57 mil km

Planetele exterioare -
108 mil km 150 mil km caractere generale
227 mil km
Sunt planete gigant (exceptie face planeta Pluton, care se aseamãnã mai mult
Jupiter
cu asteroizii sau satelitii planetelor exterioare).
Saturn
778 mil km
Densitatea este în jur de 1 g/cm3, cea mai densã fiind Neptun (1,76 g/cm3).
1 423 mil km Jupiter si Saturn emit de cca 1,76 ori mai multã radiatie decât primesc, fapt
care indicã existenta unei puternice surse interne de energie. Dupã unii este
vorba despre un rest din energia termicã de acretie.
Sunt planete care se rotesc foarte repede (cca 10 ore – Jupiter, Saturn, 6 ore
Neptun Uranus Pluton si cca 17 ore Uranus, Neptun).
4 488 mil km 2 867 mil km
Toate cu exceptia lui Pluton au un sistem de inele si numerosi sateliti.

Planetele gigant au o aparenta gazoasa, fiind compuse din hidrogen, heliu, metan, amoniac etc.
Uranus si Neptun au mai mult metan, amoniac si gheata, iar Jupiter si Saturn mai mult hidrogen si
heliu.
1
Misiuni spatiale spre planetele gigant
Voyager 1 si 2, vãzute dinspre polul nord al eclipticii Pioneer 10 (lansare 1972) a fost prima care a
survolat sistemul extern, trecand in 1974 la
Voyager 1 ºi 2, vãzute dinspre polul nord al eclipticii
130.354 km de Jupiter. De asemenea, a fost prima
nava care a folosit gravitatia planetei pentru a-si
modifica viteza. Parasind sistemul solar, va mai
dura 2 mil. de ani pana cand va intalni o alta stea.
Nava a transmis date spre Terra pana in ianuarie
2003.
Pioneer 11 (lansata în 1973) a zburat la 43 000 km
deasupra norilor jupiterieni si este prima nava care
a vizitat sistemul planetei Saturn. A transmis date
pana în 1995, cand si-a epuizat sursele de energie.
Voyager 1, lansata în 1977, a trecut in 1979 la
349.000 km de Jupiter, monitorizand turbulentele
atmosferice, satelitii si indreptandu-se apoi spre
Titan, satelitul planetei Saturn (noiembrie 1980).
Este cea mai indepartata nava de Terra.
Lansata patru luni mai tarziu, Voyager 2 a avut avantajul unei alinieri a planetelor gigant, fãcând posibilã
survolarea lor. A trecut în 1979 la o depãrtare de 722 000 km de Jupiter,identificand activitatea vulcanica
pe Io, posibilitatea unui ocean sub crusta de gheatã a Europei si chiar a unei tectonici în plãci pe
Ganimede.
Misiunea Galileo, cu termenul de lansare fixat initial pentru ianuarie 1982, apoi în mai 1986, avea sã fie lansatã
pe 18 octombrie 1989, datoritã tragicului eveniment reprezentat de explozia rachetei Challenger în ianuarie
1986. În iulie 1994, a furnizat imagini ale impactului cometei Shoemaker-Levy cu Jupiter. Pe 7 decembrie
1995, s-a înscris pe o orbitã în jurul lui Jupiter, fiind menitã sã opereze 22 de luni în spatiul planetei, cu 10
instrumente la bord.
Misiunea Ulise s-a nãscut din misiunea internationalã de studiu a polilor solari, initial abandonatã. Pe 8
februarie 1992, misiunea Ulise a trecut la 378 400 km de Jupiter. Dupã 17 zile naveta s-a înscris pe o orbitã
înapoi spre Soare. Misiunea Cassini/Huygens, lansatã pe 15 octombrie 1997, a atins sistemul jupiterian pe 30
decembrie 2000. Pe 24 dec. 2004 a intrat pe o orbitã în jurul planetei Saturn si îsi va încheia misunea în iunie
2008. O secventã importantã este coborârea pe Titan a sondei Huygens, care va transmite spre Cassini date
privind compozitia atmosfericã si caracteristicile suprafatei satelitului.
Misiunea viitoare spre Jupiter va fi Prometeus 1, care va investiga cei 4 mari sateliti. Nu va fi lansatã înainte de
2011.
Jupiter
Raza medie ecuatorialã..………….. 71 492 km. Dacã
Jupiter ar fi fost de 5000 de ori mai mare, ar fi devenit o
stea si nu o planetã.
Densitate (g/cm3)……………………1,34
Masa (kg)………….………………cca 1,9 • 10 27
1,898,700,000,000,000,000,000,000,000 kg = 70 % din masa planetelor

Înclinarea pe orbitã …………..……..3,10

Excentricitatea ………………………0,04
Durata revolutiei (zile) ………………4 332
Durata rotatiei (ore) …………………9,55 (exterior);
9,92 (interior)
Datoritã unui câmp gravitational de trei ori mai mare
fata de cel terestru si a unei temperaturi a straturilor
atmosferice exterioare cu mult mai reduse decât in cazul
planetelor interioare, chiar si cele mai usoare molecule nu
pot scãpa în spatiul cosmic. Astfel, din punct de vedere al
compozitiei, planeta nu a suferit nici o modificare de cca
4,5 mld. ani. Douã elemente predomina: hidrogenul si
deuteriul.

2
Ganimede Callisto Europa
Io

Numele sãu este legat de regele zeilor din mitologia romanã, fiind situat la o depãrtare medie de 778 mil km.
Jupiter este format predominant din hidrogen si heliu, care sunt comprimate spre interiorul planetei prin
propria lor greutate. Densitatea creste în salturi de la 1,1 g/cm3 la 4 g/cm3. La 8 500 km sub stratul vizibil de
nori, hidrogenul se lichefiazã si prezintã un comportament metalic, generând conductibilitatea electricã mare
care întretine un câmp magnetic de 100 de ori mai puternic decât al Terrei.
Nucleul solid se gãseste la circa 57.000 km adâncime, suportând o presiune de 45 mil. atm. si temperaturi
de 20 000 - 30 000 K. Dupã cum au arãtat mãsurãtorile efectuate în infrarosu, cãldura nucleului reprezintã
sursa de energie care face ca Jupiter sã iradieze în spatiu de 1,7 ori mai multã energie decât primeste de la
Soare.
Norii constituie aspectul neobisnuit al lui Jupiter, cât si al lui Saturn, prin simetria dispuneri lor: zeci de
benzi închise si deschise la culoare se succed în linii paralele fatã de ecuator, indicând o dinamicã intensã a
atmosferei. Portiunile deschise la culoare poartã denumirea de zone, iar cele închise se numesc benzi. Specific
atmosferei planetei este Marea Patã Rosie din emisfera sudicã, rezultatul unui vârtej anticiclonic tropical.
Inelele planetei Jupiter sunt mult mai subtiri decât cele ale lui Saturn sau Uranus (grosimi de maxim 30
km), au margini clare, fiind formate din particule de praf. Ele au fost descoperite de Voyager 1, pe 4 martie
1979, dar pot fi observate în infrarosu chiar de pe Pãmânt. Inelele au în componentã patru sectoare: o parte
luminoasã, centralã, cu lãtimi de 6 000 km, care se terminã în exterior printr-un inel mai deschis la culoare, de
cca 800 km lãtime. Spre interior apare o zonã cu densitãti foarte reduse care se desfãsoarã pânã la partea
superioarã a norilor din atmosfera planetei. Toate sectoarele apar învãluite într-un halou extrem de fin.
Pe 7 ianuarie 1610, din grãdina sa din Padova, Italia, Galileo Galilei a fost surprins sã observe prin lunetã,
patru “puncte luminoase” lângã Jupiter.
În ultimii 30 de ani, s-a descoperit cã Io reprezintã corpul cu cel mai activ vulcanism din sistemul solar.
Ganimede este cel mai mare satelit si are un câmp magnetic propriu. Sub crusta de gheatã a Europei se poate
gãsi un ocean de apã. La fel ar putea fi cazul si sub crusta de gheatã a satelitului Callisto.
Numai în 2003, astronomii au descoperit inca 23 de sateliti ce orbiteazã planeta gigant. Jupiter are în
prezent 63 de sateliti, cei mai numerosi din întregul sistem. Cu sigurantã cã multi dintre satelitii periferici sunt
asteroizi captati de planetã.
Saturn
Raza medie ecuatorialã…………..... 60 000 km
Densitate (g/cm3)…………………...0,69
Masa (kg)………………………......56,86 • 1025
Înclinarea pe orbitã ……………..….290
Excentricitatea…………………..…0,055
Durata revolutiei (zile)………10 759 (29,45 ani)
Durata rotatiei (ore)………… 10,23 (exterior);
10,67 (interior)
Planeta, cunoscutã încã din Antichitate (Saturn
= zeul secerisului la romani), este urmãritã în 1610,
prin luneta, de cãtre Galilei. El este cel care atrage
atentia asupra “urechilor lui Saturn”, observatie
care va fi legatã de existenta unor inele sau sateliti
(Huygens, 1656; Cassini, 1705; Maxwell, 1859).
În prezenta unui câmp gravitational foarte
puternic, obiectele mai mari se desprind sub
influenta fortelor mareice într-un nor de
sfãrâmãturi (cu diametre de la sub 1 m la peste 1
km) si praf.
3
 Norul se roteste în planul ecuatorial al planetelor.
Fortele mareice reprezintã atractia diferitã la care
este supusã fiecare particulã componentã a unui
satelit, în functie de distanta de planetã. Dacã fortele
mareice depãsesc fortele de coeziune, obiectul se va
desface în fragmente corespunzãtoare distantei la
care se gãseste, în asa fel încât echilibrul celor douã
forte sã fie refãcut.
În jurul lui Saturn nu se poate mentine nici un
obiect mai mare de câtiva km pe o razã de 140 000
km de la centrul planetei. Limita pânã la care un
obiect este instabil în apropierea unui alt corp
cosmic, poartã denumirea de limita Roche dupã
numele matematicianului francez Edouard Roche
care a calculat-o în 1850.
Saturn are 7 inele D, C, B, A, (vizibile de pe
Terra) si F, G, E (invizibile de pe Terra), apãrând
sub forma unor zone cu luminozitãti diferite.
Sistemul de inele începe la 7000 km înãltime
deasupra limitei norilor atmosferici, dezvoltându-
se pe o lãtime de peste 74.000 km. Între inele existã
2 discontinuitãti. Inelul B se dezvoltã pe 25.000
km, fiind despãrtit de inelul A prin limita Cassini,
cu lãtimi de 500 km. Inelul A are lãtimi de 15.000
km, iar în interiorul sãu apare discontinuitatea
Encke, situatã la 73.000 km depãrtare de Saturn.
Saturn are 31 sateliti dintre care Titan este cel
mai mare cu un diametru de 5150 km.
Titan a fost descoperit în 1655 de cãtre
Huygens. Are o o densitate de 1,92 g/cm3.
Densitatea sa indicã o compozitie dintr-un nucleu
silicatic înconjurat de gheatã din metan, apã si
amoniac. Absenta unei magnetosfere aratã lipsa
unui nucleu lichid. Ca unic satelit al sistemului
solar, Titan prezintã o atmosferã dezvoltatã pe
mai mult de 400 km inaltime, ce exercitã o
presiune la sol de 1,6 bari. Compozitia este
asemãnãtoare atmosferei terestre primitive. Ca
urmare insa a temperaturilor foarte scazute nu pot
avea loc reactii organice complexe.
Uranus

Raza medie ecuatorialã…………….. 26 145 km

Densitate (g/cm3)……………………1,19
Masa (kg)……………………………8,66 • 1025
Înclinarea pe orbitã ……………..…..97,90
Excentricitatea …………………….0,047
Durata revolutiei (zile)…………… 30 685 (84 ani)
Durata rotatiei (ore)……………… 17,12 (exterior)
17,14 (interior)

Necunoscutã lumii antice (desi cu un albedou de

0,9), Uranus este cea mai strãlucitoare dintre planete.
Ea a fost descoperitã întâmplãtor de cãtre William
Herschel, muzician si astronom amator englez, pe 13
martie 1781, care a confundat-o cu o cometa.

