Direcţiile politicii de stabilizare în condiţiile economiei

de tranziţie
Bazele teoretice ale politicii de stabilizare în conceptele keynesiste şi
monetariste

Etapele ciclurilor economice ce parvin în urma scăderii şi creşterii producţiei necesită realizarea

unei politici de stabilizare.

Elaborarea ei devine primordială mai cu seamă în condiţiile economiilor de tranziţie

caracterizate printr-un mecanism de piaţă insuficient de dezvoltat. Politica de
stabilizare depinde în mare măsură de concepţia teoretică adoptată de adepţii diverselor opinii
economice, ce expun în mod diferit mecanismul funcţionării economiei de piaţă.

Discuţiile teoretice între neokeynesişti şi monetarişti se axează în jurul problemei referitoare la

influenţa banilor în dezvoltarea economiei de piaţă.

Keynesiştii consideră politica fiscală o modalitate de stabilizare a economiei deoarece

cheltuielile publice pentru mărfuri şi servicii constituie o parte componentă a cheltuielilor
agregate, exercitînd o influenţă nemijlocită asupra schimbării nivelului general de producere
(PNB). Încasările fiscale, ce reprezintă a doua parte a politicii fiscale au o influenţă directă
asupra veniturilor ce sunt îndreptate spre consum şi economii. Rezultă, că prin mijlocirea
consumului, ele de asemenea influenţează nivelul PNB. Politica fiscală propusă de
neokeynesişti constă în reglarea de către stat a cererii agregate prin acţiuni planificate de
influenţare a impozitelor şi cheltuielilor publice. Postulatul cel mai important al teoriei lor –
mecanismul economiei de piaţă nu este în stare să redreseze situaţia economică în perioadele
îndelungate de stagnare şi crize. În acelaşi timp, ei nu neagă posibilitatea influenţării procesului
de stabilizare prin politica creditar-monetară, dar care este considerată mai puţin eficientă în
perioadele descreşterii şi depresiei.

La fel ca neoclasicii, monetariştii sunt de părerea că politica fiscală nu poate constitui un mijloc
sigur de stabilizare a economiei, deoarece economia de piaţă în condiţiile utilizării integrale a
resurselor în mod automat tinde să menţină starea de echilibru unde activează impecabil anumite
„pîrghii” şi „stabilizatoare” existente de dezvoltare economică. Politica lor este fundamentată de
„efectul de substituire”, conform căruia creşterea cheltuielilor publice cauzează deficitul bugetar,
statul recurgînd în această situaţie la împrumuturi bancare. Ca urmare, creşte cererea pentru bani
pe pieţele financiare ce generează ridicarea ratei dobînzii. Respectiv, se produce o scădere a
cererii pentru banii destinaţi investiţiilor, scăderea acestora provocînd reducerea cheltuielilor
agregate şi, în cele din urmă, micşorarea PNB. Rezultă că politica fiscală realizată în vederea
stabilizării economiei nu-şi atinge scopul, deoarece statul recurgînd la împrumuturi pe piaţa
financiară substituie sau, mai exact, strîmtorează sfera businessului privat. Din cele expuse mai
sus, poate fi concluzionată necesitatea de reducere a intervenţiei în procesele de reproducţie,
deoarece ea dăunează şi distruge libertatea individuală. Astfel, diferenţele dintre tratările
monetariste şi keynesiste se reduc la necesitatea abordării unei probleme mai ample referitoare la
posibilitatea şi necesitatea reglementării pieţei.

Reprezentantul cel mai de vază al şcolii monetariste M. Friedman susţine ideea lui Smith,
conform căreia individul contribuie la realizarea scopurilor sociale într-o măsură mai efectivă
atunci cînd urmăreşte interesele personale, decît atunci cînd scopul este orientat spre realizarea
interesului social (conform principiului „mîinii invizibile” şi libertăţii economice a lui Smith).
Mai mult ca atît, M.Friedman se opune unor iluzii, conform cărora intervenţia statului în
perioada descreşterii şi depresiei ar explica necesitatea reglării pieţei.

Keynesiştii sunt de părerea că piaţa nu este un sistem autoregulator, iar intervenţia statului
trebuie realizată în perioada creşterilor şi descreşterilor ciclice, în primul rînd, prin intermediul
politicii fiscale ce include un sistem impozitar corespunzător, fixarea normelor procentuale şi
alte metode.

E evident că poziţia monetariştilor decurge din tezele lor fundamentale despre importanţa ofertei
monetare în activitatea economică şi despre politica monetar-creditară corectă ca factor
important de stabilizare.

Însă realizarea unei politici monetar-creditare optimale, fundamentate ştiinţific comportă un şir
de probleme. În primul rînd, perioada dintre schimbarea ofertei monetare şi a efectului pe care-l
exercită asupra PNB este destul de lungă. Acest interval de timp poate fi relativ scurt (de la 6 la 8
luni) sau îndelungat (pînă la 2 ani). Probabilitatea determinării momentului exact al începutului
influenţei ofertei monetare asupra PNB este redusă. Mai mult ca atît, în cazul existenţei unor
indici care atestă tendinţa de descreştere a sferei bancare şi antreprenoriale se recurge în mod
urgent la politica banilor ieftini, adică la diminuarea ratei dobînzii. Ca rezultat, peste jumătate de
an economia se poate pomeni în prag de inflaţie, iar politica întreprinsă nu doar nu va opri acest
proces, dar va favoriza destabilizarea şi creşterea continuă a inflaţiei.

În al doilea rînd, pot surveni dificultăţi în reglarea nivelului ratei dobînzii. Cîteodată în scop de
stabilizare instituţiile de creditare practică scăderea ratei dobînzii în locul majorării ei, fapt ce se
poate însă solda cu o agravare a procesului inflaţionist. În vederea evitării unei astfel de situaţii,
M.Friedman şi adepţii săi recomandă consolidarea legislativă a unei reguli monetare, în
conformitate cu care oferta monetară să aibă acelaşi ritm de creştere ca şi PNB. Astfel, o creştere
anuală a PNB în mărime de 3-5% trebuie să fie acompaniată de o creştere similară a ofertei
monetare.

