© 2017 by Editura Polirom

Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea inte­grală sau

parţială, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi
xeroxarea, scanarea, transpunerea în format elec­tronic sau audio, pune­
rea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de cal­
culatoare, stocarea perma­nentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme
cu posi­bili­tatea recuperării informaţiilor, cu scop  comer­­cial sau gratuit,
precum şi alte fapte similare săvîrşite fără permisiunea scrisă a deţinătoru­
lui copy­rightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia
proprietăţii inte­lectuale şi se pedep­sesc penal şi/sau civil în conformitate
cu legile în vigoare.

Foto copertă : © Rohappy/Shutterstock.com

Foto autor : Dirk Skiba

www.polirom.ro

Editura POLIROM
Iaşi, B‑dul Carol I nr. 4   ; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1,
et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României  :

Iaru, Florin
Sînii verzi / Florin Iaru. – Iaşi   : Polirom, 2017

ISBN print   : 978‑973‑46‑6508‑2

ISBN ePub   : 978‑973‑46‑6832‑8
ISBN PDF   : 978‑973‑46‑6833‑5

821.135.1

Printed in ROMANIA
povestiri

POLIROM
2017
 Sînii verzi

Deşi are numai cincisprezece ani, vîrstă la care

te entuziasmezi din te miri ce, Adela suferă crunt.
Efectiv, zice ea. Pentru Adela, cuvîntul efectiv e ca
viaţa. Şi asta pentru că Dumnezeu a fost pricinos
şi nedrept. Ca orice fată de vîrsta ei, Adela se
priveşte şi se apreciază numai prin ochii băieţilor.
Poa’ să fie proasta proastelor, tuta tutelor, dacă
privirile lacome ale bărbătuşilor nu o încolţesc şi
nu o dezbracă rînd pe rînd, lupta e pierdută. De
aceea se urăşte la disperare. Nu se va privi niciodată
cu dragoste. E convinsă de asta.
Să spunem deci ce o doare : Adela are sînii mici.
Foarte mici. Doar dacă îşi bombează pieptul şi îşi
îndeasă vată‑n sutien mai poate pretinde că umple
bluza. În fiecare dimineaţă şi‑i contemplă în oglindă.
Le vorbeşte frumos, îi imploră : hai cu mama ! Zadarnic !
Oricum, are cincisprezece ani şi ştie că, singuri şi
nesiliţi de nimeni, nu vor mai creşte niciodată.
Cuvîntul „niciodată“ îi aduce lacrimi în ochi.
Se ascunde în pod pînă rezolvă mama cu urîtul
de la bancă – un urît cu geantă de piele care cînd
vorbeşte răcneşte. De îndată ce a scăpat de tirania

5
fratelui mai mic, Adela e gata de luptă. A strîns
mărar din greu şi a preparat o tinctură miraculoasă.
Acum, ferită de realitate taman în pod, se dezbracă
pînă la brîu şi‑şi aplică, grijulie, compresele verzi.
Mărarul face minuni, iar tinctura e suma sumelor.
Apoi ia o carte şi citeşte. Ce altceva poţi face, cînd
eşti singură pe lume ? Citind, pînă şi timpul trece
mai repede. Senzaţia neplăcută dispare iute, pentru
că Adela e o cititoare pasionată. Intră în carte ca în
baie şi se scufundă în spuma depărtărilor. Din cînd
în cînd se surprinde întrebînd cu voce tare dacă
domnul Darcy s‑a uitat vreodată la decolteul domni­
şoarei Elizabeth Bennet. Şi dacă a avut ce vedea.
În film s‑a văzut, dar în film nu se pune, că era
pe alese ! Pentru că, se zice, englezoaicele sînt ca
nişte scînduri. Apoi îşi priveşte cataplasmele şi
simte, Doamne !, simte că minunea se îndeplineşte.
O mănîncă, o ustură, deci se întîmplă ceva ! După
două ore de reverie, se întoarce pe pămînt. Înde­
părtează leacul şi simte că moare în aceeaşi clipă.
Sînii n‑au crescut, dar o ustură rău şi sînt verzi‑violeţi.
Culoarea a intrat în piele, ca un tatuaj.
Din lac în puţ. Se îmbracă, se încheie pînă la
gît şi fuge la baie. E disperată. Nu mai e de glumă.
Se dezbracă din nou şi se uită în oglindă. Lumina
rece îi colorează sînii hidos. Dă cu săpun. Nimic.
Dă cu mănuşa aspră, de duş – simte că i se ia
pielea. Verzeala nu cedează. Disperarea i se ridică‑n
gît. Încearcă cu bicarbonat de sodiu. Verzeala rezistă.
Apă fierbinte – cît suportă. Rezultat, zero. Acei

6
nefericiţi mici cărora cu greu le spune sîni o dor
de parcă ar fi jupuiţi. Începe să plîngă pe muteşte,
că, altfel, o aude bunică‑sa, de alături, cu urechea
pîlnie la perete, şi o ia la întrebări. Îi trece, brusc,
prin minte gîndul izbăvitor al sinuciderii. Viaţa ei
nu mai are nici un sens : e luzeriţa luzeriţelor. Dar
viziunea oripilantă cu ea însăşi, vînătă, cu ochii
holbaţi ieşiţi din orbite, cu limba afară, pişată pe
ea şi, mai ales, cu sînii verzi expuşi mulţimii de
gură‑cască de la Medico‑Legal o face să se scuture
îngrozită. E fără scăpare. Fără scăpare. Ce viaţă de
căcat ! Bine că hidosul de la bancă s‑a făcut nevăzut.
Exact în clipa aia intră în baie, valvîrtej, fără să
bată la uşă, obrăznicătura de frati‑su. Degeaba îşi
acoperă fata pieptuţul, că nepoftitul o vede, rămîne
o clipă cu ochii holbaţi şi o zbugheşte pe uşă :
„Adela are ţîţele verzi ! Adela are ţîţele verzi !“, iar
vocea lui răsună ca o trîmbiţă. Maică‑sa aude,
taică‑su aude, toată casa aude.
Pînă seara, tot cartierul află că tocilara Proto­
popeştilor e o curvă perversă.
Adela nu mai iese din casă o săptămînă, iar
mama, care părea un monstru (şi care chiar fusese
un monstru, pînă în clipa aia), îi face rost de scutire
pentru o săptămînă şi stă cu ea şi o mîngîie pe cap
şi‑i turuie cîte‑n lună şi‑n stele. Nefericirea Adelei
e oarecum pansată, dar supurează din toate cicatricile.
După o săptămînă îşi ia inima‑n dinţi şi se duce
la şcoală. Toată lumea ştie, pufneşte şi glumeşte.

7
Adela înţelege, cu ultimele puteri, că agonia va fi
lungă şi dureroasă. E hotărîtă să reziste. O să strîngă
din dinţi. Nu mai e mult pînă în vară. Dă examen,
intră la liceu, gata. O să se termine. O să scape.
Însă singurătatea e grea. Nimeni nu vrea să‑i
acorde o şansă. Parcă nici grasa de Sorina, căreia
îi căzuseră chiloţii la chimie, n‑a fost atît de ostracizată.
Nici Cornel, cel pozat la veceu, cu o revistă porno
în mîna stîngă, nu avusese parte de asemenea
tratament. Adela află chiar acum, pe pielea ei, cum
ard privirile celorlalţi. Ah, sîni mici şi nenorociţi !
După ore, se întoarce singurică şi abătută şi,
tocmai pentru că e de capul ei, simte că poate
plînge în voie. Îşi scoate batista, cînd cineva o bate
pe umăr. E Andrei, băiatul primarului. Cel mai bogat
copil din oraş şi, probabil, din univers. Adela strînge
din fălci. Toată lumea ştie ce arogant şi închipuit e.
Doar că el nici nu rîde, nici nu‑i pune piedică.
Îi spune simplu :
— Mi se pare mişto ce ai păţit – şi păşeşte
alături de ea, fără să se schimonosească, cum face
întotdeauna în clasă.
Adela tace, aşteptîndu‑se la ce e mai rău, dar
nu se împotriveşte. Nici o fată din lume nu ar goni
aşa un băiat.
—  Nu vrei să vorbeşti cu mine ? zice el după
un minut de mers în gol şi stînjeneală.
—  Ba da. Dar ai să rîzi de mine şi nu vreau
asta.

8
 —  Hai, mă… Să ai sînii verzi ! Tu‑ţi dai seama
că eşti cea mai tare fată din univers ? Mi‑aş da viaţa
să văd nişte sîni verzi.
Adela se opreşte, se uită lung la el şi caută în
gînd, cu viteza fulgerului, un loc ferit, întunecos,
unde, efectiv, băiatul cel frumos să vadă sînii cei
mici şi verzi.

9
 Furculiţa

Furculiţa pare niţel distrată. Se învîrte molatec

prin pastele lungi, parcă ar schia. Alege o spaghetă,
o învîrte, apoi se răzgîndeşte.
—  Unde ţi‑a fost capul ? Te‑au păcălit. Te‑au
păcălit, fraiere ! Ăştia‑s cartofi ? Asta e conopidă ?
Era să spun eu ce e ! Conopizdă ! Cum faci ? Ce ai
în capu’ ăla mare ? Tărîţe ? Cîlţi ? Nu te poţi concentra ?
Furculiţa străbate Marea Roşie, Marea Moartă şi
marea amărăciune. Înţeapă o bucăţică de brînză.
—  Dar de ce mă mir ? Eşti un tolomac. Un
adormit. Eşti o muiere cu pantaloni şi asta trebuia
să ţi‑o spună cineva. Nu există lucruşor în casa
asta, cumpărat de tine, reparat de tine, care să
meargă ca lumea. Parcă eşti blestemat, eşti un
mototol dus cu capu’.
Furculiţa înşfacă un ghem de paste şi le poartă
în sus, din farfurie spre gură.
—  Eu cu tine vorbesc, surdule ! Tu sau o valiză
din gară – totuna !
Furculiţa se împiedică şi dă drumul prăzii pe
pantaloni.
—  Nu pot să cred ! Mă, tu o faci dinadins ! Îţi
baţi joc de mine. Nu sînt sluga ta, mămăligă ! Cum

10
să te pătezi ca un animal ? Ca o vită‑ncălţată, că,
dacă aş pune vita la masă, tot ar mînca mai omeneşte.
Unde pleci ? Ai terminat ? De‑asta am muncit eu…
Ia un prosop şi pune‑l în poală.
Furculiţa, ajutată de două degete palide, strînge
mizeria şi limitează dezastrul.
—  De nimic nu eşti bun. Numai să mănînci şi
să te uiţi la televizor. N‑ai ieşi şi tu ca oamenii, cu
prietenii, da’ ce zic io, tu n‑ai prieteni, nu iubeşti pe
nimeni. Las’ că nici nu te iubeşte nimeni. Cînd o să
mori, nici o furnică n‑o să ştie că ai trecut prin viaţă.
Atunci am să respir şi eu, că mi‑ai otrăvit viaţa !
Furculiţa scormoneşte adînc în farfurie. Nimeni
nu vede tremurul uşor al dinţilor care se învîrt
bezmetic, căutînd un reper, un punct fix, să răstoarne
pămîntul.
— Mi‑e milă de tine. Da’ mi‑e şi greaţă. Dacă
tot n‑ai nici o însuşire, măcar să fi compensat cu
ceva ! Sebastian, al lu’ Antonia, e copia ta fidelă.
Dar are măcar salariu. Şi mai ai una : Garabet. Al
Elvirei. Cum care Elvira, Dumnezeule ! ? Ai început
să te ramoleşti. Am auzit că bărbaţii se boşorogesc
repede. Alzheimer, frate ! Garabet, ăla de aduce
marfă de‑afară. Tot e ceva. Cînd mă gîndesc că
mai ai puţin şi ieşi la pensie… ai să‑mi toci nervii,
eşti cel mai nesărat bărbat din lume, cum am putut
fi atît de nebună să te iau taman pe tine… Şi eşti
şi îngălat !
În mintea furculiţei sclipeşte o idee. Cam mult
spus idee, dar ceva pe aproape. E mai degrabă o

11
viziune cu ea însăşi, înfiptă, prin ochi, cu toţi dinţii,
în miezul creierului duşman, iar sîngele desenează
spaghete vii, roşii şi se revarsă în poală. În clipa
aia ridică gura spre cer, iar dinţii ei caută un reper,
o ţintă vie.
—  Ţi‑am spus că eşti o cîrpă ? Îţi mai spun. Cîrpă
şi‑n pat, cîrpă şi‑n viaţă. Cîrpă, cîrpă, cîrpă. Ai
noroc cu mine, altfel ai muri în şanţ.
Furculiţa se lasă moale, lîngă farfurie, şi‑şi încasează
papara. Pînă la capăt. Asta‑i viaţa.

12
 Prizoniera

După cîteva ore s‑a liniştit, a obosit.

Şi doar se culcase atît de fericită şi de singură
aseară, iar cînd a făcut ochi, na, era deja prizonieră.
La început, panicată, îşi rupsese unghiile, încercînd
să găurească peretele de oase care o strîngea din
toate părţile. I‑a dat sîngele. Era prinsă în locul
acela îngust fără să priceapă cum sau de ce. Nu
avea idee nici unde e şi nici ce o să i se‑ntîmple.
Spre groaza ei, şi‑a dat seama imediat că era goală
puşcă, aşa cum se culcase, sub cearceaful de mătase.
Iar acum, locul ăsta străin o adăpostea şi o strîngea
în acelaşi timp, strivindu‑i sînii, presîndu‑i fesele,
julindu‑i coatele şi atingîndu‑i pubisul. Locul era
plin cu un soi de vată murdară, călduţă, care‑i
umezea pielea. Un sentiment scîrbos, o scîrboşenie
îndelungată, fără pauză, care‑i intra în nas şi în
gură. I‑a venit să vomite, era senzaţia că cotrobăie
cu mîinile goale prin măruntaiele unui cal. S‑a
abţinut cu greu, deşi stomacul îi urcase în gît,
pentru că n‑ar fi avut unde să‑şi reverse maţele
decît peste propriile picioare. Mirosea a odaie închisă
de mult, mucegăită, duhnea a haine încinse şi, vag,

13
a transpiraţie. A strigat după ajutor şi s‑a mirat cît
de moale i‑au ţîşnit sunetele din gură. Parcă ar fi
avut cîlţi în plămîni.
Timpul s-a oprit, iar panica de la început a lăsat
loc unei profunde depresii. Nimeni nu venea să‑i
ceară ceva, orice, numai să ştie ce. Viaţă, moarte,
desfrîu. Cu toate astea, nu‑i era nici foame, nici
sete. Şi nici nu‑i venea să se ducă la baie, lucru
care a mirat‑o nespus după douăzeci şi patru de
ore. Era pur şi simplu blocată în pasta aia, între
oasele alea. Şi parcă nici mintea nu‑i era aceeaşi.
Simţea, din cînd în cînd, impulsuri uşoare în creier,
ca nişte gîdilituri electrice. Ar fi zis că cineva îi
aplica un soi de electroşocuri, dar nu neapărat
neplăcute. Gîdiliturile coborau pe la subsuoară,
treceau pe sub inimă şi se opreau la buric. Îi venea
să se scarpine, o mînca peste tot. O vreme s‑a
stăpînit eroic – şi ăsta e un lucru de mirare, ea
fiind o nesăbuită în viaţa de dincolo –, dar după
cîteva zile a cedat. Era mai presus de voinţa ei.
Impulsurile îi alergau deja prin corp, din stomac
pînă‑n călcîie. Şi‑a atins subraţul. Niciodată scărpinatul
n‑a fost mai plăcut. Excitaţia s‑a mutat în sîni. Şi‑a
atins mameloanele cu vîrful degetelor şi, în clipa
aia, s‑a făcut lumină. Vata murdară care o înconjura
a devenit fosforescentă. Corsetul de oase a început
să cedeze. Apoi, electricitatea n‑a mai ezitat, i‑a
coborît violent în vagin. Şi‑a dus mîna între picioare
şi capcana de os s‑a lărgit. A auzit cu urechile ei cum
corsetul ăla a oftat şi a slăbit strînsoarea. A lăsat‑o

14
să facă un pas, să desfacă picioarele. Confuză, excitată
şi intrigată, a continuat să se masturbeze şi a obţinut
ce a vrut. Loc să se întindă pe jos. Era şi cazul.
Durerea picioarelor a curs pe podea, călduţă. În clipa
în care a ajuns la orgasm, închisoarea a înnebunit.
Confetti, jocuri de artificii. Un miros înţe­pător, băr­
bătesc, neplăcut a inundat spaţiul rămas liber.
Apoi, treptat, celula osoasă a revenit la dimensiunile
anterioare, iar fata a fost, din nou, obligată să se
masturbeze, pentru a se putea odihni. Acum, prin
vata murdară circulau lichide aurii, strălucitoare şi,
din cînd în cînd, pe perete se deschidea un soi de
fereastră oarbă, luminată cu figuri stranii, ca nişte
stele‑de‑mare transparente.
S‑a uitat pe fereastra aia, s‑a tot uitat şi, la un
moment dat, şi‑a acoperit faţa cu ambele mîini. A
revăzut ora de biologie : asta nu era o stea‑de‑mare,
ci o celulă nervoasă. O celulă nervoasă – şuieră
ea, cuprinsă de furie. Şi a înţeles instantaneu (numai
femeile pot face asta) unde şi de ce ajunsese acolo
şi cine o ţinea prizonieră.
A tras aer în piept, şi‑a vîrît degetele între coapse
şi s‑a pus voiniceşte pe lucru. O dată, de două,
de trei, de zece, de o sută de ori, orgasm după
orgasm, la foc automat.

— Opreşte‑te, opreşte‑te ! strigă din senin bărbatul

transpirat, cu un ziar la subsuoară.
În tramvai se face linişte, călătorii întorc privirile
către insul care s‑a proptit cu fruntea de bară,

15
lovind‑o din timp în timp. Nu trece. Bărbatului i
se învîrt ochii în cap, saliva îi curge, apoi se repede
cu capul înainte şi sparge geamul cu fruntea,
împroşcînd cu sînge o pensionară încremenită de
spaimă.
— Opreşte‑te, ticăloaso ! Destul !

16
 Vocea destinului

Se pare că domnul Vasile nu fusese niciodată

văzut cîntînd. Niciodată. Nu ura muzica, dimpotrivă,
jumătate din timp stătea cu căştile pe cap. Dacă îl
întreba cineva ce ascultă, răspundea politicos. Mai
mult, de cîteva ori îşi surprinsese colegii recunoscînd
melodii pe care nici Shazam nu le identifica precis.
„Ăsta e Zubin Mehta. În ’58, la Viena.“ Sau : „Cum,
voi n‑aţi auzit de Sideral Modal Quartet ?“. Şi tot
aşa. Dar, de cîntat, adică de deschis gura şi de
mormăit ceva – nici nu putea fi vorba. Gura domnului
Vasile rămînea veşnic închisă.
Ca şi viaţa lui. Amabil, curtenitor şi modest,
devenea, la ora cinci după‑amiaza, un străin. Nimeni
nu ştia dacă e însurat sau ba. Mai degrabă ba.
Colegii habar n‑aveau nici unde stă, pînă nu l‑a turnat
domnişoara Ela, de la personal. Stă în Dămăroaia.
A fost cam jenant. Toată lumea pariase, nu se ştie
de ce, pe Vitan. Vasile nu ieşea la o bere, nu fuma,
nu părea să‑şi piardă nopţile. Şi nimeni nu l‑a văzut
închinîndu‑se. Era deja scandalos. Cînd se întrerupea
munca pentru cîte o aniversare, îşi aducea cadouaşul,
dar de cîntat „mulţi ani trăiască“ nu cînta. L‑au

17
descusut. Omul a răspuns cu modestie : „Cînd cînt
eu, cad zidurile, apele se revarsă şi se cutremură
pămîntul. Atît de prost cînt. Nu vă supăraţi, nu pot
şi nu vreau“. Şi gata.
Asta i‑a distrat pe colegi. Oare cît de prost putea
să cînte Vasile ? „Hai, pariază cineva că îl fac să
deschidă gura ?“ Ghiciţi cine a zis asta ! Ela, de la
personal. Nici nu putea fi altcineva. Fîşneaţa ghicise
de mult, ca toate fîşneţele, marele secret al nefericitului.
Vasile o iubea în taină. De unde ştia ? Păi, femeile
ghicesc asta din prima, dacă le e indiferent. Dacă
iubesc, sînt oarbe, dacă nu, te taie dintr‑o privire.
Nu e pradă mai sigură ca îndrăgostitul timid. Aşa
că Ela a pus de un karaoke vineri seară, la Mojo.
O să cînte toată lumea, deci o să‑l ascultăm pe
Vasile. Numai că omul, amuzat, a refuzat din prima.
„Nu‑i de mine şi, în afară de asta, nici nu‑mi place
în bar.“ Fata l‑a privit în ochi şi i‑a trîntit‑o‑n faţă :
„Vasile, dacă mă iubeşti, vii. E pentru mine. Dacă nu,
nu“. Şi, în clipa aia, s‑a produs minunea. Nefericitul
a acceptat. A fost de senzaţie. Gaşca a intrat, ca
de obicei, a salutat barmanul şi chelneriţa, apoi au
urcat toţi la etaj, unde erau sculele. „Va trebui să
cînţi şi tu. Să ne arăţi ce poţi.“
El a dat din cap, şi‑a luat un pahar cu ceva şi
s‑a aşezat. „Mai bine vă ascult pe voi. Domnişoara
Cristina are o voce formidabilă. Eu cred că poate
merge liniştită şi la Vocea României.“ Şi a rămas
ferm pe poziţii, sugînd grijuliu cu paiul din pahar.
Nu l‑au putut convinge nici la al doilea tur. Atunci,

18
Ela s‑a aşezat lîngă el, i‑a luat mîna în mîinile ei
şi i‑a dus‑o la piept. „Dacă mă iubeşti. Iar eu ştiu
că mă iubeşti.“ Ah, mai e oare cineva în lumea
noastră să povestească extazul şi groaza de pe
chipul lui cînd s‑a urcat pe strapontină şi s‑a agăţat
de microfon ? Au dat drumul la muzică, Ela stătea
în faţa lui, făcîndu‑i semn „curaj !“ şi întorcîndu‑se
pe furiş către gaşcă. Vasile a aşteptat mult pînă a
deschis gura.
Pereţii s‑au zguduit şi s‑au crăpat, lumina a
explodat şi s‑a stins, apa a ţîşnit din toate ţevile,
fundaţia s‑a surpat, iar în secunda următoare Pămîntul
s‑a rupt în două bucăţi care, pustii, s‑au tot învîrtit
în jurul lor şi al Soarelui pînă la sfîrşitul lumii.

19
 Audele

—  Dom’ director, să ştiţi că vă aude. Nu glumesc.

Ne‑a zis cui aţi telefonat, ne‑a repetat cuvintele şi,
dacă mă credeţi pe cuvînt, a zis că aveţi în buzunar
două bile cu care vă jucaţi…
Directorul se uită la Popescu ca la o muscă. Ce
prostie mai e şi asta ?
—  Cum ai zis că‑l cheamă ?
—  Georgescu. Costeluş, de la sculărie. Are un
auz fantastic, nemaivăzut. A zis – şi aici subalternul
scade vocea – că aţi tras un pîrţ fîsîit la ora…
11.27. Scuzaţi‑mă, vă rog să mă scuzaţi, deşi eu
nu cred… Apoi aţi deschis geamul.
Directorul încremeneşte. Da, la 11.27, măi, să
fie, exact aşa s‑a‑ntîmplat. Avea şedinţă la şi jumătate
şi trebuise să aerisească repede.
—  De unde şi pînă unde ? întreabă el, cuprins
de un soi de emoţie ştiinţifică. De unde l‑aţi pescuit ?
A, da, de la sculărie… mormăi mulţumit. Şi cum
face ?
—  Nu ştim. Eram în hală, la dracu‑n praznic. Şi
numai ce‑l aud spunînd ce v‑am spus. De aia mi‑am
permis să vă verific. Mi‑am zis că e un tîmpit, dar

20
colegii au rîs, cică aşa ştiu ei ce vorbim noi. Aude
tot. De la orice distanţă.
— Imposibil ! Ia adu‑l la mine !
—  E în anticameră, să trăiţi.
Costeluş Georgescu intră în încăpere, cu şapca‑n
pumn, şi se uită chiorîş la marele şef, care‑l ia
domol şi blînd la întrebări.
— Ia zi, mă, Costeluş, Costeluş zici că te cheamă,
ce face acum secretara mea ?
—  Îşi pileşte unghiile.
— Ia du‑te, Popescule, să vezi, aşa e ?
—  Aşa e, dom’ director. Pileşte.
—  Hm, da’ Ionescu, de la magazie, ce face ?
Costeluş cade pe gînduri.
—  Aha, acu’ nu mai auzi ?
—  Ba da, da’ nu‑ş’ care Ionescu, ăl’ tînăr sau
ăl’ bătrîn ?
— La ce‑ţi trebuie ?
—  Ca să văd.
Directorul Stănescu îl priveşte pe Popescu. Popescu
dă din umeri.
—  Hai cu ăl’ bătrîn.
Costeluş îşi pune mîna pîlnie la ureche, apoi zice :
—  Îşi suge dinţii şi se scarpină cu creionul în
ureche. Îl aud cum se freacă guma de păr. Are
mult păr în urechi, să ştiţi… Fîşîie.
—  Popescule, dă‑i acum telefon ! Întreabă‑l dacă
e adevărat ?
—  Alo, Ionescu ? Ia zi, nene, ţi‑ai supt dinţii ? Te
scobeşti în ureche ? Nu, n‑am înnebunit. Nu, n‑avem

21
camere de supraveghere. Nu, nu te dăm afară.
Termină ! Zi, că altfel, pe cuvîntul meu, chiar te
dăm afară. Bun. OK. Ţi‑i sugeai şi te scărpinai…
Nu, nu te penalizează nimeni.
— Mă, băiatule, cum faci ?
—  Aud, dom’ director, numa’ să mă concentrez.
—  Buuun. Acum să te văd. Ce zice nevastă‑mea ?
—  Da’ n‑o ştiu pe doamna.
Directorul scoate o poză. Costeluş o priveşte cu
admiraţie. Cade niţel pe gînduri. Apoi îşi duce mîna
la ureche şi zice :
— Soarbe din cafea şi pufăie o ţigară. Învîrte o
brichetă de metal pe o masă de plastic. A, şi zice chiar
acum : „Dragă, sînt liberă pînă diseară. Grăbeşte‑te !“.
—  Cui îi zice, nemernicule ? Bărbat sau femeie ?
O omor şi te omor şi pe tine, dacă e adevărat.
—  Nu ştiu, că pe ceilalţi nu‑i aud şi nici nu‑i
văd.
Directorul se face verde. Las’ că rezolvă el proble­
muţa asta. E foarte agitat. Ar vrea să pună mîna
pe ceva, nu ştie pe ce, aşa că pune mîna pe telefon,
trage un sertar, trînteşte un dosar. Apoi ochii îi
sclipesc. Îl expediază pe Popescu şi, misterios, îi
arată fenomenului Costică o nouă fotografie.
—  Acu’ să te văd, dacă treci de protecţia de la
Cotroceni, om te fac.
Costeluş Georgescu beleşte ochii, îl priveşte pe
director, înghite în sec şi se concentrează puţin. El
îl cunoaşte bine pe domnu’ preşedinte, şi ce percepe
e mai mult decît un simplu preşedinte. Duce, temător,

22
mîinile la urechi, apoi închide ochii. Semnalul e
oarecum cu purici. Ridică o mînă în aer, o roteşte
şi, ca la un ordin, toate zgomotele din jur încetează,
iar natura îngheaţă, paralizată. Ai zice că s‑a rupt
filmul. O tăcere absolută cade peste lume şi, în
liniştea asta desăvîrşită, Stănescu, directorul, aude
şi el… Dar ce aude, înfiorat şi transfigurat, nu va
spune nimănui, niciodată.

23
 De‑a fete‑ascunselea

Între adolescenţă şi tinereţe se întinde tărîmul

nimănui. „Cine nu‑i gata îl iau cu lopata !“ Linişte.
Liniştea aia de după ultimul număr al incantaţiei.
Copiii au şters‑o ca scăpaţi din praştie. Fiecare
ţinteşte, la ascunselea de azi, un nou scop în viaţă,
un pariu uriaş cu destinul. E un eveniment epocal,
un miracol. Silviu, idolul cartierului, neliniştea virtuală
a puştoaicelor, băiatul care conduce gaşca, bărbatul
neînfricat, căutătorul de comori, enigmaticul prinţ,
s‑a „pus“. A venit printre ei, le‑a dat bomboane,
zîmbind pe sub mustaţa blonzie. Şi le‑a propus să
se joace cu ei. A fost cutremurul găştii, al istoriei,
al infinitului… Apoi, Silviu şi‑a lipit cuminte fruntea
la perete, sprijinită de antebraţ (dar cîţi dintre puşti
ştiu ce e ăla ! ?), şi a început să numere : „Uunuuuu…
dooii…“. Toată ceata a şters‑o cum n‑a şters‑o
niciodată, cu aripi la călcîie. Creierele scînteiau
imaginînd ascunzători din nimic. Andrei s‑a ascuns
între păpuşoi şi ardei. Virgil cel agil s‑a vîrît în
noroiul gîrlii ca‑n Nil. Galina a sculat găina de pe
ouă şi s‑a umplut de găinaţ. Irina a scurmat făina
din cămară. E albă ca o statuie. Viorel s‑a dat după

24
purcel, între scroafă şi vier. „Taci, prostule, nu
grohăi, uite, îţi dau eugenia mea !“ Cornel s‑a pitit
după cobalt, vanadiu şi nichel, adică în depozitul
de fier vechi al unchiului. Marcel a intrat chiar în
cancelarie, după cuier. Şi nici nu l‑a tentat să se
uite în cataloage ! Aristiţa a brodat altiţa şi a scăpat
fiţa. Aşadar, a aterizat în lada de zestre, unde
miroase a mucegai şi levănţică. Îi vine să tuşească.
Mironică a scuturat Ursa Mică. Adică blana ursului
din pădure, vînat acum cincizeci de ani, de bunicul…
străbunicul… stră‑străbunicul ? Nu ştie exact, e eroul
nemuritor al familiei. Popilean s‑a pitit după calcan,
între casa lu’ mătuşa Anghelina şi butoiul lu’ nea
Costache. Toată gaşca, precum spun, a intrat în joc
cu tot ce avea mai bun. Mai straniu. Mai inedit. La
noroc.
Şi s‑au dovedit maeştri în arta ubicuităţii, în arta
camuflajului, în tehnica dispariţiei de pe faţa pămîn­
tului, de pe suprafaţa lucrurilor şi fiinţelor. Copiii
au asta în sînge, nu căutaţi explicaţii. Nimic nu
mai mişca în lumea largă.
Silviu termină de numărat. A rostit numerele cu
glas greoi, prelungit, cu plăcerea celui care ştie şi
nu spune. Scrutează împrejurimile. Ştie că Andrei
e în porumbişte, Galina în coteţ, Irina în cămară,
Viorel în troacă, Cornel în depozitul de fier vechi
şi ceilalţi acolo unde am spus mai înainte. Nu se
grăbeşte. Toţi copiii îl aşteaptă excitaţi – e Silviu,
idolul ! – şi nu se vor mişca de acolo nici de‑ar fi
să treacă veacuri pe tancuri.

25
 Dar el surîde tainic, relaxat, îşi rulează o ţigară,
o aprinde şi zice :
— Irina, ieşi din cămară !
Şi atunci Irina iese din ascunzătoarea facilă, îşi
saltă bluza peste sînii proaspeţi, ca nişte fructe cu
sîmburi cafenii, păşeşte curajos în faţa lui şi‑i zice :
—  Sărută‑mă, nu mai e nimeni !

26
 Ochelari de soare, poveşti paralele

Matei îşi ocupă locul favorit de pe terasă şi

soarele de toamnă îi expandează ochii verzi, deco­
lorîndu‑i spre alb. Îşi pune pe nas ochelarii de
soare, comandă o cafea şi‑şi despătureşte ziarul.
Matei e la pensie şi e, probabil, unicul cititor al
ziarului local. Din cînd în cînd îşi ridică ochii din
pagini şi priveşte în jur prin fereastra dintre ochelari
şi sprîncene.
Azi, toate femeile brunete din jur au ochelari
de soare ca ai lui. Mari, cu rame energice, de bagá.
Lasă ziarul deoparte, uimit, şi le studiază. Singurul
element comun sînt ochelarii. Ba nu. În stînga şi
în dreapta lui, două brunete stau la masă, fiecare
lîngă o amică şatenă, sorb din cafele şi fumează
ţigări subţiri. Fetele seamănă izbitor, mai ales nasul
şi bărbia. Amîndouă sînt îmbrăcate în deux‑pièces
negre cu dungi fine, amîndouă au bluze deschise
la culoare şi şaluri vaporoase. Curios : pînă şi încălţările
seamănă, măcar la material. Botine de piele întoarsă.
Bine, la una vîrful e decupat, altfel, Matei ar fi
convins că se află la Camera ascunsă. Cele două
sînt prinse în discuţie. Matei îşi afundă nasul în

27
ziar, dar ciuleşte urechile. E în poziţia ideală. Aude
tot.
Bruneta din stînga : Nu, nu, nu. Nu pot să cred
că un bărbat, cînd oferă flori, o face la futu‑i
pomana. Nu e natural, nu e cinstit. Nu e adevărat.
Florile au suflet, asta ştie orice femeie…
Prietena brunetei din stînga : Păi…
Bruneta din stînga : Dragă, gesturile au consecinţe.
Aşa să ştii, nu merge cu jumătăţi de măsură (face
un gest către chelneriţa năucă), zahăr brun am
spus, duduie. Zahăr brun. Aşa că, da. Am spus da.
Ei bine, ştii ce erau ? Ştii ce mi‑a adus ? Cale.
Prietena brunetei din stînga : Nu pot să cred.
Bruneta din stînga : Dragă, exact cum îţi spun…
(amestecă în cafea) Am rămas siderată… Ăsta e un
semn. E semnul.
În clipa aceea, Matei aude vocea niţel mai stridentă
a brunetei din dreapta :
Bruneta din dreapta : Hortensii. Închipuie‑ţi. Mi‑a
adus hortensii. De unde a ştiut, pot să te întreb ?
Eu n‑am spus nimănui că‑mi plac hortensiile.
Prietena brunetei din dreapta : Mie mi‑ai spus.
Bruneta din dreapta : Nu se pune. Matei nu avea
de unde să ştie. Eu v‑am făcut cunoştinţă alaltăieri.
Ai uitat ?
Matei cască ochii şi ridică sprîncenele.
Prietena brunetei din dreapta (nesigură) : Şi Laura.
Bruneta din dreapta : Nici Laura nu se pune.
Hai, mă… Şi am spus da.

28
 Prietena brunetei din dreapta : Ai spus da ? ! Nu
pot să cred ! Cum, cînd ?
Bruneta din stînga : Uneori simţi. Ascultă‑mă,
simţi. Te încălzeşti pe dinăuntru. Matei are, avea
ochii ăştia care‑ţi dau fiori calzi.
Prietena brunetei din stînga : Fluturi în stomac.
Da. Ştiu.
Matei a părăsit de mult rîndurile ziarului. Privirea
lui nu mai prinde nimic, ca şi cum auzul i‑ar fi
pus o palmă peste ochi.
Bruneta din stînga : Ei, aş, fluturi. Fluturi sînt
numai în cărţi. Îţi spun eu de unde vine. Din pi…
Prietena brunetei din stînga : Dragă… Nu fi vulgară.
Ştii că nu suport.
Prietena brunetei din dreapta : Dragă…
Matei ar vrea să se facă mic, mic, cît două muşte.
Bruneta din dreapta : Îţi spun de la început, să
nu avem vorbe. Părea cel mai mişto bărbat din lume.
Era tot ce‑şi poate dori o femeie. Mereu atent, mereu
sigur pe sine, mereu delicat, da’ nu delicat ca un
fătălău, ştii tu, ci delicateţea bărbătească.
Prietena brunetei din stînga : Ah, bărbaţii din
ziua de azi.
Prietena brunetei din dreapta : Ah, bărbaţii din
ziua de azi.
Bruneta din dreapta : Şi ce trebuia să se întîmple
s‑a întîmplat ! Ieri. Azi‑noapte.
Prietena brunetei din stînga : Nu mă‑nnebuni !
Bruneta din stînga : Dacă ai şti cum m‑am pregătit.
Braziliană, rochia roşie, Allure…

29
 Prietena brunetei din dreapta : Cum, ai deschis
Amouage ? Eşti nebună. Ziceai că‑i numai pentru
marea dragoste !
Bruneta din dreapta : Da, l‑am deschis.
Bruneta din stînga : Am aprins lumînări parfumate.
Am pus muzica în surdină. Am tras jaluzelele. Şi
Matei a venit.
Bruneta din dreapta : Cu cinci cheflii, pe şapte
cărări ! Că cea mai bună. Că cea mai grozavă. Că
cea mai straşnică muiere din companie. Că nu e
alta ca mine. Duhnea ca un birjar.
Bruneta din stînga : Cu prietena lui ! Mi‑a bătut
la uşă de braţ cu amanta ! Cică să mă cunoască
proasta, să nu fie geloasă. Că eu sînt colega aia.
Da, colega, aşa a spus ! Dumnezeule !
Matei stă nemişcat, cu capul înfundat între umeri
şi pagini şi aşteaptă să se crape pămîntul. Se simte
solidar, trup din trupurile tizilor necunoscuţi. Cele
două brunete, cu ochelari imenşi şi cu deux‑pièces
negre, cu dunguliţe, privesc prin el ca prin sticlă,
îl ignoră, se descoperă reciproc, se măsoară uşor
dispreţuitoare (Ia uite şi la proasta asta, cum mă imită !)
şi, indiferente, îşi reiau conversaţia :
—  Îţi imaginezi, Betty ?
—  Ai fi crezut, Angi ?