4
 Specificã lui Uranus este înclinarea mare a axei
polilor, aflatã practic în planul orbital al planetei, la
care se adaugã si o rotatie de tip retrograd, de la est
spre vest. Acest fapt s-ar datora, probabil, unei
puternice coliziuni care a avut loc in etapa timpurie a
formarii planetei.
Uranus are 11 inele, identificate mai ales dupa
zborul lui Voyager 2, care a trecut in 1986 pe langa
planeta. Acestea au fost denumite 1986U2R, 6, 5, 4,
Alpha, Beta, Eta, Gamma, Delta, Lambda si
Epsilon.
Orbitele satelitilor prezintã o traiectorie aproape
verticalã pe planul orbital al planetei.
Altfel decat in cazul altor sateliti, cei ai planetei
Uranus poarta numele unor personaje
shakespeareiene.
In prezent sunt 27 de sateliti inregistrati, dintre
care Titania si Oberon sunt cei mai mari si au fost
descoperiti de cãtre William Herschel în 1787 . Ariel
si Umbriel au fost identificati de cãtre William
Lassell în 1851, iar cea mai micã si mai apropiatã
lunã de planetã, Miranda, în 1948 de cãtre Gerard
Kuiper.
Satelitii sunt compusi dintr-un amestec de gheatã
si silicati, iar temperaturile si presiunile interne sunt
mult prea reduse pentru a mentine un nucleu în stare
lichidã.
Miranda (cu aproape 500 km în diametru) are o morfologie extrem de complexã, inca inexplicabila sub
aspect genetic, compusa din vãi, dealuri, falii, canioane (de 12 ori mai adanci decat Marele Canion american),
abrupturi, podisuri, cratere etc. Rãspândirea lor stã la baza clasificãrii suprafetei satelitului în douã categorii:
terenuri vechi, modelate prin numeroase cratere de impact si regiuni recente, lipsite de cratere.
Oberon si Umbriel poartã amprenta unor cratere mari, cu diametre de 50 si 100 km, care indicã o suprafatã
veche cu o morfologie modelatã de primele impacturi meteoritice.
Titania si Ariel sunt presãrate cu numeroase cratere mici, atrãgând atentia asupra unei morfologii ceva mai
recente.

Raza medie ecuatorialã…………….. 24 300 km

Densitate (g/cm3)…………………… 1,71
Neptun Masa (kg)…………………………… 10,30 • 1025
Înclinarea pe orbitã …………….. …..28,80
Excentricitatea…………………….…0,008
Durata revolutiei (zile)………..….60 189 (164 ani)
Durata rotatiei (ore)…………...…17,8 (exterior);
16,7 (interior)

Descoperirea lui Neptun s-a bazat pe constatarea

fãcutã în sec. XVIII–XIX, a diferentelor dintre pozitia
pe bolta cereascã a planetei Uranus si pozitia la care
aceasta ar fi trebuit sã se gãseascã conform calculelor.
Oscilatiile lui Uranus au fost puse în legãturã cu atractia
gravitationalã a unei planete exterioare.
În 1845, astronomii Adams din Cambridge si Le
Verrier din Paris au stabilit în mod independent, prin
calcule matematice, masa planetei si caracteristicile
orbitei sale.

5
 Un an mai târziu, pe 23 septembrie 1846, astronomul Galle
de la observatorul din Berlin, a descopit noua planetã, pe baza
calculelor efectuate de Le Verrier. Tot în 1846 a fost identificat,
de cãtre astronomul Lassell, si cel mai mare satelit al planetei
Neptun, Triton, cu un diametru de 2 760 km. În 1949, Kuiper
observã micul satelit Nereida, cu un diametru de 400 km.
Prin trecerea, în 1981, a planetei Neptun prin dreptul
unei stele fixe, a putut fi descoperit sistemul sãu de inele.
Date suplimentare au fost transmise abia de cãtre statia
Voyager 2, care, pe 25 august 1989, a trecut la 4 950 km
depãrtare de polul nord al planetei.
Neptun are 13 sateliti cunoscuti in prezent. Triton este
cel mai mare (2 705 km în diametru); se remarcã prin
coloritul în roz si bleu, unic în sistemul planetar. Acesta se
datoreazã nuantelor schimbãtoare ale legãturilor de metan
sub actiunea razelor solare. Densitatea medie a lunii (2
g/cm3) indicã un continut mai mare în rocã comparativ cu
cel al satelitilor de gheatã ai planetelor Saturn si Uranus.
Unice în sistemul solar sunt si temperaturile extrem de
scazute de la suprafata lui Triton (-2400C). Temperaturile se
datoreazã albedoului ridicat al lunii, care reflectã pânã la
95 % din radiatia primitã.

Pluton a fost descoperit la sfârsitul sec. XIX, prin

neconcordante în miscarea lui Uranus, care nu puteau fi
explicate prin intermediul lui Neptun. În special cercetãrile
astronomilor Percival Lowell si William Pickering sunt
remarcabile în acest sens. Planeta a fost descoperitã abia în
1930, de cãtre astronomul american Tombaugh. Cel mai
mare satelit este Charon, la 20 000 km depãrtare de
Pluton planetã, cu un diametru de 1 000 km (Pluton are cca 1 100
km raza ecuatoriala). Acest fapt face ca Charon sa fie cel
mai mare satelit al sistemului solar. Charon are o perioadã
de revolutie de 6,39 de zile, care corespunde cu perioada de
rotatie a planetei, acest sincronism fiind, de asemenea, unic
în sistemul solar. Recent s-a descoperit ca Pluton mai are
doi sateliti.

Sedna, ceva mai mare decat un asteroid, dar mai mică

decât o planetă, are 1.700 km in diametru. Culoarea
specifică este roşie, planetoidul fiind situat la cca 13 mld
km depărtare de Soare (la o depărtare cam de trei ori mai
mare decat Pluton). Sedna a fost descoperita pe 14 noi.
Sedna 2003, de o echipă de la California Institute of Technology,
Pasadena, Calif.
Este cel mai rece corp din sistemul solar, unde
temperatura nu urca deasupra valorii de 240 grade Celsius.
Planetoidul este chiar mai rece, pentru ca se apropie de
Soare doar foarte putin pe orbita sa, pe care o strabate in
10.500 de ani. Avand o orbita extrem de elipticã, la afeliu,
Sedna se gaseste la 130 mld km de Soare (de 900 de ori
distanta Terrei de Soare). In urmãtorii 72 de ani,
planetoidul se va mai apropia putin de Soare, devenind
ceva mai vizibil, dupã care se va îndepãrta din nou pentru
10.500 de ani.

6
 Mercur
2 439 km
Planetele interioare – caractere generale

• Mercur se află la 57 mil. km de Soare şi înconjoară astrul în

87 zile terestre. Perioada de rotaţie este de 58 zile, ceea ce
înseamnă 2/3 din perioada de revoluţie. Acest raport este în Venus
rezonanţă cu revoluţia. Excentricitate mare (0,2), oblicitate 6 051 km
0 gr.
Nu are atmosferă şi sateliţi.
• Venus se află la 108 mil. km de Soare. Revoluţia durează
224,7 zile terestre, iar rotaţia 243 de zile. Venus se roteşte
retrograd (de la E la V), invers sensului deplasării pe orbită Terra
(la fel şi Uranus). Excentricitatea minimă (0,006), oblicitate 6 378 km
177gr.
Are o atmosferă foarte densă (100 atm. Terestre). Nu are
sateliţi.
• Terra se află la 150 mil km de Soare. Revoluţia este de
365,06 zile, rotaţia de 23 h 56’. Excentricitate mică (0,01), Marte
oblicitate 23,45 gr. 3 396 km
Atmosfera are 1 bar la sol. Are un satelit natural.
• Marte se află la 227,9 mil. km de Soare. Revoluţia durează 687
zile terestre, rotaţia 24 h 34’. Excentricitatea este de 0,09,
oblicitate 25,19 gr. Atmosferă este subţire şi rarefiată (6 milibari
presiune la sol). Are 2 sateliţi.

Mercur
Orbita lui Mariner 10

• Numele său este al zeului comerţului şi al

drumurilor din mitologia romană
(corespunzător zeului Hermes la greci),
ca urmare a revoluţiei rapide.
• Deşi urmărită încă din Antichitate,
planeta a fost survolată abia în sec. XX,
prin sonda Mariner 10 (care a trecut pe
lângă Mercur în 1974 şi 1975).
• Mercur este o planetă mică, metalică
(densitate 5,4 g/cm3), având în compoziţie
circa 54% fier (spre comparaţie,
Pământul deţine doar 31 % fier).
• Fiind o planetă predominant metalică,
culoarea ei închisă face ca doar 10 % din
radiaţia solară primită să fie reflectată Antena
magnetometre
înapoi în spaţiu, deşi Mercur primeşte de Camere TV
Detector
10 ori mai multă radiaţie solară plasmă
comparativ cu Luna iar înclinarea pe
orbită e 00. Apropierea de Soare şi spectrometre
albedoul redus determină o încălzire
puternică a feţei însorite (cu temperaturi Emiţător radio
Panou
de până la +4300C). Pe faţa umbrită a solar
planetei temperaturile scad sub -1000C.
Antena
directivă Senzor stea
Canopus
1
Structura internă
•Nucleul feros are încã un mic miez activ, dovada fiind un câmp magnetic de 100 de ori mai redus
faþã de cel al Terrei (câmpul magnetic al Terrei este de cca 34 000 gamma). Ocupă 2/3 din volumul
planetei şi areo rază de 1 935 km. Conţine 60-70% din masa planetei,
fiind compus din fier şi elemente grele (uraniu) cu densităţi de 8 g/cm3

•Mantaua şi scoarţa sunt formate din roci silicatice ca pe Terra, având cca 500 km grosime. Prima
discontinuitate, între scoarţă şi manta, apare la 334 km.

