ROMANITATEA ROMÂNILOR

Elaborați în aproximativ 2 pagini, un eseu despre ideea romanității românilor, având în

vedere:

-menționarea a 2 epoci istorice în care a fost studiată ideea romanității românilor

menționare a 2 idei formulate pt. susținerea acestei idei
--numirea unui istoric și prezentarea unei cauze pt. care acesta a abordat ideea romanității

formularea unui punct de vedere referitor la semnificația studierii romanității românilor și

susținerea acesteia printr-un argument istoric.

ESEUL
Prin romanitatea românilor se înțelege descendența romană a românilor. În Dacia
romană și în Dobrogea, procesul romanizării a fost condiționat de mai mulți factori: armata,
veteranii, coloniștii, urbanizarea, dreptul roman, viața culturală și religioasă. Noua credință,
creștinismul a avut o importanță deosebită, deoarece ea s-a răspândit în limba latină, prin
intermediul misionarilor veniți din Imperiul Roman, după anul 271. Caracterul romanic al
populației latinofone din Dacia nu a putut fi schimbat nici după pătrunderea popoarelor
migratoare..

La sfârșitul sec. VII putem spune că lb. latină a evoluat spre stadiul de lb. română, în N.
Dunării apărând un popor latin, diferit de popoarele vecine. În izvoarele medievale, noul
popor (pop. român) apare sub denumirea de valah, vlah, olah. Românii apar în documente
ca un popor distinct de celelalte, începând cu sec. VII: în ”Strategikon” apare sub termenul
de ”romani”; în cronica armeană țara românilor apare sub termenul de ”BALAK”(VALAHIA);
în cronica maghiară a lui Anonymus ”blachi” (românii) erau considerați ” păstorii romanilor”.

Romanitatea românilor este afirmată și de umaniștii străini și români. Astfel, umaniștii,

Enea Silvio Piccolomini și Antonio Bonfini au evidențiat asemănarea lb. române cu latina,
românii fiind considerați urmașii coloniștilor romani.

Umaniștii români (Grigore Ureche, Miron Costin, N. Olahus, D. Cantemir) au susținut

unitatea de neam, limbă, obiceiuri și religie a românilor. După unirea din 1600, dar mai ales
începând cu sec. al XVIII – lea, se cristalizează ideea de națiune. Românii din Transilvania își
dau seama că vorbesc aceeași limbă și au obiceiuri asemănătoare cu românii din S și E
Carpaților. Ei încep să-și ceară drepturile aducând drept argumente vechimea, descendența
romană, numărul mare al românilor și obligațiile (Memoriul ”Supplex Libellus Valachorum”
adresat de reprezentanții Școlii Ardelene împăratului de la Viena).

În aceste condiții apar scrieri redactate de către reprezentanții stăpânirii austriece

(Sulzer și Eder), prin care se specifică că românii s-au format ca popor la sudul Dunării și au
revenit la Nord în sec. XI-XIII.

1
 Această idee este reluată de R. Roesler în lucrarea ”Studii asupra românilor”. El încearcă
să argumenteze ideea originii balcanice a românilor, spunând că atunci când maghiarii s-au
stabilit în Transilvania, aceasta era pustie. Această teorie este cunoscută sub numele de
imigraționistă, fiind una neștiințifică, deoarece nu se bazează pe argumente arheologice sau
lingvistice, ci pe unele surse romane târzii, ca de exemplu scrierea lui Eutropius. Acesta
spune că dacii au fost nimiciți în urma razboaielor cu Traian, iar romanii au adus colonişti din
toată lumea romană pentru a popula oraşele şi a cultiva pământurile.

Roesler considera că dacii nu s-au putut romaniza în 165 de ani de stăpânire romană,
că Dacia a fost părăsită în anul 275 de toată populaţia; că limba română nu conține cuvinte
germanice, dar are cuvinte asemănătoare cu lb. albaneză; că nu există dovezi care să-i ateste
pe români înainte de sec. XIII; că există influențe între dialectul daco-român și cel macedo-
român.

Falsitatea teoriei roesleriene a fost demonstrată de istoricii români, care au făcut apel la
inscripții, la documente, la mărturii lingvistice, onomastice și folclorice, argumentate
științific. În primul rând ei au arătat că la venirea maghiarilor, românii erau organizați în
formațiuni prestatale conduse de cnezi și voievozi, așa cum apar în documentele din sec. IX-
XIII.

După afirmarea conștiinței naționale, cărturarii și istoricii din sec. XIX au încercat să
întărească legăturile dintre românii aflați sub diferite stăpâniri susținând unitatea,
continuitatea și vechimea poporului român în spațiul carpato-danubiano-pontic, cerând
ștergerea denumirii de tolerați și drepturi egale cu ale sașilor, secuilor și maghiarilor. În sec.
XIX-XX, istoricii, B.P. Hașdeu, A.D.Xenopol, D. Onciu, N. Iorga au adus următoarele
argumente pt. susținerea romanității și vechimii românilor:

- Dacii sunt amintiți în armata romană

- De la daci au rămas unele toponime și hidronime valabile și astăzi
- Continuitatea daco-romană este demonstrată de numeroase dovezi arheologice și
lingvistice
- Cuvintele comune româno-albaneze provin din moștenirea indoeuropeană
- Există informații despre români în sec. VII-XIII
- Dialectele din N şi S Dunării fac parte din lb. română comună (veche).

De asemenea, nici un izvor nu atestă o imigrare în masă în sudul Dunării, cum de altfel,
în istoria nici unui popor nu s-a întâmplat să fie exterminată întrega populație. Prin mișcările
organizate în Transilavnia în 1791 și 1892 liderii românilor au cerut recunoașterea lb.
române, a religiei ortodoxe și reprezentare proporțională în Dietă. Romanitatea românilor a
fost o componentă a conștiinței de sine a românilor, factor esențial în definirea identității ca
popor. Studierea romanității românilor este un lucru important, deoarece aflăm informaţii
despre originea, formarea și continuitatea poporului și a lb. române. În epoca modernă,

2
ideea romanității s-a transformat într-o veritabilă armă politică folosită de românii din
Transilvania pt. câștigarea drepturilor naționale.

Această idee i-a călăuzit pe români și în principalele evenimente din sec. XIX (1848, 1859,
1877, 1918).

În epoca contemporană, în perioada comunistă a fost exagerată descendența

noastră tracă. În sec. XXI popoarele nu mai sunt atât de preocupate de descendență, de
granițe, ci doresc o Europă unită din punct de vedere economic, politic și lingvistic.