Aşadar, în opţiunea monetariştilor politica optimală pe termen lung constă în creşterea

permanentă a masei monetare care s-ar egala cu creşterea reală a nivelului de producere în
mărime de aproximativ 3-5%. În aşa mod, oferta monetară în creştere va favoriza cheltuielile şi,
respectiv, nivelul de producere. Asemenea keynesiştilor, ei susţin ideea reglementării circulaţiei
monetare prin intermediul mecanismelor normative şi planice.

Este evident, în acelaşi timp, că dacă oferta monetară este controlată şi nu depăşeşte o anumită
limită, este exclusă posibilitatea inflaţiei cauzate de o masă monetară limitată. Discrepanţele
opiniilor keynesiste şi monetariste decurg din conceptele lor teoretice. Modelul macroeconomic
monetarist conferă rolul prioritar în reglarea cererii monetare agregate politicii Băncii Centrale,
în timp ce neokeynesiştii accentuează importanţa atît a politicii monetar-creditare, cît şi a celei
fiscale a statului. Divergenţele şi similarităţile concepţiilor keynesiste şi monetariste alternative
devin mai clare în procesul examinării grafice a cererii şi ofertei agregate, prima fiind redată
printr-o curbă descendentă, iar a doua - prin una ascendentă.

În modelul monetarist, deplasarea curbei cererii agregate în dreapta sau stînga se explică prin
majorarea şi micşorarea ofertei monetare: în cazul majorării cererii se produce o deplasare a
curbei spre dreapta, iar în cazul diminuării – spre stînga.

Modelul keynesist ţine cont nu doar de cheltuielile agregate dar şi de politica fiscală şi monetară
a statului, acest model avînd un caracter mai complex, cel puţin referitor la cheltuielile agregate,
deoarece la ele se adaugă achiziţiile publice. În afară de aceasta încasările fiscale favorizează
consumul, care la rîndul său contribuie la creşterea PNB.

Graficele cererii agregate (vezi schema 1,2) ilustrează mai clar şi pronunţat diferenţele.

Graficul propus de monetarişti reprezintă o curbă bruscă care trece într-o dreaptă verticală
paralelă axei ordonatelor. Anume aşa era redată oferta agregată de economiştii clasici. De aceea
se poate afirma că în cazul respectiv opiniile monetariştilor se apropie de acele ale clasicilor.

Graficul ofertei agregate elaborat de keynesişti are o prezentare diferită. El reprezintă o linie în
ascendenţă lentă ce trece într-o dreaptă orizontală paralelă axei absciselor. O comparaţie a
graficelor ne demonstrează că această linie ilustrează nivelul economiei cînd o angajare totală a
forţei de muncă şi utilizarea deplină a potenţialului productiv nu au fost atinse. În modelul
monetarist linia ofertei agregate în ascendenţă bruscă poate fi explicată printr-un nivel al
economiei cu un potenţial de angajare deplină care e asigurată de flexibilitatea preţurilor şi
nivelul salarial.
Opiniile contradictorii despre caracterul ofertei agregate explică discrepanţele examinate anterior
în tratarea politicii de stabilizare a keynesiştilor şi monetariştilor. Graficul demonstrează că
majorarea cererii agregate în modelul keynesist reflectată prin trecerea curbei AD1 în AD2  va
cauza o creştere neînsemnată a preţurilor de la P1 la P2. În schimb, volumul real de producere
va cunoaşte o creştere considerabilă exprimată prin deplasarea în dreapta a PNB (din
poziţiaPNB 1 la PNB2).

Schema 1. Modelul lui Keynes

 Oferte agregate

Schema 2. Modelul monetarist 

Oferte agregate

Conform modelului monetarist, însă, deplasarea curbei cererii din poziţia AD1 înAD2 va genera
o creştere neînsemnată a PNB şi o deplasare semnificativă a P1 la P2.

Divergenţele în opinii şi tratări pot avea următoarele explicaţii. Keynesiştii se bazează pe

concepţia că în condiţiile antreprenoriatului privat este imposibilă utilizarea integrală a
potenţialului productiv. De aceea extinderea cererii agregate favorizează creşterea nivelului real
al producţiei şi angajării. Monetariştii au o opinie contrară: o creştere neesenţială a nivelului de
producţie poate fi atinsă în baza creşterii preţurilor şi a tendinţei spre atingerea angajării
integrale.

Un compromis între keynesişti şi monetarişti este posibil numai în condiţiile angajării totale. Însă
este cert faptul că amplasarea integrală în condiţiile antreprenoriatului privat este imposibilă.

În asemenea context, se impune întrebarea despre contrazicerea sau complementaritatea

modelelor keynesiste şi monetariste.

Răspunsul la această întrebare ar putea fi desprins în urma unei examinării exhaustive a

concepţiei generale. Modelul monetarist se axează pe procesele de autoorganizare a sistemului
economic în general şi a mecanismului de piaţă în particular. Însă trebuie să se ţină cont de faptul
că un astfel de sistem nu poate fi în exclusivitate autoorganizator, el presupune şi o anumită
influenţă de reglare. În mod contrar, modelul keynesist accentuează necesitatea reglării
exterioare a sistemului economic, adică intervenţia statului.

Prin urmare, ambele modele se referă la aspecte diferite ale aceleaşi probleme de dezvoltare
economică şi respectiv se complementează mai degrabă decît se exclud reciproc.

Politica monetară şi fiscală sunt interdependente. Finanţarea deficitului bugetar realizată de

către guvern cauzează mai întîi de toate creşterea masei monetare, deoarece se recurge la
creditele Băncii Centrale, fapt ce este însoţit de efectul de multiplicare a creşterii depozitelor
bancare. Reiese că politica fiscală se bazează pe politica monetară.