30
 Cantitatea neglijabilă

— O mie de lei, domnu’…

Domnul clatină din cap, de două ori, repede şi
nemulţumit, şi‑l întrerupe :
—  Pentru numele lu’ Dumnezeu…
Bărbatul se uită scurt la nevastă şi continuă :
—  Nu se poate sub o mie… Noi ne‑am gîndit…
Domnul mai scutură o dată din cap şi întinde
palma deschisă către vorbăreţ :
—  Ce‑am vorbit înainte ? Ce am vorbit ? Ce-i aia
ne-am gîndit ? Opreşte‑te !
Bărbatul se opreşte. Nevasta înghite în sec şi se
uită la colţ. Măsoară apoi statueta africană de abanos
şi nu‑i place. Se uită la fotografiile de pe pereţi,
cu cîini, mulţi cîini. Şi îngeri bucălaţi. Astea‑s frumoase,
deşi cîinii sînt cam fioroşi.
—  Dumneavoastră le‑aţi făcut ?
Interlocutorul pufneşte. Îşi strînge cordonul hala­
tului de casă, îi învîrte capătul şi‑şi continuă, netul­
burat, vorba.
— O mie de lei ? Voi sînteţi nebuni ? Da’ ce, eu
sînt fabrică de bani ? Am zis patru sute şi veniţi la
mine cu şoşeli ? Cum o mie ?

31
 — Păi, de o mie avem nevoie. Ce e o mie ? La
dumneavostră – palma domnului ridică din nou
bariera, dar bărbatul se încăpăţînează. Da, pentru
dumneavoastră e un fleac ! E tot ce avem mai scump.
Nu se poate, ne bate Dumnezeu. Oameni sîntem.
—  Tocmai, dacă am fi oameni, am avea şi cuvînt,
şi ruşine. Păi, aveţi nişte pretenţii de şmecheri…
V‑am zis la telefon, patru sute, mai bine nu mai
veneaţi. E plină lumea. Nu vă place, staţi acasă.
Eu nu mă tocmesc. Eu cu şmecherii nu discut. La
revedere.
Femeia îşi desprinde privirea din colţul camerei
şi intervine :
—  Totuşi, dragă domnule, noi ne‑am gîndit mai
bine. Facem un sacrificiu. E tot ce avem mai scump.
Nu se poate chiar aşa, gratis.
Bărbatul prinde ideea din zbor şi supralicitează :
—  Trebuie să merite. Toate lucrurile au un preţ.
—  Da’ ce, vă fur ? E pentru o seară. Cine cîştigă
patru sute într‑o seară e boier. Ce nu e clar ?
—  Avem şi noi cheltuieli. Maşina de spălat. La
televizor mai avem decît trei rate. Nu ne mai ajungem
cu banii. Întreţinerea.
—  Terminaţi !
Domnul se ridică şi, ţinînd cordonul înfăşurat
în jurul pumnului, se apropie de bărbatul în sacou
verzui.
—  Ce pui de lele‑mi eşti ! Zi cinstit, e pentru
băutură, puţi de la o poştă. Patru sute cincizeci şi
plecaţi.

32
 —  Eu ? Nu, ferit‑a sfîntul… Eu nu beau, e de la
oţet. Gogoşari în oţet, pe crucea mea. Spune şi tu,
Anca ! Măcar nouă sute…
—  Nu merită. Gata, plecaţi ! Eu nu sînt bancher.
Vă convine, bine, nu vă convine, valea. Deja mă
plictisiţi.
—  Hai, nouă sute. Nu merită nouă sute ? Spune
tu, Anca ! Nu merită ? Da’ ce are ? Nu e destul de
bine pentru conaşul ? V‑am spus, dom…
Domnul cade pe gînduri.
— Cîţi ani are, mai exact ? Cinci ? Sau şase ? Nu
vorbisem de patru ? Păi, vedeţi ? Ce‑s cu glumele
astea ?
Femeia intervine :
— Opt sute, ultimul preţ.
Domnul se duce la birou, scrie ceva pe un
bileţel, apoi butonează telefonul. Trec două minute.
Priveşte încă o dată cantitatea neglijabilă şi zice :
—  Cinci sute şi valea. Mie nu mi se pare nici
prea‑prea, nici foarte‑foarte. Nici nimic.
Cei doi se retrag un pas. Şuşotesc, privindu‑l cîş.
—  Şapte sute.
—  Ei, vedeţi că se poate ? Şase sute, acum.
Şi scoate din portofel trei foi gălbui.
Împotrivirea se topeşte imediat. Poate are plasticul
ăsta auriu o putere mai mare decît putem noi
înţelege. Soţii înaintează şi bărbatul întinde dreapta.
Domnul îi înmînează banii cu scîrbă. Bărbatul vrea,
cu entuziasm, să‑i strîngă şi mîna. Domnul se fereşte
ca de o broască rîioasă. Femeia se duce la colţul

33
luminat puternic de lampadar şi se apleacă. Fetiţa
în rochie roz bonbon, cu ciorăpei trei sferturi albi
şi cu o jacheţică în carouri nu a spus nici pîs pînă
acum.
—  Puiu’ mamii. Să fii cuminte.
Domnul vine şi ia fetiţa de mînă. O mîngîie pe
cap. Îi ridică bărbia şi o priveşte în ochi.
—  Hai cu nenea, o să fie bine. Ne jucăm. Am
şi bomboane, am şi o păpuşă. Da’ ştii că eşti chiar
frumuşică ? Nu te speria, o să fie ca în poveşti…
N‑o să‑ţi fac nici un rău. Aici e raiul pe pămînt.
Tresare şi se miră că mai sînt încă în preajmă
prăpădiţii ăia doi.
—  N‑aţi plecat ? Acum e cinci. La zece veniţi
şi‑o luaţi. Hai, repede, valea, că mă grăbesc. Şi
trageţi uşa după voi, se închide singură.

34
 Bărbatul unei femei

Se spune că sînt norocos. Am un apartament al

meu, mic, cochet, pe care l‑am achitat înaintea
crizei. Am un post frumos şi uşor, plătit la timp.
Sînt asistent universitar, îmi place ce fac, pentru
mine nu e muncă. Am şi o emisiune la televiziunea
de stat, una mai mică decît apartamentul meu, dar
care îmi aduce un cîştig suplimentar şi salutul
chioşcăreselor de la parterul blocului. Dar cu dra­
gostea cum stau ? Ei, aici lucrurile se complică puţin,
dar nu e mare scofală. Dinspre cercul meu de prieteni
se vede acelaşi lucru : un noroc chior. Am succes
la femei. Agăţ uşor, săptămînal, chiar şi de prin
cluburile unde ideea şi imaginea statutului meu
cultural nu au pătruns vreodată. Sînt, cum s‑ar zice,
un homme à femmes. Aşa se vede din afară şi nu
se vede rău. De fapt, eu, tocmai pentru că predau
în mediul universitar, am criterii foarte stricte. Nu
mă încurc niciodată cu studentele care iau loc în
primele bănci, rujate, bibilite şi ofertante, desfăcîndu‑şi
cracii cu modestie voluptuoasă şi închizîndu‑şi ochii
în timp ce îşi umezesc buzele, cum au citit ele pe
undeva. Nu. Niciodată la cursuri, între cursuri.

35
Niciodată în vremea studenţiei lor. La o zi, la o
oră după examenul final, da. Înainte, nu. Doar
atunci oferta e serioasă şi neangajantă.
Dar nu e chiar adevărul adevărat. Am călcat
strîmb o dată. A fost doar o dată, ar trebui să nu se
pună. M‑am îndrăgostit de o studentă. Iar îndrăgostiţii
sînt proşti şi nesăbuiţi. A fost pasiune, cum s‑ar
spune, foc şi pară. Mi‑am pierdut uzul raţiunii. Fata
s‑a mutat la mine şi am fost cel mai fericit bărbat-
profesor un an întreg. Am învăţat‑o tot ce ştiam,
m‑a învăţat tot ce voia. Dar n‑am avut noroc. Am
fost părăsit – ăsta e cuvîntul – a doua zi după
ultimul ei examen. O fi, mi‑am spus oftînd, cu
inima şi creierul zdrenţe, ironia sorţii. Mi‑a trecut.
Greu, dar mi‑a trecut şi am revenit, spre invidia
amicilor, la stilul de viaţă care mi se potriveşte.
Dar nu despre asta vreau să vorbesc.
De curînd am fost obiectul unei licitaţii. Ca să
facă rost de bani pentru o cauză nobilă, un ONG
mi‑a propus să fiu obiectul acelei licitaţii. Urma ca
fata/femeia care ar fi cîştigat‑o să aibă parte de o
cină cu mine, la un restaurant şic. Am rîs. N‑o să
se lege nimic, mi‑am zis, ce fraieră ar licita pentru
un profesoraş ? N‑a fost aşa. Mai mult, fata care
m‑a cîştigat nu era nici proastă, nici urîtă. Am
privit‑o amuzat cum îşi învingea jena sau tracul în
timp ce ne aşezam la masa de două persoane, de
la fereastră. Cum îi combina pe dumneavoastră cu
tu. Am surîs, încordarea mea trecuse, şi i‑am zis :

36
 —  Hai să nu ne prefacem, nu muşc şi nu mănînc
oameni. Ai licitat, am fost de acord, e un joc. Dacă
vrei să ştii ceva, întreabă‑mă. Dacă eşti curioasă,
întreabă‑mă. Închipuie‑ţi că ne cunoaştem de multă
vreme şi totul va fi OK.
S‑a destins, astfel că seara a devenit agreabilă.
Am spus un banc uşurel, a spus unul mai hardcore.
Am rîs. Ne‑am găsit pasiuni comune, cărţi, filme
şi muzică. Aşa că, atunci cînd chelnerul a venit să
ne-ntrebe de nota de plată, am mai comandat o
sticlă de vin şi am stat la palavre. Dintr‑odată, mi‑a
spus că e de multă vreme cu ochii pe mine, că ar
fi licitat pînă la capăt.
—  De ce nu mi‑ai dat un telefon pînă acum ? E
total aiurea ce spui. Ce naiba…
A stat o clipă pe gînduri – să‑mi spună ?, să
nu‑mi spună ? Mi‑a zis :
—  Un telefon e aşa, ca un agaţament. Voiam să
stau de vorbă cu tine, să te cunosc.
Nu ştiu de ce, dar vorbele ei mi‑au încălzit inima.
Semăna, într‑un fel, cu iubita pierdută. Avea o voce
scămoşată, aproape spartă, foarte senzuală. Mi‑a
întins mîna. I‑am luat‑o cu blîndeţe. Atingerea a
fost emoţionantă. M‑am mirat. Sentimentul mort
înviase, am ştiut asta.
—  Vrei să mai stai ?
—  Nu, hai să ieşim. Facem cîţiva paşi.
Cu cele mai fireşti gesturi din lume, am luat‑o
pe după umeri, ea pe mine după talie. Nu sînt
prea înalt, dar ea era micuţă, parcă se potrivea

37
anume în îmbrăţişare. Ne‑am plimbat aiurea prin
oraş şi abia atunci am început cu adevărat să vorbesc
despre ce sînt, ce cred, ce vreau. Cînd trebuie,
cuvintele se îmbină altfel, au ceva şi lubric, şi plin
de dorinţă, şi ceva luminos, ideal. Mă asculta cu
privirea‑n pămînt şi, din cînd în cînd, mă privea.
Apoi a vorbit ea. Cînd a făcut o pauză, am sărutat‑o.
Mi‑a răspuns.
Am urcat la mine şi, fără alte cuvinte, ne‑am futut
de ne‑am rupt. Ca doi amanţi despărţiţi vremelnic
de un destin vrăjmaş, aş zice. Glumesc, dar a fost
minunat. Eram, din nou, îndrăgostit şi speriat de
viteza sentimentului. Chiar i‑am spus că o iubesc,
fără să stau prea mult pe gînduri. Ştiam că-mi va
răspunde.
Brusc a început să plîngă. Un plîns în hohote,
făcînd să i se zguduie sînii. Am luat‑o în braţe, dar
s‑a desprins cu un soi de fermitate.
—  Nu, nu, nu. Lasă‑mă.
I‑am adus un strop de whisky, pe care l‑a dat
pe gît dintr‑o mişcare.
—  Am făcut ceva rău ?
A dat din cap. Nu. Nu. Nu mai ştiam ce să fac.
Şi abia atunci mi‑a spus povestea ei, aia adevărată.
Iubea un bărbat însurat, cu doi copii, îl aştepta (în
zadar) de cîtva timp şi avea să‑l aştepte mereu.
Am rămas cu gura căscată. Şi asta ce fusese ? Făcea
pasiuni fulgerătoare, se descărca şi se punea din
nou pe aşteptat.

38
 —  Cîţi ?
—  Ce cîţi ? – şi a tăcut, pricepînd „ce cîţi“.
A urmat o tăcere grea (ca moartea, aşa se spune,
însă era doar de un penibil total). S‑a îmbrăcat
tacticos, pedant şi a plecat. Gol ca Adam, stăteam
în mijlocul patului şi nici nu îndrăzneam să respir.
Aş fi dat tot norocul meu proverbial, casa, serviciul,
televiziunea, să fiu măcar o secundă acel bărbat
cu nevastă şi copii, numai să fiu al ei.
Probabil sînt bărbatul unei singure femei, dar
nici de data asta n-a fost să fie.

39
 Mama electrică

Mama s‑a înconjurat întotdeauna de tot felul de

chestii ciudate, pentru că era mortală. Se spunea
încă de atunci că avea în fiecare deget 10.000 de
volţi. Iar tensiunea din ochii ei făcea ca părul
sîrmos, încărunţit înainte de vreme, să‑i stea sculat
în jurul capului. Primul lucru de care îmi aduc
aminte sînt mănuşile. Avea sumedenie de perechi,
roz, verzi‑brotac, lila, mov, albastru‑cobalt. Nici
n‑ai fi bănuit că erau de cauciuc, toate. Am văzut
cu ochii mei cum îi dădea să sugă lu’ ăla micu’
(ăla micu’ e frate‑miu şi, poate nu v‑aţi prins, e
chiar mic). Îmbrăca un soi de harnaşament de
cauciuc, cu sîni de cauciuc, în formă de pară, şi
aşa îl alăpta. Nimeni nu i‑ar fi dat copiii pe mînă –
ce mai, nimeni nici nu vorbea cu ea, atît era de
periculoasă. Cînd ieşeam pe stradă, se trăgeau obloa­
nele, se ferecau uşile. Nimeni nu se juca cu noi
din cauza ei. Ai lu’ Electrica, aşa ne strigau, am
auzit eu, zi de zi. Aşa că am crescut singurei. Nu
săream gardurile, pentru că puseseră sîrmă ghimpată
şi sticlă spartă în vîrful lor. Nu mergeam la şcoală.
Paznicul ne gonea cu băţul. Nimeni nu catadicsea
să se uite la noi, deşi îi vedeam măsurîndu‑ne de

40
după perdele, de parcă eram nu ştiu ce lighioane.
Noroc că eram doi, deşi mie mi‑ar fi plăcut să am
un frate mai mare decît mine, să mă apere. E naşpa
cu o mamă electrică singură.
— Mamă, da’ tata unde e ?
A făcut un semn neclar, iar eu şi frate‑miu ne‑am
simţit şi mai fără rost. De ce mamă da şi tată nu ?
Şi tata cum s‑o fi apropiat de mama ? Lui frate‑miu
nu prea îi păsa, ce ştia el, dar eu chiar voiam să
ştiu. Dacă şi tata, care‑o fi fost el, fusese electric,
probabil că i se aplecase. L‑am visat o dată. Era
înalt, frumos, tînăr, cu ochi care scoteau scîntei.
Era dezbrăcat pînă la brîu, o mîndreţe de bărbat,
de tată. A întins braţele spre mine şi m‑am trezit.
Am ştiut din ziua aia că eram ciumaţii cartierului,
iar mamei nici nu‑i păsa. Părea oarbă cînd se uita
la noi. Nu ne‑am prins niciodată dacă ştia că are
doi copii care suferă. Cum să ai ghinionul ghinioa­
nelor şi o asemenea mamă ? Cu ce greşiserăm ? Aş
putea să vă povestesc cum ne ducea la culcare
blindată pînă în vîrful unghiilor sau că nu ne‑a
mîngîiat niciodată. Eu, una, nu ţin minte.
Nici nu e de mirare că oamenii s‑au supărat pe
noi. Într‑o bună dimineaţă ne‑am trezit cu ei la
poartă. Au spart intrarea cu lacăt şi au intrat fără
să dea bună ziua. Erau înarmaţi cu furci de lemn,
lungi şi ascuţite, cu plase, iar cei din urmă cărau
nişte cuşti. Am înţeles imediat şi am fugit spre casă,
dar prostul de frate‑miu le‑a ieşit în cale, pe picioarele
lui strîmbe şi mici. Atunci am făcut cale-ntoarsă.

41
Pentru prima dată am văzut‑o pe mama părăsindu‑şi
cu adevărat visarea ei nenorocită. S‑a pus în faţa
noastră şi‑i blestema. Făcea spume la gură. Striga :
„Vă omor pe toţi !“. O împungeau cu ţăpoaiele,
lovind‑o la ficaţi, cînd izbuteau să o surprindă, tot
încercînd să o dea deoparte, să ne separe pe toţi
trei, ca pe urşi. Mama urla : „Vă omor pe toţi, jur,
vă spintec cu mîna mea şi vă beau sîngele ! Pe
Dumnezeul meu, unu’ nu scapă !“. Şi întindea mîinile
spre ei, să‑i trăsnească, dar nu‑i putea atinge, că
o împungeau cu ţăpoaiele de lemn. „Dă‑te, femeie,
nu te mai împotrivi !“ Eram, amîndoi, frate‑miu şi
cu mine, tare speriaţi, atunci am plîns prima dată.
Ştiam că e de rău, că o să murim, chiar dacă eram
ascunşi după fusta ei. Într‑un tîrziu au izbutit să o
izoleze şi o ţineau bine. Au aruncat plasa pe ea,
apoi, nu ştiu de ce, s‑au întors către noi. De data
asta, vîrfurile armelor erau de metal, ascuţite. Unul
l‑a fixat pe ăla micu’ cu furca, iar altul s‑a apropiat
cu o cuşcă de lemn. Cînd l‑a atins, a izbucnit o
flacără subţire, albastră. În clipa aia, mama a tras
un răcnet, i‑a răsturnat pe paznici la pămînt şi a
sărit între oameni şi frate‑miu. S‑a făcut covrig în
jurul lui, apoi a întins degetele spre faţa mea şi mi‑a
acoperit ochii. Era fără mănuşi atunci cînd m‑a atins
şi pe mine. A fulgerat din senin, s‑a auzit un tunet
de furtună. Mama a început să tremure, a răcnit ca
din gură de şarpe, părul i‑a sfîrîit în cap, a fumegat,
ochii i s‑au holbat şi în cîteva secunde s‑a carbonizat,
luînd cu ea toată gloata. Eu m‑am uitat la frate‑miu,
el la mine. Din ochi îi ieşeau scîntei.

42
 Visul lui Crăciun

Îl cheamă Moş, iar Moş visează cît e vara de lungă.

E şi de înţeles, suferă de sindromul exploratorilor
pierduţi, care, rătăciţi sub cerul de smoală şi jinduind
la mîncărică şi căldură, au viziuni încărcate de
caviar, şampanie şi femei. Cu cît izolarea lui e mai
intensă, cu cît neputinţa e mai deasă, cu atît visele
o iau razna mai iute şi mai departe.
Ei bine, vara, eroul nostru se plictiseşte de moarte
şi se simte o fiară vîrîtă‑n cuşcă. Sania e grea ca
o piatră de moară, iar renii stau ascunşi în mîl,
iţindu‑şi numai botul. Pe nările fremătînd fără odihnă
roiesc nori grei de ţînţari. Aşa că nu‑s buni de
nimic, nervoşi şi hăituiţi.
De aia Moş doarme cît e ziulica de lungă, iar
noaptea îşi îndoaie somnul cu lapte de ienupăr.
Într‑una din zile a visat cel mai frumos şi mai trist
vis din viaţa lui. Era copil, uşor trecut de vîrsta
fragedă, cam pe la vreo 12‑13 ani. Se afla taman
în curtea şcolii. Încinsese o miuţă cu băieţii, pe
viaţă şi pe moarte. Diriginta se retrăsese plictisită.
Ei nu‑i plăcea fotbalul. Proful de sport îi încurca,
fluierînd alandala şi comentînd inutil orice fază

43
litigioasă. Dar vreo trei fete îşi fluturau rochiţele şi
picioarele ca nişte beţe luminoase, cocoţate tustrele
în tribuna improvizată. Printre ele, Ariadna, fata
viselor lui secrete. Îngropase numele Ariadnei într‑o
scorbură, la bunici – şi se simţise mai uşurat. Acum
fata îl susţinea cu pumnii strînşi. Erau în joc prestigiul
clasei şi gloria eternă. „Hai, Moşule !“, i s‑a părut
lui că aude, ca în vis. Exact atunci, în ultimul şi
încîlcitul minut al partidei, a căzut înaintaşul lor în
careul advers. A căzut ca prostul, că se‑mpie­dicase,
dar fraierul de arbitru a fluierat şi a dat penalty.
Cine să execute ? El. Şi‑a potrivit mingea la punctul
cu var. S‑a uitat în tribună şi a salutat, cu mîna la
buze, către Ariadna. Apoi şi‑a luat avînt, s‑a uitat
scurt, pe sub sprîncene, la portar şi a tras. Bară,
out ! Moş Crăciun a fluierat a pagubă şi bucuria a
zburat.

44
 Aventuri la Marea Foarte Neagră

1 septembrie. Vara suflă cu juma’ de gură în

umbrelele berăriei. Berăria din colţul Pasajului Francez
e aproape goală, iar berea odihneşte, răbdătoare,
în butoaie, la rece. Aşteaptă muşteriii. Sub singura
umbrelă desfăcută, la singura masă ocupată, s‑au
reunit cei trei prieteni. Bronzaţi, veseli, uşor obosiţi,
Alexandru, Andrei şi Anton se privesc cu niţică
suspiciune, pentru că de‑abia au revenit de pe litoral,
unde şi‑au jurat să doboare toate recordurile din
lume. Acum au îndoieli. Oare ce surpriză pregăteşte
celălalt ? Fiecare îşi cumpăneşte adversarul‑prieten
şi ezită. Să spună sau să nu ? Să‑i facă praf sau nu ?
Aceasta‑i întrebarea.
Primul deschide gura Anton :
—  Băieţi, am fost la Vama Veche.
—  Şi eu, zice Alexandru.
—  Şi eu, zice şi Andrei.
— Mă mir, cînd ? Că nu v‑am văzut.
—  Nici noi, îngînă corul antic.
—  Hm, în august…
—  În august, se face auzit ecoul.
— Băi, lăsaţi vrăjeala. Nu v‑am văzut, să mor io.

45
 Anton ezită.
—  Biiinee… Hai, ascultaţi bine aici, mucles, că
vă sparg. N‑o să credeţi, ştiu, da’ am agăţat‑o pe
zîna plăjii. Blondă, ţîţe, craci, fund, buze, tot.
Ceilalţi surîd sub mustăţi imaginare.
—  Îhî. Mai zi !
—  Bă, nu glumesc. Dar cea mai tare chestie
erau ţîţele. Avea nişte ţîţe fabuloase, mari. Foarte
mari. Cele mai mari din lume.
—  Cît pepenii ?
Anton zîmbeşte milos.
—  Nu, nene, pepenele e fleac. Mari, cele mai
mari din lume.
Ceilalţi schiţează un gest nedefinit, între lehamite
şi plictis.
— Nu, pe bune. Cele mai mari din lume. Autentice,
fără silicon. Nu vă holbaţi ca proştii. (Doar că
ceilalţi nu par să se mire deloc.) Da, se îmbrăca
ca o piţipoancă, da, era proastă ca noaptea, da,
asculta manele şi citea Fluturi, da, bă, ştiţi genu’,
dar, băieţi, ascultaţi aici, ţîţele alea, Doamne !, jur, erau
ca nişte zeppeline. Da’, mai mari ca Hindenburg.
Cînd ieşeam cu ea, oriunde, la discotecă, la restaurant,
se făcea linişte. Da’ pe plajă ! Tăcea pînă şi marea.
Bă ! Şi fata chiar a intrat în mare. A intrat pînă la
genunchi şi chicotea. Cică era apa rece. Las’ că
rece face bine. Apoi, pînă la slip. I s‑a făcut pielea
de găină. Apoi a intrat toată. Haide, bă ! În clipa
aia Marea Neagră s‑a revărsat, iar apa a acoperit
hotelurile de pe plajă. S‑au înecat şaptesprezece

46
fraieri. Am scos‑o în grabă de acolo, a trebuit să
fugim, să nu ne prindă salvamarii. Na ! Aşa le avea !
—  Şi unde‑aţi fugit ?
—  Cu motocicleta, la Vadu.
Linişte.
—  Căcat ! rosteşte repede Andrei. Şi nu v‑aţi
răsturnat ? Astea‑s poveşti. Eu, bă, eu am fost la
Vamă în august. Eu, nu tu ! Şi nu ţin minte să se
fi revărsat marea, na. Păi, cînd zici tu, marea era
agitată. Era furtună şi valuri ca zeppelinele. Valuri,
nu ţîţe ! N‑a intrat nimeni, că, la noi, cel puţin,
oamenii pricep ce‑i aia stabilopod şi libertatea ca
necesitate înţeleasă. Da, dar în clipa aia, de care
ziceai tu, fraiere, a ieşit un grăsan roşu ca racu’
de la Stuf. Că acolo era. La Stuf. Pe ăla chiar îl
ştiu, l‑am văzut cu ochii mei. Îl ştiu, deci există.
A mîncat lîngă mine de vreo două ori. Da‑n ziua
aia nu ştiu ce avea. Băga în el numai piper, ardei
iute, hrean, tabasco. Şi plîngea. Iar băga, iar plîngea.
La clătite n‑a mai plîns, dar e explicabil. L‑am văzut
cînd a coborît săltîndu‑şi burdihanul în fugă – ronţăia
încă un cîrnat care îi atîrna în colţul gurii – şi a
intrat în mare, în golfuleţ, în toiul valurilor. A stat
o clipă, zgîlţîit de valuri, apoi a tras o băşină. Bă,
voi ştiţi ce băşină ?
Tăcere încordată. Ceilalţi doi rîd în spuma berii.
Mare chestie ! Pff… Rîd din colţul gurii, condes­
cendent.
—  Ei bine, proştilor, marea a încremenit. Valurile
s‑au potolit ca prin farmec, marea era ca untdelemnul.

47
S‑au văzut bulele de aer ieşind de sub ape şi, la
o secundă sau două, marea s‑a umplut de peşte
mort. Pluteau toţi cu burta‑n sus. Milioane de guvizi,
calcani, cinci rechinaşi şi mărunţiş. Caii‑de‑mare
erau başca. Asta e, băă…
—  Şi cum de mînca cîrnat după clătite ? Mai bine
te frecai la ochi !
—  Păi, era nehalit ! Pe crucea mea…
—  Fleacuri. Exageraţiuni. Nu te mai da mare. A
venit curentul de la Năvodari. A scris în Evenimentul
zilei. De aia erau toţi peştii la loc comanda.
—  Cum, mă ?
—  Da, şi semnez. S‑o lăsăm jos. Astea-s fleacuri
şi, uite, semnez ! Pe trei beri ! Băieţi – zise Alexandru
cu o voce gravă –, eu eram la Vama Veche. Eu
eram acolo şi pot s‑o şi demonstrez. Dovada, dovada,
fraierilor ! Voi aveţi vreuna ? Dormeam pe plajă, deci
nu făceam nimic, eram frînt. Sînteţi atenţi ? Bătea
soarele ca la balamuc. Aţi înţeles ? Nu tu ţîţe, nu
tu băşini… Doamne, ce vă mai place... Cu juma’ de
ochi deschis contemplam plaja. Eram obosit de
moarte. Nu mă întrebaţi de ce. Eram obosit, că aşa
sînt oamenii la mare. Exact lîngă capul meu, un
copilaş de doi ani săpa cu o lopăţică în nisip. Săpa
de zor, cu o lopăţică galbenă, de plastic. Bă, cine
face copiii ăştia, îmi puteţi spune ? M‑am sucit ca
să prind umbră de la el. Brusc, a venit mamiţica,
să‑l smulgă de acolo. Mamiţica, nu prea rea. Da’
nici bună. Am cîntărit‑o cum se cîntăreşte, nu la
futu‑i pomana. I‑am şi spus : „Ce copil frumos aveţi.

48
Să vă trăiască“. Şi acu’ vă dovedesc că aşa a fost,
cum zic. Nici n‑a răspuns ! E bine ? Aud ? Deci nu
mă laud. N‑a răspuns. Ăsta‑i adevărul, pe crucea
mea ! Mă pregăteam să adorm la loc. Ţîncul însă a
răcnit şi şi‑a băgat deştu’ mai adînc în nisip, sub
capul meu, încercînd să se prindă de ceva. Ei bine,
de acolo a ţîşnit un fuior negru, înalt de zece metri.
Petrol. Da, mă, petrol a‑ntîia. Cînd am deschis
ochii, eram tustrei negri, unsuroşi, iar toată marea
era neagră. Ca păcura. Ne‑am îmbrăţişat. A fost
dragoste la prima vedere.
Alexandru îşi scoate mîna din buzunarul panta­
lonilor. Desface pumnul şi le arată degetul mijlociu,
lîngă inelarul împodobit cu o verighetă subţire ca
firul de păr.
—  Ce ţîţe ? Ce băşini ? Uite degetul, e negru,
pricepeţi ? De la petrol. Am umplut Marea Neagră
de petrol. Băi, amărîţilor ! Am descoperit petrol !
Ceilalţi nu par foarte impresionaţi. Anton se
întoarce către chelner :
— Băiete, încă un rînd ! strigă el. Plăteşte domnu’,
că e bogat !

49
 Păpuşi vii

—  Sînt vii.
—  Ei, aş. E curent în vitrină. Ochii sînt de sticlă.
Ar fi trebuit să clipească, frate.
—  E piele, uite, au vinişoare…
—  Au vinişoare pictate. Unde vezi tu puls ? Dacă
nu vezi, nu e puls.
Discuţia ar fi putut continua ore în şir, dar ei
nu mai aveau destule minute la dispoziţie. Georgel
şi Marinuş priviră prudenţi în jur – nu‑i descoperise
nimeni – şi grăbiră pasul. În apropierea şcolii, mult
prea aproape de ea, precum spusese domnul director
ridicînd un deget în aer, se ridicase noul magazin.
Nefolositorul, obraznicul, deşucheatul, scandalos
de noul, nefolositorul şi indecentul magazin de
păpuşi sexy. Auzi dumneata ! Proprietarul era un
venetic care îl vrăjise pe primar. Îl vrăjise, asta e clar,
remarcase Adelaida Costache, profa de geologie.
Apoi arătase pe fereastra cancelariei către vitrina
strălucitoare, dar fără să se uite, de parcă ar fi avut
un ochi în ceafă. Aici trebuie să intru în scenă eu,
autorul, să explic, pentru că nimeni, da’ absolut
nimeni din oraş n‑ar fi îndrăznit să spună în gura

50
mare ce era în vitrină. Fete. Roşcate, blonde,
brunete, înalte sau zvelte. Păpuşi rococo, îmbrăcate
sau dezbrăcate îndrăzneţ, tolănindu‑se‑n vitrină.
Păreau vii, iar o dată pe oră îşi schimbau poziţia,
făceau mişcări mecanice şi îşi scuturau genele. Apoi
încremeneau în poziţii studiate, cum numai în revistele
de modă găseşti. Sau, mai pe şleau spus, în acele
reviste. Erau machiate impecabil, rujul lucea pe
buzele întredeschise, ciorapii negri făceau pulpele
şi coapsele să strălucească, iar sînii bombaţi plesneau
dintre dantele. Într‑un fel pe care, iarăşi, n‑aş putea
să‑l explic, atrăgea toate privirile, dacă ar fi privit
cineva, Doamne fereşte, sexul întrezărit în chiloţii
roşii, albi cu dantelă sau negri.
Fireşte că a fost scandal. Fireşte că directorul
(băncii), domnul Nicolaide, a declarat ritos că nu
va da niciodată bani pentru o afacere imorală,
provocatoare, decadentă. Ce vor spune clienţii ?
Directorul (poştei) a jurat că nu va livra nici o
corespondenţă. Acel loc al pierzaniei nu are legătură
cu lumea noastră, iar el nu e angajat să poarte
corespondenţa iadului. (Cu toate astea, cores­pon­
denţa – bogată – venită pe adresa magazinului nu
a fost niciodată returnată.) Dar ce să pretinzi de
la dl Candrea, toată lumea ştie că Poşta e vraişte.
În sfîrşit, directorul (liceului) a jurat că, în bătătura
lui, nimeni nu se va apropia mai mult de o sută
de paşi de Gomora. Va scădea nota la purtare, iar
părinţii vor fi daţi ca exemplu negativ la panoul
ruşinii.

51
 Însă nu te pui cu adolescenţii vrăjiţi. Nu există
cheie potrivită pentru ghemul întunecat al dorinţelor
neclare. Erau atît de pierduţi, încît nici nu pot să
vă povestesc consecinţele. Iar uşile de la baie n‑au
gură să povestească. Nu se puteau opri din visat,
comentat şi inventat. Unul povestise că îşi petrecuse
o noapte acolo, ascuns sub tejghea. Şi ? Şi nimic.
Explicaţiile erau foarte neclare. Ori adormise, ori
se trezise în patul lui, spre dimineaţă. Altul jura că
taică‑su adusese una acasă, iar maică‑sa o greblase
cu furculiţa pe faţă. A curs sînge ? Aşa şi‑aşa. În
sfîrşit, Ninel, golanul liceului, afirmase că văzuse
cu ochii lui una, îndoită de mijloc, cu fundul în
sus, la tripoul din vale. Şi ? Şi băgau fise în ea. Cum
adică băgau fise ? Bine, cum se bagă, prin fantă,
ca la tonomat. Şi ? Fata cînta sau îşi dădea jos
chiloţii.
—  Vezi – şopocăise Marinuş la urechea lui
Georgel  –, ţi‑am spus eu că sînt vii ?
— Măi, eşti capiu, cum să bage fisele pe acolo
dacă avea chiloţii pe ea ?
Marinuş e exasperat de neîncrederea lui Georgel.
E băiat bun, dar cînd îi intră o tîmpenie‑n cap, mai
bine îţi vezi de treaba ta. Lasă‑l să creadă. Marinuş
locuia la mică distanţă de magazin. Făcea cum
făcea şi trecea întotdeauna prin faţa vitrinei. El era
absolut convins că fetele sînt vii. Numai el observase
micile imperfecţiuni pe care ceilalţi nici nu le vedeau.
Imperfecţiunea e vie, asta e o dovadă irefutabilă.
Deşi nu avea curaj să pronunţe cuvîntul cu voce

52
tare, băiatul se mîngîia cu irefutabil, irefutabil,
irefutaaaabil în gînd. Numai el le simţea frisonul
pielii, tremurul nărilor, mîncărimile de sub genunchi.
Văzuse o dată un muşchi zvîcnind sub rotulă, deasupra
ciorapului de şcolăriţă. Dar nimeni altcineva dintre
cei cu care încercase, prudent, să dezbată subiectul
nu credea că sînt vii. Oricum, nimeni dintre elevi.
Despre părinţi nu putem spune nimic : subiectul
era tabú nu numai la prînz sau cină, dar şi la club.
Unii spun că se auzeau, în zilele alea, fără motiv,
cîte un „He he he ! !“, „O ho ho !“ sau nişte sunete
guturale care imitau sforăitul. De aceea, în visele
băieţilor se împletea şi hohotul adînc, uşor grăsos,
al taţilor. Orăşelul se scutura de scîrbă. Numai că,
îşi spunea Marinuş cu spaimă şi disperare, iată,
numărul fetelor din vitrină scade constant. Nu intră
nimeni în magazin, nu iese nimeni şi, cu toate
astea, ele se împuţinează. L‑a putut vedea cu ochii
lui pe patron înşfăcînd una, la întîmplare, apoi
individul a dispărut după perdele – şi fata nu a
mai apărut. Marinuş a pîndit să‑l vadă pe nemernicul
care le desperechea pe rînd, fără ruşine. A pîndit
de pomană. La un moment dat, o maşină blindată,
neagră a ieşit din spatele magazinului şi dusă a
fost. Acum sînt numai trei fete. Iar Marinuş e tot
mai disperat, pentru că e fără speranţă. El e chiar
îndrăgostit de una din ele, cea cu privirile goale,
cea mai mică de statură, cea aşezată pe scaunul
roşu, de piele, cu picioarele desfăcute şi cu mîinile
înmănuşate încrucişate în poală. Falangele cu unghii

53
roşii‑negre ies din mănuşile de dantelă, fără degete.
De aceea, azi, cînd se întoarce de la şcoală, i se
opreşte respiraţia‑n gît. Mai e o ultimă fată în vitrină.
Singură, foarte singură. Aleasa lui îl priveşte drept
în ochi.
Hotărîrea e luată. Toată seara, un tremur nervos
îl traversează pe dinăuntru. Pleacă devreme la culcare
şi spune „Săru’ mîna“ clar şi puţin cam tare. Se
vîră îmbrăcat în pat. Nu‑şi scoate ghetele, să nu
adoarmă. La miezul nopţii iese pe furiş din casă,
cu un pietroi în mînă. Sparge vitrina. Înşfacă fata
(care e uşoară ca fulgul) şi fuge cu ea în lume.
Adică înapoi acasă, în camera lui. Păpuşa nu mişcă,
nu reacţionează, nu clipeşte. Pielea ei nu se înfioară
sub sărutările băiatului, care nu se poate stăpîni.
O depune în pat, îi scoate hainele, lenjeria intimă,
se dezbracă şi el, fără grabă, să nu o sperie. O
sărută, întîi cast, apoi pasional, încercînd să‑i desfacă
buzele, să‑i descleşteze fălcile, să‑i găsească limba,
strecurîndu‑şi‑o pe a sa. Încearcă, neîndemînatic,
să o trezească la viaţă. Gura ei nu răspunde. În
sfîrşit, ca un violator, reuşeşte să şi‑o bage printre
picioarele ei, intră în ea, locul e călduţ, umed, el
e cumplit de ruşinat şi nespus de excitat, pentru
că sexul ei e ca o gogoaşă de plastic, care îl încape
cu indiferenţă. Sînii nu palpită, deşi, moi, i se lipesc
pe piept şi‑l fac să vină repede. În clipa în care
ejaculează, mîna ei se lasă, moale, pe gîtul lui şi
îi înfige uşor, abia simţit, unghiile în ceafă. Parcă
a auzit un geamăt.
Păpuşa e din nou rigidă şi nu mai exprimă nimic.