2
Relief
Bazinul Caloris (denumirea vine din latină - calor,
însemnând căldură, deoarece această depresiune se situează în
apropiere de ecuator) este un element specific planetei Mercur,
prin complexitatea sa fiind, totodată, unic în sistemul solar. Este
o depresiune lungă de 1 300 km, înconjurată de un lanţ muntos
periferic de 2 000 m altitudine. Fundul bazinului este format
din câmpuri netede de lavă, ce prezintă riduri marginale de
compresie. Partea centrală a depresiunii este fracturată şi uşor
înălţată, ca efect al extensiei, care a contrabalansat fenomenul
de compresie marginală a lavei bazaltice. Rama periferică este
afectată de dislocări în trepte relativ paralele, care cad spre
interiorul bazinului.
Antipodul bazinului Caloris prezintă o morfologie cu
structură radială, compusă dintr-o succesiune de văi, late de
aproximativ 7 km şi lungi de 100 km, fragmentate uneori de
cratere de impact. Între văi se dispun coline înalte până la 1500
m, având lungimi de 5 – 10 km. Geneza acestei alternanţe de
forme este explicată prin dislocări puternice provocate de
undele seismice, propagate în urma impactului dinspre bazinul
Caloris spre antipodul său. Scoarţa, dislocată longitudinal, a
avut momentan tendinţa de a migra spre bazinul marelui
impact.
Abrupturile lobate sunt rezultatul încălecării scoarţei,
supusă unei compresiuni bruşte, în urma unui impact puternic
care a generat bazinul Caloris. Ele sunt unice în sistemul solar
şi constituie particularitatea acestei planete. Abrupturile de
încălecare au aspect de faleze lungi de 50 – 500 km şi înalte de
500 – 3 000 m, alungite pe întreaga suprafaţă a lui Mercur între
bazinul Caloris şi antipod.

Venus
• • În Antichitate s-a crezut că este vorba
despre două corpuri cereşti. La greci,
dimineaţa era numită Phosphorus, iar
seara Hesperus; la romani Lucifer şi
Vesper, sau Luceafărul de dimineaţă şi
Luceafărul de searã. Ulterior, planeta a
fost denumită Venus.
• La chinezi era denumită Tai-pe, însemnând
frumoasa albă, iar babilonienii i-au spus
Nin-dai-anno, doamna cerului.
• Aspectul strălucitor se datorează
albedoului atmosferei (0,77), unde stratul
de nori denşi reflectă cca 80% din
radiaţia solară, înapoi în spaţiu.
Venus apare ca un disc de culoare crem
(nori păfoşi), cu benzi latitudinale închise
la culoare, între care se remarcă un “Y”
culcat, foarte stabil. El se explică printr-o
rotire a învelişului gazos între 50 şi 70
km înălţime, de 60 de ori mai rapidă
decât corpul solid al planetei. Deplasarea
aerului se face în benzi zonale ca urmare
a lipsei forţei Coriolis (anulată prin
rotirea extrem de lentă).
3
Structura internă
•Nucleul feros este mai mic decât cel al Terrei.
•Mantaua şi scoarţa sunt formate din roci de tip bazaltic, iar la suprafaţă, din granite (conform
datelor privind radioactivitatea rocilor, transmise de Venera 8). Se presupune o litosferă rigidă şi
groasă de 200 km. Rezistenţa mare a litosferei, care dă impresia
de “tinereţe” a reliefului, se explică prin absenţa apei din legăturile rocilor care devin extrem de
dure. Venus este o planetă foarte uscată, complet deshidratată!

Atmosfera
•Presiunea la sol este de cca 95 bari, (100 de atmosfere terestre, cât este pe Pământ la 1 km
adâncime sub oceane). Cantitatea de gaze eliberată din crustă nu se mai reîntoarce sub formă de ploi
(ca pe Terra). În compoziţia chimică predomină gazul carbonic (95,5 %), azotul molecular (3,5 %),
anhidrida sulfurică (SH3), dioxidul de sulf (SO2), hidrogenul sulfurat (H2S), oxisulfura de carbon
(COS), acid clorhidric (HCl).
•Norii se concentrează între 47 – 65 km înălţime, unde formează un strat continuu, gros de 20 km.
•Norii sunt formaþi din soluþii apoase de acid sulfuric (H2SO4).
Temperatura la suprafaţă este de 430 – 4750C prin faptul că aici s-a instalat ireversibil un puternic
efect de seră.

Relief
•Caracteristica este aspectul nivelat. 70% ocupă Marea Câmpie Venusiană, fragmentată de cratere
de impact.
•10% reprezintă “continentele”, cu altitudini de până la 1,5 km faţă de nivelul “0”. Au aspect de
platouri netede cu margini abrupte.
•20% reprezintă grabene cu adâncimi de până la -3 km.

Continentele
Aspectul lor este predominant de platouri netede cu margini abrupte. Cele mai importante
continente sunt Afrodita (zeiţa frumuseţii şi a dragostei în mitologia greacă) şi Iştar (zeiţa dragostei
şi a războiului la asirieni). Afrodita se dezvoltã în lungul ecuatorului pe o lungime de aproape
10 000 km. Înălţimile maxime ating 9 000 m, apărând însă tot ca platouri netede cu margini
accidentate.
Continentul Iştar este mai mic decât Afrodita, având dimensiuni apropiate de cel al Australiei.
Este situat în emisfera nordică, fiind un platou înalt de 4 000 – 5 000 m deasupra nivelului de 0 m.
Aici se găseşte şi cea mai mare altitudine de pe Venus, în vârful Maxwell, de 11 000 m, care
închide spre est platoul înalt Lakshmi. Originea vulcanică a muntelui Maxwell nu este încă pe
deplin dovedită, dar craterul Cleopatra Patera, ce domină partea sa centrală (200 km spre sud faţă
de punctul de maximă altitudine), având un diametru de 100 km şi adâncimi de 1,5 km, este cu
siguranţă o formă de impact.
La vest de cele două continente, de o parte şi de alta a ecuatorului, mai apar două teritorii
muntoase importante: Beta Regio (5 000 m) şi Phoebe Regio.
Un alt aspect specific este acela al aşa-numitelor „coroane”. Coroanele sunt reliefuri circulare
gigantice, având diametre de 200 – 600 km şi fiind în număr de peste 10 000. Originea lor este foarte
controversatã, fiind pusă, de cele mai multe ori, în legătură cu prezenţa unor puncte fierbinţi sub
scoarţă (hot spot) prin care „răsuflă” interiorul planetei, eliminând căldura internă printr-un proces
convectiv (proces care pare a nu mai fi astăzi activ). Prin ele a fost eliminată magmă, dar în mod
foarte lent. Coroanele ar putea fi asemănate cu vulcanii de tip interplacă, cum este vulcanul hawaian
subacvatic Loihi.

4
Marte
•Numele îl împrumută de la zeul războiului la romani
(Ares la greci). Faptul se datorează culorii roşii şi
apropierii periodice de Terra, asociată cu situaţii de
conflicte şi epidemii. La fiecare 47 ani apropierea este
maximă, are loc numai în august, când Marte este la
periheliu, iar Pămîntul la afeliu (pe 26-27 .08.2003, s-a
ajuns la o distanţă minimă de 55,7 mil km, situaţie care
se va mai repeta în anul 2287).

•Densitatea minimă din cadrul

planetelor telurice (3,9 g/cm3) se
datorează ponderii mai reduse de
fier din constituţia lui Marte
(25 %), ceea ce face ca şi câmpul
magnetic să fie doar de 2 % din
cel al Terrei.
•Albedoul de 0,15 comparativ cu
cel de 0,4 al Terrei. Temperatura
diurnă oscilează între -100 şi 00C
vara; -120 şi -980C, iarna.
•Înclinarea axei de rotaţie
presupune anotimpuri ca pe Terra.
•Are doi sateliţi: Phobos şi
Deimos.
Phobos
•28 km în diametru
•Orbită circulară în planul ecuatorial al planetei, pe care o urmăreşte în sens invers celor de ceas.
•Perioada de rotaţie este sincronă cu revoluţia - 7 h 39’, arătând aceeaşi faţă spre planetă.
•Deoarece Phobos înconjoară planeta mai repede decât perioada de rotaţie a lui Marte, forţele
mareice au tendinţa de a micşora continuu raza orbitei sale. În consecinţă, satelitul se va prăbuşi
inevitabil în circa 30 mil. ani.
Deimos
•16 km în diametru
•Orbită circulară în planul ecuatorial al planetei, pe care o urmăreşte în sens invers acelor de ceas.
•Perioada de rotaţie este sincronă cu revoluţia - 30 h 18’, arătând aceeaşi faţă spre planetă.
Revoluţia fiind sincronă cu rotaţia planetei, forţele mareice nu au o influenţă atât de mare asupra
satelitului.
Structura internă a planetei
•Nucleul feros este mai mic decât cel al Terrei.
•Scoarţa şi o parte din manta formează o litosferă rigidă şi groasă de 200 km, aflată în faza de
compresie. Dimensiunile vulcanilor (27 km) sunt posibile tocmai datorită unei litosfere groase şi
stabile, în lipsa unei tectonici în plăci. Activitatea eruptivă se explică prin urcarea hidrostatică a

5
 magmei din camera magmatică, ca urmare a diferenţelor de densitate dintre aceasta şi rocă.
Comparând cu date de pe Pământ, rezultă că aici camera magmatică trebuie sã se fi găsit la 200 km
adâncime (pe Hawaii se află la 60 km).
Atmosfera
•este foarte rarefiată (6 milibari la sol), fiind compusă din CO2 (95%), apoi din azot molecular.
Norii sunt formaţi din particule de gheaţă şi praf. Praful are în compoziţie mai ales magnetit
(Fe3O4), în proporţie de 1 %, ceea ce indică prezenţa unui sol argilos bogat în limonit şi
montmorillonit.