Politica monetară , în calitate de mecanism regulator, a căpătat un număr impunător de adepţi

nu numai printre monetarişti, dar şi printre neokeynesişti. Ei recunosc că metodele politicii
monetare se realizează operativ şi flexibil spre deosebire de metodele politicii fiscale care se
implementează numai după procese îndelungate de coordonare între organele legislative şi
administrative, fapt ce sporeşte eficienţa lor. Politica monetară este un instrument eficient de
luptă împotriva inflaţiei şi de depăşire a crizelor.

Direcţiile de coordonare a politicilor monetar-creditare şi fiscal-bugetare în scopul

stabilizării economiei naţionale

Elaborarea metodelor strategice de stabilizare a economiei naţionale la etapa actuală de

reformare a pieţei nu poate să se producă în mod autonom. Ea constituie o parte componentă a
unui program integru de măsuri care prevăd crearea noilor instrumente şi pîrghii de stabilizare
economică, proces caracteristic economiilor de piaţă în tranziţie (care nu are analogii în ştiinţa
şi practica mondială).

Perioada care a succedat implementarea noilor reforme care au respins mecanismul centralizat a
dirijării de comandă a economiei a confirmat inexistenţa unei alternative la metodele bancare şi
bugetare de reglare a pieţei. Atît teoriile economiei de piaţă cît şi practica implimentării lor au
contribuit la pronunţarea tendinţelor de contopire şi legităţilor de interdependenţă sincronizată a
mijloacelor de stabilizare bugetar-fiscale şi monetar-creditare. Astfel, economia naţională capătă
noi trăsături care ridică noi probleme în faţa ştiinţei şi practicii economice. Aceste probleme
necesită o evaluare ştiinţifică a situaţiei , decizii bine fondate din punct de vedere metodologic şi
luarea măsurilor concrete menite să asigure stabilizarea şi creşterea durabilă a economiei
naţionale.

Problema asigurării continue a stabilităţii economiei naţionale impune alegerea anumitor

modalităţi de realizare a politicii de corelare a intervenţiei statale şi a mecanismului de
autoregulare al pieţei care la rîndul lor sunt determinate de conceptele şi idealurile filosofice ce
stau la baza diferitor şcoli şi curente politico-economice ce reflectă gradul de intervenţie statală
în sistemul economic şi, mai întîi de toate, în sfera financiară.

Nivelul de stabilitate şi menţinere a creşterii economice este determinat de corelarea metodelor

de autoreglare indirectă a pieţei şi de influenţa statală directă. Pe parcursul ciclului economic ce
caracterizează inflaţia, criza şi depresia mecanismele regulatorii ale pieţei pierd din intensitate ca
consecinţă a manifestării mai pronunţate a rolului statului, iar la etapele creşterii economice,
rolul pieţei se intensifică. E de notat că în perioada de statornicire a economiei de piaţă în
majoritatea ţărilor străine, etapele ce se caracterizau prin influenţă accentuată din partea statului
alternau cu etapele de libertate pentru antreprenoriat. Slăbirea mecanismului de dirijare
centralizată a realocării resurselor avea loc sub influenţa tot mai pronunţată a liberalizării
economiei utilizării a metodelor indirecte de reglare bugetară şi bancară. Aceste din urmă
alcătuiesc modalitatea cea mai importantă de influenţă statală asupra elementelor fundamentale
ale procesului de stabilizare a producerii în sisteme economice multisectoriale şi complexe.
Astfel, orice model naţional de reglare economică trebuie să asigure statul cu pîrghii de
echilibrare macroeconomică şi cu posibilitatea utilizării selective a metodelor fiscal-bugetare şi
monetar-creditare de reglare economică.

În situaţia macreconomică creată la prima etapă a reformei (1991-1993) Guvernul, în faţa

sarcinii de realizare a scopurilor prioritare ale politicii social-economice, a făcut o alegere
conceptuală în procesul de elaborare a reformelor ce consta în schema monetaristă de
„implementare de şoc” în sistema relaţiilor de piaţă. A fost adoptată direcţia de minimalizare a
intervenţiei statale în economia care deja intrase în perioada de hiper-inflaţie, modalitatea
principală de reglare indirectă a proceselor economice fiind considerată circulaţia monetară. E
cunoscut faptul, că tentativa tranziţieirapide la economia de piaţă liberalizată a generat o criză
financiară îndelungată.

În condiţiile actuale de reformare economică a Moldovei, cînd se impun probleme de stabilizare

macroeconomică şi, respectiv, de creştere a producerii şi bunăstării, statul se confruntă cu o
sarcină mai dificilă, ce constă în încadrarea economiei naţionale în contextul noilor relaţii de
piaţă şi, concomitent, în asigurarea echilibrului macroeconomic cu ajutorul pîrghiilor financiare
şi monetar-creditare ce se complementează.

Implementarea politicii fiscal-bugetare şi monetar-creditare unice trebuie să asigure realizarea

unor influenţe macroeconomice mai ample asupra economiei naţionale însoţită de posibilitatea
corectării operative a măsurilor întreprinse.
Practica economică internaţională confirmă rolul determinant ce-l deţin sectoarele real şi
financiar ale economiei în depăşirea inflaţiei, menţinerea cursului de schimb stabil al valutei
naţionale şi activizarea proceselor de producere şi investiţionale.

Dar în lipsa unei baze conceptuale cu privire la formarea şi funcţionarea mecanismului de

interdependenţă ale celor două sectoare din economia naţională, determinate de trăsături
specifice perioadei de tranziţie, se ajunge în situaţia cînd circuitul fondului de producere nu este
asigurat în mod suficient de volumul miljloacelor proprii pentru continuarea procesului de
reproducţie.

Întîrzierea reformelor în sectorul real a cauzat în momentul actual anumite disproporţii şi

contradicţii.

Sfera de producere nu este în stare să concureze cu sectorul financiar, care generează venituri
mari, mai ales în urma operaţiunilor pe piaţa de capital. Această situaţie a provocat o stare de
criză în circulaţia plăţilor pe plan intern, ceea ce la rîndul său condiţionează pe de o parte
transferul resurselor financiare şi creditare în sectorul financiar, asigurînd o acumulare
considerabilă a lor, iar pe de altă parte crearea diferitor forme de creditare mutuală fără aplicarea
ratei dobînzii, cum ar fi creanţe şi neachitări în sectorul real al economiei.

