Popa Vijelie

Așa a fost “botezat” preotul Gheorghe Bărănescu, parohul din Tutana.

Personaj extrem de controversat. Egal doar cu sine. Nemulțumit de cei din jur.
Mereu într-o trepidație greu de stăpânit.
În preajma Crăciunului din anul 1986, de îndată ce am fost așezat la
Argeș, am făcut o vizită de lucru la mănăstirea Tutana, ctitoria lui Mihai
Viteazul, soră cu mănăstirile: Călui din sudul județului Olt, Clocociov de lângă
Slatina, Mihai Vodă din București.
Biserica arăta jalnic. Se prăbușiseră turlele de la cutremurele cele de
demult. Acoperișul și turlele de lemn, acum arătau ca niște hornuri uriașe,
căptușite cu scânduri și gata să se prăbușească. Cetatea cu chiliile monahale
căzuse de sute de ani, iar turnul clopotniță, care avea și o încăpere pentru școală,
s-a înclinat, fiind pe jumătate înghițit de pământ.
Episcopul Iosif, după mărturia arhiereului Gherasim Piteșteanul, din acea
vreme spune:
-Așa, așa, bietul Iosif episcopul, deseori mergea la Tutana, se uita, ofta și
pleca mai departe, neputând face nimic, deși avea destui bani la Episcopia
Râmnicului și Argeșului.
Ca și la alte monumente, nu se mai acordau autorizații de restaurare și
consolidare. Cutremurul din 1977 a determinat familia Ceaușescu să desființeze
Direcția Monumentelor Istorice. Astfel, întreaga salbă de monumente ortodoxe,
catolice, reformate, evanghelice, cetăți, conace, clădiri istorice, a intrat în gravă
suferință.
Cred că o astfel de lovitură a fost mult mai mare decât un cutremur și
legea secularizării averilor mănăstirești de pe vremea domnitorului Al. Ioan
Cuza.
Deja se formaseră specialiști întru restaurări și consolidări. Era o școală
românească mult competitivă. Acum toate au stagnat și se duceau de râpă. Nimic
n-a mai putut fi salvat. Întreg materialul pregătit pentru restaurări a fost distrus și
furat.
În plângere adâncă era și mănăstirea cea frumoasă a Tutanei. Atât
episcopul Iosif, cât și preotul cu credincioșii, asistau neputincioși la prăbușirea
bisericii istorice.
L-am îndemnat pe năbădăiosul paroh al Tutanei să facă demersurile
pentru restaurarea Casei lui Dumnezeu cu hramuurile Înălțarea Domnului Iisus
Hristos și Sfântul Atanasie al Atonului.
O întreagă documentație de specialiști a pornit la drum, întrupându-se
într-un proiect costisitor și pe lungă durată.
Orice stăruință de a primi autorizațiile necesare pentru consolidare și
restuarare se izbea de îndârjirea celor care nu le păsa de prăbușirea patrimoniului
cultural național.
 Într-una din zile, preotul Gheorghe Bărănescu, vine plin de obidă și mânie
nestăpânită și-mi aruncă în față metrul cub de documente și o ia la fugă strigând:
-M-am săturat! Nu mai pot! Faceți ce credeți! Plec pentru totdeauna de la
Tutana.
-Stai! Nu fugi, că te ajung din urmă. Întoarce-te acum să stăm de vorbă.
Cu greu s-a întors. A început a plânge. Mi s-a făcut milă de el, chemându-l
să stea să-mi spună cum stau lucrurile.
-Mi-au respins a treia oară demersurile. De fiecare dată am uns ușile peste
tot cu miere de albine și alte daruri. Nu mai am ce să le dau că totul este în
zadar.
-Ridică de pe jos documentația. Ia-o de la capăt cu demersurile. Pune din
nou miere în sticle de câte un sfert de kilogram și începe a unge ușile de la
portar până sus, la ultima ușă.
-Merg pentru ultima dată. Nu se mai poate. Și apoi veți hotărî ce veți
crede.
După o vreme, furtunosul paroh vine cu bucurie mare arătându-mi
autorizația, de multe ori refuzată.
-Am învins! Slavă Domnului! Zice Gheorghe Bărănescu, ținând
documentul în mâini ca pe moaște.
Când a văzut episcopul Gherasim minunea de autorizație, a aprobat peste
un milion de lei, pe loc, înfrângându-și “zgârcenia” proverbială.
Au început lucrările. Munți de scândură, fier beton, tablă, grinzi și cele
necesare unei asemenea lucrări, au umplut curtea mănăstirii.
Istețul ierarh, și-a dat seama de mana cerească venită prin autorizația
căpătată. În numele ei, Episcopia Râmnicului și Argeșului a primit atâtea
materiale că a avut posibilitatea să se restaureze și alte monumente, materiale
care se aprobau doar cu regim special.
Înainte de începerea restaurărilor, am cerut Muzeului Județean Argeș să
trimită specialiști să facă săpăturile arheologice.
Fără întârziere, conducerea muzeului trimite pe Spiridon Cristocea să
înceapă lucrările.
De mai multe ori am mers să văd calitatea și mersul dinamic al
săpăturilor. Într-una din zile, Spiridon Cristocea, este numai zâmbet și bucurie.
Descoperise într-un mormânt un inel de aur cu pietre prețioase.
-Sunt bucuros. Munca mi-a fost răsplătită, spunea bucurându-se harnicul
arheolog, cu dragoste de munca sa.
După isprăvirea săpăturilor, s-a primit permisiunea de a se începe
consolidarea și restaurarea propriu-zisă.
A fost o mare bucurie pe capul nostru. Lucrările mergeau într-un iureș
accelerat. Popa Vijelie, că așa era gratulat turbulentul sacerdot, zbura cu mașina
după aprovizionări.
Într-o zi, muncitorii aveau nevoie de apă pentru șantier. Popa năzdrăvan
este încercat de o idee:
 -Veniți la Tutana, că arde mănăstirea, striga disperat către Pompieri. După
o jumătate de oră sosesc mașinile cu furtune și apă din belșug.
-Unde arde mănăstirea, popă nenorocit?
-Arde inima mea și șantierul plânge că nu avem apă. Lăsați colea, la tetea,
apa și bucurați-vă că nu a fost incendiu la mănăstirea Tutana.
Dacă nu ar fi fost așa de “apucat” spre treburi bune, biserica Mănăstirii
Tutana, nu ar arăta așa de frumos consolidată și restaurată.
Dar despre popa Vijelie, va mai veni vorba.