Relief
•Specificul planetei Marte este asimetria
topografică. Din punct de vedere altimetric,
emisfera nordică, mai ales câmpiile
circumpolare, se găsesc cu 2 – 3 km mai jos faţă
de podişurile din sud, regiuni foarte vechi
caracterizate prin numeroase cratere de
impact. Câmpiile din emisfera nordă au vârstă
recentă şi sunt aproape lipsite de cratere.
•Relieful vulcanic apare concentrat în două
regiuni: în podişul vulcanic Tharsis, din
apropierea ecuatorului, şi în câmpia vulcanică
Elysium, din emisfera nordică. Cea mai
importantă regiune vulcanică este podişul
bazaltic Tharsis, o boltire cu altitudini de până
la 10 km în centru. Aici se găsesc şi cei mai Olimpus Mons
înalţi vulcani ai planetei, astăzi inactivi:
Olimpus Mons şi lanţul format din Arsia Mons,
Ascraeus Mons şi Pavonis. Ei sunt vulcani de tip
hawaian, având altitudini de 27 km, iar
diametre bazale de sute de km. Caldeerele
centrale au diametre de zeci de km, iar pe
flancuri apar cratere secundare. În nord se
găseşte vechiul vulcan Alba Patera cu un
diametru în bază de 1 500 km.

•Canioanele apar la periferia platourilor vulcanice sub formă de fracturi prelungi ce se desfăşoară
pe aproape întreaga planetă. Între 300V şi 1100V, pe ecuator, se dezvoltă marele canion Marineris
(4 500 km lungime), asemănător sistemului de rifturi şi grabene est-africane. Canionul central are
adâncimi de cca 7 km şi lăţimi de 200 km. Originea canioanelor este tectonică (sisteme de falii).
Faliile s-au lărgit şi adâncit ulterior, prin retragerea paralelă a versanţilor, în condiţiile unei
subsidenţe active.
•Geneza canalelor din emisfera nordică nu a fost complet dezlegată. Între 300N şi 400S, apar canale
mult mai vechi, având origine fluvială.
Reţeaua de drenaj are un aspect rectangular sau paralel, indicând un puternic control tectono-
structural.
Majoritatea albiilor se opresc brusc, ca şi cum apa s-ar fi infiltrat în sol. Faptul arată că în istoria
timpurie a lui Marte a existat o perioadă umedă (acum cca. 4,0 – 3,8 mld. ani). Albiile au rămas
într-un stadiu primitiv.

6
http://mars.jpl.nasa.gov/mer
http://athena.cornell.edu

Historical Mars Missions

Mission, Country, Launch Date, Purpose, Results
[Unnamed], USSR, 10/10/60, Mars flyby, did not reach Earth orbit
[Unnamed], USSR, 10/14/60, Mars flyby, did not reach Earth orbit
[Unnamed], USSR, 10/24/62, Mars flyby, achieved Earth orbit only
Mars 1, USSR, 11/1/62, Mars flyby, radio failed at 106 million km (65.9 million miles)
[Unnamed], USSR, 11/4/62, Mars flyby, achieved Earth orbit only
Mariner 3, U.S., 11/5/64, Mars flyby, shroud failed to jettison
Mariner 4, U.S. 11/28/64, first successful Mars flyby 7/14/65, returned 21 photos
Zond 2, USSR, 11/30/64, Mars flyby, passed Mars but radio failed, returned no planetary data
Mariner 6, U.S., 2/24/69, Mars flyby 7/31/69, returned 75 photos
Mariner 7, U.S., 3/27/69, Mars flyby 8/5/69, returned 126 photos
Mariner 8, U.S., 5/8/71, Mars orbiter, failed during launch
Kosmos 419, USSR, 5/10/71, Mars lander, achieved Earth orbit only
Mars 2, USSR, 5/19/71, Mars orbiter/lander arrived 11/27/71, no useful data, lander burned up
due to steep entry
Mars 3, USSR, 5/28/71, Mars orbiter/lander, arrived 12/3/71, lander operated on surface for 20
seconds before failing
Mariner 9, U.S., 5/30/71, Mars orbiter, in orbit 11/13/71 to 10/27/72, returned 7,329 photos
Mars 4, USSR, 7/21/73, failed Mars orbiter, flew past Mars 2/10/74
Mars 5, USSR, 7/25/73, Mars orbiter, arrived 2/12/74, lasted a few days
Mars 6, USSR, 8/5/73, Mars flyby module and lander, arrived 3/12/74, lander failed due to fast
impact
Mars 7, USSR, 8/9/73, Mars flyby module and lander, arrived 3/9/74, lander missed the planet
Viking 1, U.S., 8/20/75, Mars orbiter/lander, orbit 6/19/76-1980, lander 7/20/76-1982
Viking 2, U.S., 9/9/75, Mars orbiter/lander, orbit 8/7/76-1987, lander 9/3/76-1980; combined,
the Viking orbiters and landers returned 50,000+ photos
Phobos 1, USSR, 7/7/88, Mars/Phobos orbiter/lander, lost 8/88 en route to Mars
Phobos 2, USSR, 7/12/88, Mars/Phobos orbiter/lander, lost 3/89 near Phobos
Mars Observer, U.S., 9/25/92, lost just before Mars arrival 8/21/93
Mars Global Surveyor, U.S., 11/7/96, Mars orbiter, arrived 9/12/97, high-detail mapping through
1/00, now conducting second extended mission through fall 2004
Mars 96, Russia, 11/16/96, orbiter and landers, launch vehicle failed
Mars Pathfinder, U.S., 12/4/96, Mars lander and rover, landed 7/4/97, last transmission 9/27/97
Nozomi, Japan, 7/4/98, Mars orbiter, currently in orbit around the Sun; Mars arrival delayed to
12/13/03 due to propulsion problem
Mars Climate Orbiter, U.S., 12/11/98, lost upon arrival 9/23/99
Mars Polar Lander/Deep Space 2, U.S., 1/3/99, lander and soil probes, lost on arrival 12/3/99
Mars Odyssey, U.S., 3/7/01, Mars orbiter, arrived 10/24/01, currently conducting prime
mission studying global composition, ground ice, thermal imaging
Mars Express/Beagle 2, European Space Agency, 6/2/03, Mars orbiter/lander, due to enter orbit
12/25/03, landing 12/25/03 (evening of 12/24/03 in U.S. time zones)

7
 Centura de asteroizi

Centura de asteroizi ocupă imensul spaţiu dispus între Marte şi Jupiter, marcând
tranziţia de la planetele solide interne, spre cele gazoase, externe, însoţite de sateliţii lor
de gheaţă.
Centura de asteroizi este formată din mii de corpuri solide, cu diametre mai mici de un
km, până la dimensiuni de cca. 1 000 km lungime. Cei mai mari asteroizi sunt Ceres, cu
un diametru de 1 000 km, şi Vesta, cu 550 km în diametru.
Unii asteroizi sunt formaţi din roci, fiind acoperiţi uneori de lave, alţii sunt metalici,
iar alţii reprezintă mici corpuri de gheaţă. Orbitele multor asteroizi înconjoară Soarele,
urmând traiectorii externe centurii propriu-zise şi reprezentând sursa unor meteoriţi ce
cad pe Pământ.

8
 GEOGRAFIE GENERALĂ

Obiective: Cursul de Geografie globală prezintă studenŃilor anului întâi o sinteză asupra Terrei şi a
locului ei în cadrul sistemului solar, în fapt o sinteză asupra geografiei fizice, ca fiind ştiinŃa cu cel mai
vast obiect de studiu, o ştiinŃă a corelaŃiilor şi a interdependenŃelor. Acest deziderat devine cu atât mai
necesar, cu cât începutul mileniului III este marcat de stăruinŃa tuturor domeniilor cunoaşterii spre
integrare şi conlucrare interdisciplinară.
Obiectivul cursului de Geografie globală este acela de a identifica locului şi rolul planetei Pământ ca
parte a sistemului solar, din perspectiva unicităŃii şi a specificităŃii mediului terestru. Un obiectiv major îl
reprezintă înŃelegerea structurii arhitecturale şi a mecanismelor de funcŃionare a geosistemelor, în
interrelaŃionarea lor cu sistemele socio-umane.
Lucrările practice urmăresc familiarizarea studentului cu mecanismele interdependenŃei fenomenelor
terestre de la local la global. Un aspect major îl constituie înŃelegerea importanŃei unui anumit element al
mediului în sistem, în funcŃie de scara de analiză.