Disproporţiile parvenite în dezvoltarea sectoarelor real şi financiar ale economiei şi întîrzierea

redresării producerii accentuează şi mai mult dezechilibrul între tempourile de reducere a
producerii mărfurilor şi de creştere a masei monetare. Această situaţie este cauza schimbării
accentelor în economia politică de la teoriile monetariste la teoriile keynesiste referitoare la
reglarea financiară directă.

Actualmente condiţiile enumerate anterior nu sunt doar prezente, ci deţin o poziţie determinantă
în economia naţională. De aceea, măsurile de activizare a relaţiilor interbugetare şi ale metodelor
bugetare, fiscale şi altor metode financiare de creştere a cererii în scopul reglării economice sunt
bine fundamentate şi orientate, în primul rînd, spre depăşirea descreşterii producerii şi asigurarea
protecţiei sociale a populaţiei.

Reglarea statală în condiţiile actuale reprezintă un cadru de măsuri de supraveghere a organelor

de conducere în scopul asigurării în baza legislaţiei în vigoare a unei funcţionări stabile a
structurilor sectorului financiar al economiei şi evitării tendinţelor de destabilizare în sectorul
real al economiei. Se subînţelege o schemă mai adecvată a mişcării fondurilor financiare atît la
nivel macroeconomic, cît şi în cadrul structurilor de piaţă aparte, dezvoltarea continuă a relaţiilor
de piaţă, consolidarea elementelor separate ale unei politici monetare şi creditare eficiente,
sistemului fiscal şi relaţiilor bugetare, factori ce determină maturitatea stării financiare a ţării.
În urma cercetării s-a ajuns la concluzia că impedimentul cel mai important în dezvoltarea
economiei Moldovei îl constituie neconcordanţa acţiunilor întreprinse de structurile de
conducere. Ameliorarea mecanismului de reglare financiară şi creditară în condiţiile actuale
constituie priorităţi ale măsurilor de supraveghere în cadrul instituţiilor ramurale şi urmăresc
scopul asigurării unei funcţionări durabile doar a structurilor organizaţionale ale sectorului
financiar al economiei.

Se impune problema elaborării unor noi măsuri de stabilizare menite să asigure o executare
flexibilă şi rapidă a parametrilor schemei economiei naţionale în baza unui complex de măsuri de
influenţare economice, financiar-creditare şi administrative. Direcţia strategică o constituie
menţinerea volumului de producţie şi angajare la un nivel cît se poate de aproape de cel optimal
în condiţiile unor ritmuri stabile de inflaţie şi ameliorare a bunăstării populaţiei.

Realizarea măsurilor de stabilizare generează necesitatea elaborării unui monitoring balanţier a

circulaţiei financiare ce ar asigura supravegherea tuturor etapelor de mişcare a fluxurilor
financiar-creditare la nivel macroeconomic.

Indicatorii şi baza de date a monitoringului permite calcularea unui şir de indicatori sintetici noi
şi a unor solduri importante, reflectarea următoarelor etape a circulaţiei fluxurilor financiar-
creditare ale agenţilor interni şi externi, cît şi stabilirea şi analizarea unor interdependenţe
structurale şi cauzale. Evaluările faptice ale resurselor financiare, efectuate în baza examinării
descrise anterior, pot fi utilizate la alegerea preferinţelor şi priorităţilor de echilibrare a
veniturilor şi cheltuielilor economiei naţionale şi pot servi de asemenea drept criterii de referinţă
pentru elaborarea şi crearea unei politici financiare, care cuprinde măsuri acceptabile, în
condiţiile economiei de piaţă, de intervenţie statală asupra dezvoltării social-economice.

Indicatorii monitoringului sectorului financiar şi real al economiei servesc drept semnal pentru
alegerea opţiunii corecte de utilizare a mecanismelor corespunzătoare de stimulare sau, din
contra, de stopare. Aceşti indicatori urmăresc evoluţia parametrilor dezvoltării lor, detectînd
abaterile maximale şi minimale acceptabile, cît şi cadrul normativ şi argumentat din punct de
vedere ştiinţific.

Totalitatea metodelor strategice de asigurare a echilibrului economic naţional poate fi redus la

următoarele direcţii fundamentale, ce formează trei compartimente de metode de reglare.

Compartimentul I

Mecanismul în vigoare de menţinere a inflaţiei la nivel macroeconomic prin intermediul

controlului creşterii masei monetare din circulaţie nu este doar menţinut, ci capătă o situaţie
stabilă. Strategia de menţinere a circulaţiei băneşti trebuie continuată printr-un control riguros al
emisiunii monetare şi prin organizarea circulaţiei băneşti în baza circulaţiei echilibrate dintre
bani lichizi şi hîrtii de valoare. Totalitatea relaţiilor enumerate necesită o armonizare dinamică şi
o reglare permanentă. Aceste relaţii monetare vor fi menţinute printr-un mecanism financiar-
creditar integru, ce ar asigura o stabilitate a întregului sistem.

Compartimentul II

În calitate de mecanisme de echilibrare se va utiliza întregul potenţial de mijloace de influenţă

bugetare şi de impozitare. Printre cele mai importante mijloace bugetare se consideră cheltuielile
publice (subsidii, subvenţii, ajutor financiar etc.).

În scopul stabilizării sectorului real al economiei naţionale este important de a utiliza metode de
reducere a deficitului bugetar cunoscute în practica mondială ţinînd cont de specificul sectorului
respectiv (reducerea cheltuielilor şi mărirea veniturilor, transferul cheltuielilor în sectoarele mai
puţin afectate de inflaţie, finanţarea deficitului prin metode cu caracter inflaţionist redus).
Modalităţi eficiente de regulamentare fiscală pot fi şi schimbarea conţinutului şi structurii
impozitelor, utilizarea creditelor fiscale, schimbarea obiectului şi metodelor de impozitare,
reducerea impozitelor directe şi extinderea celor indirecte, stimularea activităţilor investiţionale
şi inovative prin acordare de scutiri fiscale.

