TEMA 3: Actele de procedură. Comunicarea de acte judiciare şi extrajudiciare.

Cererea de
asistenţă judiciară internaţională. Comisiile rogatorii internaţionale. Citarea martorilor şi a
experţilor.

UNITĂȚI DE CONȚINUT

- Convenţia privind comunicarea şi notificarea de acte judiciare şi extrajudiciare în străinătate

de la Haga din 15 noiembrie 1965;
- Obligaţia de comunicare. Actele procedurale. Termenul necesar comunicării;
- Canalele de transmitere şi forma de comunicare; Dovada comunicării;
- Citarea martorilor, Neprezentarea martorilor, experţilor.

Particularităţile care deosebesc notificarea internaţională a actelor judiciare de obţinerea de

probe din străinătate sau de informaţii referitoare la dispoziţiile legale ale altui stat sunt desigur
numeroase, fără să excludă totuşi trăsături comune.
În această privinţă trebuie menţionat, mai întâi, caracterul bilateral al procedurilor de asistenţă
judiciară internaţională. Aducerea lor la îndeplinire implică raporturi care se stabilesc numai între
statul de origine şi cel solicitat.
Asemănările au ca obiect, de asemenea, fazele succesive pe care le parcurge orice solicitare de
asistenţă judiciară, începând cu iniţiativele şi operaţiunile preliminare efectuate în statul de origine.
Etapa următoare se referă la transmiterea de înscrisuri (documente) în străinătate, iar ultima care se
îndeplineşte în statul solicitat are ca obiect măsurile necesare pentru îndeplinirea acelui act. În fine,
rezultatele obţinute sunt trimise statului solicitant spre a putea să producă efectele avute în vedere la
data iniţierii demersului. Să examinăm fiecare dintre etapele pe care le-am enunţat, spre a reţine
punctele de convergenţă.
În faza iniţială care se desfăşoară în statul de origine, legislaţia locală determină autorităţile sau
persoanele îndreptăţite să solicite asistenţă judiciară, cazurile în care aceasta este necesară, condiţiile
de admisibilitate, formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru ca o cerere să fie valabil emisă, cât şi
filiera etapelor care se interpun până în momentul transmiterii solicitării în străinătate.
Faza următoare are ca obiect transmiterea cererii în străinătate.
Căile directe asigură, aşa cum o indică însăşi denumirea lor, o legătură imediată între autoritatea
de origine şi cea solicitată din străinătate, pe când căile indirecte implică existenţa unui anumit număr
de verigi intermediare.
Dintr-un alt punct de vedere, deosebim modalităţi de transmitere cu aplicare generală (îndeosebi
calea diplomatică şi consulară) şi anumite mecanisme speciale, care pot să fie utilizate numai în
domeniul notificării de acte în străinătate, precum comunicarea dintre funcţionarii din ministerele
celor două state diferite.
Convenţiile de la Haga din 1965 şi din 1970 s-au apropiat într-o măsură însemnată, printr-o schimbare justificată
de orientare, de metodele directe ale transmiterii unor cereri de asistenţă judiciară.
În cursul ultimei faze, care se localizează în statul solicitat, are loc executarea cererii de asistenţă
judiciară. Măsurile ce trebuie luate în acest scop sunt destul de variate şi, în funcţie de intervenţia mai
mult sau mai puţin directă pe care o exercită autorităţile solicitate, poate fi deosebită o formă activă şi
o alta pasivă.