1. PĂMÂNTUL – PARTE A SISTEMULUI SOLAR

1.1. Modele teoretice: sistemul geocentric şi heliocentric
Sistemul geocentric a apărut în Antichitate (sec. II d.Hr.) şi s-a menŃinut, ca urmare a remarcabilei
personalităŃi a lui Aristotel, până în 1543, când Nicolas Copernic a demonstrat că Pământul se învârte în
jurul Soarelui şi nu invers. Pornind de la teoria lui Copernic, Giordano Bruno creează o imagine a
Universului în care Soarele devine doarcentrul sistemului solar. Un cer de stele fixe care să închidă acest
sistem nu există, după cum nu există nici sferele cristaline, în graniŃa cărora astronomia aristotelico-
ptolemaicăînchidea corpurile cereşti. Giordano Bruno este cel care distruge „zidurile Universului” şi
proclamă infinitul spaŃiului cosmic, în care legile Pământului sunt şi legile tuturor aştrilor, lumile cereşti
fiind, de asemenea, supuse apariŃiei şi distrugerii. Pentru ideile sale, Giordano Bruno a fost ars pe rug la
17 februarie 1600.
ConcepŃia heliocentricăeste definitiv instauratăprin opera luiGalileo Galilei, care a oferit un tablou
mecanicist al naturii, realizat pe 182
bazele cercetării ştiinŃifice experimentale. Prin descoperirea lunetei (1609), Galilei a demonstrat că
Soarele este doar o stea printre multe alte stele ale Căii Lactee. Ordinea Universului, afirma Galilei, care
este unitar prin substanŃa sa materialăşi prin legea mişcării mecanice unice, se exprimă prin matematică.
Condamnat la închisoare (în 1633), marele învăŃat, atunci în vârstăde 70 de ani, a fost silit, sub
ameninŃarea torturii, să se dezicăformal de convingerile sale ştiinŃifice.
1.2. Sistemul solar
Sistemul solar este un ansamblu format dintr-o stea – Soarele – în jurul căreia graviteazănouă
planete: Mercur, Venus, Terra, Marte,Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluton. În jurul planetelor
graviteazăsateliŃi. „Corpurile mici” grupeazămii de asteroizi, comete (stele cu coadă, în greacă),
sistemele de inele ale planetelor gigant şi prafulinterplanetar, compus din particule silicatice învăluite în
gheaŃă.
Sistemul solar poate fi asemuit, din punct de vedere structural, cu un disc în centrul căruia se află
Soarele, iar în jurul său, orbitele succesive ale planetelor. Două dintre orbite, prima şi ultima (Mercur şi
Pluton), au o înclinare mai mare faŃă de planul discului.
După mărime şi compoziŃie, planetele se grupează în interioare (Mercur, Venus, Terra, Marte) şi
exterioare (Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluton).
Primele sunt numite şi planete telurice (tellur – pământ în latină),aici fiind inclusăşi Luna. Deoarece
planetele interioare sunt formate în principal din roci, ele sunt planete solide, fiind şi cele mai dense din
sistemul solar. Terra este cea mai mare dintre planetele interioare.
Planetele exterioare au, în majoritatea lor, o aparenŃă gazoasă,fiind compuse din hidrogen, heliu,
metan, amoniac etc. Între ele, Uranus şi Neptun au mai mult metan, amoniac şi apă îngheŃată, iar Jupiter şi
Saturn mai mult hidrogen şi heliu.
1.3. Soarele
Vârsta …………………………..4,5 miliarde ani
Raza……………………........…700000km
Masa…………………………….1,989 quadriliarde tone
Densitatea medie……….............1,4g/cm
Temperatura la suprafaŃă ………..5 770 K
Temperatura în centru …………..15 milioane grade K
Durata de rotaŃie la ecuator ……..25,03 zile
Mişcarea de rotaŃie este diferită, fiind de 25-27 zile la ecuator şi de 35-37 zile în zonele polare. DiferenŃa este determinată de
structura sa gazoasăşi face ca turtirea la poli să fie aproape neglijabilă.
Genezăşi evoluŃie
Soarele face parte din clasa stelelor mijlocii (pitică galbenă G2),cu un diametru de cinci sute de ori
mai mic în raport cu stelele gigant.
Ca orice stea, Soarele şi-a început evoluŃia dintr-un nor de gaz şi praf care a condensat prin
colaps gravitaŃional. Gazul s-a încălzit treptat şi presiunea a crescut în interiorul său, astfel norul a devenit
o protostea.
După aproximativ 100 milioane de ani se atinge aşa-numita secvenŃăprincipală, când se declanşează
reacŃiile nucleare, care conduc la „arderea” hidrogenului. Faza aceasta a început acum 4,5 miliarde de ani
şi va dura încă circa 5 mld. ani.
După aceea, nucleul, care va cuprinde numai heliu, se va contracta, în timp ce partea exterioară a
învelişului, cu hidrogen, se va dilata; Soarele va deveni o gigantică roşie, raza sa atingând orbita planetei
Marte. Aceastăfază se estimează la 1 miliard de ani, când Soarele va pierde cea mai mare parte a materiei.
EvoluŃia ulterioarăva atinge faza de pitică albă, când Soarele va mai avea doar 1/2 din masa sa
actuală, restul pierzându-se ca vânt şi ejecŃii solare din straturile superioare.
Cu timpul, pitica albă se va răci, mai întâi repede, iar apoi tot mai lent, va înceta să mai lumineze şi
va deveni o pitică neagră, rece.
Structura internă
Pentru a se putea deduce structura Soarelui s-a plecat de la ipotezaSoarelui staŃionar în timp,
respectiv, de la ideea că Soarele ar fi staŃionar în interior, în ceea ce priveşte densitatea, temperatura,
presiunea şi compoziŃia.
Din această ipoteză rezultă că în interiorul Soarelui s-au stabilit anumite echilibre de bază: cel
hidrostatic şi cel termic.
- Echilibrul hidrostatic presupune că forŃa gravitaŃiei a ajuns săfie egalată de cea a presiunii gazelor
(aceasta tinde să depărteze elementele materiei de centrul solar).
- Echilibrul termic indicăo egalitate între rata energiei câştigate şi a celei pierdute de către fiecare strat
solar în parte, ceea ce presupune existenŃa unei surse interne de energie. Respectiva sursă internă a fost
descoperităde fizicianul american Hans Bethe (1938), fiind vorba de o serie de reacŃii termonucleare care
transformă hidrogenul în heliu prin fuziune. Fuziunea reprezintă contopirea unor nuclee uşoare, formând
nuclee mai grele, energia degajatăpe unitate de masă atomicăşi la mase egale, fiind mai mare decât în
cazul fisiunii. În cazul Soarelui, valoarea acestor transformări este de 657 milioane de tone de hidrogen
convertiteîn 625 milioane tone de heliu pe secundă, restul de 5 milioane de tone de materie fiind
transformate în energie de tip gamma şi neutrini.
Există 2 tipuri de reacŃii:
• un tip produce fuziunea a câte patru nuclee de hidrogen (patru protoni, H fiind compus
dintr-un proton şi un electron) ce dau un nucleu de heliu, 2 pozitroni, 2 neutrini şi o enormă cantitate de
energie. Ca urmare, în centrul astrului scade continuu proporŃia de hidrogen care creşte spre exterior.
Dincolo de circa o pătrime din raza sa, compoziŃia devine un amestec de hidrogen şi heliu, cu urme de
elemente grele.
• altă reacŃie este reprezentată de lanŃul proton – proton. Atomii de H sunt reduşi la nucleu,
electronii lor fiind smulşi de peorbită. Două nuclee de H se combinăpentru a forma deuteriu şi un pozitron
(electron cu sarcină pozitivă). ReacŃia deuteriului cu un alt nucleu de H, va produce un nucleu instabil de
3 4
He ( He). Fuziunea a două astfel de nuclee de heliu, produce heliul stabil ( He) cu masă atomică 4,
respectiv un nucleu cu doi protoni, redaŃi cu alb, şi doi neutroni, reprezentaŃi cu negru în imagine, şi duce
la ejectarea altor două nuclee de hidrogen care reiau ciclul proton – proton.