Compartimentul III

Stimularea sectorului structural-investiţional presupune flexibilitatea în utilizarea modalităţilor

indirecte de regulamentare economică pe larg utilizate de către ţările dezvoltate, cum ar fi:
creditele fiscale pentru cercetare şi investiţii, amortizarea accelerată, garanţiile guvernamentale
pentru creditele de investiţii oferite băncilor comerciale, leasingul financiar şi comercial,
sistemul de comenzi de stat pentru mărfuri şi servicii, cît şi mijloace dinamice de regulamentare
indirectă valutară şi vamal-tarifară, care sunt mult mai efective decît mijloacele de control
valutar direct şi restricţiile la import şi export.

Modalităţile fiecăruia din compartimentele enumerate mai sus se includ în procesul de

influenţare a sectorului real şi financiar al economiei, cît şi în sectorul de asigurare socială a
populaţiei. Măsurile întreprinse trebuie realizate în aşa mod, încît ele, în cadrul sistemului
economic de piaţă, să-şi aducă aportul la stabilizarea nivelului preţurilor, atingerea unui grad
înalt de angajare şi la echilibrul economic însoţit de o creştere durabilă şi echilibrată a
economiei. Astfel, funcţionarea liberalizată a instrumentelor indirecte de echilibrare a
mecanismelor de piaţă poate fi complimentată de metode de stimulare directă bugetar-fiscale şi
de influenţă monetar-creditară, care în cazul consolidării lor legislative va crea premise
favorabile pentru funcţionara sincronizată şi eficientă nu doar a sectorului financiar, ci şi a celui
real al economiei. În acelaşi timp, soluţionarea acestei probleme va semnifica pentru organele de
reglementare statale asigurarea stării de echilibru şi la nivel macroeconomic. Anume cu ajutorul
mecanismelor recomandate se poate elabora un complex de măsuri comune şi specializate, ce ar
asigura o influenţă sistemică din partea statului asupra dimensiunii sectorului şi
interdependenţele lui cu alte sectoare, care determină mişcarea limitelor lor într-o economie
complexă şi multisectorială. Adică, implementarea unei politici fiscal-bugetare şi monetar-
creditare unice şi bine coordonate ar permite nu doar exercitarea funcţiilor de stimulare a
reglementării statale, dar şi realizarea influenţelor macroeconomice asupra sectorului financiar şi
real al economiei cu combinarea posibilităţii de corectare operativă a măsurilor întreprinse în
domeniul privatizării.

Elaborarea unui proiect de legi „Cu privire la armonizarea acţiunilor de asigurare a echilibrului
economic” este destul de concludentă în această ordine de idei. Menirea de bază a acestei legi
trebuie să fie înaintarea unui set de măsuri de coordonare a activităţii îndreptate spre menţinerea
economiei în parametrii stării de echilibru. Articolele legii respective vor dezvălui conţinutul
bazei legislative şi economice de asigurare a stabilităţii financiar-economice, de asigurare
organizaţional-informaţională a evaluării analitice a conjuncturii, cît şi particularităţile
reglementării din partea statului a relaţiilor bugetar-fiscale şi monetar-creditare în condiţiile
stimulării economiei „în proces de slăbire„ sau încetinire a ritmului său de „încălzire”.

Realizarea metodelor sus-menţionate de formare şi funcţionare a totalităţii instrumentelor de

reglementare din partea statului a economiei în condiţiile noi se va solda neapărat cu stabilizarea
sectoarelor financiare şi reale, aşa cum ele ţin cont de legăturile obiective dintre categoriile
valorice şi realitate. În acelaşi timp, e valabilă presupunerea conform căreia tendinţa spre un
sistem economic cu dezvoltare dinamică nu poate asigura rezultatul scontat, dacă ea parcurge
calea de evoluţie firească. Se face simţită nevoia de eforturi conştiente de transformare, bazate pe
prelucrarea ştiinţifică ulterioară a problemei în cauză şi pe activitatea bine determinată a
organelor decizionale în domeniul reformelor de piaţă în economia naţională.

Eficienţa politicii de stabilizare în condiţiile economiei de tranziţie

Instrumentele fiscal-bugetare şi monetar-creditare sunt considerate drept element principal al

politicii economice generale la etapa trecerii la relaţiile de piaţă. Practica internaţională din
ultimii ani permite formularea unui şir de concluzii cu privire la eficienţa politicii bugetare şi
monetare.

Dacă ar fi să considerăm că circulaţia monetară poartă un caracter stabil şi previzibil, iar oferta
monetară e exogenă, rezultă că prin politica monetară se poate atinge mărirea sau, în mod
contrar, reducerea cheltuielilor agenţilor economici, adică reglarea eficientă a dezvoltării
economice. Dacă, însă, cererea monetară e instabilă, iar oferta monetară are un caracter endogen,
politica monetară se dovedeşte a fi neeficientă, caz în care politica fiscală şi bugetară prezintă o
cale mai sigură de reglementare.
În astfel de condiţii rolul de bază în realizarea unei politici statale reuşite de stabilizare este
atribuit Băncii Centrale, Ministerului de Finanţe, Ministerului de Economie şi altor ramuri ale
organelor de conducere implicate în reglarea circuitului monetar al ţării. În cadrul acestui proces,
banca centrală deţine poziţia dominantă în Republica Moldova (BNM) atît în sfera emisiunii
monetare cît şi în cea de realizare a politicii monetare statale prevăzute pentru perioade scurte de
timp şi efectuată prin metode indirecte.

Prin politica monetar-creditară Banca Centrală tinde să asigure condiţii favorabile pentru

creşterea economică şi urmăreşte scopuri concrete cum ar fi monitorizarea şi reglarea
tempourilor dezvoltării economice, atenuarea fluctuaţiilor ciclice pe piaţa de mărfuri, capital şi
forţei de muncă, menţinerea nivelului inflaţiei, asigurarea echilibrului balanţei de plăţi. Cel mai
important instrument la realizarea acestui obiectiv îl constituie operaţiunile pe piaţa secundară a
valorilor mobiliare, politica de rescont, modificarea normelor cu privire la nivelul minim al
rezervelor obligatorii pentru instituţiile bancare.

