LP – Bazele generale ale kinetoterapiei

LP 1 - Obiective de bază în kinetoterapie

Este cunoscut că orice program kinetic urmăreşte revenirea clientului la starea
funcțională de dinaintea îmbolnăvirii/accidentului. Suntem conștienți că pentru aceasta există
o întreagă echipă de specialişti care vizează în comun sporirea calității vieții oamenilor în
general, a calității revenirii subiectului la indicii morfo-funcționali de dinaintea evenimentului
patologic. Bineînțeles că după îmbolnăvire/accident intervine medicul-psihologul-asistentul
social şi medical, apoi imediat (uneori/de cele mai multe ori) intervine kinetoterapeutul.
Având în vedere complexitatea intervenției pentru starea de sănătate, echivalentă cu
complexitatea ființei umane însăşi, este necesar ca profesionistul în kinetoterapie să fie
capabil a şti, a alege, a stabili cele mai importante obiective generale şi specifice propriei sale
intervenții
Obiectivele care vizează finalități, corespund idealului de recuperare a sănătății
(considerată parțial şi temporar pierdută). Astfel, imediat după evenimentul patologic, rolul
important revine serviciilor medicale de urgență pentru menținerea şi revenirea spre
normalitate a funcțiilor vitale. Urmează prevenirea complicațiilor, unde un rol important îl are
aplicarea corectă a mijloacelor anakinetice (posturări-drenaje, imobilizări, tehnici de facilitare
pentru relaxare şi/sau stimulare). În continuare intervine kinetoprofilaxia secundară, ce
urmăreşte menținerea şi readucerea funcțiilor neafectate direct de către evenimentul patologic.
Odată depăşită faza acută/critică determinată de impactul patologic, rolul kinetoterapiei este
în creştere pentru recuperarea ideală (în totalitate) a funcțiilor diminuate sau pierdute. Timpul
de îndeplinire a acestui tip de obiectiv este impredictibil. Menționăm că termenul de “ideal de
recuperare” cuprinde în esența lui aspirațiile pacientului şi a tuturor serviciilor medicale, sub
rezerva unei îndepliniri posibil parțiale a acestui tip de obiectiv.
Obiective generale în kinetoterapie
Obiectivele generale şi cele specifice-intermediare se referă nemijlocit la menținerea
şi/sau îmbunătățirea stării de funcționalitate a fiecărui aparat şi sistem afectat al pacientului.
Acest lucru este determinat de întreaga stare patologică instalată şi rezultă din evaluarea
corectă şi complete a echipei medicale de recuperare. Funcționalitatea unei structuri afectate
priveşte o multitudine de factori ce trebuie să fie într-un raport armonios de
intercondiționalitate. De exemplu, recuperarea funcției unui genunchi posttraumatic necesită o
concordanță între recuperarea mai multor aspecte (forță, mobilitate, stabilitate, echilibru,
coordonare, etc), deoarece toate se subordonează şi trebuie să rezolve problema principală de
funcționalitate a membrului inferior = mersul-locomoția. Doar privind în modul acesta
readucerea pacientului la starea de dinaintea evenimentului patologic (îndeplinirea
obiectivului de tip finalitate), se poate spera la recuperarea unui maxim funcțional posibil. În
concluzie, obiectivele generale şi cele specifice intermediare (ce se desprind din cele
generale), descrise în continuare se subordonează obiectivelor de tip finalitate.
Sunt în număr de nouă:
1. relaxarea;
2. corectarea posturii și aliniamentului corpului;
3. creșterea mobilității articulare;
4. creșterea forței musculare;
5. creșterea rezistenței musculare;
 6. coordonarea, controlul și echilibrul;
7. antrenarea la efort;
8. reeducarea respiratorie;
9. reeducarea sensibilității.
