooperării
internaţionale privind diminuarea poluării mediului; sediul principal este la Nairobi.
14. Instituţiile specializate cu caracter autonom. Fondul Monetar Internaţional
Instituţiile sau agenţiile specializate cu caracter autonom
- caracterul lor de instituţii specializate rezultă din acordurile încheiate de ele cu ONU şi
- caracterul lor de instituţii autonome rezultă din faptul că ele au proprii lor membrii, care nu trebuie
obligatoriu să fie membrii ONU.
Sunt 15 instituţii (FMI, Banca Mondială, OMS, UNICEF, UNESCO, etc.) şi încă două al căror statut
diferă, într-o anumită măsură de statutul celor 15, dar ele acţionează totuşi ca instituţii specializate ONU:
Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică şi Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC).
România este membră a tuturor instituţiilor specializate ONU.

FMI
 Crearea FMI a rezultat în urma negocierilor dintre americani şi englezi, Conferinţa Mondială de la Bretton
Woods rămânând în istorie şi datorită acordului care a determinat apariţia celei mai puternice instituţii
financiare a planetei – FMI.
PLANUL WHITE
 Planul White - propunerea americanilor - prezentată de Henry White, reunea punctele de vedere ale
diferitelor servicii ale administraţiei americane. Se punea accentul pe restabilirea liberului schimb,
relansarea comerţului mondial, desfiinţarea mijloacelor protecţioniste: reducerea taxelor şi eliminarea
barierelor netarifare.
PLANUL KEYNES
 Planul Keynes, apărut într-o primă formă în 1941, se baza pe elemente de raţionalitate economică şi pe
apărarea intereselor naţionale. Situaţia Regatului Unit la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial era
dramatică: neconvertibilitatea lirei sterline, epuizarea rezervelor de aur şi un grad de îndatorare excesiv faţă
de americani. Planul elaborat de Keynes încerca să implementeze un mecanism destinat să ajute Marea
Britanie dar şi celelalte ţări.
Asemănări şi deosebiri între planuri
 Deşi aceste două planuri au fost elaborate separat, ele coincid în privinţa obiectivelor – stabilizarea
cursurilor de schimb, restabilirea convertibilităţii libere a monedelor, încurajarea dezvoltării comerţului
internaţional şi acordarea de finanţări ţărilor aflate în dificultate.
 În egală măsură aceste două planuri se deosebesc major în două domenii: în privinţa modului de finanţare
şi a modului de ajustare.
 În privinţa finanţării englezii susţineau că suma prevăzută de planul american este insuficientă, putând să
provoace o penurie de dolari şi să blocheze expansiunea comerţului, în timp ce americanii susţineau că
planul lui Keynes ar putea determina o îndatorare nelimitată a ţărilor cu deficite ale balanţelor de plăţi, ceea
ce ar putea să afecteze stabilitatea sistemului monetar internaţional.
 În privinţa modului de ajustare, Keynes propunea ca efortul de ajustare să fie suportat de ţările excedentare,
pe care le obliga să-şi mărească importurile, în timp ce, exact invers, planul White propunea ca ajustarea să
fie suportată de ţările deficitare, obligându-le să aplice programe de stabilizare care reduc importurile.
NEGOCIERILE ŞI DECIZIA DE FORMARE A FMI
 Pentru a pune de acord cele două planuri în septembrie şi octombrie 1943, la Washington, au avut loc nouă
reuniuni bilaterale între cele două categorii de negociatori, în final englezii, ce se aflau într-o poziţie total
nefavorabilă, depinzând de americani, vor abandona planul lui Keynes. În schimb americanii vor accepta să
mărească cuantumul capitalului de la 5 la 9 mld $.
 Aceasta constituie baza pe care în 1944, la New Gersy, au fost invitate zece state aliate în vederea
elaborării unui raport care să propună o cartă pentru o nouă organizaţie monetară internaţională – numită
FMI. Această cartă va fi prezentată la Conferinţa Internaţională de la Bretton Woods. La această conferinţă
vor funcţiona două comisii: prima, prezidată de White, care va consacra înfiinţarea FMI, şi a doua,
prezidată de Keynes, privind înfiinţarea BIRD (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare,
numită şi Banca Mondială). Chiar cu o întârziere de câteva zile, se va ajunge la două texte care vor face
istorie – statutele FMI şi BIRD.
SCHIMBAREA STATUTULUI FMI
 Dispariţia sistemului monetar de la Bretton Woods va lăsa piaţa financiară fără reguli fixe.