1
 a) Forma activă implică participarea excesivă din partea autorităţilor din statul solicitat (precum
Ministerul de Justiţie, Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, Procuratura Generală,
etc), în scopul de a aduce la îndeplinire, prin mijloacele lor proprii, cererile care provin din străinătate.
Această participare are caracter de drept comun şi de aplicare generală.
b) Forma pasivă care este subordonată unui consimţământ din partea statului solicitat, corespunde mai ales
exercitării atributelor de asistenţă judiciară internaţională de către agenţii diplomatici sau consulari ai statului de origine
care sunt acreditaţi în statul de reşedinţă.
Operaţiunile materiale de executare sunt precedate, de obicei, de verificarea admisibilităţii
cererii de asistenţă judiciară. Obiectul acestui control preliminar depinde, în primul rând, de existenţa
sau de absenţa unei Convenţii de asistenţă judiciară cu statul de origine. Dacă există o atare convenţie,
devine inutil examenul prealabil referitor la oportunitatea executării, cât şi cel privitor la condiţia
reciprocităţii, aceste cerinţe fiind în acest caz îndeplinite prin ipoteză. Singurul control necesar este
destinat să constate dacă solicitarea se încadrează în domeniul reglementat prin Acordul bilateral
respectiv şi respectă condiţiile de formă şi de fond pe care acordul le prescrie.
Motivele de ordin formal nu mai justifică respingerea unei cereri de asistenţă judiciară. Ca atare,
eventualitatea unui refuz al unei comisii rogatorii, pe motiv că autenticitatea documentului nu este
stabilită, a dispărut.
Desigur, orice atingere adusă suveranităţii sau securităţii statului solicitat poate să justifice un
refuz de executare. Dar spiritul de cooperare internaţională cere ca aceste noţiuni să beneficieze de o
interpretare îngăduitoare.
În general, serviciile îndeplinite de către autorităţile din statul solicitat nu implică rambursarea
de taxe sau alte cheltuieli. Explicaţia rezidă în consideraţiunea că acest stat este obligat să asigure
funcţionarea normală a propriilor autorităţi, cât şi să suporte costurile respective. În fond, pe această
cale sunt compensate serviciile deja obţinute sau aşteptate în viitor în raporturile reciproce de
asistenţă judiciară internaţională cu celelalte state contractante.
Rezultatele care au fost obţinute în modul arătat produc întotdeauna efecte imediate în statul de
origine, fără a exclude unele repercusiuni eventuale şi indirecte, dar de o natură diferită, în statul
solicitat.
În statul de origine, autoritatea solicitantă, după ce a primit înscrisurile şi atestările cerute din
străinătate, trece mai întâi la verificarea lor.
Punctul final al operaţiunii de asistenţă judiciară internaţională corespunde cu momentul când
autoritatea solicitantă dispune de atestările sau de elementele de probă obţinute din străinătate.
Totuşi rolul asistenţei judiciare internaţionale nu poate fi considerat ca încheiat, deoarece
hotărârea pronunţată în condiţiile arătate este susceptibilă să fie invocată ulterior în statul solicitat. Să
examinăm deci şi aceste probleme.
În statul solicitat, orice act de notificare sau de instrucţiune (cercetare) îndeplinit pe teritoriul
său, la cererea unei autorităţi străine, poate prin intermediul hotărârii amintite, să aibă legătură cu
regimul unei cereri de execvatur principal sau incident. Dar asemenea efecte eventuale şi indirecte nu
pot fi incluse în sfera asistenţei judiciare internaţionale.
În ce priveşte controlul de legalitate internaţională, acesta este inevitabil în instanţa de
execvatur, în caz de notificare a acţiunii în justiţie făcută destinatarului cu domiciliul sau reşedinţa în
statul solicitat, deoarece respectarea dreptului de apărare condiţionează recunoaşterea şi executarea
hotărârii pronunţate în statul de origine.

Notificarea internaţională de acte judiciare

Procedura de notificare internaţională constituie mijlocul de a aduce oficial la cunoştinţa unui
destinatar din străinătate acte de procedură civilă sau comercială provenite din statul de origine.

