Coroanele fizionomice acrilice

Coroanele de înveliş acrilice au apărut cu mai bine de 60 de ani în urmă.

Materialele din care au fost realizate erau Hekodent şi Neohekodent, ambele
termopolimerizabile.
In anii 1940-1950 coroanele de înveliş acrilice au fost la mare vogă. Erau ieftine,
se prelucrau uşor, aveau efect estetic bun şi o tehnologie simplâ. Ele s-au impus
uşor în zona frontală.În acea vreme au apărut diverse opinii referitor la înlocuirea
maselor ceramice de către răşinile acrilice.
Însă foarte repede defectele acestor coroane au început să apară:
porozitate
coeficient ridicat de dilatare termică,
modul de elasticitate scâzut.
provoacă iritaţii mecanice şi chimice parodonţmlui marginal,
suferă în timp modificări cromatice,
se perforează rapid,
se fracturează
se descimenteazâ cu uşurinţâ de pe bont
nu păstreazâ stopurile ocluzale, drept urmare antagonişth migrează, putând
apare disfuncţii mandibulare.
Datorită calităţilor lor precare, coroanele de înveliş acrilice sunt folosite la ora
actuală doar ca restaurări provizorii. Uneori, schimbate la 6 luni pot fi folosite la
adolescenţi ca restaurări de temporizare pânâ m momentul când se poate realiza un
prag pentru o coroană de înveliş ceramică sau metaloceramică.
Preparaţiile sunt tangenţiale, deoarece coroanele acrilice se pot prelucra şi finisa
marginal în bizou. Pe de altâ parte nu se pot adapta corect la prag datorită
contracţiei mari din cursul polimerizârii.
Existâ totuşi situaţii depistate în clinică, când aceste coroane (cu toate
dezavantajele lor) au persistat mai mult de 5-6 ani pe bont, prin bizotarea şi
lustniirca marginilor coroanelor, obţinându-se adaptâri acceptatc de parodonţiu.
Pentru o adaptar® mai bună, închiderea marginalâ poate fî îmbunâtâţită
prin câptuşire cu acrilat autopolimerizabil (protecţia pulparâ şi parodontală trebuie
asigurată).
După preparaţie (care va asigura o grosime de l,5-2mm coroanei), câmpul protetic
se amprentează, apoi se realizeazâ un model cu sau fâră bonturi mobile. Pe acesta
se confecţioneazâ o machetă din cearâ care se ambalează orizontal sau vertical într-
un tipar din gips dur. După eliminarea cerii şi izolarea tiparului se preparâ pasta de
acrilat care se introduce m tipar cu o spatulă, în fragmente
mici.
Luciul feţei vestibulare se obţine prin aşezarea unei folii de cclofan înainte de
închiderea chiuvetei peste pasta de acrilat. Este greşită introducerea direct în tipar a
pulberii şi lichidului separat, cu toate că procedând astfel se pot obţine efecte
cromatice optime. Urmeazâ termopolimenzarea (chiuveta se mennne la un anumit
regim termic în funcţie de produs: căldură umedâ sau mai rar uscată), urmată de o
răcire lentă, dezambalarea, prelucrarea şi lustruirea, după care se verifică adaptarea
ei corectă pe model şi pe bont. În sfârşit ea se fixează cu cimenturi clasice.
Cunoscându-se câ polimerizârile industriale oferâ o calitate superioară acrilatelor,
a fost lansată o tehnologie în care coroanelor de acrilat li se adaptează faţete
acrilice prefabricate. Acestea au o structură mai densă şi o stabilitate cromatică mai
bunâ. Faţeta se alege în prealabil (dimensiune şi culoare corespunzâtoare). Ea se
adaptează pe model, apoi se confecţionează o machetâ parţialâ de ceară pe feţele
proximale şi pe cea orală. Urmează ambalarea, dezambalarea şl prelucrarea
restaurâni.
Dupâ anii '80 au fost lansate pe piaţă râşini acrilice (Biodent, K+B, Vita K+B 93
etc.) din care se realizeazâ coroane de înveliş prin modelare directă pe model.
Polimerizarea se face în aparate speciale, gen miniautoclave cu vapori de apă sau
cu glicerină sub presiune. Pasta de acrilat se depune pe bontul
mobil strat cu strat, apoi se modeleazâ cu spatula. Depunerile succesive se fac cu
scopul de a obţine o cromatică corespunzătoare.
Această tehnologie exclude o serie de etape de laborator cum ar fi: machetarea,
tiparul, dezambalarea,
etc. Apariţia RDC şi mai ales dezvoltarea materialelor fotopolimerizabile au
permis elaborarea coroanelor de înveliş din aceste materiale net superioare.