54
 Prieteni adevăraţi

Stănică simte cum irupe din el un sentiment

omenesc. Unul nobil, fragil, plin de sevă. A simţit
un soi de gîdilitură sub pleoape şi în creier – apoi
inima i‑a bătut tare. A fost uimit, aproape i‑au dat
lacrimile. Cornel zăcea într‑o rînă, cu mîna la tîmplă,
şi lăcrima cu adevărat, ca un copil, ca o muiere.
Îi ţîşneau două dîre diamantine din colţul ochilor,
strălucind în bătaia becului chior. Abia de avea
puterea să se şteargă pe obraz cu mîneca. Imediat,
locul lacrimilor era luat de muci, iar mîneca, ascul­
tătoare, făcea imediat curat la locul de muncă. Nici
Fănel nu se ţinea mai tare. Inima lui bună nu
plîngea. Ba da, dar o făcea pe dinăuntru. Acolo
unde spun babele şi popa că e sufletul. Îşi cuprinsese
tîmplele între degetul mare şi cel arătător, se încrun­
tase, gura i se zvîrcolea în rictusuri expresive. Da,
dar cel puţin nu plîngea. Şi se vedea cît de tare
se străduia. Mai era acolo cineva. Un tip neguros,
ascuns în umbră. Pe el nu‑l punem la socoteală. El
nu băuse destul, nu‑şi dădea frîu liber sentimentelor.
În plus, îl chema Costel. Costel era piaza rea a
localului. Răsărea din pămînt, din iarbă verde, se

55
aşeza pe nepusă masă între partenerii de bere şi
discuţii şi spunea o poveste. Ce s‑o mai lungim,
Costel era de la altă masă.
Poveştile lui erau, toate, cu animale şi foarte
triste : un măgar cu trei picioare înecat de stăpîn
după ce îi legase o piatră de moară de picioare,
un cîine cu trei picioare spînzurat în piaţa publică
de un tribunal ad‑hoc, format din notabilităţile
secrete ale oraşului, un motan zidit de viu la baza
celui mai înalt bloc din oraş. Cum ? Dacă mîţa avea
trei picioare ? Nu ştiu. Nimeni nu ştie. Costel nu se
încurcă în fleacuri. Ei bine, azi (adică ieri) s‑a
ridicat de la masă şi s‑a oprit în faţa celor patru
prieteni, Stănică, Cornel, Fănel şi Ionel. N‑a zăbovit
mult. A cuprins dintr‑o privire halbele pline şi
halbele goale, a cîntărit vocalele şi consoanele de
pe limba lor, apoi le‑a preţăluit înfăţişarea. Fănel
era descheiat pînă la buric, Cornel se stropise pe
pantaloni, iar Stănică se chinuia, zadarnic, să‑şi
bage portofelul în buzunarul de la spate.
— Delfinii ! a bubuit Costel. Delfinii, aceste animale
superbe, inteligente şi maiestuoase. Delfinii, fraţii
acvatici ai omenirii. Băi băieţi, ştiţi ce fac semenii
noştri, aceste bestii cu chip de om ? Da, oamenii,
cine pula mea, frate, ce vorbim noi aici ? Bestiile,
nu delfinii. Îi măcelăresc, îi toacă, îi fac mîncare
pentru animale, grăsime pentru pomeţi şi ficat pentru
poţiunile sexuale. Ştiţi cum procedează ? Cu viclenie
criminală ! Îi obligă pe delfini să‑i călăuzească pe
mări, apoi îi sfîrtecă cu elicele. Întorc vapoarele

56
cu curu‑nainte şi îi culeg, aşa, sfîrtecaţi, pentru a
le da ultima lovitură, aia finală. Cu măciuca. Iar
bietele animale îşi dau viaţa în tăcere. În tăcere,
am spus ! Sau piuind, că piuie, ca lebăda, cînd
moare.
Exact aşa a fost. Dintr‑odată s‑a făcut tăcere.
Muzica de la radio a tăcut. Barmanul, nea Ghiţă,
a lăsat paharele deoparte şi s‑a şters la ochi cu
halatul. Iar prietenii au plîns, zvîrcolindu‑se sub
cizma păcatului şi a remuşcării. La ce bun să trăieşti
dacă măcelăreşti delfinii ? Şi‑au jurat, cu sughiţ, ca,
de mîine, să fie mai buni.
A doua zi au încercat în zadar să refacă povestea.
Fiecare îşi aducea aminte cîte ceva, dar altceva şi
în coadă de peşte. Pe deasupra, îi durea capul de
le crăpau măselele.
—  Asta nu se poate, a zis Ionel. Păi, eu n‑am
fost cu voi aseară ! Iar delfinul nu‑i peşte !

57
 La apel

Vodă înaintează maiestuos în faţa tronului, pentru

că urmează tirada sublimului Apus de soare. Nici
nu apucă domnitorul să deschidă gura că, brusc,
faţa i se strîmbă şi, cu oarece fereală, îşi strecoară
o mînă în buzunar. Pipăie, probabil, vreo pecete.
Rostogoleşte nişte ochi rotunzi ca gălbenuşul. Începe
monologul. Maestrul recită cu patos. Dar nu apucă
să ajungă la „Moldova nu‑i a mea“, că se întrerupe
şi iese furtunos din scenă. Curtenii mormăie descum­
păniţi. Publicul se frămîntă. Aşa o fi viziunea regi­
zorală. Tunetele se revarsă în absenţa stăpînului.
În fine, actorii improvizează şi scot scena la liman.
Pauză între acte. Directorul se repede turbat la
maestru şi‑l înşfacă de barbă. Dar domnitorul nu
pare dispus la pertractări. Îi face un semn scîrbit,
împingîndu-l cît colo. Vorbeşte la telefon, e dus,
transportat.
— Da, iubi, nu, iubi, vai, iubi... Acum momeşte‑o.
Lasă‑mă, bre, nu vezi că e de viaţă şi de moarte ?
Sigur că‑ţi răspund, cireşica mea. Sau cu lăptic,
n‑avem lăptic ? Încearcă cu conserva de peşte.
Directorul trage aer adînc în piept. Cînd e vorba
de nevastă, maestrul e cîrpă de şters pe jos, că

58
vuieşte teatrul, „iubi“ e tînără şi arzoaică. Orice
încercare – să ce ? – să orice ! – e o condamnare la
moarte lentă şi dureroasă. Inutil să i te împotriveşti.
Iar maestrul e maestru, deci are voie.
—  Te potoleşti, da ? Hai, mai e juma’ de oră şi
mergem acasă ! insistă directorul.
—  Pisica, oftează maestrul care, în clipa cînd
închide telefonul, redevine marele actor. Pisica s‑a
căţărat pe lampă şi nevastă‑mea nu o poate da jos,
sărăcuţa !
Începe şi actul final. Lucrurile par a se fi liniştit,
voievodul se apropie de moarte stînd în pat, încon­
jurat de supravieţuitorii decapitărilor grabnice. În
tăcerea pioasă şi intensă care s‑a lăsat, se aude
clar, limpede şi indubitabilă, vibraţia unui telefon
dat pe mute. Spectatorii se privesc între ei cu
reproş. Doar muribundul se vîră adînc în aşternut
şi şopocăie, pe un ton ascendent. E linişte, una de
gheaţă, aşa că şuşotelile lui se aud perfect. „Iubi,
sînt în spectacol. Nu se poate să mă… Ai milă. Da,
ştiu, e pisica noastră, iubi, a ta, a ta, dar ai puţintică
răbdare…“
—  Asta‑i din altă piesă ! strigă un spectator şi
sala se zguduie de rîs.
Maestrul scoate capul de sub plapumă. E roşu
la faţă, deşi e zugrăvit cu mult alb‑vineţiu. E la
capătul răbdării. Se adresează mulţimii :
— Băi, lăsaţi miştoul. E pisica nevesti‑mii, încoţo­
penită între combina frigorifică şi perete. Pe Dumnezeul
meu, ce fac ? Daţi‑mi un răspuns, că altfel nu mă
mişc de aici.

59
 Sala se înviorează. Spectatorii încep cu propu­
nerile. Zgomotul creşte, un barbă‑rară armonios,
plin de idei şi iniţiative. „Un şoricel !“ „Un motan,
s‑o coţă­iască ? !“ „Şoricioaică !“ „Pis, pis !“ „Lapte !“
„Un somnifer !“ „Un laţ !“
Oana iese în mijlocul scenei, îşi vîntură mîinile
şi face tăcere.
—  Un şal roşu, fluturat lîngă frigider !
Maestrul tresare şi repetă la telefon, făcînd gesturi
largi. Toată lumea îşi ţine răsuflarea. Apoi, triumfător,
vodă îşi pune coroana pe cap şi zice cu patos :
— O ! Cine vrea pe Ştefăniţă, nepotul răposatului
domn al Moldovei ?… Cine a zis că sînt bătrîn şi
bolnav ?… Pe Ulea l‑am măsurat cu privirea… Murise
înainte d‑a‑l izbi !...
Vocea lui vibrează, împletind moartea cu viaţa
şi utilul cu plăcutul.

60
 Cursul scurt de vînătoare

Comorile nu aşteaptă decît căutătorul potrivit.

Cel care ştie să caute va găsi. E drept, trec pe
aicişa tot felul de nepoftiţi. Ca acum.
—  Uită‑te la gherţoii ăia cum cotrobăie… ca
animalele ! Huo ! Uşor, că nu dau turcii ! Păi, aşa se
caută ? Bă, are şi gunoiul demnitatea lui ! Nu‑i pentru
mîrlan ! Aoleu, a băgat mîna pînă la cot. Futu‑i
mama lui de nehalit ! Aşa se bagă ? Ca să‑ţi sfîşii
mîneca ? Să te împuţi la subsuoară ? Uşurel, pipăie,
mă, vită ! Vezi să nu dea de rahat ! Şi ce dacă‑i
noroc ? Norocu‑i de rahat ! Te lasă cînd ţi‑e lumea
mai dragă. Nu e noroc, puiule, e ştiinţă.
Cel bătrîn îşi aprinde un muc de ţigară şi‑l vîră
uşurel printre buzele cafenii.
—  He, he, ţin minte şi acum cum i‑am dat gata
pe maimuţoi. Am simţit – ascultă‑mă bine, tre’ să‑ţi
asculţi instictele, o simţi în urină, te gîdilă‑n creştet,
ai acru sub limbă –, am simţit din zori că aia era
ziua mea norocoasă. M‑am pregătit, nene. Am băut
apă de la cişmea, să nu sperii norocul. E drept,
am tuşit de s‑a zguduit parcul. N‑am să mai fumez
chiştoace de Kent nici să mă afumi. Apoi m‑am

61
spălat pe mîini. Tre’ să fii gata întotdeauna pentru
întîlnirea cu destinul. Am calculat toate posibilităţile.
Culmea era că mai trecuseră proştii şi fomiştii o
dată pe aici. Îi văzusem dis‑de‑dimineaţă. Erau doi
amărăşteni, cu pungi de plastic, păcatele mele.
Ascultă ce‑ţi spun, rafia e sfîntă ! Făcuseră curat,
credeau ei. Tocmai de aia am ochit exact lada roşie.
Da, aia de o tonă, culcată‑n buza gropii. I‑am lăsat
să cotrobăie, exact cum fac ăştia acu’. Mi‑am aprins
un piron, am aşteptat înjurînd de toţi sfinţii, da’
nu mi s‑a clintit nici un muşchi din obraz şi mi‑am
făcut rugăciunea. Rugăciunea e totul. Îi spui lui
Dumnezeu ce vrei, da’ sincer, băiete, nu merge cu
fofîrlica ! Şi Dumnezeu îţi dă. Au plecat cu sacii
plini de mizerii. Atunci m‑am pus EU pe lucru. Am
împărţit locul în parcele. Am aranjat lucruşoarele
după mărime. Nu încape o chestie mare într‑o
beşcă mică. Deci : tot ce e mic – la gunoi. Apoi
am pipăit în linişte chestiile mijlocii. Cînd le pipăi,
să fie linişte. Şi să închizi ochii. Să laşi mintea să
lucreze. Cu ochii închişi vezi mai bine. Exact aşa
s‑a întîmplat. Era o cîrpă plină de vaselină. Te‑ai
prins ? De ce vaselină ? Ca să‑i fraierească pe naşparlii.
Te‑ai prins ? Cînd omul dă de vaselină, i se face
scîrbă. Aşa, ca cînd dai de un cîrnat mucegăit.
Fomiştii ce să ştie. Ghiogîrţ şi îşi varsă maţele. Da,
mă. Era o ascunzătoare. O ascunzătoare atît de
bună, că şi fraierul de‑a aruncat‑o s‑a păcălit ! Ochelarii
ăştia. Acu’ ştii de ce‑mi zice lumea intelectualu’ ! Vezi

62
ce etichetă au ? Ştii să citeşti, bă ? Ia citeşte ! Gî, u,
cî, cî, i ! Ia zi dacă ai mai văzut aşa minunăţie ?
—  N‑am văzut, şefu’ !
—  Şi medaleonu’ ăsta norocos. Nu mă despart
niciodată de el. Ia zi, ce‑au găsit ăia ?
—  Un litru de Coca‑Cola, un bec…
—  E bun ?
—  Nu văd de aici, şefu’.
Mijeşte ochii.
—  Şi cartoane.
—  Aoleu, săracii, tare‑s proşti.
Fumează amîndoi, cu ochii în zare.
— Mergem acum ?
Bătrînul îşi ridică gulerul.
—  Stai binişor, nu te grăbi. Ăştia‑s ca ulii. Şi
sînt trei, noi sîntem singuri, da’ dacă mă şucăresc…
Pun pariu că acolo e comoara. Hai, să facem paşi,
băiete, să nu se prindă ! Uite, dacă te uiţi la mine,
avem un săculeţ cu zaţ, o pungă de zahăr, mmm…
şi un pachet de Kent – în ţiplă ! – plin pe jumătate.
Ce‑mi plac ăştia de fumează‑n doru’ lelii. Lua‑i‑ar
dracu’ cu Kentu’ lor. Păi, tu ştii ce kentane erau
în tinereţea mea ? Parfum de Lux ! Repede, s‑o ştergem,
că vin hîrciogii cu miloaga. Lasă‑i să moară proşti.
Lasă‑i să caute, că nu ştiu ce caută. O simt în urină,
acolo e – nu mai trebuie decît răbdare şi tutun.
Comoara, puştiule, comoara. Viaţa e frumoasă, în
pizda mă‑sii !

63
 Calea de mijloc

Doamna Popescu sare din somn :

—  Cutremur, Gicule ! Scoală, Gicule !
Domnul Popescu catadicseşte să deschidă un
ochi. Priveşte lampadarul, priveşte ciucurii de cristal
ai lămpii. Nimic. S‑ar întoarce, aşadar, în lumea
viselor de dimineaţă, dacă un zgomot înfundat nu
ar răzbi din pereţi. Apa din paharul cu proteză
tremură. Domnul Popescu se înfurie brusc, ca de
fiecare dată cînd simte că nesimţiţii din jur îşi bagă
coada în casa lui. Somnul să fie somn şi buna-
cuviinţă, bună‑cuviinţă ! Se îmbracă tacticos, rostind
cuvinte tăioase, cuvinte grele, moralizînd pereţii,
umeraşul, halatul, papucii, masa şi covorul uzat.
Asta pentru că bubuiturile cresc în intensitate. Doamna
Popescu e însă foarte neliniştită :
—  Gicule, nu ieşi ! Cine ştie ce mai e !
Astea‑s cuvintele magice. Poate că n‑ar fi ieşit,
că e cu frica lui Dumnezeu. Dar acum nu mai
poate da înapoi. Din clipa în care ea s‑a îndoit de
el, bărbatul din Gicu a declarat război. Deschide
uşa şi se uită precaut în jur, în jos şi‑n sus. Pe hol,
sunetele au o intensitate aproape insuportabilă.

64
 — Linişte ! E şase dimineaţa, aţi înnebunit ? Doarme
lumea !
Zgomotele încetează o clipă. Apoi se reiau. Cineva
sparge o uşă, iar altcineva coboară în grabă. În
curînd îl vede. E un tînăr ofiţer, tuns regulamentar,
într‑o uniformă impecabilă. Îl abordează imediat
pe Gicu şi îl împunge cu degetul. Popescu îi vede
unghia lăcuită, tăiată artistic, cu colţurile rotunjite,
străpungîndu‑i halatul.
—  Cetăţene ?
Popescu se pierde cu firea. Se bîlbîie :
—  Ăă… ziceam că… N‑am ştiut că…
Şi în clipa aceea înţelege de ce nici un alt
apartament nu e deschis. Vecinii stau ascunşi după
uşi şi numai el, prostul, a ieşit să rişte. Pentru ce ?
Da, pentru ce ? Şi numai proasta lui e de vină. Îşi
frînge degetele de spaimă, dar numai în gînd.
—  Îl cunoaşteţi pe cetăţeanul Stan Chiriac ? De
la ultimul etaj, apartamentul 43 ?
Gicu ezită. Îl ştie şi nu dă doi bani pe el. Dar
explică plin de solicitudine că nu are habar. Nu e
bine să vorbeşti cu autorităţile. El nu se bagă în
viaţa altora, îşi vede numai de a lui. El e un cetăţean
onorabil. Şi, în gînd, îi afuriseşte pe ceilalţi care
tac prudenţi, ascunşi în văgăunile lor. Colac peste
pupăză, consoarta se iţeşte şi ea în dreptul uşii.
—  Gicule, ce e ?
În sfîrşit, un bubuit cu sunet spart vesteşte stră­
pungerea apartamentului vinovat. Apoi se aud nişte
înjurături, nişte somaţii, apoi strigătele disperate

65
ale numitului Stan. „Ajutor ! Nu vreau să merg ! Sînt
nevinovat ! N‑am făcut nimic ! Fraţilor ! Nu mă lăsaţi !
Ajutor !“
Tînărul ofiţer îl împinge brutal pe Gicu şi‑i face
semn să încuie, lucru pe care acesta îl îndeplineşte,
recunoscător. Apoi îşi propteşte ochiul de vizor.
Doi hăndrălăi îl tîrîie pe pişpiriul nenorocit. Popescu
se întoarce scîrbit şi‑i spune consoartei :
—  Ce mizerabil ! Nici un pic de demnitate ! Ptiu !
Bine i‑au făcut !

66
 Ultimul singuratic

Sile a ajuns flăcău tomnatec pe neştiute. Mai

întîi i‑a căzut părul din creştet, apoi în jurul ochilor
a apărut celebra labă a gîştei, apoi pe toată faţa i
s-a întins o arătură de toamnă. Hainele au început
să se lase pe tînjală. Aniversarea celor 55 de ani
l‑a prins singur cuc. S‑a descălţat, a intrat în casă,
şi‑a agăţat fulgarinul în cuier, apoi pălăria şi‑a
proptit‑o exact în vîrf. Gesturile astea i‑au devenit
a doua natură, iar Sile ştie că, de i le‑ar lua cineva,
ar muri în clipa următoare.
Împotriva singurătăţii lui s‑au purtat războaie
grele. Părinţii îi aduceau săptămînă de săptămînă
cîte‑o năzgîmbă cu poalele gata suflecate, să‑i arate
pizda. De pizdă îi ardea lui ? Apoi, mătuşile… Proastele
astea au purtat o corespondenţă acerbă pe tot
cuprinsul patriei. Popa, altminteri om întreg la minte,
mai că‑şi pierduse credinţa încercînd să‑l căpătuiască.
„Nu se face, mă, Sile. Ce‑o să zică lumea ? Ce‑am
vorbit noi ? Intră în rîndul lumii, că te bate Dumnezeu.“
În celălalt regim, secretarul de partid de la CAP,
apoi primarul, apoi şeful de post… Toţi, de parcă
îi muşcase strechea. Nu mai rămăsese decît învăţă­
torul, văduv neconsolat.

67
 Sile priveşte în jur. Nici o cută, nici un fir de
praf, în casa lui e o ordine de s‑o măsori cu rigla.
De ce s‑ar fi legat la cap ? Ridică milieul scrobit de
pe televizor, apoi coboară în pivniţă să‑şi aducă
trăscăul. Bea cumpătat, mai ales la Dansez pentru
tine. Şi, discret, să nu‑l vadă nimeni, lăcrimează
pentru nefericirile umanităţii. În momentul tragic
în care un dansator sărman sau o fetişcană orfană
se încurcă în paşi. Cum a fost fata aia, cu corp
perfect, dar cu o cicatrice urîtă pe frunte. Cînd se
întoarce, mai‑mai să‑i scape clondirul. Masa e încăr­
cată de sărbătoare : slăninuţă cu ceapă, sarmale
aburinde, mămăligă de aur, plăcinte poale‑n brîu.
Sile îşi bate palmele încîntat şi se înduioşează mai
tare. E zîna ! În sfîrşit, a venit, draga de ea ! Vine tot
mai rar. Din bucătărie se aude glăsciorul cristalin.
„Ce‑ţi mai doreşte inima, iubitule ?“ N‑apucă să
deschidă gura, că posesoarea vocii apare în splendida‑i
nuditate ! Are un corp perfect, pielea e toată din
plastic roz şi strălucitor, fără nici un defect, fără
nici un rid ! De la distanţă ai zice că‑i o fetiţă. La
gît, zgărdiţa neagră. În mîna stîngă, biciuşca. Ah,
la spate are, în sfîrşit, un pompon roşu, deasupra
feselor, exact ca‑n visele lui ! Pomponul roşu e
başca.

68
 Locomotiva

Vezi ceva ? Depinde de unde priveşti. Copilul,

de exemplu, se tîrîie şi trage tare de sforicică. Se
uită de jos, de la nivelul solului. Prinsă în crăcanul
unui tufiş, locomotiva nu vrea să înainteze. Are
roţi roşii, cazan negru şi dungi galbene. E suficient
de realistă – exact cît să zuruie şi să ţăcănească
atunci cînd înaintează –, numai bună să‑i dea micului
posesor senzaţia realităţii. Doar că acum nu zuruie.
Acum s‑a încoţopenit şi nu vrea nici înainte, nici
înapoi. Copilul se enervează imediat şi scoate fum
pe nări. Suceşte sforicica în toate părţile – numai
în direcţia bună, nu. Încearcă să sucească jucăria.
Nu face decît să încurce iţele. Focul şi para se
transformă în năduf. Se duce şi trage cu hotărîre
de pulpana bunicului. Dar bunicul doarme dus în
şezlong, cu gura deschisă. Lui ce‑i pasă ?
Puştiul urlă de i se rup rărunchii. Chiar nimeni
nu‑i descîlceşte încurcătura ? Şmecher, bunicul îl
urmăreşte nemişcat, cu un ochi semideschis spre
cer. Stă răsturnat în şezlongul primitiv. Prîslea îl
zguduie şi‑l tîrnoseşte în legea lui. Aş, bătrînul nici
nu vrea să ştie. Vineţiu la obraz, ciupit de vărsat,

69
cu nasul roşu (e adevărat, i‑a plăcut şpriţul mai
mult decît orice altceva pe lume, în rest, om serios),
pare acum dezlegat de orice îndatorire pămîntească.
Copilul îl înşfacă de un şiret şi, spre deosebire de
locomotiva încăpăţînată din tufiş, izbuteşte să‑l descalţe.
Bunicul nu se sinchiseşte. Nici nu clipeşte. Băiatul
trage triumfător bocancul prin curte, chiuie pe
limba lui, ăsta e un vehicul mult mai interesant şi
mult mai puţin previzibil. În sfîrşit, ca o culme a
rafinamentului, trece cu încălţarea peste mîna răşchi­
rată a bătrînului, lăsată în iarbă. O dată, de două,
de trei ori, ca peste un obstacol. „U‑u !“ Iar mîna
nu răspunde provocării. Rămîne aşa, cu dege­tele‑n
sus.
În tufiş, locomotiva plînge uitată şi împotmolită
şi îşi blestemă zilele. Iar mecanicul ei, un omuleţ
de lemn cît degetul, îşi smulge părul de necaz.
Unde sînt şinele ? Şinele au dispărut. Unde e cutia ?
Jungla i‑a înconjurat, cazanul e rece. Dar de unde
vin ei, încotro se duc ? Cine o să‑i salveze ? Colac
peste pupăză, iată în zare, dar nu foarte departe,
un uriaş vineţiu răsturnat într‑un şezlong, care îi
ameninţă. E nemişcat, nepăsător, se uită fix la cer
şi pare să le spună într‑o limbă străină : „Pe aici
nu se trece !“.

70
 Un tip solid şi asudat, din mulţime
Pentru Izabela

Bă, nene, nu te mai uita aşa la mine ! Să fi fost

tu în locul meu, te căcai pe matale, cît eşti tu de
mare, ascultă‑mă ce‑ţi spun ! Şi nu te da lebădă,
nu te rîdea, aoleu, eşti prost. Zău, mă‑nfurii, stai
niţel şi după aia să vorbeşti, dacă‑ţi mai dă mîna.
Eram azi‑dimineaţă lîngă staţia lui unu, la Bucur
Obor, voiam să trec, dar ştii că acolo e nebunie,
merg şoferii ca la curse. Stăteam pe trotuar şi
aşteptam să treacă puhoiul, eu şi încă vreo douăzeci
de oameni, cînd, exact de lîngă mine, un tip solid
şi asudat, aşa, ca tine, a zis tare, să audă lumea :
„Ăştia ar trebui omorîţi de mici“. Io n‑am înţeles
atunci care ăştia, da’ acum, cînd mă gîndesc, cred
că tot despre şoferi era vorba. Ce, nu puteau şi ei
să facă o pauză ? Bă, şi n‑apucă ăla să termine de
vorbit, că dă ochii peste cap, cade pe spate şi
trosc ! cu tărtăcuţa de ciment, de două ori, ca o
bilă. Mîna stîngă – sau a dreaptă ? – nu, stînga,
asta‑i stînga ? Asta. Îi tremura. Şi s‑a pişat pe el
instantaneu. Imediat, lîngă mine, o netoată a început

71
să strige : „Să vină salvarea ! Să vină SMURDU’, de
ce nu vine, de ce se ascunde ?“, mă rog, prostii.
Unde să vină ? Cînd să vină ? Însă cîţiva au şi pus
mîna pe telefoane şi au sunat la 112. Altcineva a
strigat : „E vreun doctor pe aici ?“. Nu era, ce, doctorii
cresc în stradă ? Da‑ţi spun, imediat s‑a strîns lumea
ca la urs. „Să‑i facem ceva, nu vedeţi că moare ?“
„Nu vă‑nghesuiţi aşa, că n‑are aer !“ Unu’ mai curajos
i‑a pus urechea pe piept şi a zis : „Hai că nu‑i mort
încă. Respiră“. Şi parcă m‑am liniştit şi eu niţel.
Dar eram curios ce‑o să se‑ntîmple. Atunci, unu’
mărunţel, cu ochelari, de lîngă mine, mi‑a zis, şi
s‑a ridicat pe vîrfuri cînd mi‑a zis, la ureche : „Ăsta
moare în zece minute şi treizeci de secunde. Precis“.
M‑am uitat lung la el, ce scîrbă de om, mi‑a venit
să‑l scuip pe chelie. Ce tîmpit ! Şi de ce‑mi spunea
mie ? Ăla, căzutu’, se liniştise niţel. Îi tremura mîna,
deci nu murise.
S-a strîns multă lume, toţi voiau să vadă. Atunci
a trecut şi un tramvai gol, mai bine îl luam. Ei,
şi‑n sfîrşit a venit şi SMURDU’, exact cînd omu’
nostru a făcut aşa : hîc. Au scos ăia aparate, mască,
l‑au desfăcut la gît, i‑au descheiat cămaşa… atunci
mi‑am zis că mari proşti sîntem, puteam şi noi să‑i
facem asta. L‑au pipăit, i‑au pus stetoscopul. Medicu’
bătrîn a zis : „Îl pierdem !“. Şi dă‑i cu masaj, dă‑i cu
injecţii. Mărunţelu’ meu, al dracu’, s‑a uitat la ceas,
da’ cum să‑ţi spun, aşa, din viteză, fără să‑l vadă,
şi mi‑a zis : „Un minut“. Io am simţit să‑mi vine
să‑i sparg mutra. Ce fel de om eşti, bă, să cobeşti,

72
să te dai mare ? Da’ n‑am zis nimic, că mă uitam
cum munceau băieţii de la salvare. Era şi o fătucă
subţirică cu ei, care‑i pusese două degete la gît şi
dădea din cap. „Hai, hai !“, striga ăla mai în vîrstă.
„Dă‑o‑n Paştele mă‑sii de treabă ! Ce vă uitaţi aşa,
hai, repede, că moare !“ Şi‑al treilea a scos maşina
aia electrică de se pune pe piept, cu două chestii
de metal, cu mînere, aşa, ca două fiare de călcat.
Bă, şi l‑a curentat. Să fi văzut cum a sărit mortu‑n
sus. Mă rog, poate nu era chiar mort, da’ acuma
cred că era mort, că mărunţelul de lîngă mine o
dată a zis : „Gata“. Şi ce să vezi ? A dat oamenii la
o parte, s‑a dus la doctorul bătrîn, i‑a zis ceva la
ureche, i‑a dat mîna deoparte, a împins‑o niţel pe
fată şi a înşfăcat mortu’. Da, mă, a luat mortu’. L‑a
săltat în spinare ca pe‑o surcică, s‑a întors spre
mine şi a zis : „Daţi‑vă ! E al meu“. Bă, şi lumea l‑a
luat la huiduieli, cine te crezi tu, nenorocitule ? Da’
el a venit înspre mine şi a zis : „Faceţi loc !“. Chiar
alături era unu’ forţos, cu gura mare. „Nu iei pe
nimeni !“ Şi ăla micu’ numai ce a întins degetul şi
l‑a atins pe piept. Şi a tăcut forţosul. Apoi s‑a uitat
la mine. „Dă‑te !“ Mi s‑a făcut o frică soră cu moartea
şi m‑am dat. Toţi ne‑am dat. N‑a scos nimeni nici
o vorbă. Forţosul paralizase. Cînd a trecut mărunţelul
printre noi doi, mi‑a atins niţel cotul. Mi s‑a făcut
rău, am simţit că trebuie să borăsc şi am borît în
clipa aia. Iar mărunţelul a plecat cu cadavrul în
spinare, ca şi cum nu s‑ar fi întîmplat nimic. Ne‑am
uitat unii la alţii ca proştii, doctorii şi‑au strîns

73
calabalîcul şi au fugit, fără să mai pună sirena. Îţi
dau cuvîntul meu, n‑a mai scos nimeni o vorbă.
Am fugit ca popîndăii. Vezi ? Uite aici cotu’ meu :
locu’ e şi acum alb ca varul şi nu simt nimic. Ai
înţeles, fraiere ?

74
 Linişte în discotecă

Vinerea e cea mai frumoasă zi din lume, din

univers, dintotdeauna şi din viaţa vieţilor mele.
Aici, în discoteca largă, la zece metri sub pămînt,
muzica e exact cum trebuie, muzică de club englezesc,
fără fiţe, numai expresie. Aglomeraţia mă înfăşoară
din toate părţile, disk‑jockey‑ul e muci. Băieţi şi
fete cu paharele şi sticlele pe sus, fumul e dulceag.
Mi‑e bine. Mă fîţîi, dau din mîini şi din picioare – nu
prea tare, sînt o lungancă şi ştiu cum arăt risipită…
Cîte unul se ridică pe vîrfuri spre urechea mea şi‑şi
debitează prostiile. Le ştiu pe toate : să ne cunoaştem
mai bine, să bem ceva împreună, să i‑o iau sus,
jos, în colţ, în cur, direct sub masă. Beau încet,
dansez tot mai tare. Îmi sună în minte cuvinte rare,
tot mai ciudate şi tot mai descojite. Vera îmi dă un
cot : sîntem privite, dezbrăcate de la distanţă de
doi papiţoi. Tu‑lum‑bă‑ra‑ie. Am repetat cuvîntul
de o sută de ori, pe toate ritmurile, pînă mi s‑a
lipit de creier. Sînt înconjurată de un soi de politeţe
murdară ce sclipeşte. Acum face explozie în vîrful
ţuguiat al sălii. Roz, violet, mult electric. Şi mai
mult electric e în veceuri. Ruj electric, genţi electrice,

75
muşama strigătoare, fard cu gust iute. Chiar acum
mă îndrept, legănîndu‑mă uşor, către toaletă. Aş
vrea totuşi să ţină vinerea mult, mult, sîmbătă,
duminică, luni, să stau aici, în umezeala vie… Acum
am să trag una şi noaptea va avea gust, lua‑v‑ar
dracu’ ! Şi, chiar dacă am să i‑o sug unui nespălat,
n‑are nici o importanţă.

Muzica tace brusc, tăiată cu cuţitul. Băieţii şi

fetele, graşii, rufoşii, slabii, pistruiaţii se dau înapoi.
În discotecă intră, direct de pe scări, Făt‑Frumos
suprareal, călare pe un cal‑curcubeu. Are ochi de
foc, scîntei în păr, obrazul îi iradiază fluorescent,
sabia e vie şi se încolăceşte în aer. Lunganca şleampătă
se îndreaptă decisă către prinţul viselor de vineri.
Pune mîna pe el, se face tăcere în discotecă. Începe
să plouă. Sau poate doar i se pare că plouă, dar
n‑are nici o importanţă.