2
 Sfera conceptului implică două categorii diferite de înscrisuri ce trebuie comunicate, pe de-o
parte actele judiciare, ce formează obiectul analizei prezentate în continuare şi, pe de altă parte, actele
extrajudiciare, la care vom face unele referiri, ca termen de comparaţie semnificativ.
a) Actele judiciare, care deţin poziţia centrală în materia asistenţei judiciare internaţionale, au ca
obiect orice document referitor la o procedură contencioasă ori graţioasă sau la o executare a
bunurilor debitorului urmărit. Aceste acte includ inter alia cererea introductivă de instanţă, intervenţia
unei terţe persoane într-un proces aflat pe rolul instanţei, cât şi citaţiile de chemare în justiţie sau
hotărârile pronunţate.
Efectele care decurg din notificarea acestor acte în străinătate diferă în funcţie de natura lor
specifică. Astfel, faptul de a primi acţiunea introductivă de instanţă obligă pe destinatar de a se
prezenta la judecată şi de a-şi formula apărarea. Comunicarea hotărârii care a fost dată în statul de
origine îi dă posibilitatea să exercite căile de atac reglementate de legislaţia statului menţionat.
Adesea aceste drepturi şi obligaţii procedurale sunt supuse anumitor termene, fiind susceptibile de
decădere, în caz de expirare a duratei prestabilite.
b) Categoria actelor extrajudiciare include, aşa cum o arată însăşi denumirea lor, o serie de
documente care îşi produc efectele independent de o procedură desfăşurată înaintea unui organ de
jurisdicţie. Aceste înscrisuri îndeplinesc finalitatea de a preveni o eventuală contestaţie sau de a
conserva un drept, fiind adesea antecedentul sau urmarea unui litigiu. În sensul arătat pot fi amintite,
cu titlul de exemplu, somaţia de a plăti o sumă de bani, protestul în materie de cambie, de bilet la
ordin sau de cec, cât şi un ordin de executare silită.
Notificările internaţionale au în comun unele caracteristici, care permit să le completăm
definiţia.
În primul rând, reţinem frecvenţa destul de ridicată a acestor operaţiuni. Ele sunt cu prisosinţă
cele mai numeroase dintre procedurile de asistenţă judiciară internaţională. Desigur, este necesar ca
domiciliul destinatarului aflat în străinătate să fie cunoscut. Altminteri, notificarea devine de facto
irealizabilă.
Cererea de notificare ajunge în statul solicitat, de obicei, pe cale consulară, potrivit art. 1 al
Convenţiei din 1954 sau prin transmiterea către autoritatea centrală de recepţie din statul solicitat,
conform art. 2 al Convenţiei din 1965, fără a exclude totuşi şi alte canale directe de comunicare, iar,
în mod excepţional, prin metoda comisiilor rogatorii.
Autoritatea centrală din statul de destinaţie îşi asumă obligaţia de a primi cererile provenite
dintr-un alt stat contractant şi să colaboreze la aducerea lor la îndeplinire. În principiu, această
autoritate poate fi sesizată de către orice instituţie sau funcţionar competent din statul de origine,
precum şi de către un solicitor din ţările de common law sau de către alte persoane având calitatea de
a efectua notificări în străinătate.
Autorităţile centrale din statul solicitat procedează la îndeplinirea formalităţilor de notificare, în
general, prin mijlocirea propriilor funcţionari, competenţi în acest domeniu, transmiţându-le cererea
de asistenţă şi actele anexă.
Efectuarea procedurii este precedată de controlul de legalitate al înscrisurilor, îndeosebi din
punctul de vedere al respectării suveranităţii şi securităţii statului solicitat.
Notificarea poate fi adusă la îndeplinire prin două moduri diferite, fie prin simplă remitere a
actelor, fie prin îndeplinirea unei proceduri în forme prestabilite.
Simpla remitere face necesar acordul destinatarului de a primi actul ce-i este adresat şi de a
semna dovada că i-a fost înmânat. În orice caz, simpla remitere este exclusă dacă destinataru1 refuză
primirea sau dacă solicitantul comunicării preferă explicit modalitatea unei notificări formale.