Utilizînd metodele sus-menţionate de influenţare a masei monetare şi a creditului, Banca

Centrală modifică cererea agregată printr-un şir de pîrghii succesive: masa monetară, norma
procentuală, investiţiile de capital, cererea agregată, venitul naţional.

Examinarea etapelor de desfăşurare a mecanismului de realizare a deciziilor luate de Banca

Centrală se reduce în linii generale la următoarea concluzie. La prima etapă Banca Centrală
măreşte masa monetară (de exemplu, cumpărînd obligaţii de la băncile comerciale sau micşorînd
nivelul minim al rezervelor obligatorii). La etapa a doua are loc extinderea cu efect multiplicator
a depozitelor bancare, în consecinţă oferta monetară creşte. La etapa a treia oferta monetară
generează ieftinirea banilor, adică micşorarea ratei dobînzii care duce la mărirea cererii pentru
investiţii. Şi în final, la cea de a cincea etapă, creşterea investiţiilor de capital va provoca nu doar
o accelerare a procesului inflaţionist, ci şi o creştere atît a producţiei cît şi a amplasării forţei de
muncă şi a veniturilor.

Analiza grafică a mecanismului de influenţare prin politica monetară a volumului PNB (vezi

schema) reconfirmă existenţa interdependenţei pieţei investiţiilor financiare. Modelul keynesist
de stimulare a activităţii de afaceri şi a creşterii economice stabileşte direcţiile principale ale
politicii monetare în vederea măririi masei monetare (ofertei monetare), ce va deplasa punctul de
echilibru al pieţei monetare spre dreapta şi va corespunde micşorării ratei dobînzii. Micşorarea
ratei dobînzii favorizează accesul la resursele creditare şi produce o majorare a nivelului de
investiţii, proces ce va avea un efect pozitiv asupra măririi nivelului de producţie şi sporirii PNB.

În aşa mod poate fi redată concepţia keynesistă cu privire la politica statală monetară ca mijloc
de influenţare a investiţiilor de capital, angajării şi PNB. Cert e însă faptul că în realitate politica
monetară poate avea rezultate imprevizibile, eficacitatea ei fiind subminată de survenirea unor
procese auxiliare. Să considerăm situaţia în care Banca Centrală adoptă direcţia de majorare a
ofertei monetare scontînd pe micşorarea ratei dobînzii. Însă creşterea masei monetare generează
un proces inflaţionist. Majorarea preţurilor impune băncile să recurgă la mărirea ratei dobînzii
nominale pînă la nivelul său real (ce ţine cont de rata inflaţiei). Debitorii sunt de acord să achite
rata dobînzii reale, deoarece datoria va fi lichidată şi ea prin bani devalorizaţi. Urmează că
acţiunile întreprinse de către Banca Centrală s-au soldat nu cu micşorarea ci cu majorarea ratei
dobînzii, scopul final de creştere a PNB neputînd fi atins.
M – masa monetară; I – volumul investiţiilor; Y – volumul PNB; MD MD – curba cererii de
bani; MS MS – curba ofertei de bani; II – curba cererii de investiţii; SS – curba ofertei de
investiţii

În conexiune cu cele expuse anterior, este important de diferenţiat rezultatele pe termen scurt de
acele pe termen lung ale politicii monetare. Opiniile neokeynesiştilor şi a monetariştilor diferă la
acest capitol. Neokeynesiştii consideră că salariul şi preţurile nu sunt instrumente flexibile, de
aceea, cel puţin pe termen scurt, guvernul poate asigura o creştere a PNB prin creşterea masei
monetare conform schemei examinate. Însă această creştere a masei monetare nu va mai asigura
o creştere considerabilă a PNB pe termen lung, cauzînd doar inflaţie şi accentuînd astfel
concepţia despre caracterul neutru al banilor.

Opinia monetariştilor diferă. Ei consideră preţurile şi salariul instrumente flexibile, politica de

control a masei monetare atît pe termen lung, cît şi pe termen scurt fiind în stare, conform teoriei
lor, să controleze doar tempoul inflaţiei. Aceste viziuni teoretice au căpătat denumirea de
concepţie de neutralitate absolută a banilor.

Savantul englez G. Hinks a elaborat în baza teoriei keynesiste un model standard de echilibrare a
pieţei. Echilibrul total al pieţei reale şi monetare este cercetat cu ajutorul curbelor IS-LM.

Curba IS (Investmen-Saning) caracterizează echilibrul în sectorul real al economiei. Ea trece

printr-o mulţime de puncte ce reprezintă combinaţii ale ratei dobînzii r cu nivel real al
veniturilor Y, ce corespunde echilibrului pieţei mărfurilor. Utilizînd metoda algebrică de
rezolvare a ecuaţiilor keynesiste ce caracterizează piaţa de mărfuri, G.Hiks a demonstrat, că în
executare grafică curba „IS” trebuie să fie înclinată de la nord-vest spre sud-est, dacă pe axa
ordonatelor vom fixa rata dobînzii, iar pe axa absciselor – nivelul venitului real. Reese, că cu cît
mai mic este nivelul venitului real, cu atît mai înaltă este rata dobînzii pentru a atinge punctul de
echilibru.

Curba „LM” (Liquidity-Money) caracterizează echilibrul sectorului monetar al economiei şi

parcurge prin puncte ce reprezintă combinaţii ale ratei dobînzii cu nivelul real al venitului, adică
cererea se egalează cu oferta monetară. În urma rezolvării ecuaţiilor, G.Higgs a demonstrat, că
curba „LM” trebuie să fie înclinată de la nord-est spre sud-vest, fapt ce atestă că piaţa monetară
se va afla atunci în echilibru cînd majorarea venitului real va corespunde cu cel mai înalt nivel al
ratei dobînzii.
Graficul ne demonstrează că curba „LM” are configuraţie deosebită partea stîngă a ei, ce
reprezintă nivele joase ale ratei dobînzii, este aproape orizontală, pe cînd partea dreaptă a curbei
ocupă o poziţie aproape verticală. Curba „IS” poate intersecta curba „LM” în oricare parte a sa,
moment în care apar diferite variante de echilibru.