 Aproximativ un sfert din ţări decid să-şi lase monedele să fluctueze, ţările europene ajung la un acord de
cooperare sub forma unui „şarpe monetar” şi ulterior la un sistem monetar european iar numeroase ţări în
dezvoltare îşi leagă propria monedă de o valută forte sau la un coş monetar.
 În consecinţă, asistăm la o diversitate a politicilor de schimb care trebuie să fie reflectată în noi acorduri
internaţionale.
Practic, se impunea un nou sistem suficient de flexibil pentru a face faţă într-o lume în care pieţele de
capital deveneau din ce în ce mai puternice.
 De altefel, pe tot parcursul anilor '60, băncile centrale au trebuit să facă faţă unor pieţe financiare care
aveau foarte puţine în comun cu ceea ce prevedeau participanţii de la Conferinţa de la Bretton Woods.
 Decizia băncilor europene de a face ca monedele lor să fie convertibile pentru operaţiuni curente, libera
mişcare a capitalurilor cu SUA, Germania sau Elveţia vor determina o dezvoltare rapidă a pieţelor
financiare şi în prioncipal a pieţelor de schimb.
 În realitate, începând cu 1953, Milton Friedman – părintele monetarismului – susţinea că sistemul
schimburilor fixe devenise chiar contraproductiv şi asta datorită dezvoltării pieţelor de schimb, situaţie care
ar fi determinat apariţia unui sistem al cursurilor fluctuante.
 În consecinţă, în viziunea lui Friedman, sistemul de la Bretton Woods devenise perimat pentru că nu mai
putea să facă faţă atacurilor speculative, mişcările de capital nemaifiind controlate prin intermediul
schimburilor, situaţie care avea să se dinamizeze datorită liberei convertibilităţi şi circulaţiei libere a
capitalului la nivel internaţional.
  Negocierile privind schimbarea statutului FMI vor începe în 1971 după discursul preşedintelui american R.
Nixon, dar vor fi necesari aproximativ cinci ani de negocieri pentru a ajunge, în 1976, la un acord
acceptabil pentru toţi. Acest acord a fost ratificat la Kingstone (Jamaica) şi a însemnat apariţia celui de-al
doilea statut al FMI.
NOUL STATUT AL FMI
 Noul statut va legifera flexibilitatea fluxurilor monetare, care exista încă din 1971 şi mai mult, va acorda
statelor membre libertatea de a-şi conduce politica pe care şi-au ales-o, indiferent dacă era vorba despre o
fluctuaţie pură sau de o flexibilitate limitată, de o raportare la o valută forte sau la un coş valutar, însă va
cere statelor să-şi supună politica schimburilor supravegherii FMI.

15. Globalizarea economiei mondiale

GLOBALIZAREA
 reprezintă exportul unui model de existenţă socială, adică dorinţa de a uniformiza mentalităţile şi de a le
determina prin intermediul mass-media să-şi însuşească aceleaşi concepte despre lume şi viaţă.
 dacă înainte expansiunea se realiza în principal pe baza relaţiilor comerciale, sfârşitul secolului XX şi
începutul mileniului III adaugă noi pârghii procesului de extindere, prin liberalizarea comerţului,
internaţionalizarea producţiei, mai ales prin extinderea societăţilor transnaţionale (STN), investiţii în
străinătate, etc, care contribuie la accentuarea fenomenului de ubicuitate (să fii în mai multe locuri în
acelaşi timp), la crearea unor sisteme de interdependenţă mai puternice şi mai sensibile ce conturează
fenomenul globalizării.
PRIMUL VAL AL GLOBALIZĂRII
 Studiul „Globalizare, creştere şi sărăcie” aprecia că au fost mai multe valuri (etape) ale globalizării:
 primul (1870-1914 – the first wave) s-a concretizat în fluxuri de mărfuri, de capital, de forţă de muncă, ca
urmare a dezvoltării transporturilor şi reducerii obstacolelor din cale circulaţiei factorilor de producţie.

 Toate acestea au avut următoarele efecte principale:

 ponderea exporturilor (în primul rând a ţărilor dezvoltate) în exportul mondial s-a dublat
 capitalul străin s-a triplat comparativ cu venitul din ţările în dezvoltare din Asia sau America Latină
 60 de milioane de cetăţeni au migrat dinspre Europa spre America de Nord şi alte zone
 mişcările din ţări foarte populate (ex. China, India) către ţări mai puţin populate (Thailanda,
Filipine) au avut aceeaşi intensitate.