1. Relaxarea – s-ar putea defini ca procesul prin care un sistem, care a fost scos
din starea sa de echilibru, revine la echilibrul inițial sau la o altă stare de echilibru. Relaxarea
în kinetoterapie este un proces psihosomatic cu valoare terapeutică deosebită, pentru că ea se
adresează concomitent atât stării de tensiune musculară crescută cât și stării psihice
tensionate.
2. Corectarea posturii și aliniamentului corpului – pleacă de la următoarele 3
realități:
- defectele posturale din copilărie și adolescență se consolidează la adult devenind
factori determinanți pentru degradarea ulterioară degenerativă a aparatului locomotor;
- diverse afecțiuni determină deposturări și dezalinieri ale corpului, care, dacă durează
mai multă vreme, rămân fixate funcțional și chiar organic;
- recuperarea unui deficit funcțional nu poate fi concepută decât în cadrul restabilirii
raporturilor fiziologice ale corpului
Dintre subobiective sunt: alinierea coloanei cervicale, a coloanei toracale și a centurii
scapulare, a coloanei lombare și a pelvisului, alinierea extremităților inferioare.
3. Creșterea mobilității articulare – se urmărește în primul rând obținerea
unghiurilor funcționale și, desigur, în al doilea rând, în măsura în care este posibil,
redobândirea întregii amplitudini a unei mișcări.
4. Creșterea forței musculare – forța musculară depinde de mai mulți factori:
diametrul de secțiune al mușchiului, numărul unităților motorii în acțiune, frecvența
impulsurilor nervoase, sincronizarea activității unităților motorii active, mărimea unităților
motorii, raportul forță/velocitate, raportul forță/lungime.
Contracțiile musculare sunt:
 izometrice – tensiunea internă crește fără modificarea lungimii fibrei
musculare;
 izotonice – tensiunea de contracție rămâne aceeași pe tot parcursul
mișcării; se produce modificarea lungimii mușchiului, determinând mișcarea
articulară;
 izokinetice – contracții dinamice cu o viteză a mișcării reglată astfel
încât rezistența să fie în raport cu forța aplicată în fiecare moment al amplitudinii unei
mișcări. Rezistența trebuie să varieze ușor în funcție de lungimea mușchiului pentru a
se menține aceeași forță.
5. Creșterea rezistenței musculare – rezistența este capacitatea de a susține un
efort. Rezistența musculară depinde de: forța musculară, valoarea circulației locale,
integritatea metabolismului muscular, factori complecși ce țin de sistemul nervos central și de
starea generală. Rezistența musculară este importantă în timpul muncii; este starea contrară
oboselii musculare.
6. Creșterea coordonării, controlului și echilibrului – se adresează ultimelor 2
etape din cele 4 care realizează controlul motor: reeducarea mobilității, reeducarea
sensibilității, reeducarea mobilității controlate, dezvoltarea abilității.
7. Corectarea deficitului respirator – se face printr-o gamă largă de obiective,
metode și metodologii: relaxarea, posturarea, gimnastica corectoare, reeducarea respiratorie,
antrenamentul la efort dozat, educarea tusei, a vorbitului și terapia ocupațională.
 8. Antrenamentul la efort – toleranța la efort este principala măsură pentru
aprecierea capacității de muncă a unui bolnav. Ca metode se folosesc: mersul, activităţi de
autoîngrijire şi casnice, urcatul scărilor şi pantelor, bicicleta ergometrică şi covorul rulant,
alergarea, înotul, terapia ocupaţională, sportul terapeutic, munca.
9. Reeducarea sensibilităţii - revine tot în sarcina kinetoterapeutului, este strâns
legată de recuperarea motorie, făcând parte din aceasta.
.
LP 2 - Tehnici kinetologice de bază