O problemă importantă este modul cum această energie internăeste transportată către suprafaŃă,
şi anume: prin conducŃie, prin radiaŃie (emisii de unde electromagnetice) şi prin convecŃie.
Prima formă este neglijabilă în cazul Soarelui, fiind specificăunor corpuri solide.
A doua formă este destul de greoaie, deoarece radiaŃia intrăcontinuu în interreacŃii cu materia prin
care trece şi este mereu reorientatăîn mod întâmplător. S-a calculat, de exemplu, că un foton ce ar porni
din centrul Soarelui poate ajunge la suprafaŃa astrului după aproximativ un milion de ani, deoarece între
două reacŃii, el parcurge cam un centimetru distanŃă. Totuşi, datorită diferenŃierilor mari de temperatură
dintre suprafaŃăşi nucleu, radiaŃiile se dirijează în ultimă instanŃă către exterior, formând aici fluxul de
luminăvăzut de pe Pământ.
Forma convectivă de transmitere a energiei este determinată de gradientul mare de temperatură
realizat între interiorul (15 mil K) şi exteriorul Soarelui (cca 5000 K).
Conform acestor ipoteze, s-a realizat un model structural format din: nucleu, învelişul radiativ (zona
radiativă), învelişul (zona) convectiv şi atmosfera.
a. Nucleul
În nucleu se produce o mare cantitate de energie. Aici temperatura este de 15 mil. K, densitatea de
3
160 g/cm şi presiunea de 200 miliarde atmosfere. În compoziŃie domină hidrogenul (50 %), 90% din
materia solară se aflăîn prima jumătate a razei Soarelui.
b. Învelişul cu transport radiativ
Ocupă 0,7 din rază, se compune din 70 % hidrogen, iar temperatura se reduce la circa 5 mil. K.
Energia produsă de nucleu şi transferată aici suferă o reemisie sub formă de radiaŃie electromagnetică.
Zona radiativă este relativ calmăsub aspect dinamic.
c. Învelişul convectiv
Învelişul convectiv face trecerea la atmosferăşi se dezvoltă pe circa 200 000 km; este dominat de
hidrogen ionizat. Materia se mişcă în mod organizat, formând curenŃi de convecŃie, cu o mare influenŃă
asupra fenomenelor care au loc în atmosferă.
În zona convectivănumărul celulelor este ipotetic, ele pot fi gigantice sau mici, iar în interiorul lor au
loc turbulenŃe la o scară redusă. La limita dintre zona radiativăşi cea convectivă unii cercetători plasează
un câmp magnetic foarte intens, care ar sta la originea ciclurilor solare.
Echilibrul radiativ de la contactul cu zona convectivă este determinant pentru luminozitatea
solarăcare, în ultimă instanŃă, nu este dată de reacŃiile termonucleare, ci este în funcŃie de diferenŃa de
temperaturăşi opacitate. Când pierderile radiative sunt mai mari decât energia nuclearăfurnizată din
interior, intră în joc gravitaŃia care contractă puŃin Soarele, iar temperatura din centru creşte. Acestea sunt
pulsaŃiile solare.
d. Atmosfera solară
Atmosfera Soarelui se compune din ansamblul a trei straturi externe, direct observabile de pe
Pământ prin intermediul radiaŃiei electromagnetice pe care o emit: fotosferă, cromosferă, coroană.
d.1. FotosferaDe la fotosferă ne vine întreaga luminăşi energie.
Fotosfera (sferă de lumină – gr.) are o grosime de peste 100 km,
o temperaturămedie de 5 780 K. Denumirea de sferă de lumină vine de la strălucirea sub care ne apare
acest strat şi de la forma sa, în mare, sferică. Fotosfera este compusă în proporŃie de 92,2% hidrogen, 7,8%
heliu, 0,2% elemente grele. Acestea din urmă sunt într-un raport relativ identic între ele şi asemănător
celui din scoarŃa terestră.
Structura sa pe o fotografie este de tip granular (asemănătoare boabelor de orez). Granulele au circa
650 km în diametru şi reprezintărezultatul mişcărilor convective de dedesubt. Sunt coloane de gaz cu
mişcări verticale, având viteze de 0,4-1,6 km/s şi o durată de până la 5 minute. Se pot observa şi
supergranule de 20 de ori mai mari şi cu mişcări pe orizontală.
Principalele structuri din fotosferă sunt însăpetele solare. Ele au fost observate încă de chinezi în
Antichitate, care le-au numit „păsări în zbor”.
 Petele sunt suprafeŃe întunecate, apar ca un fel de umbră, fiind înconjurate spre exterior de o zonă de
penumbră. Ele se dezvoltă din pori, care sunt pete incipiente lipsite de sectorul de penumbră. La exteriorul
lor apar zone lucitoare şi fierbinŃi. Diametrul petelor poate atinge 100 000 km. Ca să devină vizibile de pe
2
Pământ, trebuie să dezvolte o suprafaŃă de 1,3 mld. km . Cea mai mare pată solară a fost observată în 1974
2
şi a atins 18 mld. km . Numărul lor creşte şi descreşte pe o perioadă de 11 ani. În perioadele de minim,
numărul petelor se reduce mult, până la dispariŃie. În mod obişnuit, petele apar în grupuri de câte două, cu
o frecvenŃămaximă între 30º-45º latitudine, şi au o tendinŃăde deplasare spre ecuatorul solar.
Petele sunt aparent zonele cele mai puŃin active, deoarece reprezintăcele mai reci perimetre ale
fotosferei (în cadrul lor temperatura scade până la 4 000 K). Legat de evoluŃia petelor, se manifestă însăşi
celelalte fenomene din atmosferă: porii, punctele luminoase, toată gama de filamente, faculele, granulele
şi protuberanŃele.
La nivelul petelor granulaŃia fotosferei dispare, indicând o reducere sau chiar o încetare a mişcării
convective, cel puŃin la suprafaŃă. Câmpul magnetic local crescut încetineşte convecŃia, aportul de gaz
fierbinte scade, temperatura se reduce şi ea, iar pe suprafaŃa fotosferei apare o pată.
d.2. Cromosfera
Cromosfera (sferă de culoare – gr.) este un învelişgazos mult mai cald comparativ cu fotosfera şi cu
grosimi variabile de 10 000 – 15 000 km. În partea sa inferioară, hidrogenul este în stare neutră, devenind
tot mai ionizat pe măsură ce temperatura creşte.
Sub aspectul structurii, spre deosebire de fotosferă unde apar granulaŃii relativ circulare ca efect al
mişcărilor convective subiacente, în cromosferă structurile sunt alungite şi mult mai fine. Organizarea
acestora este impusă de câmpul magnetic solar. Dominarea liniilor magnetice în organizarea structurală a
cromosferei rezultă din densitatea mică a materiei, în timp ce în fotosferămateria este mult mai densăşi
energia mecanică dominăpe cea magnetică.
Structura magnetică este variabilă în funcŃie de densitate şi temperatură, dar în general se realizează,
la scară mare, o reŃea celularănumităreŃea cromosferică. Ochiurile acestei reŃele sunt legate de celulele din
zona convectivă, având o mărime care o depăşeşte pe cea a granulelor din fotosferă (diametre de circa 30
000 km). Pe marginea acestor ochiuri de plasă apar jeturi de gaze ascendente, având viteze de 20-25 km/s.
Ele durează5-10 minute, după care recad, dispersându-se.
Temperaturile din cromosferă înregistrează valori de 4 000 K la contactul cu fotosfera şi urcă treptat
la 10 000 K, atingând 1 mil. K la trecerea în coroana solară. ExplicaŃia este până în prezent nesigurăşi se
referă la transportul de energie mecanică prin unde de presiune. Amplitudinea acestor unde, întâlnind
straturi tot mai dense, creşte cu altitudinea. Când amplitudinea atinge viteza sunetului se formeazăunde de
şoc ce îşi dispersează energia în căldură. Acest mecanism explicăşi temperatura ridicată din coroana
solară.
d.3. Coroana solară
Coroana se vede ca un halou alburiu în timpul eclipselor totale sau prin intermediul coronografelor
plasate pe sateliŃi. Coroana este compusă din gaz foarte rarefiat, foarte cald şi ionizat.
ReŃeaua cromosferică se dispersează treptat până ce în coroanădispare. De aici se deduce căşi
câmpul magnetic, care în cromosferăapare concentrat în ochiurile plasei, se dispersează lent şi devine
aproape uniform în coroană.
Fotografiile realizate în alb au arătat şi aici diferite structuri caracteristice, datorate tot configuraŃiei
câmpului magnetic. Cele mai 188
spectaculoase structuri dinamice datorate forŃelor câmpului magnetic sunt protuberanŃele de diverse
forme, alcătuite din materie mai rece (8 000 K), care urcă în coroană (unde temperatura este de un milion
de grade) cu viteze de 100 km/s, având înălŃimi de până la o rază solară, după care se pot desprinde de disc
şi dispar. ProtuberanŃele sunt vizibile pe marginea discului solar, având o înclinare pe meridian (de obicei
spre ecuator şi spre vest). Ele sunt erupŃii de mari proporŃii şi stau la originea unor nori mari de
plasmăcare apar în coroană, până la 10 raze solare, deplasându-se cu 1 000 km/s.
ErupŃiile sunt fenomene violente care afectează brusc întreagaatmosferă pe verticală, pornind de jos
în sus. Forma geometrică a erupŃiilor şi radiaŃiile pe care acestea le emit indică legătura lor cu câmpul
magnetic şi cu modificările structurale ale acestuia. De exemplu, majoritatea erupŃiilor apar la limita a
două regiuni cu polaritate diferită, unde materia vine din direcŃii contrare sau se deplasează în direcŃii
contrare. Totodată, erupŃiile de tip bucle sau arc reprezintă punŃi între două regiuni cu polarităŃi diferite.
Forma coroanei este continuu schimbătoare, conform modificărilor câmpului magnetic solar, care
urmează îndeaproape evoluŃia ciclurilor astrului.
Temperaturile în coroană ajung la peste 1 mil. K, iar în coroana internă chiar la 1,5 mil. K. La
trecerea în spaŃiul interstelar, temperaturascade la circa 100 K. Temperaturile extrem de ridicate au făcut
gazul coronarian să se extindă până la 10 raze solare. Densitatea materiei scade lent.
Aceste temperaturi extrem de mari explică de ce compoziŃia chimicăa coroanei rămâne aceeaşi cu
cea a fotosferei, dar atomii de aici sunt puternic ionizaŃi. Ionizarea se face prin pierderea de electroni, pe
măsurăce temperatura creşte. S-a constatat că, de exemplu, hidrogenul şi heliul pierd complet electronii
(rămânând doar nucleele atomice), oxigenul rămâne cu 1-2 electroni (din 8), iar fierul pierde 10-15
electroni din 26.
1.4. Eclipsele
Orice corp luminat dintr-o direcŃie lasă în partea opusă o umbră. Dacăcorpul este sferic, umbra va
avea formă de con. Dimensiunile conului de umbră depind de distanŃa faŃă de sursăşi de diametrul
corpului expus luminii.
În cazul sistemului solar, corpul care luminează este Soarele, planetele şi sateliŃii acestora formează
conuri de umbră. Totodată, şi sateliŃii sau planetele pot constitui corpuri care luminează, dar cu lumină
reflectată.
Când un al treilea corp trece prin conul de umbră, atunci, peperioada traversării acestuia, corpul care
emite lumina nu va mai putea fi văzut decât, eventual, parŃial. Fenomenul astronomic poartănumele de
eclipsă.
Producerea eclipselor se realizează în cazurile în care cele trei corpuri se află pe aceeaşi direcŃie,
ieşind în evidenŃă două situaŃii:
când între Soare şi satelit se interpune planeta, ca urmaresatelitul intrând în conul de umbră al planetei şi
nemaiputând fi observat de pe aceasta, este eclipsa de Lună
când între Soare şi planetă se interpune satelitul, planeta intrând în conul de umbră al lunii, Soarele
apărând parŃial sau total acoperit de satelit. Este eclipsa de Soare
a.Eclipsele de Lună au loc atunci când satelitul intră în conul de umbră al Pământului, şi anume în
situaŃia de Lună plină când poziŃia Soare – Pământ – Lună urmează aceeaşi linie.
Faptul că eclipse de Lunănu au loc periodic la fiecare cca 29 de zile, se datorează înclinării planului
0
orbital lunar cu circa 5 pe ecliptică, unde se află axa conurilor de umbrăşi penumbră. Totodată, în cursul
unui an, atât distanŃa Soare – Pământ, cât şi cea dintre Pământ şi Lună variază, ceea ce va conduce la o
variaŃie a mărimii conului de umbră.
O eclipsă se produce atunci când faza de Lună plină coincide cu
o poziŃie cât mai apropiată a satelitului de planul eclipticii. Momentul optim îl reprezintăcoincidenŃa cu
punctele nodale, când are loc o eclipsă totală, Luna intrând complet în conul de umbră a Pământului.
O eclipsă de Lună se poate observa la aceeaşi orăşi traversând aceleaşi faze din toate punctele de pe
Glob care au Luna deasupra liniei orizontului.
b. Eclipsele de Soare se produc atunci când Pământul intră în conurile de umbrăşi penumbră ale
Lunii, în momentul de Lună nouă. Deoarece Luna se învârte în jurul Terrei pe o orbită eliptică,
distanŃa dintre cele două corpuri variază de la perigeu (punctul cel mai 190
apropiat de Terra pe care îl atinge Luna pe orbită) la apogeu (momentul cel mai îndepărtat al Lunii de
Terra). De aici rezultă trei posibilităŃi:
distanŃa Pământ – Lună este mai scurtă decât mărimea lungimii conului de umbră (condiŃii pentru o
eclipsă totală de Soare);
distanŃa Pământ – Lună corespunde cu lungimea conului de umbră, Terra trecând prin vârful conului
(condiŃii pentru o eclipsăparŃială de Soare),
distanŃa Pământ – Lună este mai mare decât lungimea conului de umbră, Terra trecând prin conul de
penumbră sau în prelungirea celuide umbră (condiŃii pentru o eclipsă inelară).

SuprafeŃele situate în conul de umbră vor cunoaşte o eclipsătotală de Soare, regiunile limitrofe,
aflate în conul de penumbră, vor înregistra eclipse parŃiale, iar cele din afara conurilor, nu vor înregistra
nici un fenomen particular.
Într-un secol au loc în jur de 240 de eclipse solare. SecvenŃa unei eclipse se repetă cu o perioadă de
223 de luni sinodice, cunoscută ca ciclul sau seria saros. Acesta este de 18 ani, 11 zile şi 8 ore, dacă
perioadarespectivă include patru ani bisecŃi sau de 18 ani 10 zile şi 8 ore, dacă ea include cinci ani bisecŃi.
În 763 î.Hr., babilonienii înregistrează cea mai veche eclipsă solarădin istorie, descoperind totodată
ciclul saros de predicŃie a acestora. Chinezii încep să înregistreze eclipsele solare din 720 î.Hr.