76
 Băiatu’ lu’ mama

—  Dragă, eşti ori nebună, ori nesăbuită, ori

proastă ! E băiatu’ lu’ mama, nu te lega la cap ! Nu‑i
bun, fugi cît mai ai timp !
Lena se uită înciudată la buna ei prietenă, Elena.
Îi trecu fulgerător prin cap că fiinţa din faţa ei
(dispoziţia i s-a schimbat atît de repede, încît nici
nu remarcă întorsătura gîndirii, de la iubita la fiinţa
aceea) avea un interes. O cîntări de parcă acum
ar fi văzut‑o prima dată. Vorba ei, ori era interesată
să‑l ia pentru ea, ori invidioasă… Ori… O privi
împreunîndu‑şi sprîncenele. Se ridică mîndră şi
ţîfnoasă.
—  Pa, m‑am lămurit, mai vorbim.
Ceea ce însemna că nu vor mai vorbi vreodată.
Halal prietenă ! Trebuie s‑o spunem : Lena era îndră­
gostită pînă peste cap. Iar băiatul, bărbatul, adică
nu, băiatul care îi răpise inima era visul oricărei
femei. Cuminte, manierat, elegant, scos din cutie,
înalt, frumos, cu ochi albaştri, mirosind întotdeauna
a curat. Nici o legătură cu brutele din jurul lor,
numite în derîdere bărbaţi. Adică nişte compromisuri.
Lena ştia din străfundul inimii că alesese bine şi

77
că nimeni şi nimic nu îi va ştirbi fericirea. Da,
poate că Făt‑Frumos o preţuia un pic pe maică‑sa,
dar Lena îi dădea dreptate. O cunoscuse şi nu avea
nimic să‑i reproşeze : o femeie îndatoritoare, iute
ca argintul viu, mereu cu zîmbetul pe buze. Nu se
simţise niciodată, nici la masă, nici la operă, nici
la cinematograf, stingherită de viitoarea soacră. Nici
nu‑i putea spune „mamă‑soacră“, era mai degrabă
o viitoare prietenă. Şi îşi iubea fiul, aşa cum avea
s‑o facă şi ea.
În aceeaşi seară, Lena se prezentă în somptuosul
apartament cu inima ticăind. Iubitul ei îi spusese
cu un zîmbet şiret că vor fi numai ei doi. Măicuţa
(cum îi spunea) era niţeluş plecată. Iar tonul lui
mirat‑lipicios‑naiv i‑a dat de ştire că o aşteaptă o
noapte de vis.
Aşa trebuia să fie. A întîmpinat‑o într‑o ţinută
lejeră, a sărutat‑o cu patimă, de parcă nu s‑ar mai
fi sărutat niciodată. Masa împodobită, sticla de
şampanie, luminile clipocitoare, imitînd lumînările
din filmele de dragoste care‑i plăceau atît de mult
şi lui – nimic nu mai avea importanţă. Era pierdută.
Însă într‑un labirint al iubirii eterne. A dus‑o pe
sus, în braţe, la etaj, în camera umbroasă de băiat
cuminte. A mirat‑o un pic că era stinsă lumina, se
auzeau hainele foşnind căzînd de pe ei. A pus‑o în
pat şi patul era pufos, aşternuturile, răcoroase, şi a
mîngîiat‑o, a sărutat‑o, a dezmierdat‑o, aşa cum
numai adevăraţii bărbaţi ştiu şi trebuie s‑o facă.
Apoi i‑a desfăcut uşor coapsele. L‑a simţit nărăvaş

78
sau emoţionat, aşa că i‑a cuprins fesele cu palmele,
încuviinţînd, trăgîndu‑l în ea, apoi l‑a încolăcit cu
picioarele. Era bine, era cel mai bine, Lena ştia că,
de acum, vor ajunge amîndoi la potou şi la fericire.
Şi exact în clipa aia a simţit o altă mînă pe
glezna ei încolăcită, trăgîndu‑i piciorul înapoi pe
cearceaf. Apoi vocea foarte cunoscută, dar porunci­
toare a spus :
—  Fără perversiuni cu băiatul meu ! Neruşinato,
stai la locul tău !

79
 Voiam să pleci…

În clipa în care a ridicat prima farfurie deasupra

capului, am ştiut că partida e pierdută. Farfuria s‑a
spart de gresie, umplînd bucătăria de cioburi. Ciudat,
în clipa aia m‑am calmat. Am aşteptat‑o pe a doua
şi a venit şi ea. „De ce, de ce, de ce, monstrule,
de ce, vită încălţată ?“ Şi, trosc !, toate farfuriile, pe
rînd, uitîndu‑se fix în ochii mei. Apoi a înşfăcat
pachetul de la George, o cîrpă murdară în care
înfăşurasem hard‑disk‑ul buclucaş. Numai ea nu
ştia că acolo e totul, filmat şi montat. „Să‑mi spui
cine e ! O cunosc ? Să‑i smulg inima !“ N‑a aşteptat
răspunsul şi a dat cu el de pămînt. Am avut o mică
strîngere de inimă, am simţit pe dinăuntru meca­
nismele care se fereau de impact. Apoi m‑am relaxat.
„Voiam să pleci, voiam şi să rămîi. Ai ascultat de
gîndul cel dintîi.“ Formaţia de filolog nu mă părăseşte
niciodată în momentele de cumpănă, nici cînd am
impresia că se prăbuşeşte cerul peste mine. Iar
acum cerul era pe podea, printre cioburi. Am rîs.
Asta a scos‑o din minţi. S‑a repezit cu pumnii la
mine : „De ce rîzi, ticălosule ? Cum ai putut ?“.
Ei bine, putusem, ba şi filmasem totul, iar camera
care ne înregistra era şi mai excitantă. Dar cui să‑i

80
spui ? N‑ai cui. Numai lui George, care a şi montat
filmul. Lucrurile astea nu se prea zic, dar se privesc.
Apoi pumnii s‑au calmat şi posesoara lor a izbucnit
în plîns. Am început să ezit. Lacrimile nu sînt un
bun vehicul pentru decizii. Aşa cred. Apoi, dacă
nu se mai întîmplă nimic deosebit, unul pleacă
trîntind uşa, iar celălalt rămîne locului, cu urechile
pline de zbierete, de urlete, de spume şi frecîndu‑şi
pieptul lovit. Pînă la urmă, pumnişorii au plecat,
ca şi cum nu ar fi fost niciodată acolo.
Liniştea care urmează scandalului e atît de brutală,
că‑mi vîjîie capul. Încep să strîng, cu gesturi despre
care aş putea spune, dacă aş fi scriitor, că sînt
mecanice. Mai întîi farfuriile, ce a mai rămas din
ele, ţăndările, numai bune să‑ţi tai picioarele. Iau
făraşul, peria, apoi dau cu aspiratorul. Aud pe
cineva hohotind, de jos. Mă opresc şi mă duc la
fereastra deschisă. Privesc, aplecîndu‑mă, spre curtea
interioară. Slavă Domnului, e pustie. Mi se păruse
că încă stătea acolo, ca o curcă plouată, implorînd.
Apoi, cu ceva nervozitate, am cules hard‑disk‑ul
pe care ascunsesem, hm, subiectul şi predicatul
sensibile. Să‑şi bage minţile‑n cap, nu m‑a cîştigat
nimeni la belciuge ! Iar am izbucnit în rîs : nici nu
ştiuse, proasta, că avea în mînă răspunsul. Dar aşa
se întîmplă : nu vezi ce ai în faţa ochilor, pentru
că aştepţi cu totul altceva. O avea pe duşmancă
în mînă, putea s‑o scoată şi la imprimantă, dacă
ar fi avut minte. Dar n‑a avut. Cînd o apucă pandaliile,
e incapabilă să raţioneze. Îl întorc acum pe faţă şi

81
pe dos, George mi-a spus că ar avea protecţie
antişoc. Îl scutur uşor, îl duc la ureche : ceva zăngăne
înăuntru… Să nu mă enervez, îmi spun, deşi îmi
stă inima‑n piept cînd aud sunetul slab. Termin cu
bucătăria şi sting lumina. Nu mai sînt cioburi. Mă
îndrept către lucruşoarele ei, zvîrlite care‑ncotro.
Cel mai delicat e combinezonul de mătase cenuşie,
care miroase vag a piele şi a parfum. Îl apăs pe
obraz. Ce senzaţie veche. Tăcută. Apoi strîng toate
flacoanele, cutiuţele şi recipientele. Le pun în lădiţa
pe care i‑am dăruit‑o acum un an. Lădiţa cu incrustaţii
mi‑e acum străină şi antipatică, ce‑oi fi găsit la ea ?
Nici nu‑mi vine să cred că tocmai pentru ea am
cumpărat‑o. Eram nebun, asta e explicaţia. Pe atunci
eram la fel de nebun după fiecare părticică a ei,
chiar şi după cele pe care le ascundea, cu o nemul­
ţumire energică : pernuţele de pe şolduri, unghiile
lătăreţe, aluniţa de sub nas… Niciodată nu mi‑aş
fi închipuit c‑or să‑mi placă chestii care, hotărît
lucru, nu‑mi plac. Acum, mai mult ca oricînd. E clar
că am fost un prost, prostul ei.
Am terminat de împachetat. Ridic valiza – e grea –
şi o las în faţa uşii. Apoi deschid telefonul şi îi
şterg numele. Puf ! Ca şi cum nici n‑ar fi existat.
Voiam să pleci. Ce bine că ai plecat ! Las’ că tot
recuperez eu ceva de pe hardul ăla… Ei, şi, dacă
nu recuperez, atîta pagubă ! Ce‑a fost a fost şi s‑a
şters. Ne descurcăm noi. Mai filmez o dată.

82
 Mama natură

Obişnuinţa e a doua natură. Dar care să fie

prima ? De regulă, la ora prînzului, unu şi treizeci,
fix după ceas, sora îi duce tăviţa cu medicamente,
urmărită de privirile invidioase ale colegelor. Ştie
că Elena ar ucide, Eulampia şi‑ar schimba sexul,
iar Elviriţa s‑ar culca pînă şi cu portarul, numai să‑i
ia locul. Locul acţiunii : rezerva de lux a pavilionului,
cu draperii permanent trase, bine izolată fonic. Şi
un televizor cît peretele, pe care rulează filmul
favorit. Rolul cel mare. Diva e numai ochi. În ciuda
celebrităţii, bolnava nu ştie, încă, ce i se pregăteşte.
Sora îşi zice că ar trebui să‑i spună. Toţi o amăgesc,
iar psihiatrul (însuşi şeful) o dorlotează ca pe un
copil de ţîţă. În ciuda experienţei lui academice,
s‑a pierdut cu firea cînd a văzut‑o şi e de‑a dreptul
disperat de cînd a înţeles că e fără scăpare. Secretara,
Lenuţa, jura, deunăzi, că l‑a văzut lăcrimînd. Cînd
lăcrimează el nu‑i a bună.
Azi, sora nu mai duce medicamente. Adică nu
acum. Acum transportă un dejun regal. Chifle proas­
pete, icre de Manciuria, consommé, jambon marmorat
cu gorgonzola, pui‑de‑baltă, stridii cu sos de usturoi,

83
fudulii murate, o carafă de Chianti. Şi desertul într‑o
cupă de cristal opac. La mijloc, un trandafir negru-
sînge, cu miros, se zvîrcoleşte printre bunătăţuri.
Fata întinde masa cu toată cere­monia de care se
simte capabilă, încercînd să nu deranjeze pacienta.
Cu coada ochiului o observă pe cea mai celebră,
cea mai nefericită invitată a spitalului. Filmul a ajuns
la scena în care regina îşi smulge inelul din deget
şi, odată cu el, inima. Întoarce privirile. Dumnezeule,
cît de frumoasă e arta ! Cum face din om neom.
Pacienta e slabă ca moartea, vînoasă, smochinită,
rea şi mult mai puţin frumoasă decît se spune. Ce
contează, viaţa a fost în altă parte, în nici un caz
aici, la spital ! Aici e partea urîtă, monstruoasă,
insuportabilă a realităţii. Cum spun, marea artistă
e numai piele şi os şi aşa a fost toată viaţa, înnebunind
mii şi milioane de fete pofticioase, pentru că a
iubit‑o camera de luat vederea. La rîndul ei, cea
numai piele şi os se strîmbă dezgustată la vederea
meniului etalat. Ţîţîie din vîrful buzelor, se strîmbă
la vin, rîgîie la consommé, îşi exhibă dinţii de
porţelan, cu colţurile gurii trase‑n jos, la desertul
secret, numai ridicînd buza cupei. I‑a fost poftă, a
bălit toată viaţa, ştiind preţul, dar şi răsplata. A
răbdat ca pe cruce. Arta cere sacrificii, iar carnea,
lighioana, trebuie pedepsită. Acum, cînd are liber
la mîncare, cînd poate să facă tot ce îi trece prin
cap, ascunsă în vintrele spitalului, mirosul şi văzul
îi răsucesc un deget în beregată. A uitat să mănînce.
Îşi recompune mina severă, acum, că o vede pe

84
fata care ar fi în stare să lingă urma paşilor ei,
numai să se bucure o clipită de orgasmul suprem
al gloriei. A citit‑o din prima. Ştie ce văd şi cum
văd ceilalţi. Îi ştie pe toţi, o apă şi‑un pămînt. Face
un semn suveran, „ieşi“. Ca şi cum şi‑ar fi smuls
din deget inelul celebru. Apoi vomită îndelung,
fără să fi atins nimic.

85
 Chemarea destinului

Ca patru strigoi înfăşuraţi în mantale, cei patru

bărbaţi coboară treptele la subsol. E noapte adîncă.
Totul foşneşte. Încăperea e foarte prost luminată,
dintr‑o firidă, de un felinar chior, care pîlpîie. Fără
o vorbă, bărbaţii îşi scot mantalele, îşi suflecă mînecile
şi se aşază la masa de piatră, lustruită şi rece. Unul
dintre ei se uită în stînga, în dreapta, apoi întreabă,
uşor descumpănit :
—  N‑avem o priză ? Hai, mă… Mai am o liniuţă
şi aştept un telefon.
Ceilalţi zîmbesc pe sub mustaţă. Vîrstnicul scoate
din buzunar un pachet de cărţi cam soioase. Le
scutură şi din ele curg firimituri.
—  Pe ce jucăm azi ?
Pun pe masă tot ce au : nasturi, tabachere, ace,
butoni, mărunţiş vechi. Cel cu telefonul are o bijuterie
care refuză să‑i iasă din deget. Renunţă. Cine pierde
o să încerce cu ulei sau cu gaz. Partida începe.
Primele mîini curg în tăcere. La un moment dat,
tot el zice :
—  Ah, ce‑aş mai trage o ţigară !
— Aici nu se fumează, tinere. M‑am lăsat de treizeci
de ani şi nu mai suport fumul. Parol. Nevastă‑mea,

86
săraca. Ea m‑a scăpat. În fiecare zi, ţaca‑ţaca, ţaca‑ţaca,
lasă‑te, Pandele – apropo, mă cheamă Pandele…
—  Încîntat de cunoştinţă. Deschid io.
—  Atîta s‑a ţinut de capul meu că, zău, îmi
venea să‑mi pun laţul de gît. Aveam numai gînduri
negre, zău, am mers şi la psiholog. Şi mi‑a zis ăla :
„Domne, bărbat eşti sau cîrpă ?“. Ei, precum vedeţi,
am izbutit. Pe neve. Pot spune că a fost un accident.
E drept, regret şi acum pocherul ăla din tinereţe,
cu bairam şi curve, da’ să nu mai văd ţigară în faţa
ochilor.
—  Ah, nevestele, şuieră prin strungăreaţă cel
de‑al treilea. Un rău necesar, veţi zice, dar tot un
rău. Mie, unuia, îmi venea s‑o strîng de gît p‑a mea.
Avea mania curăţeniei şi îmi umbla prin buzunare.
Servit. Cinstit să fiu, am cam călcat‑o‑n picioare.
O dată, de două ori, de trei. Credeţi că s‑a potolit ?
Zăcea o săptămînă, ziceai că‑i moartă, apoi era din
nou în picioare, dreaptă ca o lumînare. Ce vă uitaţi
aşa ? Doar am zis că‑s servit, ce ? O să ziceţi că m‑a
îngrijit, m‑a spălat, m‑a hrănit… Da’ mi‑a şi otrăvit
viaţa.
—  A mea, domnilor, zice al patrulea, care tocmai
îşi parcursese cărţile cu ochi străini şi goi, era rea
de muscă. Ştiu, aduce ghinion să vorbim aici despre
muşte, da’ trebuie să vă spun adevărul. Am prins‑o‑n
pat cu văru‑meu, cu unchiu‑meu, cu fratele mai
mare şi cu mezinul ! A dracu’, numai în familie, nu
putea să dea cu pizda‑n populaţie ! „Te sparg“, i‑am
zis, „te omor cu mîna mea !“. Domnilor, pe scurt,

87
ghinion în amor, noroc la cărţi, ful, da, ful de aşi,
domnilor.
Se lasă o linişte rău‑prevestitoare. Toată lumea
se zgîieşte la cei trei aşi şi la cele două coase. În
clipa aia sună telefonul. Tînărul răspunde :
—  Da, Cicişor. Da, eu sînt. Te iubesc, păsărică…
Nu, nu fac nimic, e bine, de ce să mă simt singur ?
Tu eşti puişorul meu canar. Cum a căzut ? Păi, îl
fixasem acum o săptămînă. Vai, păsărică, nu poţi ?
Ce e, floricica mea ? Acum ? Acum vrei ? (priveşte
dezamăgit masa de joc) Oof… Da, mă îmbrac şi
vin a… Na, că s‑a‑nchis ! Cum, domne, nu‑i o priză
în tot cimitirul ăsta ? Da’ pe ce lume trăim ? Să nu
cumva să atingeţi cărţile. Şi nu pleacă nimeni nicăieri !
Se înfăşoară în pelerină şi dispare în noapte.
În urma lui, ceilalţi trei se privesc cu subînţeles.
Las’ că‑i vine mintea la cap. Cît despre ei, chiar,
unde ar mai putea pleca de aici ?

88
 Lupul cel bun

Zmaranda se fîţîie în sus şi‑n jos, ca o drăcoaică.

Şi‑a ales cu grijă rochiţa cea mai înflorată, pantofii
cei mai roşii, apoi şi‑a pictat unghiile‑n verde fosfo­
rescent, cu buburuze multicolore. Are o cingătoare
de mătase, portocalie şi, în urechi, cercei albaştri
cu perlă albă. E lucioasă ca lumina zilei. Tocmai
de aceea se fîţîie în sus şi‑n jos pe sub nasul
mahalagiilor. Mamele numiţilor bombăne şi blestemă,
parcă trase la indigo, umilite, pe după perdele şi‑n
capul porţii. Dar fraierii ăia mici îi ies în întîmpinare
ca muştele la miere. Unul se dă ţanţoş pîn’ dreapta
ei, fîlfîindu‑şi deştele încărcate de aurăret. Ăsta e
Costel cel gras. Mirel cel mic şi nătîng o îmbie cu
o bragă rece, dar ea îl fulgeră cu privirea. Bragă ?
Da’ cine se crede ? Într‑o încercare disperată, Viorel
îi aduce un buchet de flori şparlite din curte de la
tanti Gherghina. Cîtă milă în privirea cu rimel !
Şi aşa zi de zi… zile de vară lungi, calde şi
lipicioase. Nimeni însă nu vede luminiţa visătoare
din ochii ei. Pentru că, de fapt, Zmaranda nu se
plimbă pe strada lor, ci pe cel mai mare bulevard
posibil din lumea cealaltă, pe cînd fusta, cingătoarea,

89
cerceii, ochii, nările şi puful de pe ceafa ei transpiră
delicat aici, în bătătură. Visează la clipa cea mare,
cînd îşi va lua zborul din vecinătatea mahalagiilor.
Pînă‑ntr‑o zi, în care mîndria masculină, turbată
şi neputincioasă se strînge cleşte‑n jurul ei. E şapte
după‑amiaza şi toţi, haită cu belciugul mirosului în
nas, o înconjoară. „Stai, fă, că‑l vezi tu pe dracu’ !“
O ating. Pantaloni, bicepşi şi degete de tot soiul
o iau în stăpînire. „Cît crezi că‑ţi mai fluturi pizda
pe sub nasul nostru, fă ?“ Dar n‑au noroc bieţii
băieţi. Iată că, din capul străzii, apare lupul cel
bun, puţin grizonant, călare pe căluţul lui cabrat,
roşu. Cu şei de piele. Scoate flăcări pe nări şi‑şi
ridică pe frunte ochelarii negri, ca o vizieră. Dă
iama‑n ei ca‑ntr‑o turmă de cîrpe. Iar pe fată o
apucă delicat cu dinţii de ceafă, îi pleacă grumazul,
o tîrăşte‑n poala sclipicioasă a limuzinei şi o devo­
rează puţin mai tîrziu, tacticos. Zmaranda e o deli­
catesă. Merită.

90
 Mătuşa fatală

—  Şi spuneţi că mătuşa a văzut cu ochii toate

aceste lucruri ?
—  Domnu’ doctor, vă jur. A zis de‑a fir a păr
cu moroii şi fantoma. Mătuşa asta a fost întotdeauna
capie. Tata zicea că de mică vorbea cu morţii.
—  Şi de unde ştiţi că vorbea de‑adevăratelea ?
Poate doar se prefăcea.
—  A, ba nu, domnu’ doctor. Vorbea pe bune.
Bunicul, Dumnezeu să‑l odihnească, a bătut‑o de
i‑au mers fulgii. Cînd cu străbunicul. Străbunicul a
dat ortu’ popii pe neaşteptate şi n‑a zis nimănui
unde ţinea… Toată lumea ştia că el, cu mîna lui,
a îngropat o comoară. Străbunicu’, de el zic, tata
lu’ bunicu’. După ce a caftit‑o tata, i‑a zis cu gura
lui : „Măi, zăludo, dacă nu‑mi spui unde şi‑a pus
tătuţu’ comoara, te smintesc cu mîna mea“. Şi mătuşa,
că, pe vremea aia, era fetiţă, a zis : „Dacă mîine vă
spun (era şi bunică-mea de faţă, că şi bunica a
murit, las’ că vă zic mai tîrziu, că nici acolo nu‑i
lucru curat !) unde şi‑a îngropat tataie banii (adică
tataie al ei, străbunicul meu, Zamfir îl chema), mă
crezi ?“. A doua zi, de Sfîntă Mărie, fata s‑a dus la

91
bunicul (care şi scosese cureaua) şi i‑a zis ceva la
ureche. Bunicul a luat o lopată, s‑a dus în fundul
curţii şi după o oră s‑a întors cu prada. O boccea
de piele, putrezită, în care erau ascunşi nouă sute
nouăzeci şi nouă de cocoşei. Mătuşica, mititica, a zis :
„Nouăjnouă de oca de fier“. Ce să ştie ea ? Era fetiţă.
Ei bine, de atunci au ştiut toţi că nu minte. Bunicul
a pupat‑o, i‑a dat o acadea, da’ tot a bătut‑o, să
nu mai vorbească cu morţii.
—  Şi ce s‑a întîmplat cu banii ?
—  Păcatele mele, de un’ să ştiu ? Bunicu’ era la
fel de scîrţan ca fra’su, stră‑unchiul meu.
—  Şi mătuşa asta a voastră nu i‑a mai găsit ? Cu
daru’ ei… Că acum e voie cu cocoşei. Nu v‑a zis ?
— Of, nu, că nu l‑a iertat niciodată. Nu putea
să‑l sufere, de la bătaia aia. Pe bunicu’, şi, nene,
tare mai era rău cînd îi venea năduful… Nu vrea
să vorbească cu el neam. Tuşa zice şi azi că e
scîrţan. „Da’ a murit, tuşico.“ „Ei, a murit ! Morţi sînteţi
voi ! Auzi dumneata, doar o acadea mi‑a dat –
pentru atît aurăret !“ N‑a vrut, zgîrţanul, Doamne
iartă‑mă, să spuie nimic. Apoi a zis tuşa mai tîrziu
că bunica o să cadă în furcă, iar bunicul va fi călcat
de un melc. Aşa e, bătrîna a căzut din pod în furcă.
Da’ pe ăl bătrîn nu l‑a nimerit, că l‑a călcat altceva,
nu un melc, Doamne iartă‑mă, ci o betonieră care
dădea cu spatele taman cînd bunicu’ îşi făcea casă
la oraş. Casă mare, da’ să vedeţi, n‑a putut‑o termina
nimeni. Că nimeni n‑a ştiut unde a pus ăl bătrîn
banii. Acuma, domnu’ doctor, uite, i‑a căşunat cu

92
moroii. A zis vineri că or să ne omoare găinile şi
porcul. Şi sîmbătă spre duminică, ce să vezi ? Da,
domnu’ doctor, nu rîdeţi. I‑am văzut cu ochii mei,
noaptea, cînd au dat iama. Le ardeau ochii în cap.
M‑am, scuzaţi, căcat pe mine. E mai rău cînd ştii
la ce să te aştepţi, că n‑ai odihnă. Dacă zice ea că
vine o nenorocire, atunci vine şi nu mai ai linişte.
—  Şi banii, cocoşeii, n‑au fost găsiţi niciodată ?
Să tot fie vreo şase kile de aur… Măcar unu’, de
prăsilă.
—  Nu şi nu. Am încercat şi noi. Am luat‑o cu
binişorul. Ea, nimic.
—  Şi unde e drăcoaica asta acum ?
—  Am adus‑o cu noi, e pe hol, că n‑o putem
lăsa singură, e cam capie, cum v‑am zis. Odată
dispare şi se duce în fundu’ curţii.
—  De ce în fundu’ curţii ?
— Pe‑acolo trece străbunicu’. Cică e foarte supărat
că băiatul i‑a luat banii şi că mătuşa îl tot scoală
din somn.
—  Acolo aţi săpat ?
—  Păi, cum nu ? Atîta ne‑a dus şi pe noi capul.
Nimic n‑a fost.
—  Aha, zice medicul dezamăgit şi notează în
carneţel.
Apoi iese pe uşă şi se uită la mogîldeaţa inertă
din fotoliu. Îi trage în jos, cu degetul, baticul de pe
ochi. Îi deschide gura. O pipăie pe frunte, îi bagă
lumina în ochii lăcrimoşi. Îi cheamă pe aparţinători.
Cade pe gînduri şi mormăie cu importanţă :

93
 —  Domnule, doamnă, cum să vă spun… De
fapt, poate fi un caz grav şi nu prea. Mătuşica
dumneavoastră are toate astea în cap şi le materia­
lizează, cum să vă zic, după ce le visează. Da, caz
greu. N‑a întrebat‑o careva dacă are coşmaruri ?
—  N‑am întrebat‑o, cum păcatele s‑o‑ntrebăm,
că e dusă.
— Mda… Voi eraţi cu ochii după moroi, înţeleg.
Las’ că scăpăm noi de moroi. Ei bine, leacul e
simplu şi nedureros : somn fără vise şi gata. Medi­
cament şi linişte. Pîf, pîf şi adio fantome, adio
moroi ! O lăsaţi aici o săptămînă şi o luaţi de nouă.
Poate o să aflăm totuşi cum de a greşit cu moartea
bunicului. Dar, stai, pe bunicu’ de ce nu‑l vede ?
Chiar n‑a zis nimic de cocoşei ? Mie nu‑mi prea
vine a crede…
— Da’ v‑am spus, domnu’ doctor, nu poa’ să‑l
sufere ! Nici acum, după patruzeci de ani ! Şi se
duce şi…
— Lasă, zice doctorul, că nu se duce. Cîtă vreme
sînt eu aici… Facem lumină. O să fie bine. Banii
nu sînt o problemă.

94
 Puterea exemplului

Oare ajunge ? Mizilicuri, brînzeturi, sarmale, piftie

(„Ţi‑am zis nu piftie, da’ tu… tu… cu obsesiile
tale !“, pufneşte domnul Vasilescu), ciolan cu fasole,
anşoa, ciorbă de burtă („Fi‑ţi‑ar burta să‑ţi fie, pute !
Nu te mai saturi de burtă ! Uite ce burtă ai făcut !“,
se zburleşte Amalia), mititei, salată de bœuf, salată
de crudităţi, raci şi, culmea rafinamentului, purcel
de lapte. Cu măr în gură. Un festin. O umbră le
împăienjeneşte ochii. Deşi de fiecare dată aruncă
o tonă de mîncare, neliniştea le tulbură simţurile.
— Lasă, că, dacă nu ajunge, le potrivim din
bere, vin, ţuică…
— La aşa oaspeţi, tu vii cu nemernicia asta
ţărănească ?
Vasilescu surîde superior.
—  Da’ Martellu’ VSOP ? Da’ şampania Veuve
Clicquot ? Da’ Chivasul de 25 de ani ? Ehei, femeie,
ce ştii tu ?
Numai că Amalia chiar ştie. Însă nu mai are ochi
pentru el. Deja se aud tropăituri la intrare. Au sosit
celebrităţile. Soţii Vasilescu nu‑i cunosc şi nu au
ochi pentru hainele ponosite şi florile veştejite pe

95
care oaspeţii le înmînează gazdelor. Sînt scriitori,
artişti de la Bucureşti, oameni care înfrumuseţează
cultura ţării – şi asta creşte senzaţia de fericire. Şi
de spaimă. Sughiţurile de uimire, ochii pofticioşi,
degetele hrăpăreţe sînt culmea omagiului. Însă…
Însă… „Unde e maestrul ?“ Maestrul e marele pictor,
farul călăuzitor al culturii şi credinţei. Păi, maestrul
întîrzie niţel. Profitînd de ocazie, dl Vasilescu cheamă
lăutarii, cei mai buni lăutari de pe aceste meleaguri,
şi le dă indicaţii precise : „Să nu vă pună dracu’
s‑o daţi pe manele că nu vedeţi un sfanţ !“ „Da,
şefu’ ! Cum zici, boss ! Să trăieşti, împărate.“ Ospăţul
începe pe dată. Nimeni nu e nemulţumit. Primul
sfert de oră, însă discuţia artistică e zero, doar
fălcile, ritmate. Piftia are un succes nebun, ciolanul
se topeşte, întovărăşit de credincioasele fasole. Printre
dinţi nu iese nici un vers, nici o cugetare. La
întrebările cuviincioase ale gazdelor, răspunsurile
sînt mai degrabă monosilabice. În clipa aia se produce
minu­nea. Dintr‑un jeep ponosit, înfăşurat într‑un
fular albastru, coboară geniul. Barbă albă, burdihan
stilat. Intră în casă privind sever. Singurii care se
cacă pe ei de umilinţă sînt Vasilescu şi Amalia. Ceilalţi
manifestă o revoltătoare lipsă de respect. Maestrul
se strîmbă : „Dumnezeule mare, în post ? E posibil
aşa ceva ?“. Îşi cuprinde fruntea între degete şi se
strîmbă de dezgust. „Aveţi o cameră liniştită ? Mă
tulburaţi, mă scîrbiţi !“ Vasileştii tremură de groază şi
i se fac preş la picioare. Au, în capătul conacului,
camera pentru cei mai înalţi oaspeţi. Maestrul o

96
contemplă cu îngăduinţă. „Fie.“ Apoi, cu voce de
bas, comandă : „Trimiteţi aici purceluşul. Şi vinuţu’.
A, şi lăutarii ! Dar discret, foarte discret…“. Ordinele
nu se discută. Jumătatea de purceluş părăseşte
masa, pe sub ochii holbaţi ai caracudei, vinul cel
mai fin se clatină în sticlă, lăutarii tac şi se încolo­
nează. Cînd ajung la camera maestrului, îl aud vorbind
tare la telefon : „Preasfinţite, dă‑mi dezlegare la
purceluş, că nu mai pot. E prea mult pentru mine.
Ştiu, ştiu, ştiu, dar dă-mi canon, părinte… Aşa am
să fac ! Săru’ dreapta, părinte !“.
— Intraţi, băieţi !

97
 Ilie Georgescu, spectator

Prin transparenţa geamului, domnul Ilie Georgescu

admiră atît peisajul, cît şi propria figură. Nici nu
ştie ce îl interesează mai mult. Cinstit să fie, ar
înclina către obrazul proaspăt ras, către ochelarii
de soare cu oglindă, către gulerul albastru al cămăşii,
proaspăt apretat. Cei şaizeci şi cinci de ani, bine
păstraţi, puşi la şapte ace, contrastează cu vehiculul
ponosit şi cu blocurile mizerabile printre care tram­
vaiul se scurge cu hîţînături. Domnul Ilie Georgescu
ştie, încă din tinereţe, că lumea asta nu‑i a lui şi
nu îl merită. De aceea a hotărît, de îndată ce a
terminat şcoala, să fie spectator. Unul universal,
impasibil, impenetrabil. La meciuri se uită cu scîrbă.
Fotbalul nu îl merită, totul e atît de previzibil,
tocmai pentru că totul e atît de fals. La filme vine
întotdeauna înarmat cu un carneţel cu pătrăţele.
Notează tacticos prostiile, nepotrivirile şi erorile.
În discuţii nu zice nimic, nici nu deschide gura.
Vorbele celor din jur îi sînt cunoscute, în cel mai
rău sens cu putinţă. La un moment dat a vrut să
scrie un tratat despre iubire. Un amic îi dăduse un
articol de popularizare. L‑au înspăimîntat filozofii

98
citaţi (despre care se spune, fără temei, că ar fi cei
mai deştepţi oameni din lume). Ce prostii puteau
debita ! Nu a putut scrie decît „iubirea e atunci
cînd…“ şi s‑a oprit. Din postura lui de spectator
suprem, spectacolul vieţii era o şuşanea ordinară.
Nu merita efortul. Hei, dacă ar fi condus el lumea…
Dar Ilie Georgescu n‑are timp. Aşa că se mulţumeşte
să‑şi contemple înfăţişarea prin geamul tramvaiului.
Şi cu coada ochiului observă cum doi găligani
înghesuie, bălăbănindu‑se, o femeie. Ea îşi apără
averea şi nu vrea să se prefacă nepăsătoare ori
neştiutoare. Îşi ţine poşeta pe antebraţul stîng, iar
palma corespunzătoare e încleştată la piept. În
mîna dreaptă ţine portofelul ca într‑o gheară. Celor
doi nici nu le pasă. Deja au înconjurat‑o, au izolat‑o
de restul călătorilor. Nimeni nu ridică nasul din
podea. Femeia încearcă să protesteze, ba chiar ţipă
de‑a binelea. „Taci, fă, futu‑ţi morţii mă‑tii ! Te crezi
jmecheră ?“ Găliganul solid îi apucă mîna dreaptă
şi i‑o suceşte la spate. Celălalt trage de poşetă,
odată cu bluza galbenă care se tot lungeşte. „Ajutor !
Ajutor ! Poliţia !“ Ilie zîmbeşte condescendent. De
unde Poliţie în tramvai ? Aoleu, ce proastă e ! Durul
a luat portofelul, iar grăsanul, poşeta. Îi dau cu
tifla. Uşile se deschid şi găliganii coboară, urmăriţi
de blestemele femeii. Nimeni nu scoate un cuvînt.
Cei care voiau să coboare nu mai coboară, iar cei
care intenţionau să urce rămîn locului. Cînd uşile
se închid, golanii trag, amîndoi, flegme pe geamurile
tramvaiului. Dispreţ pentru proşti.

99
 Femeia cere dreptate mulţimii şi primeşte mormăi­
turi indignate : „Golani, ţigani, v‑au furat mult,
doamnă ? Sîntem noi fraieri, că nu protestăm, ce
i‑aş mai împuşca !“. Ilie Georgescu îi priveşte cu
condescendenţă. Nişte laşi !

100
 Chemarea

Virgil Popescu a ieşit la pensie. Trecerea s‑a

petrecut lin. Niciodată nu s‑a omorît cu munca.
Apartament are, nevastă tăcută are, grădiniţă cu
flori în faţa blocului are. Totul e bine, cu excepţia
unei uşoare tristeţi. Din cînd în cînd îi vine să se
grăbească sau să se uite la ceas. E niţeluş enervant
să te plimbi aşa, prin oraş, fără vreun scop. Şi,
cînd simţea că nu mai are nici un rost, l‑a zărit,
din spate, pe amicul Costel. Costel murise primul,
în vara lui ’74. „Nu se poate“, şi‑a zis dl Popescu,
dar silueta îi extrăsese din memorie toate amănuntele.
Înălţimea, parpalacul, mersul uşor haotic şi pata fără
păr de lîngă urechea stîngă. A grăbit pasul, dar
tînărul din faţă era sprinten. L‑a ajuns, l‑a înşfăcat
de cot şi a simţit o mică descărcare electrică. Dar,
cînd acel Costel a întors capul, iluzia s‑a destrămat.
Era un necunoscut.
Dl Popescu a rămas pe loc, descumpănit. Senzaţia
fusese intensă şi vie şi l‑a marcat. Din ziua aceea
a fost mai atent în jur. Vedenia s‑a repetat. A văzut‑o
pe maică‑sa, în troleibuz. I‑a recunoscut pălărioara
cu floare mov, haina din păr de cămilă. I‑a recunoscut

101
inelul de pe deget, ăla cu care o îngropase. Şi‑a
făcut loc prin mulţime. Prea tîrziu. Cînd a ajuns în
faţă, femeia coborîse. I‑a văzut, în trecere, profilul
vulturesc. Nu era maică‑sa. Şi‑a dat seama instantaneu
ce tîmpenie îi trecuse prin cap. Păi, cum să fie ?
Azi şi‑a văzut marea dragoste. Cea pentru care
fusese gata să‑şi lase casă, situaţie, prieteni şi să
fugă în lume. Cum e şi normal, a văzut‑o tot din
spate. Avea părul alb, curgînd pînă pe umeri. În
picioare, cizmele cu toc jos, pe care i le făcuse
cadou acum treizeci de ani. I‑a recunoscut mersul.
A recunoscut cureaua şi pardesiul gri, cu gulerul
ascuns sub păr. Însă nu s‑a mai grăbit. La un
moment dat, i‑a trecut prin faţă unchiul Vasile,
mort acum un an, pufăind din ţigara electronică.
L‑a îmbrîncit Teodora, doica grasă cît o balenă.
Între fata cu părul alb şi dl Popescu se strîngeau,
ca la paradă, toţi morţii cunoscuţi, mai vechi şi
mai noi. Inginerul Dumitru, de la aprovizionare,
tuşa Matilda, din partea mamei, vechiul lui coleg
de grădiniţă, călcat de tramvai. Ăsta, cel puţin, avea
pe spate urmele şinelor şi ale roţilor. Doctorul
Ioanid, pe care‑l plătise regeşte şi care n‑a mai
apucat să bea banii, răpus de infarct. Proful de
română, idiotul ăla, uite, cu adevărat idiot, şi acum,
în plină iarnă, umblă tot cu jantilica albă, de fîş.
Toţi încercau să‑i pună piedici. Numai că dl Popescu
nu voia să ţină seama de nimic. Se apropia de
femeia cu părul alb încet, prudent, nevrînd să o
tulbure. În cele din urmă, ea intră la metrou, iar

102
el o urmă. Femeia stătea cu faţa la şine, aplecîndu‑se
în faţă, aşa cum făcuse, mai demult. Se apleca
îngrozitor de mult. Şi venea metroul.
— Miruna ! strigă dl Popescu.
Femeia întoarse capul :
—  Ce e, Virgil ?