Imobilizrea

Clasificarea tehnicilor în kinetoterapie pleacă de la recunoşterea celor trei proprietăţi

sau caracteristici fundamentale ale aparatului locomotor:
- activitatea lui motrică
- capacitatea de a putea fi mişcat pasiv
- starea de repaus
După unii autori, tehnicile pot avea în structura lor mişcare, ele împărţindu-se în
kinetice (de mişcare) şi anakinetice (tehnici în cadrul cărora nu se produce mişcare la nivel
articular), în conformitate cu clasificarea Legrand-Lambling (citat de Sbenghe, T., 1999).
Imobilizarea: Posturarea:
AKINETICE  de punere în repaus  corectivă
 de contenție  de facilitare
 de corecție
Statice: Dinamice:
 contracția izometrică Active: Pasive:
KINETICE  relaxarea musculară  reflexe  tracțiuni
 voluntare  prin asistență
 sub anestezie
 autopasivă
 pasivo-activă
 prin manipulare

La acestea se mai adaugă o serie de tehnici ceva mai complexe, cum ar fi (Marcu, V.,
Dan, M., 2006):
- Tehnici de stretching
- Tehnici de transfer
- Tehnici de facilitare
Tehnicile anakinetice (akinetice)
În contextul unei lucrări despre terapia prin mişcare şi terapia mişcării termenul de
anakinezie sau akinezie poate să apară ca disonant. Repausul este, în general, considerat ca
antonimul mişcării, dar în realitate el conservă încă o activitate psiho-senzorială sau
neurovegetativă, iar aparatul locomotor rămâne legat de sistemul nervos, către care
propriocepţia trimite încontinuu informaţii. Deci, anakinezia rămâne legată strict doar de
ideea suprimării mişcării articulare şi a contracţiei voluntare. Această precizare îndepărtează
orice apropiere de tehnicile kinetice dinamice, ca şi de contracţia izometrică, care, aşa cum se
va vedea, este o tehnică kinetică statică.
NOTA BENE: Tehnicile akinetice au două caracteristici de bază:
- absența contracțiilor musculare voluntare;
- nu determină mișcarea segmentului.
Imobilizarea
”Imobilizarea este o tehnică akinetică ce se caracterizează prin menţinerea, mai mult
sau mai puţin prelungită, a corpului în întregime sau doar a unei părţi în nemişcare, cu sau
fără ajutorul unor instalaţii sau aparate” (Ionescu, A., 1994). Imobilizarea suspendă, în primul
rând, mişcarea articulară, ca şi contracţia voluntară, dar conservă contracţia tonostatică.
Imobilizarea este un mijloc specific ortopediei dar utilizat și în alte specialități
medicale.
 După Dorina Flora, imobilizarea este o tehnică akinetică ce se caracterizează prin
menținerea sau fixarea artificială, pentru anumite perioade de timp, a corpului în întregime
sau doar a unei părți într-o poziție determinată, cu sau fără ajutorul unor instalații sau aparate.
Imobilizarea suspendă, în primul rând mișcarea articulară ca și contracția voluntară,
dar permite efectuarea contracțiilor izometrice a mușchilor din jurul articulației respective.
Imobilizarea poate fi totală, dacă antrenează întregul corp, sau poate fi regională,
segmentară sau locală, dacă implică părți ale corpului.
Imobilizarea totală are ca scop obținerea repausului general în: politraumatisme,
arsuri întinse, boli cardiovasculare grave, paralizii etc. Ideal este să se realizeze pe paturi
speciale, care să respecte următoarele condiții:
 să prezinte sisteme de fixare a trunchiului, membrului și capului;
 să fie reglabile ca înălțime și înclinare;
 să se articuleze în mai multe segmente pentru a permite poziționări
segmentare ale capului, gâtului, trunchiului, bazinului, membrelor inferioare
și schimbarea alternativă a poziției întregului corp în jurul axelor sale