 Primul război mondial, criza economică (1929-1933), apoi al doilea război mondial nu au mai suţinut
tendinţele anterioare şi au dus la politici economice incoerente, şomaj, naţionalism, protecţionism
accentuat, care au avut ca rezultat încetinirea creşterii economice, extinderea sărăciei şi adâncirea
inegalităţilor pe plan mondial.
AL 2-LEA VAL AL GLOBALIZĂRII
 al doilea val (1950-1980 second wave) – perioadă caracterizată prin:
 liberalizarea comerţului internaţional sub auspiciile GATT;
 orientarea ţărilor dezvoltate spre integrare economică;
 ţările în dezvoltare s-au limitat în continuare în principal la exportul produselor de bază, fiind
izolate în faţa fluxurilor de capital, ceea ce a contribuit la adâncirea inegalităţilor;
 exporturile americane au înregistrat niveluri foarte ridicate;
 STN, în special cele americane, au cunoscut o extindere în această perioadă (FORD avea unităţi de
asamblare în peste 20 de ţări, imediat după fiind General Motors). Totodată General Electric
înfiinţată în 1914 avea unităţi de producţie în Europa, America Latină, Asia.
AL 3-LEA VAL AL GLOBALIZĂRII
 al treilea val (1980-prezent the third wave) este caracterizat prin:
 accentuarea procesului tehnologic în transporturi
 dezvoltarea tehnologică a telecomunicaţiilor.
 Această ultimă fază mai este numită şi „economie fără frontiere”, fiind caracterizată printr-o dezvoltare a
operaţiilor financiare şi comerciale derulate prin mijloace tehnologice moderne 24 de ore din 24.
 Caracteristic acestei etape, referitor la tehnologia telecomunicaţiilor, este Internetul.
 În 1997 erau mai mult de 55 de milioane de persoane conectate.
Globally the number of internet users increased from only 413 million in 2000 to over 3.4 billion in 2016.
CONCLUZIE
 Sintetizând, se poate spune că, în cazul globalizării, este vorba de o adâncire a interdependenţelor pe linie
verticală, prin internaţionalizarea producţiei, prin creşterea rolului investiţiilor străine directe (ISD) şi a
relaţiilor financiar valutare, liberalizarea schimburilor, a invoţiilor în ştiinţă şi tehnologia comunicaţiilor.

FACTORII GLOBALIZĂRII
 la nivel economic globalizarea este urmare directă a faptului că pieţele interne nu mai pot acoperi
din resurse proprii costurile ridicate ale cercetării-dezvoltării şi nici investiţiile în noi capacităţi
datorită ciclurilor de viaţă tot mai scurte ale produselor sub aspect tehnologic.
 Firmele raţionale devin STN, apar fuziuni, iar un produs finit este tot mai mult rezultatul unor
input-uri de provenienţă tot mai diversificată, iar subansamblele (piesele) ce alcătuiesc un bun sunt
furnizate din diferite colţuri ale lumii.
 dezvoltare (internaţională/naţională) a afacerilor economice implică surse de finanţare tot mai mari
pentru investiţiile necesare acestui proces. Adică economia naţională nu are surse suficiente de
finanţare a noilor investiţii, fapt pentru care apelează la surse externe, adică la ţările dezvoltate, care
pretind la rândul lor rentabilităţi satisfăcătoare. Apare astfel concurenţa între firme pentru a atrage
fondurile disponibile.
  Comunicarea este tot mai mult o marfă, iar progresele înregistrate în telecomunicaţii şi informaţii
amplifică caracterul de corectitudine şi rapiditate al mesajului. De fapt poate că, chiar informaţia şi
rapiditatea cu care se transmite pot explica ritmul accelerat cu care se desfăşoară globalizarea şi
amploarea cu care sunt cuprinse în sfera ei tot mai multe activităţi ale societăţii.
Implicaţiile globalizării asupra societăţii contemporane
 Globalizarea presupune:
 pieţe noi, adică pieţele de capital şi comerţ exterior sunt conectate la nivel global şi operează
continuu, datorită noilor tehnologii ale informaţiilor şi telecomunicaţiilor;
 instrumente noi: internet, telefoane celulare, reţele multimedia;
 activităţi noi: OMC cu autoritate recunoscută asupra guvernelor naţionale, societăţi transnaţionale
multe având o putere economică mai mare decât a multor state, ONG-urile;
 reguli noi, adică acorduri multilaterale asupra comerţului, asupra dreptului (intelectuală şi
industrială) care sunt mai puternice chiar decât multe politici naţionale.