103
 Unde crapă

Totul i‑a scăpat de sub control. Mîinile şi picioarele

nu mai sînt ale lui. Scara e mai înaltă decît Turnul
Babel. Ochii, cînd se înalţă spre cer, suferă de un
vertij irezistibil. Picioarele se lovesc de trepte. Mîinile
se proptesc, dar cedează, lăsîndu‑i faţa să ia contact
cu piatra rece. Lumea se învîrte ca o morişcă. Grea
e beţia, cînd îţi dai seama că eşti beat. Dar de ce
e beat ? De ce din nou ? Care a fost şpilul ? În
turbioanele memoriei, în veselia idioată a miezului
de noapte, Fane îşi cîntăreşte portofelul. E gol. Pe
ce s‑au dus banii ? Păi, mai întîi, pe trei beri iscate
de păţania lui Puiu. Puiu agăţase o băbătie americană,
o capsase şi venise foarte nervos la crîşmă. Băbătia
era atît de pretenţioasă, încît aproape n‑a fost în
stare de nimic. I-a trebuit o sticlă întreagă de whisky
ca să ajungă la final. Apoi Puiu a lovit cu pumnul
în masă, nemulţumit de neputinţa lui. Aşa că toţi
au băut în cinstea şovăielii. Dar nu s‑au bucurat.
Aşa că au deschis cîteva sticle de vin cînd Didi a
cuvîntat. Didi era un bărbat falnic, neînfricat. Numai
că era înspăimîntat şi nu se putea drege. Văzuse
moartea. „Şi cum era ? Avea coasă ?“ „Noo, era pe

104
jumătate dezbrăcată, groaznic de slabă şi palidă.
Mă privea în ochi. Fix.“ Toţi au avut un frison.
Moartea, pentru beţivi, e un pont. Orice, numai
moartea nu. Didi o văzuse în seara anterioară, la
atelier. Nimeni nu s‑a mai gîndit de ce nu a invitat‑o
în pat. Oricum, moarta îşi sprijinise coasa de sticla
asta. „Asta ?“ „Asta, fraţilor !“ Au băut în tăcere, de
frica morţii. Între timp, cu casa scărilor rotindu‑i‑se
în cap, Fane învinge încă un etaj. Lung e drumul
spre casă. Apoi s‑a întîmplat inevitabilul. Au dat‑o
pe vodcă. S‑a împotrivit, la început. Nu, nu, nu.
Ce‑o să zică femeia ? Numai lămîia strecurată pe
buza paharului l‑a putut îndupleca. Dar cum, cum
a fost posibil ? Ei bine, vina o purta Sandu, care
tocmai se întorsese de pe mare. În timp ce chelneriţa
turna vodcă de‑a casei, Sandu o înlocuia cu Grey
Goose. Gustul fusese teribil, iar paharele, fără număr.
În croazieră, vaporul lui se răsturnase. Se înecaseră
jumătate dintre pasageri. Iar el plutise pe o ladă
de vodcă. Şi se salvaseră împreună. Aşa că, în
cinstea supravieţuirii, turna cu asupra de măsură.
Iar pretenarii au băut pînă la loc comanda. Încă
un etaj. Paşii vorbesc o limbă incoerentă. În mintea
lui Fane, totul se amestecă şi se clatină. Vede o
babă plutind pe o ladă. Vede, ceva mai înceţoşat,
o moarte în bikini, masturbîndu‑se la păcănele. Şi,
culmea culmilor, întrezăreşte o chelneriţă goluţă şi
epilată ca-n palmă care îi întinde o halbă uriaşă.
Iar halba îi zîmbeşte lasciv. Da’ de cînd e voie cu
băutura de‑acasă ?

105
 — Măgarule, iar te‑ai îmbătat ca un porc ! De
unde vii ? Cît ai băut ? Te‑ai pişat pe tine ? Sper că
nu te‑ai şi căcat ! Treci în pat ! Dă‑ţi pantofii jos,
pantalonii… lasă chiloţii, lasă‑i !, că nu mai eşti în
stare de nimic. Nimic, ai auzit ? Lasă‑ţi pula‑n pace,
n‑o mai chinui. Dormi, naibii ! Of, viaţa mea !

106
 Duşmanul nu doarme

Nu, futu‑i mama lui, nu doarme. Duşmanul chefu­

ieşte de zor, chiuie, zuruie, răcneşte, suduie. Chiar
sub fereastra lui Anton. Fereastra de termopan a
lui Anton. Garantată să pună între el şi lumea
mizerabilă şi vulgară o barieră impenetrabilă. Iată
că nu e impenetrabilă. Duşmanii, iubirile trecătoare,
familia şi banii fără număr ai vecinului străbat
obstacolele şi îl înconjoară. Anton turbează. Pune
mîna pe telefon şi sună la Poliţie. Descrie cu lux
de amănunte. Punctează elementele constitutive
ale delictului şi, în numele opiniei publice, cere
dreptate. La celălalt capăt al firului, plictisit şi ciufut,
poliţistul de serviciu se uită la ceas. E sîmbătă şi
încă nu‑i ora 11. Deci nu. Şi închide.
Cîteva clipe, Anton poartă în cap un început
arogant de apoplexie. Tîmplele‑i se bat, inima s‑a
urcat în gît, iar privirea împăienjenită percepe valuri-
valuri de roşu gîlgîitor. Se refugiază în bucătărie,
dă Radio România Muzical la maximum. E un Brahms
funebru, în deplin acord cu cele mai intime trăiri.
Se întrevede sucind gîtul vecinului burtos, înjunghiind
copiii şi violînd mama. O violează cîteva clipe, cu

107
pauze perverse, pe acordurile muzicii. Dar micul
lui aparat de radio nu face faţă. Cînd orchestra ia
o pauză semnificativă, orga electronică, ţambalul şi
contrabasul, băgate într‑o amplificare distorsionată,
îl lovesc în plex. Şi întrerup plăcerea la domnu’.
Îşi pune o ţigară în colţul buzelor, îşi suflecă
mînecile şi coboară în stradă. Apoi, cu un curaj
ne­bun, cu o inconştienţă supremă, bate cu pumnul
în poartă. Poarta se deschide. În pragul ei, burtosul
mitocan şi stăpîn al curţii şi acareturilor.
—  Vecine, începe Anton cu o voce mică, brusc
şi păgubos indecisă, dumneata petreci şi eu…
Omul se luminează, ochii i se cască, iar vorba
bubuie :
—  Vecineeee ! Bine‑ai venit, mînca‑ţ‑aş ! Intră,
intră, deci, fraţilor, a venit dom’ profesor ! Fă, adu
repede fotoliul, Aurico, strînge‑te, gloabă, avem
oaspeţi ! Ce serviţi, dom’ pro…
—  Păi, nu… Eu am venit să… muzica‑i prea…
— Băieţi, mucles ! Ziceţi una pentru dom’ profesor,
de inimă albastră !
Anton se trezeşte cu o halbă de vin în mînă,
iar duşmanul îl împinge de la spate s‑o dea pe gît.
Douăzeci de perechi de ochi curioşi îl măsoară din
cap pînă‑n picioare. E pirpiriu şi are ochelari. E
clar că nu prea mănîncă, săracul.
—  Aculino, vino, puişor, şi pupă mîna la dom’
profesor.
Anton încearcă să se ferească, duce mîna la
spate exact cînd în faţă îi răsar sarmale, şorici,
afumătură, borş de ştevie, curcan şi o ştiucă.

108
 — Linişte ! Mănîncă dom’ profesor ! Acu’ să nu
aud musca !
Liniştea care cade e ca o pînză de păianjen pe
o muscă sătulă…
Spre dimineaţă, în patru labe, Anton se tîrîie
către baia unde chiuveta, duşul, dulăpiorul şi becul
se ascund de el, îndemnîndu‑l să mai dea o dată
la boboci. După alte cinci minute, deşi duşmanul
nu doarme niciodată, el sforăie, epuizat, cu capul
pe capacul WC‑ului.

109
 Melu

Melu nu conta în economia clasei. Elev mediocru,

omuleţ fără însuşiri, nu izbutise, pînă la 16 ani, să
facă nici o inimă de fată să bată mai repede. Nu
triumfase la fotbal, handbal sau baschet în curtea
şcolii. Dacă i‑ai fi întrebat, jumătate dintre profesori
nu şi‑ar fi amintit de el. Dirigintele avea mari
dificultăţi să‑i pronunţe numele întreg. După ani
de zile, nici un coleg nu mai ştia nimic despre
băiatul retras, palid, mărunţel. Decît să‑l vadă careva
roşind, mai bine ar fi intrat în pămînt. De aceea
n‑a mers la nici o petrecere, serbare ori activitate
obştească. După scurt timp a dispărut definitiv. Şi
nimeni n‑a văzut vreun părinte, mătuşă sau bunic
venind la şcoală. Cum vă spuneam, de parcă nici
n‑ar fi existat.
Aşadar, nici povestea noastră despre Melu nu
s‑ar fi putut naşte ori sfîrşi.
Şi totuşi, Melu era om. Avea şi el vieţişoara lui
secretă pe care n‑a cunoscut‑o nimeni. Lui Melu îi
plăcea magazinul Bucureşti. Îi plăcea la nebunie.
Gablonzuri, aşternuturi, televizoare alb‑negru, cămăşi,
perdele, totul îl fascina. Aici, în magazin, îl ştiau

110
toate vînzătoarele şi jumătate dintre clienţi. De aia
e limpede de ce nu l‑a văzut nimeni în ziua fatală.
Adormise pe un pat, înfăşat, şi, instinctiv, îşi trăsese
pătura peste ochi. A închis pleoapele o secundă, iar
cînd le‑a deschis era miezul nopţii. Nu s‑a speriat.
Pentru prima dată, sufletul lui fricos n‑a tresărit
înfricoşat. Dimpotrivă. Sub lumina spectrală, în tăcerea
groasă ca un cort militar, Melu a devenit curios.
A colindat magazinul, a umblat sub tejghele, a încălţat
pantofi, a încercat haine… La articole electrice a
dat drumul tuturor televizoarelor şi a stat aşa, privind
puricii, mai bine de jumătate de oră. Apoi a derulat
lansetele, ruletele şi mochetele. În cele din urmă
a ajuns şi la lenjerie intimă. Tot pentru prima dată
a văzut manechinele. În lumina chioară păreau mai
vii, erau cu adevărat atrăgătoare. Şi unde pui că
nu era nici ţipenie să‑l ţintuiască din priviri, să‑l
arate cu degetul. Aşa că Melu a avut curaj. A pus
palma direct pe şoldul lucios, acolo unde chilotul
se proptise în îmbinare. Atingerea a fost caldă, iar
manechinul s‑a înfiorat. Faţa fetei de plastic s‑a
întors greoi către el şi a spus cu voce omenească :
— Mi‑e frig.
Aburii au ieşit odată cu vorbele. Apoi fata l‑a
luat de mînă. Celelalte manechine au dat din cap
aprobator. Lui Melu i s‑a părut normal. Prin mîna
de plastic i‑a simţit muşchii, pielea, carnea. Fata
s‑a îmbrăcat tacticos, din import. Apoi a tras muşamaua
de pe podea şi a dezvelit un chepeng. L‑a deschis
fără efort. Acolo era cu adevărat întuneric. Melu a

111
înaintat fără frică. Ştia unde pleacă definitiv. Dar
manechinul a zîmbit, cum numai manechinele ştiu
s‑o facă. „Unde vii aşa dezbrăcat ? E tare frig unde
mergem. Îmbracă‑te bine. Uite, acolo, la paltoane
şi fulare. Şi cizme, neapărat. Nu te grăbi, te aşteptăm.“

112
 Pact cu Ispita

Noaptea se întîmplă ciudăţenii. Numai noaptea.

Propriul corp, toate mădularele şi măruntaiele au
viaţa lor şi nu te mai ascultă. Se desprind încet‑încet
şi‑şi fac de cap. Noaptea e rea. Cînd o aude pe
mama că Noaptea e un sfentic bun, i se face frică.
Ce sfentic ? Şi de ce nu‑i şi tata în sfenticul ăsta bun ?
De data asta va proceda cu înţelepciune. Se va
spăla tare pe dinţi. Şi pe ochi. Se va privi în oglindă
mult şi va trage aer în piept. Şi va evita să bea
apă. Băutul apei, înainte de culcare, e cu belea.
De acolo vine răul, din apa care bălteşte‑n burtică.
Apoi chiar simte cum apa începe să se hîţîne, cum
face bulboană şi… Cum spune taica preutu’ : Nu
asculţi, nu eşti smerit. Nu te rogi îndeajuns de fierbinte !
Nu vrei, asta e. Te aiureşte Ispita. Şi mama zice la
fel şi se supără. Îi zice : Eşti ultimul om. N‑am nici o
bază în tine. Dar el se va ruga fierbinte la Doamne-
Doamne să reziste Ispitei. Se va ruga azi mai mult
ca ieri. Nu‑l duce pe el în Ispită ! Şi n‑o să‑l ducă.
Azi, acum, e absolut sigur că va rezista. Se vîră
sub plăpumioară şi o trage, eroic, pînă la gît. Numai
ce i se împăienjenesc ochii, că şi sare, ca ars, şi

113
mai dă o tură pe la baie. Face un pipi firav, dar
izbăvitor.
În noaptea asta visele vor fi cuminţi şi curate.
Există pe lume atîtea vise care nu fac rău. Vise
bune, albe, netede, fără hopuri. De ce să‑i fie date
numai lui alea rele ? Dar iată că Ispita îi înfloreşte în
faţă, luminoasă şi castă. Asta pentru că a adormit şi
teama, ruşinea, îndoiala s‑au topit. Ea e ca un copăcel
unduios, foşnind verde. El ştie de unde vine răul,
de la cel neadormit, încolăcit în jurul copacului.
Ispita însă îl ia cu o crenguţă de mînă şi‑l poartă
cu viteza vîntului peste cîmpii. Frunzele au ochi,
copăcelul are piele şi Ispita alunecă peste munţi
şi văi, apoi peste mări de plumb topit. Îl ia cu
răcoare, ar vrea să se roage fierbinte, dar atingerea
ei îi face bine. Ispita e bună, mai bună ca mama.
Sau ca tata ?
Cînd se opresc, e taman ca‑n Paradis. Un bătrînel
ca un bunic din cărţi îi face un semn şmecheresc.
Are barbă pînă‑n călcîie şi un nas roşu, pictat. Ştie,
l‑a văzut undeva, nu‑şi aminteşte unde anume, las’
c‑o să‑l caute la întoarcere. Poate să‑i atingă nasul ?
Da, poate, îi spune Ispita şi îl mîngîie pe cap. Ce
nas rece ! Dar e şi o Măicuţă acolo, cu brîul de
lînă, care îi pune capul în poală şi mîna pe tîmplă.
Un căluţ care fluieră ca o locomotivă în gară îl
linge pe faţă. Plecăm, hai, repede ! Ehei, după atîta
drum, ar fi bine un somnuleţ. Tresare, îngrijorat.
Ar fi păcat să murdărească bunătate de peisaj.
Roşind, întreabă, abia şoptit, unde e toaleta. Bătrînii

114
rîd. Îşi rotesc braţele şi capetele, arătînd jur‑împrejur.
Priveşte, băiete, sîntem în natură, îi zice Ispita.
Naturalia non sunt turpia. Ce ? Ntrlnusîntrp ? Băieţelul
nu înţelege nimic, dar surîde fericit. Toaletă e pretu­
tindeni. Aici nu se supără nimeni şi nimeni nu‑l
cafteşte dacă face pipi. Deci…

115
 Atracţie finală

—  Scumpă doamnă, dacă aţi şti… pentru că

ştiinţa nu stă pe loc, trebuie să ştiţi, noi să ştim,
noi toţi. Să cunoaştem, să ne informăm, să fim în
pas cu vremea. Că nu stă, merge mereu înainte…
Domnul îşi soarbe încetişor, cumpătat berea Ciucaş
şi priveşte cu un vag interes către chelneriţa impro­
vizată şi durdulie de la chioşcul cu bere şi pufuleţi
din Cişmigiu. Apoi se întoarce către conlocutoare :
—  Am aflat de curînd, din surse foarte sigure
şi de încredere, că oamenii de ştiinţă americani au
descoperit în corpul omenesc nişte substanţe miste­
rioase. Culmea e că nu sînt noi, ci vechi de cînd
lumea. Feromonii, doamnă !
Doamna face ochii mari, îşi şterge ochelarii, îşi
potriveşte bretonul, apoi soarbe din paharul cu apă
plată Izvorul Minunilor. „Da“, oftează ea în gînd,
„s‑a cam încălzit“. Pe marginea paharului rămîn
două buze ciclam.
—  Corpul nostru e ca o fabrică. Atunci cînd
mîncăm, secretăm substanţe…
— Da, ştiu, sucurile gastrice, se înviorează doamna.
— O, nu, mult mai mici, mai, cum să vă spun,
invizibile. Da, da, sînt invizibile, dar există şi ne

116
determină viaţa. Scumpă doamnă, ştiaţi că aceste
ciudate substanţe intervin între bărbaţi şi femei,
mă înţelegeţi ?
—  Nu.
—  Cum să vă explic, doamnă dragă, să mă
înţelegeţi mai clar ? Aţi fost vreodată pe stadion ?
Doamna roşeşte şi nu răspunde. Ea, nu, dar…
Costel, nebunaticule, ce focos erai după meci ! Ah,
cum a trecut timpul ! Doamna face semn că nu.
Domnul se înviorează.
— Ei bine, închipuiţi‑vă mii de oameni în tribune.
Se intonează imnul. Toată lumea e în picioare.
Salută steagul. Sper că înţelegeţi emoţia de la început.
În clipa aia, substanţele încep să alunece prin corp.
Fluieră arbitrul. Toată lumea e în picioare, la unison.
Aceleaşi sentimente îi animă pe toţi. Începe jocul.
Substanţele sînt purtate de sînge prin tot corpul.
Primul fault. Brusc, mulţimea se separă. Unii fluieră,
alţii fluieră, dar, atenţie, scumpă doamnă, ambele
tabere au motive diferite. Înţelegeţi ?
Doamna dă uşor din cap, nu prea convinsă.
— La pauză sînt deja două tabere, gata să se
sfîşie, să se încaiere. E ca în viaţă. Acum feromonii
au acoperit orice materie cenuşie. Oamenii nu mai
gîndesc. Ei doar simt, aşa cum vor feromonii. Fiecare
cu feromonul lui. Ei bine, scumpă doamnă, la
sfîrşitul partidei se încaieră, se bat, se zgîrie, se
muşcă, se strîng în braţe. Totul fără motiv, din
cauza acestor substanţe invizibile, dar foarte mici.
La fel, mă înţelegeţi, e între bărbat şi, hm, femeie.

117
Fără nici o explicaţie. Misterele naturii, dezlegate.
Hop şi‑aşa !
Amîndoi rămîn tăcuţi şi gînditori. Doamna se
uită în pahar. E gol. Şterge cu un şerveţel mototolit
urma de ruj. Apoi se ridică greoi şi strigă către
copacul gros din centru :
—  Hai, Mihăiţă, hai, că ne‑aşteaptă mama !
Domnul tace, gînditor. Adevărul e că îşi face
socoteala dacă are sau nu mai are bani de o bere.
N‑are. Aşa că tace, gînditor, cum am mai spus. El
şi feromonii.

118
 Vizitatorii

Cînd a intrat pe uşă, mai-mai să scape sacoşa.

Însă, în străfundul creierului, dacă există aşa ceva,
un piticuţ însetat a strigat : „Emile ! Nu vărsa vodca !“.
Mîna i s‑a încleştat, tremurînd speriată pe gîtul
clondirului. Dar ar fi avut toate motivele să‑l lase.
Casa era plină ochi de femei vaporoase, cu gene
cît fluturii, iar bărbaţi atletici cu uniforme albastre
şi gri forfoteau în spaţiul strîmt. Toţi s‑au oprit din
agitaţie ca la un semn şi i‑au făcut o reverenţă.
Din bucătărioara împuţită adia o sublimă aromă de
tarhon, leuştean şi ostropel. Piperul şi cimbrul împle­
teau o coroniţă invizibilă pe creştetul garsonierei.
Femeia ce învîrtea în ciorbă i‑a făcut semnul familiar
din copilărie, al mamei, cu două degete lipite de
buzele ţuguiate. Lîngă ea, un bucătar de reclamă,
rotofei, cu obraz roşu şi bonetă albă, mîngîia cuptorul
cu o grijă nesfîrşită. Iar cuptorul era luminat feeric,
se îmbogăţise cu un rotisor care răsucea în jurul
propriei axe o pulpă de berbec. Emil a înghiţit în
sec ca niciodată sau ca foarte demult. Cu o grijă
nesfîrşită, bucătarul a suflat în linguroi şi i‑a dat
să guste. Gura i s-a umplut de savoare şi salivă.

119
 Şi mai ciudat era patul, schimbat pe de‑a‑ntregul,
eliberat de cocoaşe şi văi, acoperit acum cu atlaz
albastru, foşnitor şi cu margini albe, de dantelă
scrobită. În covorul cel nou i se afunda piciorul…
Covorul era aidoma vechiului caleidoscop cu sticluţe
colorate, numai că vîrtejul venea din ţesătura şi
aspră, şi mătăsoasă. Lampadarul afumat şi fără becuri
întrecea acum strălucirea amurgului. Era din aur
curat, iar în aur sclipeau cleştare. O fetişcană cu
uniformă scurtă se înălţa pe vîrfuri, ştergînd praful,
păianjenii şi… oroare, urmele lui de vomă… dar
nu părea deloc stînjenită. Dimpotrivă. În urma
pămătufului, zugrăveala înflorea proaspătă. Ezită o
clipă, ce era mai frumos, peretele sau fata cu fusta
pînă la cur ? Imediat i se păru nepotrivit să pronunţe
în gînd cuvîntul cur. Electricieni pricepuţi înlocuiseră
prizele şi cablau o plasmă mare cît peretele. Era
exact plasma pe care o văzuse alaltăieri în vitrină
la Domo. Dracu’ să‑i pieptene ! Emil cel umil era
copleşit. Un arhitect bărbos măsura spaţiul cu palmele,
cu degetele şi nota ceva pe un soi de caiet şmecher.
Emil a ştiut dintr‑odată că ăla e arhitect, aşa cum
l‑a recunoscut instantaneu, de parcă i‑ar fi fost
coleg de liceu bancherul înţolit la patru ace care
scria, şi el, altceva pe un petic de hîrtie cu filigran.
I s‑a uitat peste umăr. Era un şir ameţitor de zerouri,
precedat de un unu sau de un şapte. N‑apucă să
socotească, pentru că i se încurcară zerourile în cap,
clinchetind. Un braţ molatec îl înlănţui. „E timpul
să facem nani.“ O fată, nu, ba nu, o femeie, ba

120
nu, femeia însăşi îl tîra către pat. Pe măsură ce
înaintau, cădeau de pe ea cordoane, rochie, ciorapi
fumurii, sutien satinat, chiloţei dantelaţi, lăsîndu‑i
în ochi şi‑n gură ţîţe, fese, sfîrcuri, gropiţe. Femeia
îl aşeză cu curul pe marginea patului (na, că nu
mă mai învăţ minte, iar am zis cur !), apoi începu
să‑l dezbrace de faţă cu toată lumea. Vizitatorii
lăsară orice altă treabă şi se strînseră‑n cerc, să‑l
urmărească. Emil cel umil făcu două lucruri conco­
mitent. Cu stînga îşi acoperi sexul care se foia plin
de timiditate şi cu dreapta scoase vodca lui ieftină
şi dădu s‑o răstoarne pe gîrtan. Trebuia să‑şi facă
curaj.
Dar fata, ba nu, femeia l‑a oprit cu fermitate.
Sînii ei i‑au îmbrăţişat obrajii şi nasul. Apoi i‑a luat
mîna asudată şi murdară şi i‑a vîrît‑o între picioarele
ei frumoase, fierbinţi, tinere. Emil s‑a curentat şi a
adormit fulgerător.

121
 Pe cine laşi să moară

Telefonul sună. Domnul Adam se uită la ceas, îşi

mijeşte ochii şi silabiseşte în gînd numele apelantului,
cu litere de‑o şchioapă. Milică, săracu’, el trebuie
să fie, adică e. Oftează resemnat. Adam are 79 de
ani şi e mîndru de asta. Oricum, e cu totul altceva
decît fatidicul 80. Viaţa e încă frumoasă şi viitorul
îi surîde. Ridică receptorul cu acel soi de încredere
molatecă în destin.
—  Adame, tu eşti ? începe o voce fonfăită, ca
de la capătul pămîntului.
Adam dă din cap.
— O dată te‑am rugat şi eu ceva şi te‑ai fofilat.
Ţi‑am zis s‑o anunţi pe nevastă‑mea, pe Mia, săraca,
o ştii, cum să nu, derbedeule, doar i‑ai dat tîrcoale
acu’ 40 de ani, crezi că nu ştiu, ţi‑a plăcut – i‑ai
zis asta lui Sterică, ăă, în 16 septembrie 1977, eraţi
la Katanga, la o bere, şi nu te‑a răbdat sufletul,
da’ ce, parcă tu ai suflet ? N‑ai. Aşa mi‑a zis biata
maică‑ta, să ştii, da’ tu nici nu ai habar ce credea
despre tine, niciodată nu te‑a interesat îngerul de
femeie care ţi‑a dat viaţă. Păi, ce, tu ai dat vreodată
viaţă ? Ai luat, călăule, că, dacă nu eram prieteni

122
de o viaţă, te lăsam dracului şi îmi vedeam de
viaţă. Bine zicea Mia că îmi stric bunătate de carieră
cu tine. Bine, adică zic că măcar atît, acu’ ai ieşit
la pensie şi nu mi‑a păsat că ai avut‑o de două
ori cît a mea. Pricepi ? Prietenia nu‑i cum crezi tu,
interes, zavistie. Nu, domnule, mai ţii minte cum
ai avansat peste noapte ? Nu, cum să ţii, ce, tu ţii
vreodată la ceva ? Eu ţi‑am pus vorba cea bună, la
Slăvescu, de la cadre – şi aşa ai păşit tu în viaţă,
pe urmă, fireşte, nu te‑ai mai coborît pînă la mine,
în birou, gata, domnul e prieten la alt nivel. Da’
am tăcut şi te‑am înţeles. Puteam să fiu eu în locul
tău, te‑aş fi cinstit ca pe un adevărat prieten. Ha,
acum mi‑aduc aminte că ai copiat după mine la
teza de fizică şi că ai luat notă mai mare. În loc
să te ridici în faţa profei, să spui clar : „Doamna,
nu e drept, de la Milică am copiat !“, te‑ai dat lebădă
şi ai tăcut. Ha, ha. Pe profa de fizică o chema
Purcel Galina. Îţi imaginezi ? Da, ce voiam să spun ?
O dată te‑am rugat şi eu ceva, s‑o sprijini pe Mia,
sărăcuţa, că nu se descurcă, e, de acum, singură,
că draci, laci. Cum, mă, să nu vii taman tu la
înmormîntarea mea ? Halal prieten. Nu vreau să te
mai văd. Dar sun‑o măcar o dată pe Mia, canalie,
şi spune‑i şi tu o vorbă bună ! Bine zicea Sterică :
nu te baza, domne, pe Adam, că te lasă cu curul
în baltă. Şi aşa a fost. Gata. La muncă ! Şi vezi să
nu‑i faci ochi dulci, că te văd !
Adam rămîne tăcut. Se ridică din pat, aprinde
lumina şi se aşază la masă. Ia telefonul între degete

123
şi parcurge lista cu nume. Ajuns la cel al apelantului,
caută rubrica „Info“ şi apasă comanda „Ştergere“.
Sînteţi sigur ? Da, Milică, sînt. Apoi şuieră printre
dinţi : „Da’ şi tu, Sterică, mare canalie, abia ai aşteptat
să mă torni“. Însă pe Sterică l‑a şters, oho, de mult,
acum zece ani, un cancer. Apoi se întoarce în pat,
stinge veioza şi, înainte de a adormi, îşi stabileşte
traseul pentru mîine. Întîi un acatist, apoi o vizită
la Mia. Săraca Mia. E dusă.

124
 Cuibarul

Strada s‑a înviorat cînd casa bătrînei doamne

Penescu, decedată de douăzeci de ani, şi‑a găsit
cumpărător. „Casa“ era acum o ruină deplorabilă,
înconjurată de ziduri înalte, ranforsate cu sîrmă
ghimpată – se pare că existase, undeva, un moştenitor,
spunea lumea. Noi puteam totuşi vedea prin crăpături
clădirea dărăpănată. Domnul David, samsarul, nu
zisese nimănui nimic. Se pare, a spus mătuşa Eleonora,
că domnul David era foarte mîndru de afacerea lui
şi n‑a vrut cu nici un chip să divulge numele
fraierului. În colţ, băcanul Gherasim Luca, om cu
înclinaţii artistice şi cu un pîntec enorm, a desenat
nişte aripioare în jurul ofertelor. Ouă cu aripi,
ciocolăţi cu pene, mezeluri vultureşti.
Lucrurile însă nu au decurs cum ne aşteptam.
Mai întîi au venit meseriaşii. Într‑o linişte mormîntală
şi într‑o ordine desăvîrşită, au doborît îngrădirea
şi au demolat casa. Strada a băgat de seamă că
toţi muncitorii erau îmbrăcaţi cu haine albe, de
sărbătoare, purtau mănuşi, iar feţele şi încălţările
nu se murdăreau deloc. Nu au vorbit cu nimeni,
nu au prînzit la crîşma mică a lui nea Costică. Au

125
demontat zidăria într‑o singură zi, au aranjat totul
în cutii, ordonat şi în aceeaşi linişte de vată. Rămăsese
numai triunghiul de la intrarea casei, unde bunicii
doamnei Penescu îşi scriseseră, cam pe la 1890,
numele. Ciudat e că zidăria rămăsese suspendată în
aer. Tanti Ghenea, căreia copiii‑i spuneau Sperietoarea
cu fustă, a zis, de faţă cu toţi clienţii băcăniei :
„Asta e lucrarea Necuratului !“. Nimeni nu s‑a grăbit
s‑o contrazică. Numai domnul Gherasim Luca a
dat‑o afară, că‑i sperie muşteriii.
De fapt, abia a doua zi a început adevărata
construcţie. În jurul triunghiului din care au şters
numele întemeietoare, aceiaşi meseriaşi imaculaţi,
tăcuţi şi harnici au ridicat un palat de cleştar. Mie
mi s‑a părut că ori e de cleştar, ori de safir, ori de
argint. Dar nu era un palat, ci un soi de cub de
sticlă în care singurul element opac era bucata aia
veche de zidărie. A treia zi, meseriaşii au împachetat
şi au plecat de parcă n‑ar fi fost vreodată. Abia
atunci a venit proprietarul. Un domn înalt, uscăţiv,
cu o barbă rotundă şi cu o pălărie de Panama pe
frunte. Ţinea pe după umeri un băieţel pirpiriu,
îmbrăcat în negru şi cam ghebos. Vasilescu a văzut
şi a zis asta primul : era chiar ghebos. Domnul a
salutat în dreapta şi‑n stînga, ceremonios. Popescu,
chiriaşul doamnei Polihron, a zis şi el :
—  N‑are automobil. Ce p… (nu mai reproduc
partea a doua a constatării, întrucît, toată lumea
ştie, Popescu e spurcat la gură şi nu respectă pe
nimeni şi nimic, deşi lucrează la Primărie).

126
 Domnul şi fiul său au intrat în casa transparentă.
Îi vedeam cum urcă scările interioare, cum se aşază
la o masă transparentă, pe scaune transparente,
cum beau şi mănîncă din boluri invizibile o mîncare
nevăzută. Din cînd în cînd priveau în sus, apoi
bărbatul îl mîngîia pe cap pe copil şi îl îmbrăţişa.
Numai eu am văzut cu ce jale îl strîngea la piept.
Dar n‑am spus nimănui, mi‑a fost frică. Şi cînd s‑a
lăsat seara, lumina a scăzut în aer şi în casa trans­
parentă. Numai triunghiul familiei Penescu se mai
vedea. Înăuntru, întunericul se lăsa mai rapid ca
afară. Inutil să spun că nu au aprins nici măcar o
lumînare.
Aşa au trecut cîteva zile. Ghebosul mic şi firav
ieşea din cînd în cînd pe‑afară, dar nimeni nu se
juca cu el. Cine, Doamne iartă‑mă, să se joace cu
un năzgîmb ? Domnul, în schimb, cumpăra de la
băcan şi părea chiar interesat de realizările artistice
ale lui Gherasim Luca. Într‑o zi a intrat în crîşmă
şi a băut un şvarţ. Se spune că nu a bîzîit nici
musca în local, dar nu pot să jur, că noi, copiii,
n‑aveam voie acolo.
Apoi, într‑o zi care nu cred că a fost prea bună,
porumbeii lui moş Nicu au zburat toţi odată şi s‑au
aşezat pe palatul de sticlă. S‑au găinăţat, întunecîndu‑i
strălucirea. A fost un moment de panică. A ieşit
toată strada, cu palmele streaşină la ochi. Vînzoleală
mare. Cineva a strigat, de jos, „Uş !“, dar nu prea
tare. Domnul şi fiul au urcat pe acoperişul murdar
şi s‑au uitat împreună la stolul care se înălţase

127
deasupra lor, apoi s‑au uitat la noi şi au ridicat din
umeri. Domnul şi‑a îmbrăţişat fiul, apoi i‑a scos
hăinuţa neagră, chinuindu‑se niţeluş. Cînd am văzut
ce era, am oftat cu toţii. Băiatul nu era ghebos.
Şi‑a desfăcut aripile şi a plecat drept în sus, ca o
săgeată. Domnul a izbucnit în plîns şi îl vedeam,
de jos, cum i se zguduie umerii. Îşi acoperise ochii.
Apoi a coborît în clădire pe scările transparente şi
a tras după el chepengul. În clipa aia, clădirea s‑a
întunecat. Aveam în faţa noastră un cub de întuneric,
în plină zi, ameninţător. Cine vine pe strada noastră
îl poate vedea, şi azi, cu ochii lui. Dar ascultaţi
sfatul meu : mai bine nu vă uitaţi !

128
 Tînărul domn Geo

Tînărul domn Geo e un norocos. Deşi ar fi putut

fi o stea rock (vocea lui frumoasă, baritonală, cu
jvunc gutural e celebră în tot Bucureştiul) ori vedetă
a podiumului de modă (are un metru optzeci şi
cinci, fălci proeminente, şolduri înguste) ori inginer
(a făcut mate‑fizică), tînărul domn Geo a ales alt
destin. Visul lui din copilărie a fost să fie critic
literar. Nu scriitor, nu poet. Straniu. Profa de română
a fost dată pe spate de capacitatea lui diabolică
de a găsi nod în papură la orice. De exemplu : Ca
cercei din ei să facă cariul care‑i meşter faur. Cînd
vocea‑i frumoasă, uşor alterată din cauza pubertăţii,
a subliniat cacofoniile, toată clasa a izbucnit în rîs.
Da, mare prostovan şi Eminescu ăla. Destinul îi
făcuse semn.
Aşa şi‑a construit cariera. Era dărîmătorul din
oficiu. Numai ce urca pe firmament o nouă stea a
poeziei sau a prozei, că imediat, fără milă şi reproş,
tînărul domn Geo zdrobea improvizaţia cît ai zice
peşte. Îi puţeau tropii. Îi dădeau migrene metatezele.
I se întorcea stomacul pe dos de la comparaţii.