anatomice: decubit ventral, poziții verticale, declive, antideclive la diverse
unghiuri, Trendelenburg etc.
 să fie ușor deplasabile, pentru efectuarea eventualelor intervenții chirurgicale,
a intervențiilor paraclinice etc.
 să evite, prin saltele pneumatice, presiunile prelungite și exagerate pe
proeminențele osoase;
 să fie prevăzute cu: cadre de suspensie, chingi, scripeți, benzi elastice etc.,
care constituie puncte de sprijin pentru mobilizările pasive, pasivo-active,
active asistate.
Imobilizările regionale, segmentare sau locale realizează imobilizarea completă a
unor părți ale corpului, concomitent cu păstrarea libertății de mișcare a restului organismului.
În funcție de scopul urmărit, pot fi:
1. Imobilizare de punere în repaus, utilizată pentru:
- boli grave cardiopulmonare, arsuri întinse, traumatisme craniocerebrale, medulare,
toracice etc.; în aceste cazuri, imobilizarea este generală, dar desigur nu completă;
- procese inflamatorii localizate - artrite, tendinite, miozite, arsuri, flebite etc., ca şi
alte procese care determină algii intense de mobilizare. Imobilizarea se face pentru segmentul
respectiv şi se realizează pe pat, pe suporturi speciale, în eşarfe etc.
2. Imobilizare de contenție- constă în menținerea ”cap la cap” a suprafețelor
articulare sau a fragmentelor osoase; blochează un segment sau o parte dintr-un segment într-
un sistem de fixaţie externă (aparat gipsat, atelă, plastice termomaleabile, orteze, corsete etc).
Tehnica este utilizată pentru consolidarea fracturilor, în luxaţii, entorse, artrite specifice,
discopatii etc.
3. Imobilizare de corecție, constă în menținerea pentru anumite perioade de timp a
unor poziții corecte, corective sau hipercorective în vederea corectării unor atitudini
deficiente: devieri articulare prin retracturi (genu flexum, recurbatum etc., posttraumatic,
paralitic, degenerativ etc.) deviații ale coloanei vertebrale în plan frontal sau sagital.
Imobilizarea de corecție se realizează cu aceleași sisteme ca și cea de contenție.
Nu pot fi corectate decât posturile defectuoase, care ţin de ţesuturi moi (capsulă,
tendon, muşchi etc.) şi niciodată de os. Doar când osul este în creştere, anumite tipuri de
imobilizare pot influenţa forma sa (de exemplu, formarea corpului vertebral la copii şi
adolescenţi în creştere cu deviaţii de coloană se asigură prin imobilizarea în corset a
trunchiului).
Indicaţii pentru imobilizarea de corecţie: scolioze, devieri articulare prin retracturi,
paralizii, rupturi tenomusculare etc. Atât imobilizarea de contenţie, cât şi cea de corecţie
urmează în general unor manevre şi tehnici fie ortopedo-chirurgicale, fie kinetoterapeutice
(tracţiuni, manipulări, mobilizări pasive sub anestezie etc).
Există o scrie de reguli de care trebuie să se ţină seama când se face o imobilizare,
mai ales în aparate de contenţie:
- aparatul să nu jeneze circulaţia şi să nu provoace leziuni ale tegumentelor sau
dureri;
- să nu permită jocul liber al segmentelor imobilizate (să fie bine mulat);
- segmentele să fie poziţionate, în timpul imobilizării, în poziţii funcţionale;
- sub aparat, să se menţină tonusul musculaturii prin contracţii izometrice.
Dezavantajele imobilizării, mai ales când se prelungeşte, sunt:
- induce hipotrofii musculare de inactivitate;
- determina redori articulare, uneori greu reductibile;
- tulbură circulaţia de întoarcere, apărând edeme şi tromboze venoase;
- determină tulburări trofice de tipul escarelor;
- creează disconfort fizic şi psihic pacientului.
 LP 3 - Posturarea