Dacă curba „IS” intersectează curba „LM” în partea stîngă, aproape orizontală, atunci avem
situaţia paradoxală, denumită de keyesişti „capcană de lichiditate”. Adică, în poziţia aproape
orizontală a curbei „LM” şi a nivelului ratei dobînzii scăzut, elasticitatea cererii de bani se
apropie procentual de infinit. Într-o astfel de situaţie ipotetică majoritatea agenţilor economici,
prognozînd o creştere a ratei dobînzii va manifesta o cerere speculativă pentru bani. O consecinţă
analogică va provoca existenţa riscului considerabil de cumpărare a obligaţiunilor (în calitate de
active alternative) ca consecinţă a unui nivel scăzut a ratei dobînzii. Deci piaţa monetară se va
afla în stare de echilibru indiferent de schimbările nivelului venitului, iar rata dobînzii nu se va
schimba. O astfel de situaţie subminează eficienţa politicii monetare statale: piaţa monetară se va
afla într-o stare de echilibru constant la o rată a dobînzii scăzute şi a oricărui nivel al venitului
indiferent de creşterea masei monetare în rezultatul acţiunilor Băncii Centrale. Teoretic se poate
presupune, că în cazul „capcanei de lichiditate” atît reproducerea mărfurilor şi căderea ulterioară
a preţurilor, cît şi intensificarea şomajului nu sunt în stare să schimbe rata dobînzii şi venitul de
echilibru. Instrumentele de autoreglare a pieţei economice încetează să mai acţioneze în
asemenea caz. Unica soluţie de depăşire a crizei ar putea fi măsurile cu caracter fiscal (bugetar)
întreprinse de către guvern ce vor favoriza o deplasare a curbei „IS” spre dreapta.

Scopul reglementării monetar-bugetare constă nu doar în controlul asupra masei monetare, dar şi
în tendinţa de a asigura lichiditatea economiei în general de care depinde luarea deciziilor de
către subiecţii economici referitor la cheltuielile făcute.

Politica monetară trebuie coordonată cu cea financiară în primul rînd în scopul administrării

datoriei publice, căci oferta valorilor mobiliare pe termen scurt, care sunt quasibani, reprezintă o
piedică în lupta afectivă împotriva inflaţiei.

Măsurile politicii monetare schimbă condiţiile creditării (referitoare la rata dobînzii, termenul
creditului) favorizînd sau complicînd astfel cheltuielile care sunt finanţate din contul creditelor
atît în sfera de consum cît şi de investiţii (construcţii, procurarea utilajului, formarea rezervelor).

Politica monetară este mai flexibilă şi mai mobilă decît cea bugetară care necesită decizii
parlamentare, de aceea posibilităţile politicii monetare sunt dependente de schimbările
priorităţilor economice în perioade diferite, astfel facilitînd sau, din contra, făcînd mai dificilă
accesibilitatea solicitanţilor de credite, în acest mod ea contribuie la asigurareastabilităţii.

Politica financiară şi monetară flexibilă care se bazează respectiv pe oscilarea nivelului

impozitar realizează obiective cu privire la redresarea economiei şi asigurare a dezvoltării
continue. Eficacitatea oscilării ratei dobînzii şi presiunii fiscale se manifestă nu atît în cadrul
luării deciziilor de către deţinătorii şi solicitanţii de capital cît în procesul decizional al băncilor
comerciale şi antreprenorilor de care în mare măsură depinde oferta de credite şi care sesizează
cele mai infime schimbări în procesul de stimulare a sferei de producere şi servicii.

Iată de ce se face necesar ca politica monetară şi financiară să ţină cont de diversitatea conecţiei
existente între rata dobînzii şi resursele creditare pe de o parte şi între interesele variate ale
instituţiilor bancare şi financiare pe de alta. Politica trebuie să ţină cont de oferta de credite ale
agenţilor economici, economiilor lichide cît şi de oferta monetară a economiei la general.

Stabilitatea economiei poate fi atinsă în cazul cînd „oficialităţile monetare” reuşesc să menţină

un anumit tempouri al creşterii masei monetare sau să limiteze într-un cadru îngust schimbarea
creşterea ei.

Cu toate acestea, politicile monetară şi creditară nu constituie panaceul stabilizării economiei,

deoarece pe lîngă toate avantajele, mai există şi unele dezavantaje. Eficienţa lor e dependentă nu
doar de condiţiile implementării lor ci şi de locul pe care îl deţin alături de alte metode de
influenţare ale politicii economice generale ale statului.

Organele de conducere realizează distribuirea lor efectivă în sferele respective. Punînd la

dispoziţia economiei modalităţile de plată şi stimulînd economia, structurile puterii ce au
responsabilitatea implementării politicii monetare şi financiare pot favoriza creşterea economică
în cazul existenţei factorilor de producere în aşteptarea utilizării. Dar creşterea economică nu
poate dura în condiţiile apariţiei proceselor inflaţioniste ce cauzează majorarea preţurilor şi
deficitul balanţei de plăţi. Astfel în perioadele cînd se face necesară stabilizarea
economiei, politica monetară capătă un caracter limitat de orientare.

La etapa actuală de trecere la relaţiile de piaţă în toate ramurile economiei politica monetară
reprezintă o modalitate eficientă de realizare a politicii generale de echilibrare a dezvoltării
economice. Ea este utilizată în corelaţie strînsă cu politicile bugetară, vamală şi acea a preţurilor.

Modalităţile enumerate de influenţă constituie un element fundamental al politicii economice

generale iar procesul direcţionării lor depinde de guvernul care activează sub controlul
parlamentului.