3
 Procedura formală de remitere a actelor are loc, de obicei, potrivit condiţiilor prevăzute de către
lex fori executionis pentru notificarea actelor întocmite în statul solicitat şi care sunt destinate
persoanelor ce se află pe teritoriul său. Această procedură conduce, chiar dacă destinatarul refuză
primirea actului, la efecte depline şi complete ale operaţiunii.
Procedura formală poate fi îndeplinită şi în conformitate cu anumite condiţii speciale cerute de
către solicitant (afară numai dacă acestea sunt incompatibile cu legea statului solicitat).
Practicarea acestei metode simplificate de îndeplinire a operaţiunilor de notificare este
condiţionată, în temeiul art. 6 alin. 2 al Convenţiei din 1954, de existenţa unui acord intervenit în
acest scop între statele interesate sau, cel puţin, printr-o acceptare tacită din partea statului pe al cărui
teritoriu se va efectua remiterea înscrisurilor. Acest consimţământ este prezumat, în temeiul art. 10 al
Convenţiei din 1965, afară numai dacă statul de destinaţie declară că se opune.
Funcţionarii competenţi din statul solicitat pot să procedeze atât la o simplă predare de înscrisuri
destinatarului, cât şi la o operaţiune îndeplinită în forma specială solicitată de către autorul solicitării
de cooperare sau, în fine, în condiţiile prevăzute de lex fori executionis.
Statele contractante au de asemenea posibilitatea, în conformitate cu Convențiile de la Haga, să
procedeze direct, prin agenții lor diplomatici sau consulari, la notificarea de acte judiciare, trimise
unor persoane cu domiciliul în străinătate. Totuși, potrivit Convenției de la Haga din 1954 (art. 6 alin.
2), această facultate nu există decât în temeiul unui acord intervenit între statele interesate. În lipsa
unei înțelegeri, statul de destinație se poate opune primirii, dar nu ar fi îndreptățit să se opună dacă are
loc o comunicare adresată prin notificare unui cetățean al statului de origine. În acest scop nici nu se
cere un acord bilateral, consimţământul statului de destinaţie fiind prezumat. Totuşi, fiecare stat poate
să declare că se opune executării notificărilor pe teritoriul său de către agenţii diplomatici şi consulari
ai statului de origine, afară numai dacă înscrisul priveşte un cetăţean al acelui stat. De obicei,
destinatarul este invitat la sediul oficiului diplomatic sau consular spre a ridica actul respectiv. În caz
de împiedicare justificată de a se prezenta, înscrisul trebuie să-i fie trimis prin poştă. Dar destinatarul
nu poate fi în nici un caz silit să-l primească. Aducerea la îndeplinire a procedurii va fi probată,
potrivit art. 5 al Convenţiei din 1954, prin semnătura de primire a destinatarului, datată şi legalizată
sau, dacă nu este posibil să fie obţinută, printr-o atestare provenită de la autoritatea din statul solicitat,
constatând faptul, forma şi data notificării. Dacă destinatarul a semnat dovada de primire, lipsa
atestării oficiale la care ne-am referit sau, eventual, o atestare eronată, care ar vorbi, de exemplu,
despre transmiterea unei somaţii, în loc de transmiterea hotărârii, nu infirmă notificarea dacă a fost
îndeplinită în conformitate cu art. 2 şi 3 din Convenția de la Haga din 1954.
Potrivit Convenţiei din 1965, o atestare, conformă cu formula-model propusă în acest scop de
art. 6, trebuie întocmită în toate cazurile. Atestarea va comunica despre îndeplinirea procedurii,
indicând locul şi data executării, cât şi persoana căreia i-a fost predat înscrisul, cu acordul acesteia sau
printr-o modalitate diferită, iar dacă este cazul, va preciza împrejurarea care a împiedicat executarea.
Această atestare va fi apoi trimisă direct solicitantului comunicării.
Ciclul unei notificări internationale, din momentul expedierii cererii din statul de origine şi până
la întoarcerea rezultatelor, poate să dureze destul de mult.
Primirea actului judiciar de către destinatar îi asigură posibilitatea de a participa la proces,
personal sau prin reprezentant, de a se apăra şi, eventual, de a exercita căile de atac împotriva
hotărârii, dacă o socoate nedreaptă în ce-1 priveşte. Dar să presupunem că destinatarul a pierdut
procesul din cauza unei notificări defectuoase a acţiunii introductive de instanţă sau că ignoră
hotărârea judecătorească fiindcă nu a primit-o. Dacă o instanţă se află în curs de judecată, iar pârâtul