 corectivă
 de facilitare:
- posturi antideclive și proclive pentru promovarea circulației;
- posturi de facilitare respiratorii sau cardiace
- posturi de drenaj bronșic;
- posturi de drenaj biliar.
Posturările sunt atitudini impuse corpului întreg sau doar a unor părți ale lui în scop
terapeutic sau profilactic pentru a corecta sau preveni instalarea unor devieri de statică și
poziții vicioase sau pentru a facilita un proces fiziologic.
Posturile corective sunt cele mai utilizate în kinetoterapie. În multe cazuri se
recomandă preventiv în boli a căror evoluție este previzibilă, determinând mari
disfuncționalități (spondilita ankilopoiectică). Din patologie amintim câteva afecțiuni în care
posturarea reprezintă o tehnică de bază a kinetoterapiei: reumatismul inflamator cronic și în
general artritele, indiferent de etiologie, coxartroza, lombosacralgia cronică sau de cauză
mecanică, paraliziile de cauză centrală sau periferică, deviațiile de coloană sau ale altor
segmente etc.
Posturările corective se adresează doar părților moi, al căror țesut conjunctiv poate fi
influențat. Corectarea devierilor osoase nu este posibilă decât la copii și adolescenți în
creștere.
Din punct de vedere tehnic porturile corective pot fi:
a. libere sau autocorective;
b. liber-ajutate (prin suluri, perne, chingi) sau realizate manual;
c. fixate (posturi exterocorective, instrumentale) cu ajutorul unor aparate sau
instalații.
Uneori, se recomandă ca postura (mai ales cea liberă) să fie adoptată după o încălzire
prealabilă a respectivei zone sau, eventual, să fie aplicată în apă caldă. De un mare interes în
recuperarea funcţională sunt posturile seriate care se fixează cu orteze amovibile, pe măsură
ce se câştigă din deficitul de corectat. Se consideră că noaptea este cel mai potrivit interval
pentru posturi-imobilizări în diverse aparate, în scop corectiv sau de păstrare a amplitudinilor
de mişcare câştigate prin kinetoterapia din timpul zilei. Oricum ar fi realizată poziţionarea, ea
nu trebuie să provoace dureri care pot, la rândul lor, să genereze noi contracturi.
Posturările libere sunt atitudini impuse pacientului și adoptate voluntar de acesta,
pentru corectarea progresivă a limitărilor amplitudinilor articulare. Caracteristici:
- nu necesită aparate sau instalații;
- solicită participarea pacientului la actul recuperator; el trebuie conștientizat
asupra atitudinii vicioase pentru a-și însuși efectuarea corectă a posturii, încât
aceasta să fie menținută, chiar dacă este neconfortabilă, dezagreabilă;
- se utilizează mai ales pentru membrul inferior;
- ședințele se completează cu masajul părților moi, crioterapie, aplicații de
parafină.
 Posturările liber – ajutate impun:
- cunoașterea și respectarea biomecanicii articulare;
- fixarea segmentului de membru nemobilizabil, pentru a evita intervenția
compensatorie a acestuia; fixarea se poate realiza manual, pe un plan înclinat, în
chingi etc.

Posturările fixate restabilesc mobilitatea articulară utilizând greutăți (încărcături):