129
Numai să‑şi coboare el privirea în pagini sau pe ecran
şi imediat se ruşinau contradicţiile şi anacolutul.
La nici 30 de ani, era de temut şi adorat. Era idolul
poetelor care‑şi depuneau ofranda carnală sau scrisă,
cu ochii sclipind încrezător. Fiecare visa să îmblînzească
fiara. Şi fiecare se recunoştea înfrîntă. De îndată
ce rămîneau singuri, el lua mănunchiul de manuscrise
şi dădea drumul vocii sale fermecate. Poeziile se
ofileau, versurile îşi juleau genunchii.
Aşa şi acum. Tînărul domn Geo iese tiptil din
dormitor. În patul lui doarme o poetesă pirpirie,
ochelaristă şi inhibată, care nici în ruptul capului
nu‑şi decartase manuscrisele. Cinstit vorbind, fusese
o catastrofă în pat. Acum simte nevoia s‑o pedepsească
pentru nepricepere. Îi caută în geantă şi găseşte
trei foi stinghere, scrise de mînă. Aşa că începe să
citească şi faţa i se luminează de satisfacţie. E
absolut penibilă. Nu se înşelase. Redescoperă, cu
încîntarea încrîncenată ce‑l caracterizează, toate
stîngăciile şi teribilismele în care e deja expert.
Chiar atunci se iţeşte capul ciufulit şi cam inexpresiv
al tinerei domnişoare poete. Îşi ţine un cearceaf în
dreptul pieptului, iar cu mîna dreaptă îl ţintuieşte,
acuzatoare, dar neputincioasă. Mănunchiul de manu­
scrise, sufletul ei furat, futut.
Rînjind diabolic, tînărul domn Geo deschide gura
şi începe să recite, criminal. Dar vocea i se întrerupe,
o tuse chinuită îl îneacă, din gît, desfăcîndu‑i fălcile
cu forţa. Vocea îi iese din gură, însîngerată, cu

130
vinişoare, coboară pe mînă, înşfacă foile de hîrtie
şi, politicoasă, i le înmînează fetei. Apoi face o
reverenţă şi dispare. Tînărul domn Geo se clatină,
cade într‑un genunchi şi moare horcăind la picioarele
fetei. Fata rămîne aşa, nemişcată, pînă cînd sîngele
bărbatului îi ajunge la glezne. În clipa aia face
ochii mari şi începe să ţipe. Şi nu s‑a oprit, vă jur,
pînă n‑a trezit tot blocul.

131
 Ultima zi de plajă

Timiditatea e teroarea desăvîrşită a ridicolului.

Marea‑i rece ca gheaţa, vîntul bate turbat, gata.
Ce‑a fost a fost. În stînga se strîng ultimele corturi.
Cei care aşteaptă sfîrşitul şi cursa de seară s‑au
strîns, zgribuliţi, pe terase şi se încleştează cu mîinile
pe pahar – tovarăşul de nădejde, dincolo de bine
şi de rău. Nimeni nu vrea să se recunoască înfrînt,
dar aşa e Marea Neagră. La sfîrşitul lui august
trînteşte o furtună turbată şi povestea se încheie,
deşi, trei zile mai tîrziu, un soare molatec se întinde
pe plajă, îmbiind fantomele. Cînd s‑a sfîrşit, s‑a
sfîrşit. Un bărbat în hanorac se plimbă, cu mînile
la spate, cu urechile înfundate‑ntre umeri, cu pălă­
rioara lui caraghioasă trasă peste numitele urechi,
şi înfruntă destinul. Nu e nici un destin. Resturi.
Sau e ceva, totuşi, parcă e.
Aiurea, nu înfruntă nimic. În centrul lumii, zgribu­
lită în poziţie fetală, o fată se ascunde de restul
lumii. E toată înfăşurată într‑o pînză de in subţire
şi nu mişcă. Bărbatul trece nepăsător pe lîngă ea.
Nici fata nu se clinteşte de sub apărătoarea iluzorie.
Numai o talpă iese şi dă din degete, cu nemulţumire.

132
E o talpă care sugerează, desăvîrşit, restul corpului.
El se gîndeşte o clipă că ar putea s‑o întrebe dacă
o poate ajuta… Hm, cu ce s‑o ajute ? S‑o încălzească,
de exemplu. Sau să‑i acopere talpa goală şi rece.
I‑ar putea aduce un ceai fierbinte. Îşi imaginează
faţa fetei, ascunsă sub pînză. Şi e absolut convins
că o cunoaşte, că ar putea-o iubi, că ea, acolo, sub
pojghiţa de nimic, îi e sortită. Şi numai ce gîndeşte
la aşa ceva, că se înroşeşte pe dinăuntru. Aşa că
se îndepărtează repede, să nu‑l vadă cineva. O fi
dragoste sau numai sex ? E sex, da, sălbatic, ca
pentru timizi, în poziţii alambicate. Se întoarce în
camera lui. Bagă modemul în calculator, îşi rezolvă
corespondenţa. Răspunde la mesaje. Apoi se uită
în portofel. Adevăr grăit‑a Zoroastru, vacanţa s‑a
sfîrşit. Îl încearcă un regret uşurel, ca o boare. Se
întinde, leneş şi nemulţumit, contemplînd camera
sărăcăcioasă, improvizată, urîtă. Mîine‑dimineaţă va
fi în tren…
Brusc, sare din pat. E miezul nopţii. Cînd dracu’
s‑a făcut noapte ? Înşfacă bricheta cu led şi se
repede pe plajă. Aleargă de nebun. A greşit, a
greşit, trebuia să se oprească şi s‑o întrebe. Trebuia
să o scoată din pînza ei de păianjen. Să‑i spună
orice. Vorbele nici n‑au importanţă, ar fi înţeles.
Lumina vînătă nu lămureşte lucrurile. Nici locurile
nu‑s aceleaşi. Plaja e pustie, iar în lumina lunii,
şovăielnic scîrţîită dintre nori, peisajul s‑a schimbat
definitiv. Marea foşneşte din toate încheieturile, la
doi paşi, vîntul s‑a oprit, frigul înţeapă. În nisip

133
însă e o formă adîncă, perfectă, încovrigată, cu
toate amănuntele seducătoare ale corpului dispărut.
Cap, sîni, coapse, o palmă. S‑a dus dracului şi
norocul, s‑a dus tot. Unde i‑a fost mintea ? Iar forma
scobită îmbrăţişează o perlă mare cît luna plină.
O perlă de nisip, care străluceşte. Cînd o atinge,
cu vîrful degetelor, nisipul se surpă. Nu rămîne
nimic.

134
 De ce n‑are ursul coadă

Nu ştiu de ce n‑au urşii coadă, dar Melania are

un soi de sfîrşeală la lingurică, o boare la inimă,
o ceaţă pe ochi. E una din zilele alea. Ar sta să
pălăvrăgească la nimereală – dar n‑are chef. Azi,
toate prietenele ei sînt defecte. I‑au răspuns la
telefon în doi peri. Se vede că lumea e pe sfîrşite,
cine a mai văzut femeie care să nu bîrfească ? De
unde graba asta, care nu duce nicăieri ? Şi‑ar schimba
garderoba. Prea complicat. S‑ar urca în maşinuţă
(are un Matiz, să nu credeţi că e vreo bogătancă
snoabă) şi‑ar pleca spre Cheile Oltului, dar e prea
departe. Şi ce să facă la Chei ? Că acolo nici măcar
nu are semnal. Uf, sînt nişte zile cînd şi a trăi e
prea apăsător. Şi să stai degeaba, să te plictiseşti
e prea mult. Viaţa e prea…
Taman cînd crede că o să‑şi ia cîmpii, sună
telefonul. Melania ezită, doar fusese clar dintru‑nceput
că nimeni nu are acces la melancolia ei. Nu recunoaşte
numărul. După şirul de 3, pare o instituţie. Şi chiar
este, dar vocea de la capătul firului sună neaşteptat
de cunoscut. E Ghiorghel (de fapt, Gheorghe Periatu,
speriatu’ clasei a VIII‑a, care, cu timpul, şi‑a extras

135
din nume doi h, devenind George). Care o ia
repede. Că ce bine că s‑au văzut la întîlnirea de
douăzeci de ani. Da, dar, deşi asta a fost acum o
lună, a întors subiectul pe toate părţile zile l‑a rînd.
Ce surpriză, ce bucurie, ce schimbare. A remarcat‑o
din prima. Ea nu a văzut nici o schimbare, păreau
cu toţii la fel, nu era nimic de remarcat. Că a fost
bine să se revadă, nu‑i aşa, copilăria are un sens
nou, schimbat, prieteniile pot reînflori pe alte baze.
Că la ei (care ei ?), la Asigurări (aha), nici nu şi‑a
putut da seama cum a trecut timpul. Munca de
asigurator e plină de satisfacţii, dar viaţa trece pe
lîngă tine ca un bolid. Exact aşa se exprimă Ghiorghel.
Cînd ridici ochii din hîrţoage, s‑a dus. E mult de
muncă (mie‑mi spui, pe seceta asta…), deci nici nu
ştii cum trece timpul, banii mai întîi, apoi distracţia
(Georgel pune un x de efect : dixtracţia). Şi că ea,
Melania, are un haz nebun. Cînd a revăzut‑o, şi‑a
dat seama că n‑a uitat‑o, deşi aproape o uitase
(hm). Era cea mai frumoasă fată (aşa e !, Melania
surîde singură), şi‑a dat seama din prima. Acum îi
poate spune : fusese îndrăgostit de ea, în tăcere.
Păcat că…
Păcat că ce ?
Viaţa. Obligaţiile.
Ştii, cred că lumea e foarte simplă, dar şi foarte
complicată.
Dar, cînd a văzut‑o, şi‑a dat seama că…
Puţină tăcere.

136
 Poate s‑ar putea întîlni din nou. La o cafea. Sau
la el acasă. Are o casă în centru, a costat o avere,
dar banii nu contează. Abia acum îşi dă seama,
viaţa e frumoasă în sine. E singură ? Da ?
Hai să ne‑ntîlnim. Vrei ?
Ar vrea.
Nimic precis, nici o obligaţie, mai trece timpul.
Ciudat, e tentată. Vezi ? Oamenii se mai schimbă,
de aia puştanii din liceu n‑au nici un haz.
—  Atunci poate o rezolvăm din seara asta, că
mîine plec la Madrid.
— De‑aia n‑are ursu’ coadă ! ţipă Melania furioasă.
Animalule ! S‑o fuţi pe mă‑ta !

137
 Timpul nu are regrete

Dacă ai răbdare, poţi găsi în talcioc jdemii de

lucruri fermecate. E o tehnică. Nu te arăţi niciodată
interesat. Întrebi plictisit şi pleci mai departe. Nici
nu te uiţi. Ai întrebat ca să întrebi. Apoi te foieşti
prin alte locuri, fără să tragi cu ochiul. La sfîrşitul
zilei, spăsit, vînzătorul te abordează, el, şi te imploră
să‑i iei pacostea de pe cap. Atunci e vremea
tocmelii, pentru că eşti plictisit şi sastisit. Eşti ca
şi cum n‑ai fi.
Aşa am cumpărat, cu zece lei, un ceas de buzunar,
cu lănţug. Îl ochisem din prima. Avea cel puţin un
secol vechime. L‑am strecurat în buzunar, după ce
m‑am convins, nemulţumit, că, întors, mergea. O să
spuneţi că‑s nebun, dar din clipa aia totul mi‑a
mers din plin. M‑am îndrăgostit şi a fost un succes.
Am făcut o firmă şi a mers bine. Am cîştigat la
Loto (nu mult, patru numere). Mi‑a mers bine. La
început nu am legat mecanismul de succes, pînă
în ziua în care s‑a oprit. Ceva ţăcănea înăuntru,
iar iubita mea şi‑a făcut bagajele şi a plecat. Stăteam
cu relicva în palmă, iar fata, draga de ea, iubita
mea, îmi spunea :

138
 —  Nu, nu mai merge aşa.
—  De ce nu merge ? Ce nu merge ?
—  Totul. S‑a stricat, s‑a rupt. Mi‑ai sfîşiat sufletul.
—  Bine.
Şi a plecat. Am căutat un ceasornicar. Nu mai
sînt ceasornicari în Bucureşti – cel puţin nu din
cei pricepuţi la mecanisme cu arc şi balansier. Am
depus ceasul într‑un sertar şi am dat faliment. Un
faliment răsunător pentru mine, deşi nimeni nu a
auzit de el. De atunci mi‑a mers prost. A trebuit
să mă angajez undeva, la o tipografie. Nu mi‑a
plăcut niciodată să muncesc, aşa că aia a fost cea
mai naşpa perioadă. Eram singur cuc şi disperat.
Uneori mai luam ceasornicul cu mine, cu speranţa
vană că voi izbuti să‑l pun pe picioare. Nu i‑am
acordat însă o importanţă prea mare. Aşa am ajuns
în Cluj, într‑o deplasare. Am dat de un atelier micuţ
cît un degetar. Am intrat şi l‑am văzut pe ceasornicar.
Era bătrîn ca timpul, cred că avea cel puţin 80 de
ani. I‑am întins obiectul, din obişnuinţă. Omul l‑a
luat, şi‑a pus ochiometrul şi a exclamat :
—  Domnule, e o onoare pentru mine să‑l repar.
Nu ştiu dacă am să pot, dar am să încerc.
Înainte să mă întorc în Bucureşti, am trecut pe la
ceasornicărie, convins că am să‑l las acolo. Bătrînelul
m‑a întîmpinat tot numai un zîmbet. Îl făcuse. Apoi
i‑a deschis capacul şi mi‑a pus lupa la ochi :
—  Vedeţi ? A mai fost reparat. O dată în 1923 şi
altă dată în 1944. Fotiade, primul, Angelescu, al
doilea. L‑am cunoscut pe Angelescu. Mare om,

139
domnule ! Vedeţi ? S‑au semnat aici – şi, cu voia
dumneavoastră, m‑am semnat şi eu. Vedeţi ?
Am plătit, l‑am luat, m‑am întors. Ei bine, iubita
mea s‑a întors şi am cîştigat procesul cu firma
debitoare. Asta s‑a întîmplat acum zece ani.
Ieri, ceasul s‑a oprit. Mă uit îngrijorat la femeia
care pare că visează, proptită duşmănos la fereastră.
Îmi strig fetiţa care se încăpăţînează să nu răspundă.
Şi controlez actele. Nu e nimic care să mă îngrijoreze,
dar ştiu acum că norocul meu s‑a dus pe copcă.
Nu cred că mai există pe lumea asta un ceasornicar
care să repună lucrurile pe vechiul lor făgaş.

140
 Ocolul

Marin ştia de mic că o să vadă lumea. La orele

de geografie era numai ochi şi urechi. Pe vechiul
atlas al familiei creiona trasee cu popasuri şi atracţii
ale locului. Studia toate căile de acces. Lumea era
destinul lui, iar cartea de căpătîi, Ocolul Pămîntului
în 80 de zile. A ferfeniţit‑o. A dormit cu ea sub
cap şi a visat ca niciodată. A visat o ţară unde
curgeau lapte şi miere printre munţi de mămăligă.
Dar cea mai fascinantă imagine era a unui pisc de
aur cu vîrfu‑n nori, dintr‑o mămăligă mai vîrtoasă.
Unii ar putea spune că ar fi văzut muntele magnetic
din 1001 de nopţi, alţii, Maelstrom‑ul. Dar nimeni
nu ştia ce citea Marin, pentru că la şcoală se ferea
să vorbească despre visele lui. Avea un plan.
Atît a făcut : geografie şi sport (voia să ajungă,
în trecere, şi la Polul Nord). În rest nu era bun la
nimic. După şcoală l‑au luat în armată pentru un
an şi patru luni. Visele lui s‑au ascuns tare adînc.
Alerga pe dealuri, săpa gropi, curăţa tinete, se
îmbrăca la chibrit. Dar ştia că se antrenează pentru
viitor. Unii i‑au zis : „pizdos la datorie“. Se întîmplase
ceva curios : în cazarmă îşi pierduse visele. Nu le

141
mai regăsea noaptea, de planton, într‑atît era de
alergat şi tăvălit – ca pifanul prost. Doar că, în
sinea lui, ştia că face muşchi şi se căleşte. A primit
o permisie, pentru merite deosebite. Cînd s‑a întors
acasă, s‑a‑mbătat şi a lăsat‑o pe Ilinca borţoasă.
A fost bine, a presupus, dar nu şi‑a adus niciodată
aminte. Că cîr, că mîr, s‑a‑nsurat, apoi, civil, a plecat
la fabrică, la oraş, să‑şi întreţină familia. Aşa au venit
pe lume Maricel, Vasilica şi Vasile. Conştiincios, i‑a
dus la munte şi la mare cu sindicatul. I‑a învăţat
să urce, să se descurce în natură, să înfrunte peri­
colele. Nimeni nu bănuia nimic. Se antrena continuu,
pîndind o ocazie. Iar ocazia nici măcar nu se
întrevedea. Cînd a prins o săptămînă liberă, şi‑a
făcut băgăjelul şi a luat‑o spre Turnu Severin.
A minţit că pleacă în delegaţie, la Bacău. Nefericitul.
L‑au umflat din tren şi a ispăşit, ca prostul, trei
luni la mititica. A mîncat bătaia tăcînd, încăpăţînat
şi răbdător.
Uite‑aşa a trecut timpul, iar revoluţia l‑a găsit la
cincizeci şi şapte de ani. Părea resemnat, se pregătea
să devină bunic, dar nimeni nu ştia, nici acum, ce era
în mintea lui. Acum, că trăia într‑o ţară liberă, s‑a
urcat singur în tren şi‑a plecat spre Stanbul, fără
să privească înapoi. Din Stanbul, la Bagdad, apoi
Singapore şi apoi… Ce folos ! De la vamă l‑au adus
înapoi pe braţe, vînăt la faţă, horcăind. Făcuse un
pîrdalnic de infarct. „Multă linişte, repaus şi o viaţă
fără excese“, i‑a spus doctorul, privindu‑l plictisit.

142
Pe holul policlinicii era o coadă fojgăitoare, cu
bani buni în buzunare. Marin l‑a privit lung în ochi
şi, din ziua aia, n‑a mai vorbit. Nu vorbeşte nici
acum. Stă pe băncuţă şi îşi aşteaptă pensia.

143
 Ascuns

Andrei s‑a trezit înainte să se lumineze, cu aceeaşi

senzaţie de gheaţă‑n spinare. Ştie, din secunda în
care a deschis ochii, că mai e cineva în cameră.
Se strecoară neauzit pe lîngă pat, căutînd bîta de
baseball cu care se înarmase de ceva vreme. Apoi
pîndeşte. Un minut, zece. Celălalt nu face nici o
mişcare. Ziua se pregăteşte să umple camera, astfel
încît Andrei trebuie să recunoască, anxios, că a
visat. Andreea doarme dusă în aşternuturi.
„Dacă înnebunesc ?“, şi‑a zis în şoaptă. Trebuie
spus că Andrei al nostru e un băiat vesel, deşi
prudent, dezinvolt, deşi nu foarte sociabil. Însă
acea boare a nesiguranţei, că nu e singur niciodată,
se încăpăţîna să persiste. I‑o spusese şi fetei, mai
cu fereală, să nu pară caraghios. Însă ea l‑a confirmat
imediat : toţi sînt urmăriţi, se ştie că marile puteri
au fişiere cu toţi cetăţenii lumii. Nu i s‑a mai părut
că e caraghios sau, Doamne fereşte !, nebun. „Dar tu
simţi ceva ?“ Ea a rîs. Andreea e tonică. E dragostea
vieţii lui, îl confirmă, îl înţelege, îl susţine. Alături
de Andreea, Andrei e alt om.
Aşa s‑au cunoscut. Fata rîdea, în cercul ei de
prieteni, şi povestea despre Alchimistul. „Înţelegi,

144
fată, toţi avem un destin excepţional şi, la un
moment dat, astrele o potrivesc ca să ne iasă.
Atunci trebuie să te prinzi şi să faci pasul. Universul
ţine cu tine !“ A auzit‑o şi i‑a bătut inima. Citise şi
el romanul. I se părea cel mai adevărat roman al
tuturor timpurilor. A privit‑o mai atent. Andreea
era, ce potriveală, cea mai frumoasă fată din grup.
A aşteptat‑o la ieşire şi a abordat‑o direct. I‑a spus,
cum altfel ?, că e fan Coelho. „De altfel, pe tine te
cheamă Andreea, nu ? Eu sînt Andrei !“ Ar fi vrut să
spună că astrele au potrivit o aşa întîlnire magică,
dar s‑a oprit la timp.
A fost dragoste la prima vedere. Andreea s‑a
uitat lung la el, ca şi cum ar fi vrut să‑şi imprime
figura lui direct pe creier. Iar el i‑a privit ochii, gura,
sînii, corpul şi a simţit că a întîlnit sufletul pereche.
În aceeaşi clipă a hotărît că‑şi va păzi dragostea
cu ghearele şi cu dinţii, că nu va împărţi cu nimeni
bucuria care l‑a invadat. De comun acord au decis
că se vor feri ca de dracu’, că nici colegele ei, nici
prietenii lui nu vor afla nimic. Se sorbeau din ochi
în timpul orelor de program, iar secretul le dădea
un soi de voioşie interioară, şi dulce, şi înecăcioasă.
Îşi scriau mesaje non‑stop – pînă şi aici destinul
avusese grijă : aveau acelaşi model de iPhone. Cînd
rămîneau singuri, făceau dragoste ca apucaţii, inven­
tînd, inovînd, schimbînd mereu, inca­pabili să se
sature unul de altul.
Exact în acel moment a apărut umbra. Ca o
adiere de transpiraţie. Andrei s‑a simţit descoperit.

145
În prezenţa lui, colegii îşi schimbau brusc fluxul
discuţiei. La băut apăreau poveşti ciudate, ale
celorlalţi, care semănau ca două picături de apă
cu a lui. Cineva a povestit cum, chipurile, în tinereţe,
şi‑a făcut un concediu secret cu secretara, după ce
îşi cumpăraseră, în văzul lumii, bilete pentru destinaţii
diferite. Aproape a roşit cînd a auzit relatarea porcoasă
a unei poziţii sexuale pe care o experimentaseră
cu o seară înainte. Dar şi femeile din firmă îl
priveau altfel. Într‑un fel pe care el, ca bărbat, îl
recunoştea imediat. Un soi de complicitate şi invitaţie
nerostite. Apoi a văzut cu ochii lui, pe computerul
secretarei, o imagine cu el şi Andreea. E drept,
imaginea a fost închisă fulgerător, nici n‑ar mai
putea spune dacă se văzuse pe el însuşi sau nu.
Dar acest sentiment difuz l‑a luat în stăpînire.
A întrebat‑o : „Ai spus cuiva ?“. „Eşti nebun ? De
ce ?“ Şi a căzut şi ea pe gînduri. Dar, spre deosebire
de Andrei, Andreea e o fată veselă şi nepăsătoare.
„Şi ce‑ţi pasă, prostuţule ? Eu te iubesc, e tot ce
contează !“ A fost de acord. Dar şi‑a ras computerul,
apoi a reinstalat. Neliniştea refuza să depună armele.
„Destinul mă pune la încercare“, şi‑a spus, amintindu‑şi
de eroul romanului favorit.
Acum, după ce şi‑a făcut curaj şi a controlat şi
apartamentul, şi zăvorul masiv, s‑a întors în pat,
puţin mai liniştit. Lumina dimineţii ceţoase o albeşte
pe Andreea.
Va trebui să‑şi şteargă telefonul, toate mesajele,
toate pozele. E o hotărîre dureroasă. De parcă şi‑ar

146
şterge iubita din inimă. Aşa că, tot pe tăcute, ia
telefonul şi deschide mesajele. Rîde pe muteşte.
Nu e telefonul lui, e al ei. OK, o să le taie şi pe
astea, pe furiş, ca un hoţ, o să‑i explice. Un mesaj
de la Oana, secretara, proasta, e încă afişat : „Ce
ţi‑a mai făcut nebunul, pisi ? Iar te‑a futut de te‑a
rupt ?“. Îngheaţă. Derulează rapid, înainte şi înapoi.
Stupefacţia îi energizează degetele. Telefonul ei e
burduşit de mesaje, iar viaţa lui, toată, e acolo, în
pielea goală. Nimic nu e ascuns.

147
 Din ceruri

Băieţelul lor de cinci ani fura noaptea mîncarea din

frigider. Fura ciocolata din dulap. Fura bomboanele
din cutii. Fura de stingea. Fura tot, de oriunde.
Dar, de îngrăşat, nu se îngrăşa. La început, mama,
prima, a auzit un scîrţîit. Cunoscînd zgomotele
casei, a auzit lipăitul tălpicilor. Apoi a intuit (cu
ochii minţii, s‑ar zice) uşa frigiderului întredes­chi­
zîndu‑se. Şi‑a tras halatul pe ea şi chiar a văzut cu
ochii ei, în lumina de la frigider, cum Roberţel îşi
îndesa în pijămăluţă iaurţele, cîrnăciori, sălămior,
brînzică pînă i s‑au umflat piepţii. Apoi copilul a
închis frigiderul şi a şters‑o, lipa, lipa, în cămăruţa
lui. Mama a rîs, dar tata n‑a rîs : „Păi, de ce să fure,
ce, noi nu‑i dăm ?“. „Dragă, noi nu‑i dăm cîrnat !“
„Da, dar îi dăm tot ce e bun !“ „Cîrnatul e bun ?“
„Dragă, aici nu e vorba de cîrnat.“
L‑au descusut de pomană. Au căutat prin cameră,
după resturi. În gunoi, în WC, sub balcon, sub pat.
Nimic. Ce era de făcut ? La sfîrşitul lunii, cînd trăgeau
linie, cantitatea bătea tona. S‑au privit uluiţi şi
înspăimîntaţi. L‑au dus la doctor. În dimineaţa aceea
dispăruse cutia cu bomboane de un kilogram.

148
Doctorul l‑a consultat, i‑a pus mîna pe cap, i‑a luat
glicemia, i‑a pus stetoscopul şi a clătinat din cap.
În afară de faptul că e puţin cam slăbuţ („Vai,
domnu’ doctor !“), totul e în regulă. „Să îi dăm
vitamine ? I‑am dat Cavit.“ „Nu, staţi să îi fac fundul
de ochi.“ „E grav ?“ „Nu, doamnă, totul e în regulă…
Stă cam mult în casă ?“ Pauză. „Ţi‑am spus eu…“ –
mîrîie tatăl – „n‑are destul aer“. „Vrei să răcească ?
Îi curge nasul, pentru numele lui Dumnezu !“
—  Doamnă, domnule, Robert e un băiat OK.
Nu vă mai faceţi probleme, are şi greutatea, şi
înălţimea potrivite. Cît despre mîncare, nu e problema
mea.
Plecaseră boi la doctor şi s‑au întors vaci. Ce
era de făcut ? L‑au chemat la ordine. „Pe cine iubeşti
tu mai mult şi mai mult ? Pe mama sau pe tata ?“
Băiatul îi privea tîmp. Cum adică ? „Hai, puiu’ mamii.“
Au organizat o pîndă. Ca un roboţel, Roberţel
înşfăca punga de praline sau farfuria cu chifteluţe,
tortul cu fistic sau iahnia de fasole şi o tulea în
cămăruţa lui. Ca să nu‑l sperie, au venit tiptil şi‑au
lipit urechea de uşă. Au ascultat ore în şir, pînă la
miezul nopţii, de‑ai fi zis că s‑au lipit de perete…
Roberţel îi asculta şi el, de dincolo, ţinîndu‑şi
răsuflarea. După ce adulţii s-au culcat, epuizaţi,
băiatul a deschis sertarul. „Au adormit, vino, nu‑ţi fie
frică !“ Din întuneric a luminat un băieţel bucălat,
rotofei, pufos, privind temător în jur. S‑a aruncat
asupra mîncării ca un sălbatic înfometat de moarte.
Şi‑a umflat bucile obrajilor să plesnească. Iar

149
aripioarele de puf îi tremurau pe spate. Şi‑i repo­
vesteşte lui Roberţel, a mia oară, destinul lui nefericit.
În Paradis, lumea se usucă cu ambrozie şi rouă.
Nu tu halva, nu tu ciocolată, nu tu mujdei. „Mmm…
Ce bine e în lumea voastră ! Mai vreau ! Mi‑e aşa
de foame acolo sus !“

150
 Vestitorul singurătăţii

Somnul cel mai bun e atunci cînd vine dimineaţa.

Te întinzi din răsputeri şi eşti gata să dai tot aurul
din lume pentru încă cinci minuţele de somn. Atît.
Cinci minuţele. Svetlana ar fi dat şi ea, deşi n‑avea
chiar tot aurul din lume. În schimb, gălăgia de jos
urca în valuri, făcînd să duduie nu numai ferestrele,
ci şi podeaua. Degeaba şi‑a pus perna‑n cap. Degeaba
a închis ochii strîns, strîns, riscînd să se umple de
creţuri. În curtea interioară era o hărmălaie mare
cît o petrecere. Plesneau bicele. Clopoţeau tălăngile.
Hăuleau colindătorii. Epuizată de zgomotul care
nu se oprea cu nici un chip, a ieşit, somnoroasă,
din aşternuturi şi s‑a repezit să caute zece lei. Apoi
a deschis fereastra şi a dat să‑i arunce în zăpadă.
Exact în clipa aia, şeful colindătorilor a răsărit dintre
cîrpele colorate, dintre blănuri, înălţîndu‑şi obrazul
către ea. Toate ferestrele dormeau închise, numai
a ei făcuse excepţie. Svetlana a încremenit. Nu era
doar un bărbat frumos ca un soare, era bărbatul
ideal. Smead, înalt, subţire, cu nişte ochi care‑ţi
rup inima‑n două, dintr‑un fîlfîit de gene.
El s‑a înclinat şi i-a susţinut privirea :

151
 —  Frumoasă coniţă, nu vrem bani, că noi nu
rătăcim toată noaptea pentru nevolnicii de bani.
Binevoiţi a ne primi la căldură, cinci minuţele, cît
să ne tragem sufletele ? Sîntem oameni de onoare,
dar cam rebegiţi.
Şi i‑a zîmbit cu toţi dinţii.
Spulberată de aripa inconştienţei, Svetlana n‑a
putut să‑şi reunească maxilarele pentru a refuza.
În schimb, mîna ei le‑a făcut semn vag, „urcaţi“.
Ferestrele vecine au rămas nemişcate. Ceata s‑a
auzit imediat tropăind pe scări. Cu inima bătînd,
Svetlana le‑a deschis înainte să sune. Erau rufoşi,
înalţi, fumători, cu bagaje în spate. Iar şeful colin­
dătorilor a luat‑o uşor de talie, dintr‑una, şi a
sărutat‑o cu neruşinare. Pe lîngă ea a zburat, gălăgios,
miros de oaie, de fum, de baligă şi de frig. A închis
ochii, mai mult uimită de propria îndrăzneală. Cînd
i‑a deschis, casa era goală ca un pahar. Furaseră
pînă şi patul.

152
 Agăţău

În berărie e un zgomot cumplit. Fetele cu poalele

suflecate sau cu blugii plesnind pe cur aleargă de
zor cu halbele mustind şi transmit, ascuţit, comenzile.
E un fum să‑l tai cu cuţitul. Gheorghiţă ocupă o
poziţie strategică şi scanează sala. Recunoaşte, expert,
toate figurile. Îi ştie pe Gogu cel flecar, Mişu cel
lăudăros, Roza cea beţivă, Alexandru cel pierdut,
Virgil cel morocănos. Înţelege din prima clipă ce
are fiecare de spus. Ştie, pînă în cele mai mici
amănunte, ce face fiecare. Cunoaşte poveştile de‑a
fir a păr. Ştie ticurile, repetiţiile, greşelile de exprimare.
Cunoaşte ideile ascunse, temerile nepătrunse şi ştie
pe dinafară cum se leagă şi se dreg destinele : cu
bere. Din cauza asta, privirile lui nu întîrzie niciodată
pe chipuri şi gesturi. Lumea e aceeaşi, într‑o continuă,
inutilă schimbare. Gheorghiţă e un înţelept de berărie.
Rareori, dar întotdeauna, e consultat de disperaţii
localului sau de chelneriţa Gyöngyi, care uită, inevi­
tabil, socoteala în limba română. Cînd izbucneşte
un scandal axiologic, el e autoritatea supremă. În
vacarm, vocea lui moale, dar scorţoasă se aude
clar. Orice diferend încetează. E zeul localului.

153
 Şi exact azi, la măsuţa lui se aşază o fetişcană
cu părul verde şi cu belciug în nas. Are inel pe
police şi şlapi. Se aşază hotărîtă, nu ezită. Trage
din ţigară şi îi suflă fumu‑n nas. Deşi e şi el fumător,
Gheorghiţă se fereşte, instictiv. Fata nu‑i lasă timp
să respire. Îl ia repede :
—  Domnule, noi doi avem o problemă. Numai
tu poţi să mă luminezi, să mă rezolvi, spune‑i cum
vrei. Am un prieten beţiv. Nu bea mult, da’ e beţiv.
Nu‑l scoate nici dracu’ din crîşmă. Gyöngyi, vreau
şi eu o vodcă ! Bea aici, e cu tine. E zi de zi, aşa
zice el, da’ io nu‑l văd. Domnule, m‑ai nenorocit !
Zice că tot ce a învăţat de la tine ştie. Zice că e
elevul tău. Zice că eşti cel mai deştept om din
lume. Şi asta mă scoate din minţi. Orice i‑aş spune,
numai tu ai dreptate. Nu mi se pare drept ! Gyöngyi,
puiule, vodca ! Uite, i‑am zis că în dragoste nu
trebuie să‑ţi ceri iertare – şi a rîs. I‑am zis să‑şi
tundă mustaţa (Gheorghiţă îşi pipăie, instinctiv,
pămătuful de sub nas), mi‑a zis că n‑o face pentru
nimic în lume. I‑am zis că oamenii sînt răi. A rîs.
Oamenii nu sînt nici buni, nici răi. Ce prostie ! Ori,
ori. I‑am zis că am să mă reîncarnez. Mi‑a zis că
toţi oamenii sînt muritori. Ne‑am certat cînd ne‑am
pupat, din pricina ta. Mi‑a zis că nu‑l iubesc, că
mi se pare, că dragostea e o iluzie ! Gyöngyiiiiii,
asta‑i vodcă ? Vreau o sută ! Şi i‑am zis să nu‑l prind
în carouri şi pantaloni verzi. Ce să vezi ? El se
îmbracă la fel ca maestrul său. De ce ? De ce ? Ce
are ăla ? Pot să ştiu ?

154
 Şi fata dă pe gît vodca, dintr‑o suflare. Gheorghiţă
se foieşte. Care dracu’ e discipolul ăsta misterios ?
Şi care crede, asemenea lui, că dragostea nu există,
şi care poartă cămăşi în carouri, şi care să mai şi
ştie că oamenii sînt muritori. Lovit în aripă, se uită
la fetişcană ca la a opta minune a lumii. Parcă şi‑a
înghiţit limba. E timid ca o domnişoară.
— Ce mai aştepţi ? zice fata. Hai să plecăm repede
de aici !

155
 Raport despre starea naţiunii

Pasărea ! Pasărea ! Eşti pe recepţie ? Fii atent,

obiectivul e în vizor. Acum l‑am preluat de la Bursucu.
N‑a observat nimic. E într‑un sacou albastru… La
sacou are înfiptă o batistă roşie în buzunar. Se
vede din prima. Da, domne, confirm. O aranjează.
O răsfiră. Acum s‑a aşezat la o măsuţă de la Comedie.
Şi‑a aprins o ţigară. Vorbeşte ceva cu chelneriţa.
Vorbeşte cam mult. Îi arată ceva din meniu. Acum
ridică din umeri. Raportez. Verificaţi chelneriţa. I‑a
luat mîna într‑a lui. O priveşte în ochi. Ea rîde. De
ce rîde ? Rîde şi el. Aha, fata e a noastră. Bine aşa.
Acum şi‑a scos telefonul şi sună pe cineva.
I‑a adus berea. Nefiltrată. Atenţie ! Un homleş îl
abordează. I‑a cerut o ţigară. I‑a dat un snop. Ăla
a făcut un semn cu două degete la cap. Homleşu’
e de înălţime potrivită, are un trening murdar şi
nişte tenişi mai murdari. Ce bun e, mînca‑ţi‑aş, n‑aş
fi crezut că‑i al nostru ! În sfîrşit, vorbeşte cu cineva
la telefon. S‑a ridicat. Plăteşte. Pleacă. Da, îl urmăresc
îndeaproape. S‑a oprit la scluptură. Şi‑a pus mîna
pe roată. Sînt sigur că a plantat ceva acolo. Mă uit,
mă uit… E o gumă de mestecat care mi s‑a lipit

156
de degete. Nemernicul ! Acum merge pe Tonitza, în
jos. Se salută cu o duduie care stă picior peste
picior… da, exact, picior peste picior… De ce ? Ce
semn ? E de bine ? Dacă stătea crăcănată trebuia să
abandonăm ? Frate, ce tare e !
Acum a cotit‑o brusc, pe Franceză. Sînt pe
urmele lui ! Ah, un dobitoc mi‑a tăiat calea, un
terchea‑berchea mucos. Stau. Stai. Mucosul mi‑a
dat ceva. Mi l‑a palmat. E portofelul lui. Îl cercetez
imediat – 200 de lei, buletinul, trei carduri… unu’
e gol, ştiu. Al dracu’, bine o mai duc unii ! Nimic
altceva. Două chitanţe. Una de la Angst, alta de la
anticariat. Nu scrie, domne ! Un anticariat ! Gata,
l‑am reperat. E la „Produse Bio“. Cum adică n‑o
să cumpere nimic ? Cum o să‑l convingă ? Eu, dacă
văd un vînzător scîrbos, îmi vine să‑i mut fălcile !
Da, ai dreptate, a ieşit, e nervos, păi, nu mai are
nici un ban, fraieru’. Iar vorbeşte la telefon. E şi
mai nervos. Ţipă la telefon „Alo, alo !“, ca prostul.
Înţeleg. Da, fug, fug imediat. S‑a pus la coadă la
Dristor Kebap, lîngă biserică. Fug acuş. Stai, să mă
ciufulesc puţin…
Alo, Pasărea ? Dezastru ! Am ajuns lîngă el, cum
am convenit, şi am zis chiar aşa, cuvînt cu cuvînt :
„Domnu’, domnu’, v‑a căzut asta !“. Am şi gîfîit, pe
cuvînt. Mizerabilul. S‑a uitat în ochii mei şi mi‑a
zis cu gura lui : „Ei, ai găsit ceva ? Dacă nu, e timpul
să dispari, c‑ai făcut‑o de oaie !“. Am făcut eu pe
niznaiul, da’ i l‑am dat în primire lui Chinezu, care
îl aştepta la Bordello. Da’ a adăugat : „La Bordello
mă duc, sper că n‑a întîrziat schimbul !“.