4
din străinătate absentează, art. 15 al Convenţiei din 1965 obligă în principiu pe judecătorul de origine
să suspende dezbaterile, instituind totodată unele măsuri pe care le justifică interesul reclamantului
sau care sunt necesare pentru buna administrare a justiţiei. Suspendarea dezbaterilor poate interveni,
atât în litigii de natură patrimonială, cât şi în cele referitoare la statutul persoanelor. În oricare dintre
aceste litigii, lipsa părţii domiciliate în străinătate sau cu reşedinţa dincolo de hotare naşte prezumţia
că nu a primit actul introductiv de instanţă. În acest caz, judecătorul de origine nu ar putea să pronunţe
hotărârea finală, afară numai dacă rezultă că ambele condiţii prevăzute de art. 15 § 1 din Convenţia de
1a Haga au fost îndeplinite.
Prima condiţie are un caracter obiectiv, impunând ca notificarea să fi fost efectuată în mod
valabil. Proba în acest sens incumbă reclamantului, care trebuie să facă dovada că notificarea a
respectat, cerinţele prevăzute de lex fori executionis sau pe cele instituite de către Convenţiile le la
Haga din 1965. Dacă se procedează conform cu metodele din lex fori executionis trebuie să se
constate, potrivit art. 15 alin. 1 lit. a) din Convenţia de la Haga, că actul introductiv de instanţă sau
orice alt act echivalent a fost notificat în conformitate cu cerinţele impuse de acea legislaţie. În cazul
unei notificări îndeplinite potrivit unei proceduri instituită prin Convenţia de la Haga din 1965, este
necesar, în temeiul art. 15 alin. 1, lit. b), să se constate că înscrisul a fost efectiv predat pârâtului în
persoană sau la domiciliul acestuia. Condiţia este de astă dată mai exigentă decât în ipoteza că se
aplică lex fori executionis, deoarece nici calea poştală, nici intervenţia directă a unor agenţi
diplomatici sau consulari nu asigură atâtea garanţii pârâtului ca îndeplinirea formalităţilor de
notificare realizată prin mijlocirea autorităţii centrale din statul solicitat.
Potrivit celei de-a doua condiţii, de natură subiectivă, trebuie să se constate că notificarea
formală sau predarea efectivă a înscrisului a avut loc în timp util pentru ca destinatarul să se fi putut
apăra. Măsura de suspendare a procesului, astfel motivată, are prin definiţie un caracter
temporar. Ea nu ar putea, în consecinţă, să fîe revocată decât la data când condițiile pe care le-am
menţionat anterior au fost respectate. Suspendarea poate însă deveni prejudiciabilă pentru interesele
reclamantului. Spre a se evita atare consecințe, cauzate de întârziere, judecătorul poate să dispună,
dacă există urgenţă, măsuri provizorii sau conservatorii, pe care le apreciază ca utile (art. 15 alin. 3).
De astă data exigențele celerităţii trec înaintea principiului contradictorialității.
Buna administrare a justiţiei poate avea de suferit și din cauza unei suspendări prea îndelungi.
Ca remediu, art. 5 alin. 2 admite o excepţie importantă, în sensul că fiecare stat contractant are
facultatea să declare că judecătorii săi pot, chiar în lipsa unei atestări referitoare la notificare sau la o
predare a înscrisului, să ia anumite măsuri de ocrotire faţă de pârât.
Acestea sunt în număr de trei. Mai întâi, se cere ca actul judiciar să fi fost transmis conform
unuia dintre modurile prevăzute de Convenţia din 1965. În al doilea rând, ca un termen, lăsat la
aprecierea judecătorului în fiecare caz, dar de cel puţin 6 luni, să fi trecut de la data trimiterii actului.
În al treilea rând, ca nici o atestare să nu fi fost obţinută, deşi s-au făcut toate demersurile şi
diligenţele pe lângă autorităţile din statul solicitat. Această reglementare stabileşte echilibrul în
favoarea solicitantului fără ca pârâtul din străinătate să aibă motiv de a se plânge în mod justificat.
În cazul unei hotărâri pronunţate în lipsa sa, pârâtul din străinătate poate să invoce, dacă a fost
decăzut din cauza expirării termenelor de atac, dispoziţiile prevăzute în favoarea sa de art. 16 al
Convenţiei din 1965, care autorizează depunerea în drepturi de către cel decăzut. Domeniul de
aplicare al acestei din urmă măsuri este însă mai restrâns decât cel al suspendării judecăţii. Astfel
pârâtul nu ar putea, în adevăr, să obţină o infirmare a decăderii decât în domeniul patrimonial, cu