- directe (săculeți de nisip, suluri, perne) plasate proximal sau distal de articulația
mobilizată;
- indirecte, aplicate prin intermediul sistemelor de scripeți.
Aceste posturări solicită intens articulația, de aceea se folosesc mai ales pentru
articulațiile mari – genunchi și șold, pentru celelalte putând fi chiar nefaste. Menținerea nu
depășește 15 - 20 minute.
 Posturări de facilitare
Posturările induc efecte de facilitare asupra organelor interne. În vederea facilitării
unui proces fiziologic perturbat de boală, poziționarea corpului într-o anumită postură poate
reprezenta un tratament de o anumită valoare.
Posturările cu efect asupra aparatului cardiovascular
 antideclive (proclive) facilitează circulația de întoarcere venoasă și
limfatică la nivelul extremităților și au rol profilactic sau curativ în
edemele de stază.
Pentru membrele inferioare se obțin cu ajutorul părților mobile și reglabile ale
patului sau cu ajutorul pernelor, sulurilor, astfel încât membrele inferioare să fie ridicate la 30 0
față de planul patului.
Posturări cu efect asupra aparatului respirator
 profilactice – previn instalarea unor afecțiuni pulmonare secundare
scăderii ventilației bazelor pulmonare și zonelor hilare. Astfel, în
imobilizări la pat, trunchiul se va ridica treptat cu ajutorul unor perne
așezate ”în trepte” sau se vor adopta poziții de decubit lateral. Aceste
posturi ale trunchiului favorizează drenajul bronșic al diferitelor
segmente pulmonare asigurând o ventilație mai bună.
 terapeutice, de drenaj bronșic – favorizează eliminarea secrețiilor
bronșice din lobii și segmentele pulmonare afectate în caz de: bronșite
cronice, bronșiectazii, abces pulmonar etc. Asocierea percuțiilor
toracice și a masajului vibrator crește eficiența drenajului bronșic.
 LP 4 - Tehnici şi metode de relaxare
Relaxarea musculară se realizează când tensiunea de contracție a mușchiului
respectiv scade, mușchiul se decontracturează.
Chiar și în stare de maximă relaxare, un mușchi își păstrează întotdeauna o tensiune
de contracție – denumită ”tonus muscular” și care este menținută de activitatea permanentă a
fibrelor intrafusale, în timp ce fibrele extrafusale sunt relaxate.
Relaxarea poate fi considerată ca o atenuare a tensiunii de orice natură (nervoasă,
psihică, somatică) cu schimbarea centrului de atenție, de concentrare sau de efort. Relaxarea
reprezintă un proces psihosomatic, pentru că se adresează concomitent atât stării de tensiune
musculară crescută, cât și stării psihice tensionate, vizând o reglare tonico-emoțională
optimală.
Există situații patologice în care apar creșteri importante de tonus muscular ce
determină contracturi musculare localizate , până la spasticități, uneori chiar generale.
Relaxarea musculară reprezintă un obiectiv kinetologic important ce implică metode
complexe de realizare.
Relaxarea musculară poate fi:

 generală – proces în legătură cu relaxarea psihică

 locală – se referă la un grup muscular
Relaxarea ca tehnică kinetică statică se referă la relaxarea locală.
Mijloace de realizare:

- conștientizarea stării de relaxare ca stare inversă contracției

- posturarea segmentului în sprijin absolut
- masaj blând, vibrator deasupra mușchiului contractat

La baza relaxării musculare stă inducerea conștientă a decontracturării mușchiului,