2. SISTEMUL PĂMÂNT – LUNĂ

2.1. Luna Luna este singurul satelit natural al Terrei.Raza medie a orbitei lunare este de 384 402
km. La perigeu
(punctul cel mai apropiat de Terra) atinge 363 300 km. La apogeu(punctul cel mai îndepărtat de Pământ),
se găseşte la 405 508 km. 191
Între perioada de revoluŃie şi cea de rotaŃie s-a ajuns la o sincronicitate, astfel încât satelitul arată mereu
3
aceeaşi „faŃă” spre Pământ. Diametrul lunar ecuatorial este de 3 480 km, densitatea medie de 3,34 g/cm ,
masa reprezintă 1,23% din cea a Pământului.
ImportanŃa Lunii pentru viaŃă de pe Pământ este hotărâtoare sub două aspecte: impunerea
mareelor, care au frânat mişcarea de rotaŃie a Pământului, dar mai ales menŃinerea unei oscilaŃii extrem de
reduse a oblicităŃii axei de rotaŃie a Terrei, de doar câteva fracŃiuni de grad, şi astfel a unui climat stabil pe
perioade lungi de timp. De exemplu, o oscilaŃie de un singur grad poate genera o nouă erăglaciară
(Milankovici, 1941).
Există multe ipoteze privind formarea satelitului, care pot fi grupate în patru mari categorii:
ipoteza desprinderii din Pământ, a captării, a acreŃiei şi a unui impact de dimensiuni gigantice.
Ipotezadesprinderii din Terra şi a acreŃiei nu pot fi dovedite ca fiind fizic posibile. Celelalte douăau şi ele
o probabilitate extrem de redusă. Practic, nici una din ipotezele formulate nu explică în mod satisfăcător
prezenŃa Lunii alături de Terra, acest lucru rămânând în continuare un mister.
La suprafaŃa Lunii apare un strat din sfărâmături şi praf gros de până la 20 m, rezultat în urma
impacturilor meteoritice. Acest praf formeazăsolul lunar, numit regolit. ScoarŃa reprezintă 10% din volu-
mul satelitului. Pe baza interpretării datelor seismice, înregistrate în timpul misiunilor Apollo, s-a
constatat existenŃa mai multor discontinuităŃi care separă învelişuri. Cea mai importantă discontinuitate a
fost delimitatăîntre 50-75 km adâncime, care desparte scoarŃa de o manta cu densitate mai mare. ScoarŃa,
mantaua superioară (între 75 şi 500 km adâncime) şi mezomantaua (între 500-1 000 km adâncime)
formează o litosferărigidă.
Sub aspectul reliefului, 35% din suprafaŃa satelitului este întunecată, mai coborâtăşi netedă, iar 65%
este formată din zone muntoase, mai strălucitoare, care se ridică cu până la 5 000 m deasupra sectoarelor
joase. Bazinele întunecate sunt concentrate în emisfera lunară vizibilăde pe Terra, fiind în principal
rezultatul impactului meteoritic.
2.2. Sistemul terestru
Terra este cea de a treia planetă a sistemului solar şi prima care are propriul său satelit (Luna).
Unicitatea mediului terestru
Raza ecuatorială………..………….. 6 378 km
Raza polară………..…………….... 6 356 km
3
Densitate (g/cm )……………………5,5
Înclinarea pe orbită ……………..…..23,45º
Excentricitatea……………………….0,01
Durata revoluŃiei (zile)……………365,256
Durata rotaŃiei ……………….…23h,56´40´´
 Dacă ne apropiem ca geografi de înŃelegerea mediului terestru, prin definiŃie obiectul de studiu al
geografiei, nu putem să nu ne minunăm de unicitatea şi complexitatea planetei Pământ. Astfel ne explicăm
de ce, în structura clasică a cursurilor şi tratatelor de geografie fizică sau globală este inserat şi un capitol
de planetologie.O incursiune în sistemul solar este menită a sublinia şi înŃelege unicitatea spaŃiului terestru
comparativ cu cel al planetelor telurice saual celor gigant, de la marginea sistemului solar.
Prin ce este unic mediul terestru?
Reducând la o simplă frază, putem spune că Pământul este unic pentru că aici s-au format şi se
menŃin de milioane şi milioane de ani, cu o stabilitate uimitoare, circuite de substanŃă, care oferă o mare
capacitate de homeostazie planetei.
Aceste circuite sunt de natură complexă, abioticăşi biotică, la baza cărora stă energia primită de la
Soare. Din acest punct de vedere, Terra se aflăla o distanŃă optimă de astru, în medie de 150 mil. km, ceea
ce face ca din energia totală emisă de Soare, Pământul săprimească doar a doua miliarda parte, constanta
2
solară la limita superioară a atmosferei fiind de 1,98 cal/cm ·min.
Cantitatea optimă de energie primită, face ca temperatura medie a Terrei săse înscrie într-o valoare
de 10-15ºC, cu oscilaŃii cuprinseînsă între +60 şi -60ºC, înregistrând diferenŃieri diurne, anotimpuale,
latitudinale etc. Comparativ, pe Mercur de exemplu, temperatura urcăla peste 400ºC pe faŃa însorităşi
coboară la sub 100 pe cea umbrită. Pe Venus se menŃin temperaturi constante de peste 400ºC, ca urmare a
unui puternic efect de seră, cu toate că doar 20% din radiaŃia solarăajunge la suprafaŃa planetei, ca urmare
a unui strat noros constant de peste 20 km grosime. Pe Marte, temperatura în timpul verii abia depăşeşte
zero grade ziua, iarna menŃinându-se la sub 100ºC. Planetele exterioare emit în spaŃiu mai multă energie
decât primesc, fiind înconjurate de sateliŃi de gheaŃă. Temperaturile minime în sistemul solar se
înregistrează pe Triton, satelitul planetei Neptun, fiind de
– 240ºC, mai mici decât pe Pluton, ca urmare a coloritului acestui corp care reflectă95% din radiaŃia
solară.
În aceste condiŃii, doar Terra şi-a menŃinut, dintre toate planetele interioare, o mare rezervă de apă
lichidă, care reglează toate procesele atmosferice şi, respectiv, climatice. Apa pe Terra se găseşte sub
toate formele ei de agregare, trecând cu uşurinŃă dintr-una în alta, prin cedare sau consum de energie. Apa
ocupă 71% din corpul planetar, fiind cantonată în oceane, apele continentale şi gheŃari, apărând sub formă
de vapori de apă în litosferăşi atmosferă. Ea este cea care a absorbit majoritatea dioxidului de carbon din
atmosfera primară, blocând calciul în roci şi evitând astfel apariŃia unui efect de seră excesiv, cum s-a
întâmplat pe Venus.
Poate cel mai important circuit, în reglarea organismului planetar, este circuitul apei în natură.
Pe Venus, chiar dacă din simulările făcute rezultă că la începutulexistenŃei sale a existat un ocean de
mărimea celui terestru, fiind mai aproape de Soare, acesta s-a evaporat. Vaporii de apă au fost disociaŃi
sub acŃiunea ultravioletelor, iar hidrogenul, cel mai uşor element din univers s-a pierdut în spaŃiu din
straturile superioare ale planetei. Aceasta deoarece Venus este o planetă mai mică decât Terra şi are o
gravitaŃie mai redusă. Pe Venus nu s-a mai putut reface circuitul apei, lipsind veriga ploilor. În consecinŃă,
gazul carbonic a devenit predominant (95,5%), instalându-se un ireversibil efect de seră.
Pe Marte, apa este cantonată în calotele polare, pe Mercur, ca urmare a apropierii maxime de Soare
şi a dimensiunilor mici, elementele uşoare s-au pierdut în spaŃiu.
Apa pe Terra reprezintă principalul factor de reglare a climei. Ea este cea care stochează, sub formă
de căldură, o mare cantitate din energia primită de la Soare şi o cedează treptat atmosferei inferioare prin
evaporaŃie. Prin curenŃii oceanici şi vânt, căldura este redistribuităpe întreaga suprafaŃă a planetei, din
zonele cu excedent de căldură, spre cele polare.
Faptul devine posibil ca urmare a capacităŃii calorice a oceanelor, de 1 200 de ori mai mare decât a
atmosferei. De exemplu, comparaŃia restrânsă doar la o coloană de aer pe toată grosimeaatmosferei indică
o cantitate de căldură egală cu cea dintr-o coloană de apă de numai 3 m. Capacitatea calorică a apei se
explică atât prinproprietăŃile ei fizice şi chimice, dar mai ales prin faptul că masa 194
oceanelor este de 280 de ori mai mare decât cea a atmosferei. Apa prezintă, totodată, o mare inerŃie
termicăşi mecanică: se încălzeşte şi se răceşte lent, intră mai greu în mişcare şi se opreşte mult după ce a
încetat acŃiunea cauzei care a declanşat-o. Se ştie, de altfel, că oprireacurentului Golfului, care încălzeşte
 Sistemul Pământ – Lună
Prof. univ. dr. Iuliana Armaş

1. Caractere generale
Luna este singurul satelit natural al Terrei.
Raza medie a orbitei lunare este de 384 402 km. La perigeu (punctul cel mai apropiat de Terra)
atinge 363 300 km. La apogeu (punctul cel mai îndepărtat de Pământ), se găseşte la 405 508 km.
Diametrul lunar ecuatorial este de 3 480 km, densitate medie de 3,34 g/cm3, Masa de 7,35 • 1022 kg,
respectiv 1,23 % din cea a Pământului. Acceleraţia gravitaţională la suprafaţă este de 162 cm/s2,
(60 kg pe Pământ devin 10 kg pe Lună). Suprafaţa satelitului este de 0,07 din cea terestră, iar
volumul de 0,02 din cel terestru. Albedoul este redus, de 0,07.
Importanţa Lunii pentru viaţă pe Terra este hotărâtoare sub 2 aspecte:
1. mareele au dus la frânarea mişcării de rotaţie a Pământului,
2. menţinerea unei oscilaţii extrem de reduse a oblicităţii axei de rotaţie a Pământului de doar
câteva fracţiuni de grad şi astfel a unui climat stabil. De exemplu, o oscilaţie de un singur grad
poate genera o nouă eră glaciară (Milankovici, 1941).