 În prezent globalizarea poate fi percepută prin tendinţele de dereglementare şi liberalizare, care au loc în
societate, adică deschiderea către lume şi înlăturarea barierelor sunt rezultatul direct al faptului că statele nu
mai pot singure să realizeze totul, anarhia rămânând de domeniul trecutului.
 Lărgirea sferei de acţiune a OMC, de la comerţul cu produse tangibile la cel cu servicii şi mişcări de
capital, se datorează faptului că în lumea contemporană este imposibil să faci schimb liber de mărfuri, dacă
nu există schimbul liber de servicii sau mişcări libere de capitaluri.
BENEFICIILE GLOBALIZĂRII:
 noi oportunităţi pentru dezvoltare;
 o mai bună alocare a resurselor;
 rată mai înaltă a profitabilităţii şi a productivităţii;
 o mai rapidă difuzie a inovării;
 acces mai uşor la pieţele de capital.
 Ţările cu beneficii mari de pe urma globalizării sunt tările industrializate, bogate, al căror venit pe locuitor
este cel mai mare din lume, iar acestea controlează 86% din PIB-ul mondial, 60% din ISD pe plan mondial,
80% din pieţele de export, 74% din reţeaua telefonică mondială şi deţin 97% din întreaga lume.
 Cu toate progresele înregistrate inegalităţile dintre ţări sporesc. Ultimele decenii au demonstrat această
tendinţă de dezvoltare a avuţiei la nivelul unor ţări, corporaţii;
 averile (activele) multimiliardarilor lumii sunt mai mari decât PIB-ul unor ţări mai sărace şi ale celor 600
de milioane de locuitori ai lor;
 până în anul 2019 primele 10 corporaţii în domeniul comunicaţiilor controlau majoritatea piaţei mondiale
(vezi clasament STN din cursul anterior).
PERICOLELE GLOBALIZĂRII
 inegalităţi economice şi sociale la nivel de ţări şi continente;
 o creştere accentuată a marginalizării;
 noi ameninţări privind securitatea individuală:
 insecuritatea economică şi financiară, manifestată prin crize economice şi financiare extinse, datorate
legăturilor dintre pieţe;
 insecuritatea locului de muncă şi a veniturilor, datorită restructurării continue a economiei, a companiilor şi
a instituţiilor de protecţie socială (atât în ţările bogate, cât şi în cele sărace, competiţia globală a condus
angajatorii la adoptarea unor politici în domeniul forţei de muncă mult mai flexibile şi a unor angajamente
privind angajarea mult mai rezervate;
 insecuritatea sănătăţii datorată în special insecurităţii pe piaţa muncii, dar şi a turismului care a permis
răspândirea virusului HIV, dar şi a altor boli grave.
 insecuritatea culturală datorată extinderii reţelelor globale şi a dominării unor produse de firmă pe piaţa
globală. Fluxurile culturale sunt unidirecţionate de la ţările bogate către ţările sărace; este necesară o
susţinere a culturii naţionale pentru a putea supravieţui alături de cea străină;
 insecuritatea personală determinată de utilizarea noilor tehnologii în mod fraudulos pentru trafic de
droguri, comerţ cu arme, spălare de bani, crima organizată. Astăzi traficul cu carne vie reprezintă o afacere
de miliarde de dolari, comerţul internaţional de droguri şi crima organizată realizează venituri de miliarde
dolari, rivalizând cu cele mai mari corporaţii din lume.
 insecuritatea mediului datorită degradărilor produse de industrie şi exploatarea iraţională a resurselor
naturii. Globaliştii îşi transferă capacităţile de producţie învechite şi poluante către ţările lumii a treia, unde
mâna de lucru este ieftină şi legislaţia mai permisivă. Consecinţele pentru mediu şi oameni sunt
catastrofale, resursele naturii sunt consumate fără discernemânt, iar deşeurile în exces poluează tot;
 insecuritatea politică datorată conflictelor armate în diferite zone ale globului, dar şi comerţului ilicit de
arme.
Globalizarea trebuie sau ar TREBUI să se bazeze pe următoarele principii:
 echitate- reducerea disparităţilor internaţionale şi între naţiuni;
 etică – prevenirea violării drepturilor omului;
 securitatea umană – reducerea instabilităţii societăţilor şi a vulnerabilităţii indivizilor;
 durabilitate – reducerea distrugerilor mediului înconjurător.