cu realizarea senzației kinestezice a unei astfel de stări, în contrast cu cea de contracție.
Relaxarea intrinsecă este cea prin care subiectul îşi induce el însuşi, în mod activ,
relaxarea. În cadrul acestui tip de relaxare se disting 2 mari linii metodologice:
- orientarea fiziologică (somatică)
- orientarea psihologică (cognitivă, mentală).
Metoda Jacobson. Linia fiziologică, introdusă de Eduard Jacobson, se bazează pe
identificarea kinestezică a stării de tensiune musculară, în antiteză cu lipsa contracţiei
(relaxarea). Durata de lucru a metodei Jacobson (numită şi metoda relaxării progresive) este
între 20-40 min., pentru o relaxare locală (zonală), dar se poate prelungi la 1-4 ore, pentru
relaxări globale (în cazul pacienţilor care nu pot executa continuu şedinţa de relaxare, se
aplică reprize de relaxare, care însă nu trebuie să fie mai scurte de 5 min.). Se execută o
sedinţă pe zi, dar se poate repeta de 4-6 ori pe zi. Antrenamentul durează luni de zile şi
presupune cunoaşterea miologiei şi a mecanicii respiratorii normale (ordinea inspirului dar şi
a expirului fiind – abdominal, toracic inferior, toracic superior).
 Pacientului i se cere să exerseze 60 de minute în fiecare zi într-o cameră liniştită,
unde să nu se audă telefonul, sunând. El va urmări cele 8 instrucţiuni pas cu pas (adaptate în
parte din programul de auto-operare şi control a lui Jacobson).
Practica pe MS
1. Culcat pe spate cu braţele pe lângă corp, lăsaţi ochii deschişi 3-4 minute
2. Închideţi treptat ochii şi îi menţineţi aşa pe parcursul celor 60 de minute
3. După 3-4 minute după ce aţi închis ochii, strângeţi pumnul. Observaţi-vă senzaţia de
contracţie a muşchilor antebraţului şi a pumnului timp de 1-2 minute
4. Relaxaţi-vă timp de 3-4 minute.
5. Închideţi din nou pumnul stâng, observaţi-vă senzaţia timp de 1-2 minute
6. Relaxaţi-vă din nou timp de 3-4 minute.
7. Închideţi-vă a treia oară pumnul stâng, observaţi-vă senzaţia timp de 1-2 minute.
8. În sfârşit, relaxaţi-vă în continuare pentru perioada care a mai rămas până la
scurgerea celor 60 de minute.
În următoarea zi sunt urmaţi 8 paşi similari cu diferenţa că pumnul stâng se va
extinde în loc să se închidă. Aceleaşi opt instrucţiuni sunt urmate în toate şedinţele,
schimbând doar mişcarea. Mişcarea indicată pentru o şedinţă este de obicei realizată
de 3 ori în intervalul a câtorva minute. De remarcat că mişcarea nu se realizează mai
mult de 2 şedinţe consecutive. Astfel, tot a 3-a şedinţă nu se face nici o mişcare,
pacientul doar se relaxează timp de o oră („perioada zero”). În acest fel se evită
formarea reflexului nedorit de a-şi contracta un segment înainte de a-l relaxa.
Secvenţialitatea mişcărilor realizate în fiecare zi şi perioadele de relaxare ale MS
stâng sunt următoarele:

Şedinţa/ ziua Mişcarea realizată

1 Flexia pumnului
2 Extensia pumnului
3 Relaxare totală (nici o contracţie)
4 Flexia cotului
5 Extensia cotului
6 Relaxare
7 Contracţia progresivă şi relaxarea
întregului MS
Ziua a 7-a şi în fiecare perioadă subsecvenţială de tensiune progresivă şi relaxare a
întregului segment, implică o tensiune uşoară a întregului segment – o creştere gradată şi
continuă a nivelului contracţiei musculare. Când segmentul a devenit contractat moderat,
pacientul relaxează treptat şi încet, contractând din ce în ce mai puţin pe timpul scurgerii
minutelor care au mai rămas până la împlinirea celor 60 de minute.
Şedinţele 8-14 urmează exact aceiaşi procedură ca şi şedinţele 1-7 dar cu MS drept.
Şedinţele continuă apoi cu alte zone ale corpului după cum urmează:

Şedinţa/ ziua Mişcarea realizată – MI stâng

15 Dorsiflexia piciorului
16 Felxia plantară
17 Relaxare totală (nici o contracţie)
18 Flexia genunchiului
19 Extensia genunchiului
 20 Relaxare
21 Contracţia progresivă şi relaxarea întregului
MI stg
O altă variantă a relaxării progresive a lui Jacobson este o tehnică care a fost folosită
de mulţi ani sub denumirea : „Lecţia de relaxare”. Se începe cu respiraţia diafragmatică, apoi
se fac câteva combinaţii de respiraţie toracică cu cea diafragmatică. Se ajunge la o respiraţie
ritmică, cu toţi muşchii relaxaţi. Poziţia fiind decubit dorsal cu suporturile necesare. Se
coordonează apoi următoarele exerciţii cu ritmul respirator. Toate exerciţiile trebuie făcute cu
efort minimal, perioada de relaxare este cea mai importantă.