157
 Dezastru, da, domne, dezastru. Acum stă afară
la Bordello şi se uită la Chinezu. Ce crezi că face
acum, Pasăre ? Şi‑a îndoit deştu’ mijlociu de la
dreapta, îl ridică spre Chinezu, ah, iar acum şi‑l
înfundă în pumnul stîng, întredeschis !
Mamă, ce i‑aş sparge făţăul !

158
 Îmblînzirea

—  De ce nu vine ? Unde te‑ai dus, femeie ? De

ce nu răspunzi ? zice tare, ca să‑şi probeze vocea
subţirică şi spartă, iar casa pustie îl îngînă.
Lucruşoarele strălucesc, bibelourile bibilesc, lampa­
darele luminează a giorno, aşteptîndu‑şi stăpîna.
E casa perfectă. Casa dragostei şi‑a aşteptării. Dar
şi a geloziei turbate, trebuie să recunoască.
Cuprins de chiar această turbare, bărbatul se
învîrte ca o fiară înjunghiată. Turbat şi înjunghiat –
exact sentimentul care‑l macină. Ah, dac‑ar avea o
putere – ba nu, las‑o pe asta cu puterea, la ce‑ţi
trebuie să fii forţos şi neputincios, ah, dar dacă
s‑ar transforma într‑o muscă, să zboare pe urmele
ei, s‑o descopere, să‑i trîntească adevărul în faţă ?
Să‑i spună dintr‑o suflare : „Curvo !“, apoi să‑i arunce
în faţă… Oftează, ce, ce altceva poate arunca pe
faţa ei o muscă decît un bîzîit ? Nu, o muscă nu e
chiar bine. „Ai să vezi tu, într‑o zi !“, i‑ar spune
atunci zburătoarea, cu grai omenesc. Te pomeneşti
că ticăloasa e‑n stare să‑l zdrobească din poignet
cu pliciul. Dar de unde plici în cele mai intime
momente ? Şi neruşinate ! Se îneacă. Îl doare pînă

159
în stomac. Iluzia extincţiei însă îi creează satisfacţii
profunde, dulci‑tămîioase şi leşinătoare, niţel cam
infernale. Ceea ce nu‑l împiedică s‑o vizualizeze
în cele mai lascive poziţii, practicînd cele mai deşu­
cheate jocuri ale supunerii şi nesupunerii, îndrăznind
ceea ce nici el, cu gîndul ori cu fapta, nu făptuieşte
în pat. Iar faptul că nu‑şi poate imagina îl chinuieşte
şi mai tare. Oare ce face, cum face şi, mai ales,
cu cine ? La ora asta !
Se lasă abătut pe marginea impecabilă a patului
(poţi să dai cu banul şi o să sară). O să‑l distrugă
dacă îl mai chinuieşte aşa. Nu merită. Ce i‑a făcut ?
Ce nu i‑a făcut ? Dar femeia nu e om. E un neom
cu chip îngeresc şi suflet de viperă. Om nu‑i decît
atunci cînd e supusă, înlănţuită, sclavă neputin­
cioasă… adică niciodată. Se uită la ceas… „Pe cine
am omorît, ce păcate plătesc ? Doamne, ai milă de
mine, am s‑o omor !“ Da, o s‑o strîngă de gît, fără
să mai ceară explicaţii. „O s‑o omor – şi gata. După
care mă omor şi eu.“ Şi degetele se strîng în aer,
apoi se adundă în pumnişori şi se aşază pe genunchi.
Sufrageria are deja două corpuri în agonie : ea,
înjunghiată, cu sîngele ţîşnind pe pereţi, iar el
zbătîndu‑se atîrnat de grindă. Ba nu, de lampă.
Automat, îşi pipăie gîtul. Uf, respiră. „Respiră, băiatule,
omule, fii tare, vom tăia în carne vie !“
Ca un făcut, înainte ca gîndurile criminale să ia
o formă precisă, se aud cheile, apoi uşa, apoi
tocurile, căderea pantofilor, plescăitul genţii. E ea.
La ora asta ! Furia lui e gata să facă explozie. Se

160
îndreaptă cu cea mai fioros‑expresivă faţă către
culpabilă. Vinovata e veselă, fredonează şi nici nu‑i
dă atenţie. Nici nu se teme. Săraca de tine ! I se
citeşte păcatul pe faţă, strălucirea din ochi are ceva
lubric… Nici o săracă ! Nasul lui adulmecă miros
străin, bărbătesc. Miroase a vinovăţie, a păcat. Ei
şi ? Ea îi sare de gît, îl pupiceşte, îl smotoceşte şi‑i
îndrugă banalităţi. Că o prietenă, că fără el timpul
n‑are nici un haz, c‑a venit cît a putut ea de repede,
c‑o fi, c‑o păţi. „Şi tu ce‑ai făcut singurel ?“ Dar ea
e chiar frîntă, lasă, o facem mîine‑dimineaţă, puiule.
Şi adoarme, numai ce pune capul pe pernă. El stă
cu ochii pe pereţi, fără ideal, fără scop, fără răzbunare.
Un ţînţar nenorocit bîzîie în lumina lunii. Apucă
pliciul şi‑i face de petrecanie dintr‑o mişcare. Aşa,
bestie ! Şi adoarme fericit, cu conştiinţa datoriei
împlinite.

161
 Carcasa

Căzuse secerată‑n pat, epuizată, stoarsă, întoarsă

pe dos, satisfăcută pînă în vîrful unghiilor, numai
în combinezon, pe jumătate desculţă şi cu fardurile
pe obraz, în urmă cu numai o oră. Şi exact aşa a
ţîşnit pe uşă, trezită de un vis zgomotos, cu sonerie.
A ţîrîit, a ţîrîit pînă a extras‑o dintre aşternuturile
jilave. Nimeni pe stradă. S‑a uitat în stînga, în
dreapta, şi‑a pus palma la ochi. Îi ţiuiau urechile şi
i se‑mpăienjeneau ochii. Posedată de duhul cel
rău, uşa s‑a închis fără zgomot în spatele ei. Imediat
şi‑a dat seama că a rămas pe dinafară, că nu are
telefon (ah, telefonul ei cu diamante !), nici poşetă,
nici nimic. E practic în pielea goală, dacă nu socotim
combinezonul de mătase. Şi totul de la un vis
prostesc care a tîrît‑o afară. Visase un soi de fiinţă
vaporoasă, parfumată, ireală, dar şi vînjoasă, din
sala de forţă, care‑i smulgea capul, încet. Îşi pipăie
corpul prin ţesătură şi degetul dă de o gîlmă. În
mătase s‑a rătăcit un nod. Şi o găurică, o simte cu
buricele degetelor, ce porcărie. Ce gîlmă ? Ce găurică ?
Acum trebuie să se ascundă de gunoierii care
intră din capul străzii. Raul a conceput casa ca pe

162
un bastion inexpugnabil… Cel mai bine ar fi să
vină el în persoană, dar cum să‑l apeleze ? O ia,
capie, prin lumina chioară, bate la uşile vecinilor,
dar nu‑i răspunde nimeni. E cel mult cinci dimineaţa
şi ea umblă în combinezon şi desculţă. Ajunge în
celălalt cap al străzii, unde dorm taximetrişti trişti
peste volane lucioase. Nu s‑ar fi urcat niciodată
într‑o astfel de cutie galbenă, dar acum n‑are încotro.
Spre uimirea ei, toţi o înjură şi se uită la ea ca la
o paraşută.
—  Uite, bă, ce clientă. A dat norocu’ peste tine !
Vezi, bă, că‑ţi pătează caroseria !
Nu o primeşte nimeni, nu o recunoaşte nimeni,
zadarnic scînceşte, încercînd să‑şi tragă poalele
combinezonului în jos, cu o pudoare străină. Nu
are bani, că le‑ar fi arătat ea lor ! La disperare, se
urcă într‑un autobuz descojit şi se aşază, îngreţoşată,
pe un scaun unsuros. Rarii pasageri ai zorilor stau
cît mai departe de ea, ţinîndu‑se de nas. Drumul
e lung, opririle prea dese şi ei îi vine tot mai greu
să‑şi acopere goliciunea. În sfîrşit ajunge în locul
cunoscut. Soarele sare peste acoperişuri, aducător
de speranţă. Cartierul o recunoaşte şi‑i spune „bine‑ai
venit“.
Însă casa lui Raul e rece, străină şi pustie. Aseară
o lăsase acoperită de iederă, plină de lumină, acum
atîrnă pe ea nişte uscături, o fereastră bălăngăne,
tencuiala a căzut. Un gînd ascuţit îi taie răsuflarea :
„Raul, iubitule, eşti bine ?“. Sună îndelung, bate cu
disperare. Nu răspunde nimeni, de‑acum nu mai

163
are unde să se ducă. Doi adolescenţi fac cea mai
îngrozitoare poantă, trecînd pe lîngă ea : „Din spate,
liceu, din faţă, muzeu“. O îneacă furia. I‑ar strînge
de gît. Cu ultimele puteri se ghemuieşte pe trepte
şi‑şi strînge corpul în braţe. Şi atunci, cu o groază
imensă, simte că nu e în regulă. Îşi simte corpul –
corpul ei impecabil – bătrîn şi descărnat. Braţele
îi sînt vînoase, pielea atîrnă, iar petele de pe mîini
îi spun ce vîrstă are. Degetele ca ghearele îi acoperă
faţa. Zadarnic. Nu, nu crede şi nici nu vrea să
creadă.

164
 Două cuvinte

Prin fereastra deschisă se rostogoleşte pînă jos,

în curte, strigătul furios al Anei :
—  Puţă mică, nu mai răcni la mine, ce te tot
răţoieşti, puţă mică ?
O secundă, pînă se stinge ecoul, şi cearta se
taie ca maioneza. Cuvintele rămîn înfipte în gîtul
lui Paul. Năuc ca un boxer atins la ficat, primul
lucru care‑i trece prin cap e să se repeadă la
fereastră. Se uită în jos, apoi în sus, apoi închide
fereastra.
—  Ce‑ai spus ? Ce‑ai spus, nenorocito ? !
Pe Ana o pufneşte rîsul. Ia te uită. L‑a făcut din
două vorbe. Şi rîde, rîde…
—  Cum, mă ? se revoltă Paul. Ce tot spui tu
acolo ? Vorbeşte ca oamenii… Adică… adică… acum
îmi spui ? Îmi spui mie, mie, că… Acum te‑ai găsit ?
Da’ de unde ai scos‑o ? Cum îndrăzneşti… – dar vocea
lui scade în intensitate. (Voia să spună „curvo !“.)
Paul nu mai are chef de nici o ceartă. În zadar
încearcă Ana să‑l împace. Bărbatul mîrîie, rănit de
moarte. Se culcă singur pe canapea şi nu scoate
nici un cuvînt. Adoarme greu, nu înainte de a se

165
duce tiptil în baie, unde şi‑o măsoară, în faţa oglinzii.
„Ce prostie ! Ce căcat ! Ce proastă ! Ce căcat ! Plec.
Mîine plec.“ Dar somnul vine greu. Şi coboară peste
el o boare de depresie uşoară ca pînza de păianjen.
A doua zi, Paul e primul la lift. S‑a trezit mai
devreme ca niciodată. Iese tiptil din apartament şi
trage uşa liftului fără zgomot. Nu are chef să vadă
pe nimeni. Cînd să iasă din scară, uite‑o şi pe
Angelina, baba absolută, de la parter, tocmai vine
de la piaţă. Degeaba se repede să‑i deschidă, cu
gesturi largi. Baba se opreşte o clipă în prag şi se
uită la el. Nu zice nici bună ziua. Apoi merge mai
departe, către apartament, şi se mai întoarce o dată
spre Paul. Bărbatul pleacă înjurînd printre dinţi.
Seara, cînd se întoarce, înarmat cu un bucheţel
şi un Prosecco, vecinii de pe băncuţă, care bîrfesc
cîte‑n lună şi‑n stele, tac brusc. Îl lasă să treacă în
linişte. Senzaţia de penibil i‑a aprins pavilioanele
urechilor. Aude cu urechile alea fierbinţi un pufnet
din spate, ca un rîs reprimat. Curajul îl părăseşte.
Lasă florile şi sticla la prima uşă de la parter, apoi
iese pe scara de serviciu. O să se refugieze cîteva
zile la Petru.
—  Nu mai pot să mă întorc, te rog, nu spune
nimic, nu mă dădăci, e imposibil.
—  Da’ ce‑ai frate ? Ce ţi‑a făcut ? Ana ? Mă, tu ai
înşelat‑o şi fata te‑a prins, că nu‑i proastă. Eu, în
locul ei, îţi tăiam puţa.
—  Băi, nu pot să vorbesc. Atît. Dacă erai în
locul meu…

166
 Cînd cuvintele ajung la el, cu întîrziere, Paul se
întunecă şi mai tare. De ce a spus Petru puţă  ? Cînd
vorbeşte despre sex, amicul lui e mai slobod la
gură ca un birjar. Face un efort şi se abţine :
—  Pot să stau la tine cîteva zile, pînă îmi găsesc
ceva ?
—  Stai cît vrei. Dar…
Paul se mută chiar mai repede decît plănuise.
A găsit o garsonieră împuţită, dar e mai bine aşa.
Cum e singur cuc, nu liniştea, ci depresia îl ia în
primire. Ar trebui să fie mai bine, dar e mai rău.
La serviciu e tot timpul cu gîndul aiurea. Cînd îi
duce contabilului nişte acte, omul îl admonestează.
Unde îi e capul ? Iar contabilul îl priveşte lung, de
parcă ar vrea să‑i spună ceva.
—  Ce ? se burzuluieşte Paul.
—  Nimic. Să fii atent, cu banii nu‑i de joacă.
Unde ţi‑e capul, măi, puţă ?
Paul pleacă rapid, cătrănit de tot. Universul
conspiră, lupta e pierdută. Şi în clipa asta, cînd
urcă scările cu pas bătrînesc, înţelege. Toată compania
ştie. De aia secretara, care era ca o pisică în călduri
cînd trecea prin dreptul ei, îşi face acum unghiile
şi vorbeşte la telefon tot timpul. Nu s‑a mai uitat
de o săptămînă în ochii lui. Şi toate fetele au…
Gîndul se împiedică de o treaptă. Paul îşi depune
demisia şi pleacă imediat la o cafenea, să bage o
tărie. Localul e cu ochii pe el. Pune banii pe masă
şi iese în stradă, fără să mai dea pe gît. Tot oraşul
e pe urmele lui.

167
 La capătul puterilor, se urcă în tren şi pleacă
spre oraşul natal. Înjură non‑stop, pe dinăuntru,
cu gura strînsă, în care limba se zbate neputincioasă,
fără să articuleze cele mai murdare cuvinte, cele
mai groaznice blesteme. După 12 ore e acasă, la
părinţi. Acolo e linişte. Orăşelul moldovenesc, de
munte, unde gheara complotului nu îl poate răni,
e tot ce‑i mai potrivit pentru agitaţia lui. Doarme
o zi întreagă. Apoi iese seara în oraş. Lumea e în
regulă, deşi niţel mai săracă. Paul se simte, după
mult timp, normal. Îi revine şi buna dispoziţie. Mai
mult, îi revine cheful de viaţă. Se relaxează. De‑acum
nu mai trebuie decît să‑şi găsească de lucru şi o
gagică, s‑o composteze, s‑o spargă.
Intră în vorbă cu o puştoaică rimelată, uşor
mioapă. Eu sînt Paul, tu ? Eu sînt Ana, de unde eşti ?
Păi, de‑aici. Pot să‑ţi ofer ceva de băut ? Poţi –
zîmbeşte ea. Gata, sufletul lui s‑a încălzit, iar curajul
i‑a revenit. Ba chiar faptul că Ana seamănă cu Ana
veche îi redă liniştea. Ea îl invită acasă, în linişte !,
că ai mei dorm, şi, fără vorbă multă, ajung în pat.
Sex sălbatic, dar pe muteşte. Paul dă tot ce poate
şi simte, încrezător, că se poate. Carne nouă, ce
bucurie. Adorm îmbrăţişaţi. La cinci dimineaţa tele­
fonul ei dă deşteptarea.
—  Şşt ! Să nu faci zgomot, îi spune în şoaptă.
Ai mei dorm foarte uşor.
El se execută, cu o bună dispoziţie netulburată
de orele mici. Se întinde s‑o pupe.
—  Cînd ne mai vedem ?
— Ăă… zice Ana cea nouă, din uşă. Te sun eu…

168
 Fulgerul senin

Copiii chicotesc în camera lor şi, din cînd în

cînd, se mai aude ba un buf, ba un răcnet. Dar
nu ţine mult. Bărbatul trage ce trage cu urechea,
apoi îşi deschide a doua bere şi dă sonorul mai
tare. Boulescu, atacantul, face prăpăd prin liniile
adverse, dar, în ciuda telespectatorului înfierbîntat,
Tilimon nu ia gol. Soţia trece pe lîngă el, ia cutia
goală de pe masă, apoi se mai gîndeşte niţel şi,
trăgînd cu ochiul la meci, înşfacă o alună. Apoi se
întoarce în bucătărie, unde o aşteaptă supa şi ostro­
pelul. Închide bine uşa după ea. E un abur de să‑l
tai cu aţa, iar căldura scoate din ea, ca dintr‑un
spălător de vase, toată transpiraţia. Numai să nu
intre aburu‑n casă.
—  Gool ! se aude de dincolo.
După cîteva secunde, se aude şi o conversaţie
răcnită la telefon.
—  Ai văzut, bă ? Ţi‑am zis eu ? Futu‑i mama lui
de talentat. E de naţională, ascultă‑mă ce‑ţi spun.
Conversaţia durează. Scheme, nume – femeia
cumpăneşte carnea şi oasele scoase din supă şi le
pune‑n farfurie, alături de morcovi, ceapă şi ţelină.

169
Ciuguleşte cîte ceva, pune sare. Bărbatul intră trium­
fător şi o pupă pe gură, ridicîndu‑i bărbia :
—  Sînt fericit, puiule !
Şi fericirea lui o îmbrăţişează de‑i pîrîie oasele.
Aşa e el. Mult şi bun.
Apoi fiecare se întoarce la treaba lui. Intră mezinul,
roşu la faţă şi cu o zgîrietură sub ochi. Nu zice
nimic, caută în coşul cu pîine.
— Mi‑e foame.
—  Nu‑l asculta, mama, nu i‑am făcut nimic ! zice
şi cel mare, privind în sus, temător.
— Ieşiţi de aici, masa‑i gata în jumătate de oră.
Nu vă dau nimic. Lasă pîinea, că te umfli.
În pauza meciului intră şi ea în sufragerie şi îşi
aprinde o ţigară. Bărbatul îi oferă o bere, dar ea
o refuză.
—  Hai, mă, bea şi tu, că n‑o fi foc.
Îi face pe plac.
El îi povesteşte meciul, cu lux de amănunte.
Apoi îi repetă discuţia cu vecinul, jucînd, cu talent,
ce‑i drept, şi partitura ăluia. Gata ţigara, gata pauza.
Nu poţi lăsa mîncarea pe foc, că se prinde.
—  Ţi‑am zis că‑ţi iau draicucăr.
Înapoi la luptă. Dar meciul ia o întorsătură neplă­
cută. Pungescu, pirpiriul de la adversari, bîlbîie o
minge norocoasă în careu şi afurisita intră‑n aţe.
Imediat, omul pune mîna pe telefon, iar conversaţia
ia o turnură agresivă. Exact în mijlocul ei, pică
golul doi al oaspeţilor. Urlete, blesteme. Femeia
intră în cameră, transpirată şi friptă. Tocmai turna

170
supa. Copiii sînt deja în bucătărie şi se ciondănesc
pe cea mai mare găluşcă.
—  Ce ai de urli aşa ?
El îşi pune mîna în şolduri.
—  Ce ? Ce‑ai zis ? Proasto ! Ai deschis căcatu’ ăla
de gură ? Gata. M‑am săturat. Îmi bag pula, îmi bag
picioarele. Gata. Futu‑ţi morţii mă‑tii de proastă !
Divorţăm ! Să pleci ! Aşa‑mi trebuie, dacă sînt fraierul
tău ! Şi să taci, că te dau cu capul de pereţi de nu
te vezi ! Nenorocita naibii !
Iese furtunos pe uşă. Dar femeia nu plînge, nu‑şi
duce mîna la piept, nu leşină. Nu face nici un gest
din alea, teribile. Dă din cap, cu îndoială. Şi ce
s‑a‑ntîmplat ? Nimic. Se duce, bea cu prietenii, i se
face rău şi se întoarce spăsit. Apoi adoarme în pat,
pe o parte, ca un copil. Al treilea copil. Na, îşi
zice ea pe jumătate atentă, uite că „ai noştri“ au
egalat. Îşi trage apărătoarea de păr şi reintră în
bucătărie. E de bine. Copiii halesc şi se lovesc pe
sub masă cu picioarele. Şi ea zice deodată, cu voce
slabă :
—  Deşi n‑ar fi rău. Cît mai e timp.
—  Ce, mama ? zice cel mic cu gura plină.
—  Nimic.

171
 Greşiţii noştri

Mulţi greşiţi, puţini iertaţi şi mulţimea care tălă­

zuieşte ca o ţaţă nehotărîtă sau, mai bine spus, ca
o muscă fără cap. Gherghina şi Sevasta se regăsesc
aici ca prin minune dumnezeiască. Ele nu‑şi pierd
niciodată preţiosul simţ al echilibrului. Stau gard
în gard de o viaţă şi viaţa asta e foarte lungă.
Bucuria regăsirii le face să‑şi ridice braţele, să
scuture în aer tubuleţele taiwaneze în care odihnesc
lumînărele stinse de anul trecut – şi apoi să se
îmbrăţişeze ca şi cum nu s‑ar fi văzut de‑un veac.
Au atîtea să‑şi spună de ieri încoace ! Mai e un sfert
de oră pînă la Înviere şi paradisul bîrfelor îşi deschide
larg porţile.
—  Ştiai că nepotu’ lu’ tanti Adelina e la pîrnaie ?
Bestia i‑a furat tot din casă ! Se zice c‑ar fi dovedit‑o
pe a bătrînă…
—  Cum, Doamne iartă‑mă ! ? Că are şaptezeci de
ani !
—  Cum, necum, măgarul a făcut‑o ! Cică era
stătut ! Îl ştii, ce cap are, vai de mama lui ! Tocmai ce
se eliberase, măgarul ! Se zice că a cam pidosnicit‑o.
Ce vrei, tinereţea dă buzna.

172
 — Las’ că nu putea fi mai stătut ca Stuchilă…
—  Ce ? Stuchilă ?
—  E ăl de la şosea, stă în casa lu’ mătuşa Tina.
—  Stuchi‑l‑ar mîţele, pe cine a coţăit ?
—  Ei, fată, nici chiar aşa ! L‑a prins poliţaiul
făcîndu‑şi nevoile în stradă. Era abţiguit, ca de
obicei…
Pauză.
—  De la tac‑su i se trage. Hai, că‑l ştii, a murit
acu’ douăzeci de ani. Se fac douăzeci în iunie. L‑a
pus poliţaiu’ să şteargă cu limba ! Hi, hi, hi… L‑am
văzut cu ochii mei cum se tîra pe lîngă băcănia
lu’ Buzescu.
—  Nu mă‑nnebuni ! Păi, al lu’ Buzescu nu s‑a
încuiat în hazna şi a scăpat cheia‑n căcăstoare ? Era
şi mai mort de beat.
—  Cine ? Stuchilă !
—  Ba Buzescu. Fată, auzi ceva ? Cît e ceasul, că
mă dor bătăturile ! Fata Voichii a fugit de‑acasă.
—  Nu mă‑nnebuni ! Cu cine ? Cu al lu’ Lixandru ?
—  Nţ. Cu o altă fată, să mor io ! Una de a stat
în gazdă la ei. Na, că a pedepsit‑o Ăl de Sus, că
prea era lacomă ! Voico, Voico, i‑am zis, nu te mai
satură Dumnezeu. Na, mătărîngă ai vrut, de mătărîngă
să ai parte !
—  Şi de unde fac rost de atîta mătărîngă ?
—  Cine ?
—  Fetele, dragă, eu nu pricep, ce chestie, de
unde găsesc dacă‑s numa’ fete ? Lor nu le trebuie

173
chestie ? Mă, ce lume nebună ! Aoleu, că şi tu ai pe
una‑n gazdă.
— Lasă‑mă, că mor ! M‑a pus dracu’, Doamne
iartă‑mă, nici nu mai ştiu ce zic, acu’ iese popa cu
lumina !, să închiriez la o toantă ! Nemernica are copil
mic şi nici nu e măritată ! Dacă ştiam, o uşuiam !
—  În casă la tine ? De cînd ?
— La mine, fată ! Din martie ! În casa mea, da !
Şi ce aflu ? Îţi închipui ? E din flori, jigodia. N‑are
nici tată ! Să mă ierte Dumnezeu… Mi s‑a făcut rău !
Cu păcatul în casă, mă‑nţelegi ? Pedeapsă, crede‑mă.
Ce nu i‑am făcut lu’ nenorocita, am dat acatiste,
am afumat‑o, am dat drumu’ la radio tare, am
certat‑o că şi‑a atîrnat rufele‑n fereastră, i‑am stins
lumina…
—  De la RADET ?
—  Ei, na, de la contor. Mi‑a pus nepotul contor
cu butoane. Sting ce vreau, cînd vreau !
—  De ce n‑o dai afară ?
—  Păi, mi‑a dat banii pe trei luni înainte !
—  Şi ce ?
—  Ce ce ?
—  Păi, dă‑i dracului de bani, Doamne iartă‑mă !
—  Tu eşti nebună ? Pe vremurile astea ?
—  Şi ce zice ?
—  Nu zice nimic. Stă şi se uită, spală şi cîntă.
—  Ce cîntă ? Blestemăţii ?
—  Da’ dracu’ ştie ? Nişte cîntece papistăşeşti sau
drăceşti, că nu e‑n româneşte. Se opreşte ca proasta
şi cîntă, între rufe.

174
 —  Şi ce tot spală acolo ?
—  Spală la vecini, pe bani… Azi am lăsat‑o în
curte cu un morman…
—  Sîmbăta ?
—  Sîmbăta, da, lighioana, Doamne iartă‑mă, că
nici nu mai ştiu ce vorbesc ! N‑are nimic sfînt. Dau
astea din pizdă şi p‑ormă îţi intră în curte şi te
spurcă. Uite cum scoate dracu’ din sufletu’ omului…
Cînd se uită la mine, mă trec fiorii. Şi‑şi leagănă
copilu’ cît e ziulica de lungă. Curva dracului. Nu‑i
ajunge.
—  Taci, nu mai drăcui ! E păcat.
—  Nu‑i păcat dacă Dumnezeu vede în sufletul
omului. Da’ nu, gata, m‑am hotărît. Îl chem pe
Stuchilă să se uşureze la ea la uşă, poate scap de
tută.
—  Da’ nu‑ţi murdăreşte şi ţie ?
— Las’ că se spală.
—  Şi dacă nu pleacă ?
—  Şşt ! Iese popa cu lumina. Pleacă. Las’, că mai
e şi pişicherul de nepot al lu’ Adelina. Ce ştie
prostu’ ? Iese de la pîrnaie, intră la pîrnaie. Habar
n‑are. Şi nici nu‑i cu păcat, dacă scap de curvă.
Aşa fac. Rămîn şi cu banii… Sigur lasă totul şi fuge
cu plodu’ ! Doamne‑ajută ! Unde‑i lumina ? Cucoană,
ce te vîri aşa în faţă, nu e pentru toată lumea ?
Aoleu, ce închipuită !

175
Amintiri
 O beţie cu Jorj1

Ca să ajung în pivniţă, ieşeam din corpul principal

al casei bunicilor, coboram treptele, intram în grădină,
apoi o luam la dreapta şi ajungeam la chepeng.
Trăgeam voiniceşte. Chepengul era cît mine de
mare, deci foarte mare ! Treptele coborau într‑un
întuneric călduţ, uşor înecăcios, cu miros de mucegai.
Acolo era beciul minunilor. Sticle, sticluţe, clondire,
butoaie, vase, cutii de tablă, relicve misterioase. La
ce altceva să viseze un copil ? Dar nu mă simţeam
niciodată confortabil coborînd acolo, sub pămînt,
chiar dacă aveam cu mine o lanternă pătrată, ruginită,
cu o baterie veche cît lumea… Firicelul de lumină
era singurul sprijin de nădejde. Dar de ce coboram
tocmai eu ? Păi, la mijloc era mîndria mea. Eu eram,
dintre toţi cei nouă nepoţi, singurul capabil, singurul
demn şi, din cauza asta, primul pe listă la cărat
vinul sau ţuica. E ştiut, copiii care nu‑s curioşi,
care nu gustă, nu răstoarnă, nu destupă sau nu
cercetează realitatea încon­jurătoare trebuie îndopaţi
cu sirop de tuse, ca gînsacii, şi băgaţi în pat pînă

1. Povestire publicată în antologia Prima mea beţie, apărută

la Editura Art.

179
le vine mintea la cap. Ori frecaţi cu spirt îndoit cu
apă. Ori descîntaţi cu cărbune. Citez din bunica…
Urcam cătinel, ţinînd cu grijă clondirul de gît,
şi, cînd ieşeam în lumina înserării, hop, înlăturam
dopul din gîtul sticlei. O duceam la gură… Gustam.
Plescăiam, cum fac oamenii mari. Mmm, ce ciudăţenii
mai beau unchii ăştia şi mătuşile şi bunicul şi toată
lumea… Dar ce sentiment minunat să fii de‑o seamă
cu toţi aceşti ciudaţi, să te înfrupţi din lucrurile
interzise şi să nu păţeşti nimic. Probabil că eram
ales. Sigur ! Apoi înfigeam la loc coceanul şi mă
prezentam mîndru în faţa familionului. Petrecerea
lor putea continua. Eu eram cu sufletul împăcat.
Schema asta mi‑a mers mult timp. Mai exact,
cam pînă prin ’62‑’63, cînd bătrînii şi‑au părăsit
satul adoptiv, Cataloi (unde bunicul avusese domiciliu
obligatoriu), şi au luat drumul oraşului. N‑a fost o
mişcare prea inteligentă sau, mă rog, n‑a fost una
norocoasă. Bunicul a murit un an mai tîrziu, iar
bunica n‑a mai avut niciodată o casă a ei. A călătorit
pînă la moarte, schimbîndu‑şi domiciliul pe la unchii
şi mătuşile mele şi asta a fost cauza unui şir nesfîrşit
de nemulţumiri şi acuze reciproce. Fiecare era convins,
pînă să‑i vină rîndul, că toţi ceilalţi nu‑şi îndeplinesc
cum se cuvine sfintele roluri de protectori filiali.
Dar asta e altă poveste.
Mie, însă, gustul pătrunzător al vinului sau al
ţuicii mi‑a rămas în cap şi‑n inimă. Pentru că stomacul,
săracul, nu‑l reţine, oricît s‑ar strădui ! Din cauza asta
mă consideram un viteaz, un ales, un cunoscător,

180
un complice, un veteran, un rezistent – rezistent,
ăsta, da, era cel mai important cuvînt. Devenisem
om mare, demn să stau la masa învingătorilor, să
împărtăşesc orice din înţelepciunea vieţii, din conclu­
ziile sau revelaţiile care mă năpădeau. Pentru că,
odată cu vîrsta, mă năpădeau. Nu atît revelaţiile,
cît neliniştile. Toate, ale naibii, aveau un motiv. Iar
motivul avea nume : Veloiu Virginia, colega mea
de clasă. Pentru eternitate !
Aşa s‑a întîmplat şi atunci. Vara lui ’68 plutea
într‑o mare de calm, optimism şi relaxare. Maică‑mea
îşi făcea vacanţa într‑un sătuc din Ardeal, Voşlobeni,
la prieteni vechi, încercînd să scape de obligaţiile
şi înghesuiala care năclăiau Bucureştii pe 23 august.
În satul ăla hălăduiam eu, adolescent miop, dar
fără ochelari, plictisit de moarte. De moartea pasiunii.
Pentru că Virginia, băieţoasa, apriga mea colegă
cu voce guturală, era pe undeva pe la mama dracului.
Sau poate chiar prin Bucureşti, cine ştie, iar eu,
aici, lipsit de prezenţa ei tonică, nu puteam decît să
tînjesc dînd tîrcoale unei fantomatice absenţe ! Ah,
Virginia, Virginica, Veli, Velica – o alintam eu –, de
ce ne‑a separat viaţa asta crudă ?
Trebuia, în schimb, să particip la lungi partide
de canastă sau rummy, să diger replici care se
repetau cu cadenţa unui metronom şi, culmea, să
plec la culcare la ora zece. Bine măcar că mai
ascultam Radio Europa Liberă. Măcar atît ! Da, vara
lui ’68 era calmă, relaxată, plină de speranţe, dar
pe mine mă omora cu zile. Viaţa mea curgea prea

181
repede dintr‑o clepsidră lăbărţată şi, uite, mîine,
poimîine, avea să se termine. Iar eu ? Cine eram
eu în povestea asta ? De aia, păhărelul de vişinată
sau şpriţul sprinţar, de vară, erau cele mai profunde
şi prieteneşti evenimente ale momentului. Dacă Jorj
(găzdoiul) încerca să toarne al doilea pahar, mama
şi Ilonka (gazda) săreau ca arse. Era nebun ? Copiii
nu au voie. Toate ca toate, dar copiii ăia cu care
eram asimilat mă umpleau de amar. Nu mai eram
un năpîrstoc. O, nu. Dar nici dragostea mea de om
matur, puternic şi liber nu aveam cui s‑o mărturisesc.
Cui ? Naturii, ca‑n poezie ? Ba nimănui, conveneam
roşind pe dinăuntru. Degeaba protestam. Degeaba
sugeram, precaut, că aş fi bărbat, că mintea mea
funcţionează ca mintea unui premiant, ceea ce şi
eram. Cine să mă înţeleagă ? Dădeam stingher peste
cap paharul şi pălăvrăgeam dezinvolt despre rezistenţa
mea în faţa alcoolului, enumeram fapte de vitejie
imaginară. Nu mă credea nimeni. Mă lăudam în
pustiu. Of ! Dacă acei oameni mărginiţi în realitatea
lor mică ar fi dat imaginarul deoparte, ar fi întrevăzut
esenţa, care nu era foarte diferită de ce îndrugam
eu acolo. În ceea ce priveşte găselniţa cu esenţa…
nu exagerez, eram poet. Nu m‑am putut stăpîni !
Dar iată că, într‑o minunată seară, după cină,
Jorj mă invită misterios în bucătărioara de vară.
Destupă o sticlă de vin (o văd şi acum, Corăbioara
de Murfatlar, doişpe lei kilu’), pune două pahare
pe masă, îşi aprinde o ţigară şi zice :

182
 —  Tinere, femeile astea n‑or să ne înţeleagă
niciodată ! Nişte încuiate ! Hai să bem, da’ pe‑ascuns !
Să nu ştie ! Sper că ţii la băutură !
—  Nene Jorj, sînt de neoprit !
A turnat tacticos vinul în pahare şi ne‑am pus
bărbăteşte pe băut. La început, cu frica masculină
de cicăleala muierilor. El suflînd rotocoale spre
tavan, eu încercînd să găsesc subiect de conversaţie.
Mai întîi, oleacă de politică. Îi bîrfim pe ruşi, îi
periem pe americani. Ruşii erau răi, americanii erau
buni. Ruşii erau înapoiaţi, depăşiţi, lăudăroşi, ameri­
canii, dimpotrivă. M‑am luminat. Eram perfect de
acord. Deşi avea înfăţişarea unei găini gît golaş,
Jorj ăsta era dintr‑odată simpatic. Ne‑am aventurat
apoi, cu prudenţă, în zona automobilismului şi a
mecanicii. Eu am înaintat numele singurelor auto­
mobile pe care le ştiam : Fiat Spider şi, fireşte,
demonul şoselelor, Ford Taurus. La maşini, paharul
mi s‑a umplut ca prin farmec, asta pentru că Jorj
nu avea decît o amărîtă de motoretă Carpaţi, în
şopron. De fapt, nici n‑o conducea el, ci nevastă‑sa.
În dimineţile cînd mă plictiseam din iubire, dădeam
deoparte prelata motoretei şi învîrteam roata în
gol. Urmăream vitezometrul şi plecam în vis, din
satul ăla pierdut, direct în vîltoarea vieţii… O blîndă
euforie mă cuprinse. Un entuziasm cu aromă de
confesiune. O încredere necugetată că lumea e
bună şi viitorul de aur.
—  Nene Jorj, eu cred că Spider e cea mai rapidă
maşină din lume. Da, dar iubirea…

183
 De ce am opus iubirea maşinilor nu pot să spun.
Aşa mi‑a venit. Fulgerător. Şi nici nu ştiu ce m‑a
făcut s‑o spun, dar am spus‑o. Nenea a aprins o
ţigară şi a oftat, privindu‑mă‑n ochi :
—  Spune, Florică !
—  Ah, nene Jorj, femeile sînt caliciul de minuni
al lumii ! Pentru o clipă de amor aş fi în stare să…
să… să‑mi dau viaţa. Pentru că eu cred că femeile
sînt ceva… care…
Mi‑a turnat în pahar, dînd din cap aprobator.
Eram totuşi încurcat. Iubirea avea chipul Virginiei,
iar el, cu înfăţişarea unei prune uscate, numai
pasiune nu putea inspira. Am dat din umeri. Oare
el înţelegea ceva din misterul feminin ? Mă îndoiam.
Dar ce mă privea pe mine ? Eu, care nu prea ştiam
cum e alcătuită o femeie, ezitam între cele mai
perverse pofte, cele mai întunecate şi neruşinate
idealuri – dar se mai puteau numi idealuri ? – şi
gingăşia, puritatea sentimentului. Întunericul mîngîie­
rilor înfocate şi lumina mîngîierilor delicate. Eram
încurcat. Să o ating cu o floare ? Mi‑era peste mînă.
Ce să‑i spun ? Poezii ? S‑o cuprind de talie ? Să‑i
strecor mîna pe după gît ? Aflasem, într‑o tabără,
că în Germania există bordeluri. Unde poţi petrece
în voie cu gagici­, dar că, deşi ai voie să le faci ce
vrei, nu ai permisiunea să le penetrezi… A penetra
era un verb care îmi dădea fiori… Mai mult, ca nu
cumva vreun client descreierat să‑şi ducă la capăt
voinţa spurcată, fetele aveau un soi de petic negru
de cauciuc aplicat pe organ. Aşa da. Asta îmi con­
venea. Dacă eu nu le atingeam, să nu le mînjească

184
un fitecine ! Dorinţa mea de puritate a tresărit. Aşa,
să nu le… să nu le deloc ! Să pot eu să ajung acolo
şi să le fac să se îndrăgostească de mine. Jorj a
tuşit încurcat :
—  Păi, atunci, a zis el, de ce să mai plătesc ?
A urmat o explicaţie îmbîrligată, care şi acum
mi‑e neclară. Eram de părere că mostoflocirea fetelor
era îndeajuns. Pentru un bărbat normal. Căci, aflasem
eu, pentru ăia anormalii erau alte chestii, alţi bani,
dar, cum spunea într‑o carte est‑germană de educaţie
sexuală, „perversiunile sînt un iad a cărui uşă nici
nu trebuie întredeschisă“. Un tunel al timpului s‑a
căscat între noi. Deşi nu se mişcase de pe scăunelul
lui, Jorj părea ceva mai depărtat. O sticlă nouă
strălucea feeric, corăbioara părea adevărată, gata
de drum. S‑a auzit din spate o voce, semăna cu a
mamei :
—  Jorj, tu chiar ai înnebunit ?
Iar el a zis :
—  Tu ce te bagi ? Nu vezi că aici am un prieten
bărbat şi băutor ? Numa’ să nu mă bage sub masă !
şi a făcut cu ochiul, chipurile înspre mine.
M‑am simţit mîndru, ca niciodată !
În spate s‑a închis aceeaşi uşă. Am crezut că
am visat.
—  Unde rămăsesem ? A, da ! Viaţa ! Simt, nene
Jorj, că viaţa e… atunci cînd visezi să‑ţi cucereşti
destinul cu mîinile goale. Ce e viaţa ? Ce e sentimentul ?
Cine sînt eu ? Simt că… e bine, eu cre’ că acum
înmug… sentimentul, da ! Contează !