Caracterul problemelor de conecţiune ale procesului de stabilizare determină felul de abordare a

deciziilor lor. Scopul unic al politicii economice integre trebuie să devină reînnoirea reproducerii
extinse de mărfuri şi servicii. În realizarea acestui obiectiv trebuie antrenate toate instrumentele
sistemului de reglare statală, inclusiv finanţarea bugetară şi creditarea bancară, care necesită o
reorientare şi reorganizare.

Din totalitatea măsurilor şi acţiunilor strategice pot fi menţionate cele mai primordiale.
În primul rînd , prioritatea strategică a bugetului de stat şi creditării bancare trebuie să
servească investiţiilor de producere. Semnificaţia investiţională a bugetului poate fi considerată
drept restabilită atunci, cînd fondul total al acumulărilor de producţie va constitui nu mai puţin
de 25-30% din buget. În aşa mod bugetul capătă rolul celui mai important factor de reglare a
nivelului şi eficienţei economiilor.

În al doilea rînd , investiţiile de producţie trebuie excluse din circuitul speculativ bursier, fapt ce
va asigura utilizărilor programată şi conform destinaţiei cu evaluarea obligatorie a cantităţii,
calităţii şi rentabilităţii locurilor de muncă nou create şi controlul strict al eficienţei reale.

În acest sens, sarcinile reale şi practica impun întreprinderea măsurilor de reglare directă şi
indirectă. În particular, e necesară determinarea raţională a anumitor termeni, de exemplu cinci
ani, pe parcursul cărora este realizată politica bine orientată a procentului jos de împrumut (altfel
spus, politica integră statală a planului de producere şi investiţii), similară celei petrecute în
Japonia în anii 50-80. Planul respectiv va fi obligator atît pentru organizaţiile statale cît şi cele
bancare. În scopul elaborării şi implementării lui se face necesară instituirea unui organ de
planificare macroeconomică avînd un spectru de împuterniciri în volum nu mai mic decît acel al
Agenţiei de planificare economică din Japonia.

În al treilea rînd , e necesară o schimbare radicală a politicii împrumuturilor externe, care

trebuie să adopte un caracter productiv şi investiţional, să asigure importarea celor mai înaintate
tehnologii, să garanteze locuri de muncă şi să pună bazele creării unui sector industrial naţional
competitiv, cu preponderenţă în sfera agriculturii.

În linii generale, investiţiile trebuie efectuate nu în formă bănească, ci în forma utilajului

tehnologic de calitate înaltă, utilizarea căruia va permite statului să iniţieze procesul de creare a
locurilor de muncă ce necesită capacitate ştiinţifică înaltă, în baza căruia va fi posibilă realizarea
modernizării tehnologice a economiei naţionale.

În al patrulea rînd , în scopul evitării devalorizării investiţiilor şi veniturilor investiţionale se

recomandă:

· elaborarea unui program statal integru cu privire la emisiune cu un nivel al creşterii masei
monetare determinat în strictă dependenţă de creşterea sferei de producţie, cu alte cuvinte cu
referinţă la cota-parte a sferei de producţie în PIB şi nu la cea de servicii;

· organizarea funcţionării sistemului bancar în domeniul creditării agriculturii pentru a exclude

depăşirea de către sectorul bancar a limitelor stabilite pentru creditare, totodată parametrii şi
ratele dobînzilor creditării sferei de producere şi investiţionale trebuie realizată în cadrul
indicatorilor de control;
· crearea unui sistem de realizare şi creditare a programelor investiţionale de importanţă
strategică ce favorizează dezvoltarea structurii, calităţii şi caracterului tehnologic al potenţialului
productiv al ţării;

· elaborarea unei politici antiinflaţioniste de menţinere a preţurilor cu rentabilitate minimală

referitor la cheltuielile de producţie a mărfurilor şi serviciilor, adică unor astfel de preţuri şi tarife
ce ar permite mărfurilor din industriile prelucrătoare, uşoară şi alimentară să atingă nivelul
competitiv;

· trecerea de la taxa pe valoare adăugată la impozitul pe circulaţia produselor şi serviciilor de

consum final care ar elimina reducerea artificială a cererii intermediare pentru produsele
destinate scopurilor tehnice şi de producere şi ar genera creşterea cererii finale;

· crearea criteriului de eficacitate al finanţării bugetare în forma sporirii veniturilor bugetului de

stat ca urmare a creşterii încasărilor din impozitul pe circulaţia mărfurilor şi serviciilor de
consum naţional, ceea ce va permite o acoperire sigură în mărfuri a sporirii atît a bugetului cît şi
a masei monetare la general.

Realizarea acestor măsuri va permite orientarea politicii monetar-creditare şi fiscal-bugetare în

direcţia stimulării creditului şi emisiunii monetare (expansiune creditară) sau la reţinerea şi
limitarea lor(restricţia monetară). În acest fel, în condiţiile reducerii activităţii de afaceri,
descreşterii procesului de producţie şi intensificării şomajului băncile centrale tind să învioreze
sfera de afaceri prin extinderea creditului, micşorarea ratei dobînzii şi presiunii fiscale. Şi invers,
în condiţiile redresării economice însoţită deseori de „febra bursieră”, activităţi cu caracter
speculativ, majorarea preţurilor, amplificarea disproporţiilor în economie organele de conducere
vor încerca să evite supraîncălzirea sferei de afaceri prin limitarea creditului, mărirea ratei
dobînzii şi nivelului impozitelor, reţinerea emisiunii diferitor modalităţi de plată ş.a.m.d.

Supunerea politicii bugetare şi monetar-creditare scopurilor de reproducţie, reglarea masei

monetare în corespundere cu creşterea volumului de mărfuri, eliminarea inflaţiei importate,
restabilirea independenţei sistemului monetar, bugetar şi financiar al Moldovei constituie
sarcinile primordiale ale unei stabilizări financiare reale ce poate fi atinsă doar prin realizarea lor.
În caz contrar, Moldova va deveni insolvabilă fapt ce va genera riscul unei crize masive de
îndatorare, lichidarea căreia va pune în pericol securitatea naţională.