1. Îndoiţi degetele, pumnul, cotul (schema flexiei)  Relaxaţi

2. Întindeţi degetele, trageţi înapoi pumnul şi întindeţi cotul (schema extensiei) 

Relaxaţi

3. Rotaţi braţele spre interior (rotaţie internă)  Relaxaţi

4. Rotaţi braţele spre exterior (rotaţie externă)  Relaxaţi

5. Flexia membrului inferior (şod, genunchi, gleznă, degete)  Relaxaţi

6. Extensia membrului inferior  Relaxaţi

7. Rotaţia externă a membrului inferior  Relaxaţi

8. Rotaţia internă a membrului inferior Relaxaţi

9. Verificaţi respiraţia şi ritmul respirator, gândindu-vă din nou la fiecare membru
superior şi membru inferior. Trebuie să le simţiţi grele şi relaxate (moi şi alungite).
Concentraţi-vă. Exerciţiul nu este mai puţin important decât celelalte momente.

10. Strângeţi fesierii şi sfincterele  Relaxaţi

11. Arcuiţi spatele (extensia coloanei vertebrale)  Relaxaţi

12. Apropiaţi omoplaţii între ei (romboizii)  R

13. Împingeţi umerii înainte (pectoralii)  R

14. Împingeţi umerii către urechi (trapezul superior)  R

15. Împingeţi umerii în jos, în sens caudal  R

16. Contractaţi abdomenul  R

17. Răsuciţi capul spre stg, dr, şi împingeţi bărbia înainte  R muşchii gâtului

18. Apăsaţi capul pe sol (pat) (extensorii cervicali)  R

19. Ridicaţi capul (flexorii cervicali)  R

20. Duceţi colţurile gurii în jos (platisima)  R

21. Ridicaţi sprâncenele şi mişcaţi scalpul  R

 22. Încreţiţi nasul  R

23. Strângeţi pleoapele puternic  R

24. Cu ochii închişi, încet şi fără a mişca capul, întoarceţi globii oculari spre stg, dr,
sus, jos şi înainte  R

25. Încleştaţi maxilarele  R maxilarele aşa încâ gura să fie întredeschisă

26. Înghiţiţi  R

27. Revedeţi mintal întregul corp şi concentraţi-vă să-l relaxaţi  R

28. Revedeţi mintal întregul corp şi concentraţi-vă să-l relaxaţi.
Practica minimă a acestei lecţii este de o oră pe zi sau de:
- 2 ori câte 30 de minute
- 3 ori câte 20 de minute
- 4 ori câte 15 minute
- 6 ori câte 10 minute.
Se verifică la fiecare oră respiraţia şi se practică respiraţia diafragmatică timp de 5
minute la fiecare oră. Trebuie stabilite reflexe noi, pentru a întrerupe ciclul durere-tensiune
msculară.
Metoda Schultz Linia psihologică, din a cărei categorie fac parte şi terapiile
comportamentale, sofronizarea (metodă de relaxare bazată în principal pe respiraţie,
sofrologia vizează favorizarea unei conştiinţe armonioase şi a unei stăpâniri de sine senine),
etc. este reprezentată cel mai bine de metoda lui Johannes Heinrich Schultz; metoda vizează
obţinerea relaxării prin tehnici de tip central, care induc prin autocontrol mental, imaginativ, o
relaxare periferică. Numită şi metodă de relaxare autogenă sau “antrenament autogen”, după
spusele autorului, este o autohipnoză, cu ajutorul căreia se poate obţine controlul unor funcţii
ale anumitor organe şi, implicit relaxare; este o metodă de autodecontractare concentrativă,
subiectul creându-şi, prin concentrare, o stare hipnotică. Eficienţa deconexiunii obţinută prin
starea hipnoidă se materializează prin starea de greutate şi prin senzaţia de căldură induse la
nivelul segmentelor care se doresc a fi relaxate. Metoda se aplică individual sau în grup,
specialistul conducând doar primele sedinţe de relaxare.