5
excluderea oricărei hotărâri referitoare la starea persoanelor (art. 16 alin. 3). În plus, acest beneficiu
este refuzat dacă hotărârea a fost pronunţată în condiţiile contradictorialităţii, chiar dacă notificarea ar
prezenta deficienţe, deoarece „din moment ce a primit citaţia, pârâtul are obligaţia să fie vigilent”. În
fine, judecătorul de origine, departe de a fi obligat să decidă anularea decăderii, ca în materia de
suspendare a procesului, dispune de „facultatea” de a decide în favoarea pârâtului, dacă cele trei
condiţii prevăzute de art. 16 sunt reunite.
Potrivit primei condiţii, cu caracter subiectiv, pârâtul nu trebuie să fie în culpă. Trebuie deci să
facă dovada că nu a avut cunoştinţă despre actul introductiv de instanţă (sau de nici un act echivalent
ce i-a fost notificat cu formele legale), nici despre hotărârea contra căreia ar fi avut posibilitatea să
exercite o cale de atac. Deși Convenția din 1965 nu dispune nimic referitor la sarcina acestei probe,
totuși buna-credință, cu alte cuvinte ignoranța, trebuie să fie presupusă juris tantum.
Potrivit celei de-a doua condiții, de natură obiectivă, judecătorul are dreptul să aprecieze
valoarea juridică a mijloacelor de apărare invocate de către pârât, spre a se convinge că nu sunt lipsite
de temeinicie. Fără eventualitatea unei retractări a hotărârii, înlăturarea decăderii ar fi vădit inutilă.
În fine, cererea în discuţie trebuie să fie introdusă într-un termen rezonabil, socotit din ziua când
pârâtul a avut cunoştinţă despre hotărâre. În caz de tardivitate, cererea este inacceptabilă. De altfel,
fiecare stat are dreptul să declare inadmisibilă orice cerere introdusă după expirarea termenului
specificat în declaraţia sa oficială. Acest termen nu poate fi însă inferior duratei de un an, calculat din
ziua deciziei atacabile.
Condiţiile arătate trebuie să fie îndeplinite cumulativ pentru ca pârâtul să obţină repunerea sa în
drepturi.

1.4. Comisiile rogatorii internaŃionale

În materie civilă, autoritatea judiciară a unui stat va putea, conform prevederilor legislației sale,
să se adreseze, prin comisie rogatorie, autorității competente a unui alt stat pentru a-i cere să
facă, în limita competenței sale, fie un act de cercetare, fie alte acte judiciare. Comisia rogatorie
reprezintă o procedură utilizată pentru administrarea unor dovezi de către o altă instanță străină
decât acea care judecă fondul litigiului. Prin urmare, este o formă de asistență juridică
internațională care constă în împuternicirea pe care o instanță judecătorească competentă
dintr-un stat o acordă unor autorități similare din alt stat pentru a îndeplini în locul și în numele
său activități procesuale referitoare la un anumit proces civil. Instanța străină delegată este
obligată să îndeplinească sarcina ce i-a fost încredințată, conform legislației sale și a tratatelor
internaționale în vigoare. Ea nu trebuie să depășească limitele delegației primite, fiind obligată
să administreze doar proba precizată de instanța care a dispus delegarea.

Daca autoritatea solicitantă cere, ea va fi informată asupra datei și locului unde se va proceda la
luarea măsurii solicitate, cu scopul ca partea interesată să fie în stare să o asiste.

Executarea comisiei rogatorii poate fi refuzată, atunci când statul pe teritoriul căruia executarea
urmează să aibă loc, consideră că aceasta este de natură să-i afecteze suveranitatea sau
securitatea.

6
Autoritatea judiciară care procedează la formularea sau/și executarea unei comisii rogatorii va
aplica toate condițiile de conținut și formă descrise anterior, cu mențiunea de a preciza proba
care urmează a fi administrată în termeni cât mai amănunțiți. Modul de legătură și limba
utilizată, de asemenea cad sub incidența celor menŃionate în cadrul abordării subiectului
notificării de acte procedurale.

Proba interogării se va face printr-un proces-verbal de interogare semnat de către persoana

căreia i-au fost adresate întrebările de rigoare, care trebuie să conțină toate cele expuse în
cadrul ședinței de judecată, precum și, în mod obligatoriu urmează a fi autentificat prin ștampila
instanței de judecată, indicând data înmânării și semnătura judecătorului.

În toate cazurile în care comisia rogatorie nu este executată de către autoritatea solicitată,
aceasta va informa imediat autoritatea solicitantă, indicând motivele neexecutării.