185
 Becul stingher din tavan se depărtase şi el. Am
mai băut un pahar. Ciudat, gustul nu mai era cel
de la început. Licoarea n‑a mai alunecat bîldîbîc
sau ghiogîrţ. Am adulmecat un iz acru, cineva străin
s‑a declarat îndestulat în mine. Dar trebuia să spun
ceva esenţial, ceva definitiv, să las un semn al
trecerii mele pe acest pămînt. Acum era momentul,
dacă scăpam şi ocazia asta… Nu mă mai întîlneam
cu el pînă la moarte. Iar moartea pîndea după colţ !
—  Cît voi trăi, am săăă… eu, Jorj, dragă, cînd
mă uit în jurul meu, la tine, la fetele astea, în
România noastră, în istoria noastră multiseculară,
da, sînt mîndru că sînt Român, iar Virginia… o
iubesc, nene Jorj ! Şi poate mă iubeşte şi ea !
Am alunecat neguros pe nişte perne de apă.
Ceva clipocea acut în capul meu. Becul se clătina
abrupt, bătut de un vînt nevăzut. Şi, brusc, lumina
s‑a făcut întuneric. Un întuneric ce se rotea ca la
începutul lumii. În capul meu, cap larg, neprietenos,
încăpător şi lichid. Senzaţia era insuportabilă. Se
ciocneau, din nou, voinţa mea şi realitatea hîdă.
Cu un efort supraomenesc, m‑am aplecat peste
marginea lumii şi am borît. Ah, dar asta nu era
marginea lumii, era marginea patului. Iar tavanul
nu voia să se oprească. Cineva sau ceva a fojgăit
în apropiere. Am gemut, convins că am să mor.
Meritam să mor, ba nu meritam. Am repetat acţiunea
de golire a sinelui de cîteva ori. Cu bulbuci. Şi, în
ciuda penibilului care creştea, odată cu conştiinţa
că făcusem ceva ireparabil, nu mă puteam împiedica

186
să mă mir : de unde mai ieşea, din ce ascunzişuri
ale sinelui se întrupa materia ? Ce misterios e corpul
omenesc ! Atîta materie respingătoare ! Totuşi, parcă
nu băgasem atîta vin în mine... Mai este ? Mai urmează ?
Doamne, fă să se oprească ! Pînă dimineaţă eram
epuizat şi sec ca o sugativă nefolosită.
Ce aveam să‑i spun mamei ? Cum aveam să mă
mai uit în ochii gazdelor ? O, nu, trebuia să dispar,
trebuia să fug. Numai capul de nu m‑ar fi durut
în halul ăla, numai dacă greaţa ar fi făcut o scurtă
pauză ! Exact atunci, în colţişorul meu au înflorit
ţiuiturile de la Radio Europa Liberă. Dar sunetele erau
mai tari ca de obicei. Aşa o fi trezirea din beţie. În
amărăciunea şi disperarea mea, am înţeles : tancurile
sovietice şi tovărăşeşti străbăteau Cehoslovacia. M‑am
extras din aşternuturile jilave. Chiar invadaseră
Cehoslovacia ! Ah, barbarii ! Şi noi ? Românii ? La
picioarele mele, în locul covoraşului, cîrpe. Şi, sub
cîrpe, pete mari, de o culoare nedefinită, pe duşumele.
Am străbătut, precaut şi tulbure, drumul pînă la
uşa întredeschisă. Strînşi ciorchine în jurul aparatului
masiv, cu două difuzoare, cei trei călăi ai suferinţei
mele ascultau transmisiunea fără să‑mi acorde nici
cea mai mică importanţă. Mama doar m‑a săgetat.
Scurt şi sever. Apoi a hotărît brusc, pînă nu intră
ruşii peste noi, s‑o ştergem acasă, măcar acolo am
fi în siguranţă. Am înţeles mai tîrziu că avusese o
discuţie neprincipială cu subiectul Ardeal. Ilonka,
prietena ei din tinereţe, avea o viziune prea personală
asupra istoriei străbune. Jorj făcea haz de necaz,

187
cum îi era felul. Da, s‑a lămurit mama cu ciudă,
aşa uneltesc unguroaicele, îmbrobodind fraierii bărbaţi
români, care se lăsau – o, Doamne ! – duşi de nas.
Nu, nu mai rămîneam acolo nici un minut. Era
prea periculos. Degeaba s‑a oferit găzdoiul să destupe,
pentru mine, o ţuică proaspătă. Am văzut negru
în faţa ochilor, iar mama a văzut roşu. Era prea
mult. Om bătrîn şi se pusese la mintea mea. Asta
era educaţie ? Sau o zeamă de varză ? Hai, Florică,
acum ştii ce e băutura !
—  Nu, nu, nu ! a protestat mama, atinsă la coarda
sensibilă, puiul ei.
Fusese o nebună să‑i accepte propunerea, să
mă înveţe minte !
Am făcut drumul spre Bucureşti bălăngănind din
cap. În ciuda avîntului patriotic, în ciuda destinului
care‑mi surîdea eroic, în ciuda tensiunii antisovietice,
în ciuda armei automate care deja strălucea nouă
şi oţelită şi imaginară în braţele unui tînăr încleştat
la graniţele inviolabile ale României iubite, în capul
meu sufla un vînt umed şi înecăcios. Ah, de s‑ar
opri odată, mă rugam eu la toţi sfinţii, ars de sete
şi bînd apă în neştire, din gară‑n gară. Cînd am
ajuns acasă, seara, am căzut, răpus.
—  Stai, a zis mama, nu mă ajuţi la bagaje ? Nu‑ţi
ajunge că m‑ai făcut de ruşine ! Acum mă laşi
singură ?
Ghinionul meu. Primul lucru care a ieşit dintre
boarfe a fost promisa sticlă de ţuică. Am văzut‑o
cu ochii mei, stomacul meu a văzut‑o şi ea mi‑a

188
zîmbit verde‑n faţă. Fulgerător am mai dat o dată,
ultima, la boboci. Gata. Ajunge ! Am plătit destul !
Opriţi‑vă ! N‑a mai rămas din mine decît carcasa.
Şi, pentru prima dată, moartea mi‑a părut o ieşire
onorabilă din necaz. Doar să găsesc o portiţă.
Mîine, mîine va fi ziua cea mare şi ultima. Blestemată
fii, băutură ! Adio, viaţă, adio, preaiubita mea Veloiu
Virginia ! Şi‑am adormit.

189
 Pe Dumnezeul meu, daţi‑mi puşca !

Primul sfîrşit al lumii l‑am prins în armată. Era

o frumoasă dimineaţă de octombrie şi tocmai sărbă­
toream prin marş a treia zi de garnizoană, prin
păduricea de la Pleniţa, printre frunzele – cum să
le spun altfel – arămii, unde viaţa părea teribil de
reală şi totuşi atît de îndepărtată. Mi se părea că
nu e adevărat, că nu e vorba de mine, că am să
mă trezesc foarte repede şi foarte vesel în cămăruţa
mea din Bulevardul 1 Mai. Dar senzaţia apărea
numai acolo, în pădurice, pentru că în afara ei mă
reîntîlneam brutal cu disperarea nesfîrşitului lent
sau toalent de lume. Plecasem în armată zornăind
din toate prostiile romantice pe care băiatul mamii
le putuse aduna din cărţi : eroism, onoare, nobleţe,
prietenie, solidaritate, eroism, curaj, inteligenţă,
eroism. Ah, dar de cum mi‑a dat mirosul garnizoanei
pe la nas, am ameţit. Nu‑mi mai ardea de fantazări
nocturne, visam la somn. Uitasem să fi făcut vreodată
mofturi la masă, aşteptam fasolea ca pe Mesia.
Inteligenţa devenise brusc o povară, sforăitul general,
un coşmar, iar plutonierul Caşotă, tartorul cel mare.
Nu, ostăşia nu era pentru mine şi zadarnic număram

190
zilele pînă la final. Rămînea, a naibii, aceeaşi grămă­
joară informă de dimineţi ce aveau să vie, cenuşii,
în dormitorul lung, traversat adeseori de o singură,
nesfîrşită băşină, cea mai lungă din lume, purtată
în pantalon de halterofilul plutonului. „Pluton, gaze !“,
rîgîia el tacticos. Ah, dar baia colectivă ! Alt coşmar !
Nu de la penis mi se trăgea disperarea, ci de la
muşchi. Muşchii celorlalţi, studenţi la IEFS, cu gagici
în aşteptare şi cu sentimentul reconfortant al puterii.
În fine, colac peste pupăză, mai fusese cu o seară
înaintea plimbării prin pădurice şi episodul din
WC. Ne opriserăm la toaletă noi, filologii ostracizaţi,
la marginea Olteniei, să discutăm şi filozofie, o ţîră
de filozofie, ca să ne cunoaştem puţin. Eram în
mijlocul unei dispute despre Hegel, despre adevărul
absolut în devenirea istorică… sau era Kant… Ridi­
casem glasul. Forţa ideilor acoperea duhoarea latrinei.
Locul strălucea, transfigurat de idee… Ei bine, aţi
ghicit, inspecţia de seară a picat exact atunci, în
mijlocul teriştilor fraieri, cu fumuri filozoficeşti prin
dibla tunsă. Ce a urmat e uşor de imaginat. Tîrîş
în jurul dormitorului, alergătură pînă la copacul de
pe coastă, apoi, pentru că tot luasem în primire
măştile de gaze, „avioane inamice la joasă înălţime“.
Sensibilitatea mea poetică, de răsfăţat al Liceului
„Ion Neculce“, de artist damnat şi vizionar, fusese
adînc rănită.
La toate astea cugetam în ziua aia frumoasă, pe
costişă, tîrînd lădiţa cu marmeladă şi pîinea. Nu
era de ajuns că purtam în spate puşca‑mitralieră.

191
Nu era de ajuns că eram slab ca un ţîr. Acu’ trebuia
să car şi masa de la ora zece. Îmi venise rîndul
pentru că eram înalt, al doilea din şir. Din fericire,
nu cel mai înalt, că m‑ar fi potcovit cu fagotul,
aruncătorul portabil de grenade antitanc AG‑7. Ce
bine că IEFS‑ul avea şi baschetbalişti ! Dar asta
n‑avea nici o importanţă. Pentru mine era, oricum,
prea mult. Cînd am ajuns la locul faptei, plutonul
meu nu se mai zărea. Adică s‑ar fi putut spune că
gămăliile îndepărtate pe cîmp reprezentau colegii
mei de cazarmă. Şi, pentru prima dată, am intuit
că norocul îmi zîmbise. M‑am lăsat în iarbă. Mai
sus, un pifan de gardă patrula în dorul lelii, după
un gard de sîrmă ghimpată. M‑am descătărămat,
mi‑am scos puşca, lopăţica de infanterie, baioneta,
le‑am întins pe iarbă, apoi am pus lădiţa în picioare
şi m‑am culcat pe spate. Frunzele cădeau, din cînd
în cînd (aşa, arămii, cum v‑am spus), păduricea
foşnea şi ea, iar prin aer, belea mare, mai triluleau
nişte păsări. Pentru prima dată, repet, mi‑am zis
că nu‑i nici aşa rău şi că n‑am să mor în armată…
—  Soldat, ce faci aici, soldat ! ?
Am sărit în picioare. Era locotenentul Melcete, cu
tot plutonul care gîfîia şi‑şi scuipa plămînul colectiv.
— Să trăiţi ! Cu mîncarea… Am venit cu mîncarea.
Melcete nu era băiat rău, şi nici prost.
—  Ei, atunci e bine, soldat... (şi către ceilalţi)
pauză de masă… Hai, soldat, uniforma ! Repede !
Adormisem. Recunoscător că nu m‑a luat la
refec, mi‑am luat centironul, săpăliga şi… şi am

192
rămas cu ochii‑n soare. Puşca‑mitralieră, ia‑o de
unde nu‑i !
—  Soldat, un’ ţi‑e puşca ? a zis el amabil. Hai,
repede, puşca.
Inutil să spun. Mă uitam şi n‑o vedeam. Şi, în
acelaşi timp, un pic de frig mi s‑a strecurat pe
spinare. Nu, puşca mea, draga mea puşcă nu era
pe‑acolo.
—  Ai înnebunit ? ! a zis Melcete încruntînd o
sprînceană. Unde ţi‑e puşca, soldat ? !
—  Aici era, să trăiţi, sub cap am pus‑o !
Dar, şi mai evident, nu era, nu fusese sub cap.
Iubită puşcă, puşculiţă cu crăcan, unde eşti ? Melcete
s‑a hotărît să nu‑şi piardă cumpătul.
—  Băiete, asta e de Curte Marţială – unde pula
mea ai pus puşcociul ăla ? !
Eu înţelegeam bine că, adică, n‑o vedeam nicăieri.
Şi, pe lîngă răcorica de pe spinare, a început să
tremure ceva şi pe dinăuntru. M‑am îndreptat voini­
ceşte spre gardă :
—  Nene, zi şi mie dacă nu mi‑ai văzut puşca…
Ăla, nimic, se holba de după gardul lui de sîrmă
ghimpată. Am înaintat, rugător.
—  Stai că trag !
—  Bă, nu fi nebun, aici ai fost, zi‑mi unde e ?
Melcete m‑a luat tare :
—  Eşti dintr‑o sectă ? Ai îngropat‑o ?
—  Nu, toalent ! Nu, să trăiţi, toalent !
—  Ai vîndut‑o cuiva ? Cîţi bani ai la tine ?

193
 Noroc cu buzunarele goale. Şi‑a trîntit chipiul
de pămînt.
— Băga‑mi‑aş… Unde ai pus‑o ? Pe unde‑ai venit ?
Eşti sigur că ai luat‑o ?
—  Ăăă…
— Atunci, unde‑ai pus‑o ? Mă, tu eşti somnambul ?
Degeaba am dat din cap, din umeri.
—  Te‑ai tîrît în somn, aşa e ? Eşti sigur că te‑ai
culcat aici ? De unde dracu’ să fii sigur ? Pluton,
bou’ ăsta a pierdut puşca. Plutoon ! Rupeţi rîndurile !
Plutoooon, căutaţi arm’ !
Şi s‑au pus băieţii în patru labe, pe scotocit, pe
sub crengi, prin găurele, pe marginea rîpii, la pîrîu.
Căutam şi eu, dar, pentru mine, timpul se oprise‑n
loc. Realitatea era mai rea decît imaginaţia. Ştiam,
presimţeam, intuiam tot ce avea să vină. Dar, deasupra
tuturor, mă blestemam pentru somnul meu adînc
şi iresponsabil. Aş fi vrut să dau timpu‑napoi. Să
ratez la facultate, ba nu, să nu ratez, că tot la
armată aş fi ajuns, pe urmă gîndurile astea s‑au
încurcat cu viziunea Curţii Marţiale. Cum să dovedesc
că nu am vîndut arma forţelor imperialiste, cum să
mă apăr că am dormit, ah, fi‑mi‑ar somnul al dracului !
Au căutat băieţii o oră. Fireşte, erau mulţumiţi :
căutarea nu‑i ca alergarea şi nu li se‑ntîmplase lor,
ci mie. N‑au găsit nimic. Apoi le era şi foame. S‑au
pus pe mîncat. Neguros, locotenentul s‑a întors
către mine :
— Mănîncă şi tu, amărîtule, că nu se ştie cînd
ai să mai mănînci !

194
 Am luat felioiul de pîine, am pus marmelada,
apoi, împins de forţa disperării, m‑am ridicat către
cer şi am urlat „Pe Dumnezeul meu, daţi‑mi puşca !“
de‑au răsunat văioagele.
—  Daţi‑mi puşca !
Dar nici bunul Dumnezeu, nici altcineva nu mi‑a
înapoiat‑o. Melcete îşi făcea deja socotelile. Cariera
lui era terminată. Din cauza mea, a unui păduche
de Bucureşti, agăţat de piatra de moară a destinului.
Exact atunci a trecut prin preajmă plutonul doi.
Melcete s‑a dus să se sfătuiască cu celălalt loco­
tenent. Ăla, nemernicul, cînd a auzit, a izbucnit în
rîs. S‑a auzit pînă la mine :
—  Ai belit‑o ! şi, către mine, cu faţa lui rotundă
de june-prim : Mă, pufule, o să‑ţi iasă somnul ăla
pe cur şi pe urechi.
Apoi s‑a aplecat către Melcete, i‑a şoptit ceva
la ureche. Rezultatul ? Ne‑a fugărit locotenentul de‑am
văzut stele verzi. Destinul se hotărîse să mă mai
pedepsească o dată, făcîndu‑mă ţinta furiei generale.
Am ajuns la rastel, obidit, întrebîndu‑mă, prosteşte,
cum am să‑i spun maică‑mii că nu mai aveam nici
o tangenţă cu facultatea şi că, poate, după zece
ani, am să mă întorc alt om acasă. Dar ce om urma
să devin la batalionul de muncă silnică ?
— Lasă, mă, că se găseşte, doar n‑a intrat în
pămînt, mi‑a spus micuţul Michailov, milos, deschizînd
rastelul.
Arma strălucea, singură‑singurică, în rastel.

195
 Şi, în clipa aia, plutonul doi a izbucnit în rîs. Şi
rîzi, nene, rîzi… Trecuseră pe lîngă mine, adormit
buştean, şi nemernicul de lent a pus totul la cale.
Mi‑a subtilizat‑o, apoi a dus‑o departe. Fireşte, l‑a
ameninţat pe prostovanul din gardă că‑l bagă la
bulău dacă scoate o vorbă. Şi‑a aşteptat. Pînă şi
întoarcerea lor întîmplătoare la locul faptei fusese
strategică.
Dar eu nu mai voiam să ştiu de nimic. Mi‑am
îmbrăţişat arma cu pasiune, ca pe o veche şi nepreţuită
prietenă. Fusesem două ore în infern şi mă‑ntorsesem
viu şi nevătămat. Din clipa aia, armata a avut, şi
ea, un sfîrşit în mintea mea. Mai rău n‑avea cum
să fie. Ştiam că am să scap cu viaţă. De aceea, hăt,
tîrziu, cînd s‑a furat conţinutul unui tanc, n‑am
avut nici o tresărire. Pentru mine, sfîrşitul lumii
trecuse cu bine. Dar asta e altă poveste…

196
 Unde fugi ?

Am fost un băiat scarandiv şi fricos. Toată copilăria

şi adolescenţa, maică‑mea s‑a chinuit cu mofturosul
scîrbavnic de la masă, care strecura supa şi săpa
adînc în şniţel, după zgîrciuri şi grăsime. Dar n‑a
bănuit, nici n‑a intuit vreodată frica de care am
suferit cronic şi fără pauze. Odată cu lăsarea întune­
ricului, din creierul meu începeau să iasă şerpi
nevăzuţi. De ce anume şerpi şi cum era posibil
aşa ceva într‑un bloc socialist, la cucurigu, adică
la etajul 3, asta nu pot să spun. Acelaşi creier care
îi fabrica, seară de seară, se împotrivea cu toată
raţiunea din lume, aducea la masa tratativelor interne
argumente ţipător de juste. Nu e posibil. E o iluzie.
Stau într‑o cameră sigură. Mama e în camera de
alături.  Ei şi ? Dîrdîiam cu ochii holbaţi pe pereţi
şi, brusc, ca o tăietură pe viu, adormeam. E drept,
pe atunci visam colorat şi mai şi zburam, ceea ce
atenua drastic temerile aţipite. Apoi, în lumina zilei,
totul era suportabil, urma să o văd pe aleasa inimii
mele, Virginia Veloiu…
Dar nu numai şerpii îmi dădeau fiori. Întunericul
foşnea. Întunericul trăia o viaţă a lui, secretă,

197
ameninţătoare. Întunericul era doldora de fiinţe.
De regulă, criminali odioşi, lenţi, meticuloşi, inevitabili.
Dulapul de haine se deschidea, prin pereţi, către
un tărîm fantomatic. Mă mai pusese dracu’ să citesc
şi Edgar Allan Poe. Hruba şi pendulul sunau ritmic
în inima mea care‑şi spunea taina taman gîtului,
umplîndu‑l cu bătăi foarte, foarte zgomotoase. Uneori,
mama întîrzia prin oraş, la o canastă cu colegele.
„Să nu tragi zăvorul, că ai să adormi…“  N‑am să
adorm. Dar fără zăvor nu se poate. Nu. Uşa aia e
subţire ca o coajă de pîine… Am să păzesc zăvorul
cu preţul vieţii… mi‑am zis eu. Rămas singur acasă,
am dat drumul la radio, la televizor, am aprins
luminile. De ce să nu le aprindem şi‑n bucătărie ?
Ei, pînă acolo trebuia să trec de holul de un metru
jumate şi deja se făcuse tîrziu. Numai gîndul că
mi‑aş strecura mîna către întrerupător, viziunea
tulbure a ghearei nevăzute şi verzui, impactul fatal…
toate mă împiedicau să iluminez a giorno (asta era
expresia mamei) apartamentul mic. M‑am tras în
mijlocul patului din sufragerie şi am început să
număr secundele. Puterea taumaturgică a radioului
se stingea. Lumina nu era îndeajuns de violentă.
Pălea. Programul la televizor se sfîrşea. Umbrele
mişcau. Şi nimica mişca. Eram singur în tot universul…
Timpul se oprise.
M‑am trezit în patul meu. Întoarsă tîrziu, mama a
sunat zadarnic la intrare – adormisem ca un buştean –,
apoi a sunat la vecini şi a spart uşa. Cum să‑i
explici acel ultim sfert de oră dinaintea somnului,

198
un timp de plumb… cel mai lung şi mai spăimos
sfert al zilei trecute. Urma să vină altul. Şi tot aşa.
Uşa a mai fost spartă de vreo trei ori. Semnele au
rămas, după mai bine de patruzeci de ani.
Nu ştiu exact unde şi cînd a‑nceput. Mi se părea,
atunci, că frica se născuse odată cu mine şi avea
să moară cu mine, dacă nu cumva urma să mă
ucidă. Asta să n‑o credeţi, e o licenţă poetică,
pentru că mă credeam şi un pic poet. Un pic mare
poet. Dar, scotocind după amintiri, dacă încerc să
le dau de capăt, ajung la concluzia că‑n vechea
casă din Doamna Oltea nu‑mi era frică. Săream de
pe dulap în pat, mă holbam la ferestrele zăbrelite
de sus, care dădeau în curticică, şi nu‑mi aduc
aminte de nici o frică. Prietena mea perversă s‑a
născut în apartamentul de bloc, de o mie de ori
mai luminos decît subsolul, mai curat şi mai cald.
Sînt gata să jur.
Părinţii mei divorţaseră în urmă cu un an. A fost
un proces urît, ca toate procesele de divorţ, unde
copilul e o unealtă de plastilină. Contează cine‑l
modelează mai bine. Am depus, în faţa judecătoarei,
în defavoarea tatălui meu. Îmi învăţasem lecţia, iar
pe el îl vedeam deja cu alţi ochi. Nu mai era omul
care‑mi făcea toate voile, care nu m‑a „atins“ niciodată,
cu care mergeam la Cina, unde pierdeam timpul
mai frumos ca‑n poveste, alături de prietenul Kupfăr.
Se schimbase. Era un pericol viu, era un duşman
personal. Al meu şi al mamei. Am rămas cu ea şi
am refuzat să‑l mai văd pe el. Ne făcuse destul

199
rău. Disperat, tata m‑a aşteptat, într‑o zi, la ieşirea
de la şcoală. Eram băiatul lui şi nu se ştia vinovat
de nimic. Cînd l‑am văzut, am fugit ca din faţa
unui căpcăun. Am rupt pămîntul de frică. „Unde
fugi, Florin ? Florin ! Unde fugi ? E tata !“ A înţeles,
resemnat. Şi s‑a oprit. N‑o să‑ţi urmăreşti, n‑o să‑ţi
sperii propriul copil. Dar eu nu ştiam, n‑am ştiut.
Tata era duşmanul meu personal. Asta, da. Tata
era ca şi mort. L‑am declarat mort peste tot. Asta
se întîmpla în 1962. Aveam să‑l revăd în 1969.
A  aşteptat cu răbdare să ies din copilărie, deşi
copilăria mea era şi a lui. Ne‑am întîlnit firesc, la
restaurantul Ovidiu, unde cînta o puştoaică mărunţică
şi cu părul pînă‑n călcîie, Mirabela Dauer. Eram
adolescent, deja. Descopeream cu uimire ce tată
extraordinar aveam. Că fusesem un prost de copil.
Uitasem multe, descoperisem multe. Mi‑a mai sunat
o dată vocea lui, la colţul Şcolii 175 : „Florin ! Unde
fugi ? E tata !“ şi mi‑a fost ruşine. Era o ruşine grea,
pe care nu vreau, nu vreau s‑o descriu.
De atunci, frica a început să pălească. N‑a dispărut
de tot decît în armată. Se putea trăi cu ea. Iar
pasiunea pentru noua mea colegă de liceu, Cristina
Oiţă, mă făcea să depăşesc momentul.

200
 Cuprins

Sînii verzi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
Furculiţa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10
Prizoniera . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
Vocea destinului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
Audele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
De‑a fete‑ascunselea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
Ochelari de soare, poveşti paralele . . . . . . . . . . . . 27
Cantitatea neglijabilă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
Bărbatul unei femei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
Mama electrică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40
Visul lui Crăciun . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
Aventuri la Marea Foarte Neagră . . . . . . . . . . . . . . 45
Păpuşi vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
Prieteni adevăraţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
La apel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58
Cursul scurt de vînătoare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61
Calea de mijloc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64
Ultimul singuratic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
Locomotiva . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69
Un tip solid şi asudat, din mulţime . . . . . . . . . . . . 71
Linişte în discotecă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75
Băiatu’ lu’ mama . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77
Voiam să pleci… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80
Mama natură . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83
Chemarea destinului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86
Lupul cel bun . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89
Mătuşa fatală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91
Puterea exemplului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95
Ilie Georgescu, spectator . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98
Chemarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101
Unde crapă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104
Duşmanul nu doarme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 107
Melu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110
Pact cu Ispita . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113
Atracţie finală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116
Vizitatorii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119
Pe cine laşi să moară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122
Cuibarul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125
Tînărul domn Geo . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129
Ultima zi de plajă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 132
De ce n‑are ursul coadă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 135
Timpul nu are regrete . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 138
Ocolul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 141
Ascuns . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 144
Din ceruri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 148
Vestitorul singurătăţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 151
Agăţău . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153
Raport despre starea naţiunii . . . . . . . . . . . . . . . . 156
Îmblînzirea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 159
Carcasa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 162
Două cuvinte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 165
Fulgerul senin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169
Greşiţii noştri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 172

Amintiri

O beţie cu Jorj . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 179

Pe Dumnezeul meu, daţi‑mi puşca ! . . . . . . . . . . . 190
Unde fugi ? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 197
 au apărut :
Ioan T. Morar, Lindenfeld (ediţia a II‑a)
Ion Manolescu, Derapaj
Marin Mincu, Intermezzo
Norman Manea, Plicul negru
Petru Cimpoeşu, Povestea Marelui Brigand
Stelian Ţurlea, Darul Ioanei
Alexandru Ecovoiu, Staţiunea
Nora Iuga, Săpunul lui Leopold Bloom
Ioan Lăcustă, Luminare
Caius Dobrescu, Teză de doctorat
Gabriela Adameşteanu, Întîlnirea (ediţia a II‑a)
Ioan Groşan, O sută de ani de zile la Porţile Orientului
Cătălin Dorian Florescu, Maseurul orb
Petru Cimpoeşu, Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi
moldoveni
Gabriel Chifu, Relatare despre moartea mea sau Eseu
despre singurătate
Alexandru Vlad, Curcubeul dublu
Nichita Danilov, Locomotiva Noimann
Alexandru Ecovoiu, Cei trei copii‑Mozart
Ioan Groşan, Planeta Mediocrilor
Petru Cimpoeşu, Nouă proze vechi • Ficţiuni ilicite
Gabriela Adameşteanu, Drumul egal al fiecărei zile
***, Rubik (roman colectiv)
Nicolae Breban, Îngerul de gips
Stelian Tănase, Maestro
Virgil Duda, Ultimele iubiri
Marin Mincu, Intermezzo II : Graziella
Nicolae Breban, Orfeu în infern
Augustin Buzura, Raport asupra singurătăţii
Nora Iuga, Hai să furăm pepeni
Ioan Lăcustă, Replace all (Colcăiala)
Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor
Dora Pavel, Pudră
Adrian Oţoiu, Coaja lucrurilor sau Dansînd cu Jupuita
Cătălin Dorian Florescu, Zaira
Dan Lungu, Cum să uiţi o femeie (ediţia a II‑a)
Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez (ediţia a II‑a)
Nichita Danilov, Ambasadorul invizibil
Ion Vianu, Amor intellectualis. Romanul unei educaţii
Dan Lungu, Raiul găinilor (ediţia a III‑a)
Dan Lungu, Sînt o babă comunistă! (ediţia a II‑a)
Petru Cimpoeşu, Firesc
Dumitru Ţepeneag, Camionul bulgar
Bogdan Suceavă, Noaptea cînd cineva a murit pentru tine
Caius Dobrescu, Minoic
Dan Lungu, În iad toate becurile sînt arse
Gabriela Adameşteanu, Provizorat (ediţia a II‑a)
Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul
Virgil Duda, Un cetăţean al lumii
Radu Mareş, Deplasarea spre roşu
Alexandru Ecovoiu, După Sodoma
Filip Florian, Zilele regelui (ediţia a II‑a)
Vasile Baghiu, Planuri de viaţă
Corin Braga, Luiza Textoris
Cătălin Dorian Florescu, Jacob se hotărăşte să iubească
Ruxandra Cesereanu, Un singur cer deasupra lor
Gheorghe Crăciun, Femei albastre
Florin Lăzărescu, Amorţire
Dora Pavel, Do Not Cross
Ioan T. Morar, Negru şi Roşu
Varujan Vosganian, Jocul celor o sută de frunze şi alte
povestiri
Mircea Diaconu, La noi, cînd vine iarna
Gabriel Chifu, Punct şi de la capăt
Mircea Diaconu, Şugubina
Radu Mareş, Sindromul Robinson
Ştefan Agopian, Manualul întîmplărilor
Nora Iuga, Harald şi luna verde
Marius Chivu, Sfîrşit de sezon
Liviu Ioan Stoiciu, Vrăjmaş
Filip Florian, Toate bufniţele (ediţia a II‑a)
Doina Ruşti, Manuscrisul fanariot
Ion Iovan, M J C
Petru Cimpoeşu, Celălalt Simion
Filip Florian, Degete mici (ediţia a V‑a)
Vartan Arachelian, La capătul nopţii
Doina Jela, Villa Margareta
Nora Iuga, Lebăda cu două intrări
Nicolae Strâmbeanu, Vineri seara într‑o vale cu lupi
Radu Cosaşu, Viaţa ficţiunii după o revoluţie
Dan Lungu, Fetiţa care se juca de‑a Dumnezeu
George Bălăiţă, Învoiala
Ioan T. Morar, Sărbătoarea Corturilor
Ion Vianu, Arhiva trădării şi a mîniei
Petru Cimpoeşu, Christina Domestica şi Vînătorii de
suflete
Ovidiu Verdeş, Muzici şi faze
Gheorghe Săsărman, Adevărata cronică a morţii lui
Yeşua Ha‑Nozri
Bogdan Suceavă, Republica
Varujan Vosganian, Copiii războiului
Marius Oprea, Turma păstorului mut
Doina Ruşti, Mîţa Vinerii
Simona Antonescu, Hanul lui Manuc
Ligia Ruscu, O căutare
Lucian Dan Teodorovici, Cel care cheamă cîinii
Marius Oprea, Neasemuita istorie a Imperiului Român
de Răsărit
Radu Ţuculescu, Măcelăria Kennedy
Ana Maria Sandu, Pereţi subţiri
Florin Iaru, Sînii verzi
în pregătire:
Liviu Ioan Stoiciu, Transfer
 www.polirom.ro
Redactor : Adrian Botez
Coperta : Radu Răileanu
Tehnoredactor : Radu Căpraru
Bun de tipar : mai 2017. Apărut : 2017
Editura Polirom, B‑dul Carol I nr. 4 • P.O. BOX 266
700506, Iaşi, Tel. & Fax : (0232) 21.41.00 ; (0232) 21.41.11 ;
(0232) 21.74.40 (difuzare); E‑mail : office@polirom.ro
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1,
et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53
Tel. : (021) 313.89.78 ; E‑mail : office.bucuresti@polirom.ro

Tiparul executat la S.C. Tipo-Lidana S.R.L.

Calea Unirii nr. 35, Suceava
Tel. : 0230/517.518 ; Fax : 0330/401.062
E-mail: office@tipolidana.ro ; www.tipolidana.ro

Contravaloarea timbrului literar se depune în contul

Uniunii Scriitorilor din România
Nr. RO44RNCB5101000001710001 BCR UNIREA