2. Ipoteze asupra originii Lunii

Există multe ipoteze privind formarea satelitului, care pot fi grupate în patru mari categorii:
ipoteza desprinderii din Pământ, a captării, a acreţiei şi a unui impact de dimensiuni gigantice.
Ipoteza desprinderii din Terra şi a acreţiei nu pot fi dovedite ca fiind fizic posibile. Celelalte două
au şi ele o probabilitate extrem de redusă. Practic, nici una din ipotezele formulate nu explică în
mod satisfăcător prezenţa Lunii alături de Terra, acest lucru rămânând în continuare un mister.
a. Ipoteza desprinderii din Pământ a fost formulată în 1879 de George Darwin (cel de al doilea
fiu din cei zece ai celebrului Charles Darwin). Ea porneşte de la ideea că la începutul formării sale,
Terra se rotea extrem de repede (cu o perioadă de 2 – 3 ore), ceea ce a dus la apariţia în sectorul
ecuatorial a unei proeminenţe. Aceasta a devenit instabilă şi s-a desprins. Teoria desprinderii din
Pământ poate explica diferenţierile chimice dintre cele două corpuri cereşti, dar nu şi problemele de
dinamică. Conform legii conservării momentului cinetic, viteza de rotaţie a sistemului Pământ –
Lună (sistem format din mişcarea de rotaţie a Terrei şi cea de revoluţie a Lunii) ar fi trebuit să fie
mult mai mare decât este în prezent.
b. Ipoteza captării (Cloud, 1968) presupune formarea Lunii în sectorul asteroizilor. Acum circa
3,9 mld. ani, distanţa dintre cele două corpuri a devenit suficient de mică pentru ca satelitul să poată
fi captat. Probabilitatea unui astfel de scenariu este însă extrem de redusă. Trecerea de la o orbită
iniţială heliocentrică, de formă parabolică (relativ la Terra), la cea geocentrică, eliptică actuală,
necesită o frânare extraordinară a vitezei de deplasare pe orbită a Lunii, ce ar fi dus la topirea
suprafeţei lunare, datorită unor maree cu amplitudini de peste 200 km.
În 1990, cercetători americani Malcuit, Mehringer şi Winters au demonstrat prin intermediul
unor programe de simulare, că, în anumite condiţii orbitale (perioada de rotaţie a Terrei de 10 – 13
ore, axa semi-mare a orbitei planetoidului de 0,976 ua, iar excentricitatea de 1 %, energie totală
negativă a planetoidului pe orbita geocentrică etc.), o astfel de captare gravitaţională ar putea fi
posibilă.
c. Ipoteza formării concomitente a celor două corpuri prin procesul de acreţie nu poate explica
diferenţierea chimică mare, în special de ce Luna prezintă un conţinut mult mai scăzut în fier (10 %
din masa lunară) şi elemente uşoare (Na, K cu 0,07 %) comparativ cu Pământul.
d. O a patra ipoteză a câştigat un mare interes cu ocazia conferinţei Hawaii (1984). Cu această
ocazie a fost revitalizată ideea mai veche a apariţiei Lunii ca urmare a unui impact meteoritic
1
extrem de violent ce ar fi avut loc în perioada de început a evoluţiei Pământului (idee formulată
iniţial în 1946). Această ipoteză pleacă de la ideea unei rotiri iniţiale mai lente a Terrei. Coliziunea
cu un corp de dimensiuni planetare ar fi accelerat perioada de rotaţie a planetei.

3. Mişcările Lunii
Acestea sunt foarte complicate, deoarece Luna suferă atât atracţia exercitată de Pământ, cât şi pe
cea a Soarelui şi a celorlalte planete. Orbita Lunii are o formă aproximativ eliptică, cu o
excentricitate de 0,054, fiind înclinată cu circa 50 faţă de ecliptică. În timpul unei singure revoluţii,
Luna se va afla în planul eclipticii numai în două puncte, numite noduri. Linia de intersecţie a celor
două planuri poartă numele de linia nodurilor lunare (NN'). Această linie nu este fixă, ci suferă o
mişcare retrogradă cu revenire în punctul de plecare după 18 ani şi 8 luni.

Viteza medie pe orbită a Lunii este de 1,02 km/s. Ca urmare, perioada de revoluţie siderală
(intervalul de timp dintre două conjuncţii consecutive în funcţie de o stea fixă) este de 27,3 zile iar
revoluţia sinodică (intervalul de timp scurs între două conjuncţii succesive ale Pământului, Lunii şi
Soarelui) este de 29,5 zile. Diferenţa dintre cele două situaţii este explicabilă ţinând cont de
mişcarea de revoluţie a Terrei, ceea ce face ca repetarea fazei Lunii în raport de Soare să se
realizeze într-un interval de timp mai lung cu circa 2,2 zile.
Luna are o mişcare de rotaţie egală ca durată cu revoluţia siderală, ceea ce face ca ea să prezinte
mereu aceeaşi faţă spre Pământ. Planul ecuatorial al satelitului este înclinat faţă de cel orbital cu 6
grade, determinând ca axa de rotaţie să sufere balansări (numite libraţii) atât în sens longitudinal,
cât şi latitudinal. La aceasta se adaugă mişcarea de rotaţie a Terrei, ceea ce face ca suprafaţa lunară
vizibilă de pe Pământ să depăşească 50 % (fiind de 59 %).

Diferenţa dintre revoluţia sinodică

şi cea siderală a Lunii

4. Evolutia si structura interna a Lunii

Acum 4,5 mld. de ani a avut loc un proces de stratificare în funcţie de densitate a învelişurilor
lunare. Elementele grele au format mantaua, iar cele uşoare, feldspatice, crusta. Este totodată
perioada cu cel mai intens bombardament meteoritic, care a modelat întreaga suprafaţă lunară până
acum 3,8 mld. ani (etapele Pre-Nectariană şi Nectariană).
Acum 3,9 mld. de ani, mantaua cunoaşte un proces de topire parţială, datorită căldurii degajate
de elementele radioactive din interior, cât şi de forţele mareice impuse de apropierea mai mare de
Terra (etapa Imbriană). Perioada a durat cca un miliard de ani, ultimele erupţii bazaltice s-au
înregistrat acum 3 – 2,5 mld. ani

2
 Acum 2,5 mld. ani a încetat orice activitate geologică din interiorul Lunii, suprafaţa satelitului
fiind modelată doar prin rare impacturi meteoritice (etapa Eratosteniană şi Copernicană).
Pe baza interpretării datelor seismice înregistrate în timpul misiunilor Apollo, s-a constatat
existenţa mai multor discontinuităţi ce separă învelişuri. Cea mai importantă discontinuitate a fost
delimitată între 50 – 75 km adâncime, care desparte scoarţa de o manta cu densitate mai mare. La
suprafaţa Lunii apare un strat din sfărâmături şi praf gros de până la 20 m, rezultat în urma
impacturilor meteoritice. Acest praf formează solul lunar, numit regolit. Scoarţa reprezintă 10 % din
volumul satelitului. Împreună cu mantaua superioară (până la 500 km adâncime) şi mezomantaua (între
500 – 1 000 km adâncime) formează litosfera rigidă şi groasă de 1 000 km.
O a doua discontinuitate apare la circa 1 000 km adâncime unde se trece spre starea vâscoasă a
mantalei inferioare (numită astenosferă). Nucleul, eventual metalic, are o rază mai mică de 500 km.
Câmpul magnetic este redus.

5. Relief
Peisajul lunar prezintă două aspecte: 35 % din suprafaţa satelitului este întunecată, mai coborâtă
şi mai netedă, iar 65 % este formată din zone muntoase, mai strălucitoare, care se ridică cu până la 5
000 m deasupra sectoarelor joase. Din secolul al XVII-lea regiunile închise la culoare au fost
asociate mărilor şi denumite maria de către Galilei (mări în latină), cele înalte fiind numite terrae
(uscaturi, podişuri sau continente). Din 1964 limba latină este folosită în denumirea tuturor
structurilor lunare.
Sub aspectul vârstei, mările sunt mai recente, între 3,8 şi 3,2 mld. ani, în timp ce continentele au
vechimi de peste 3,8 mld. ani. Mările sunt concentrate în emisfera lunară vizibilă de pe Terra, fiind
în principal rezultatul impactului meteoritic.
Peste acest relief se suprapune o mare densitate de cratere de impact şi de canale. Craterele au
dimensiuni diferite (5 000 prezentând diametre mai mari de 5 km, cele mai multe având însă între
50 şi 1 000 km în diametru) şi densităţi maxime pe continente. Dintre cratere se remarcă bazinele
Imbrium (1 100 km diametru în emisf. N) şi Orientale (900 km diametru în emisf. S), cu o
morfologie complexă, inelară (fig. 28) şi ejecţii dispuse radial, acoperind o suprafaţă de 100 000
km2.
Canalele sunt rectilinii sau sinuoase. Canalele cu aspect drept reprezintă falii rezultate în urma
procesului de contractare, prin răcire, a scoarţei. Geneza canalelor sinuoase (cu lungimi de peste
100 km şi lăţimi de 1 – 2 km) poate fi explicată prin surparea, sub propria greutate, a podului de
lavă consolidată, după ce s-a scurs torentul fierbinte de dedesubt.

6. Fazele Lunii
Luna realizează o mişcare de revoluţie în jurul Pământului care, la rândul său, descrie o orbită
eliptică în jurul Soarelui. Ca urmare, cele trei corpuri cereşti se vor situa periodic în poziţii diferite,
care se vor reflecta pentru un observator terestru într-o modificare ciclică a formei suprafeţei
luminate a Lunii ( deşi jumătate din suprafaţa satelitului este permanent luminată de razele
Soarelui).
Aceste modificări formează fazele Lunii, care se înscriu într-un interval aproximativ de 29,5 zile
(revoluţia sinodică), cât necesită revenirea satelitului pe orbita sa în acelaşi punct în raport cu
Pământul şi Soarele.
Revoluţia sinodică începe cu faza de Lună nouă când Soarele şi Luna sunt în conjuncţie (deci
când Soarele şi Luna sunt de aceeaşi parte a Pământului.
Deoarece jumătatea iluminată a Lunii se află în întregime pe partea invizibilă de pe Pământ,
Luna pare complet întunecată observatorului terestru. În această fază Soarele şi Luna răsar
aproximativ în acelaşi timp şi se deplasează împreună pe boltă, Luna rămânând însă la fiecare 24 de
ore cu circa 120 în urma Soarelui.

3
 După aproximativ 3 3/4 zile de la conjuncţie, este faza de Crai nou. Luna a parcurs 1/8 din orbita
sa, fiind vizibilă pe cer sub forma unui corn subţire cu coarnele îndreptate spre stânga. Luna a rămas
în urma Soarelui cu 450, putând fi observată după apusul astrului.
Faza primului pătrar se realizează după aproximativ 7 1/2 zile, când, între poziţiile Soarelui şi
ale Lunii, există o diferenţă de 900, satelitul apărând sub forma unei jumătăţi de disc luminos. Luna
răsare acum în momentul când Soarele este la amiază şi atinge punctul culminant pe boltă la apusul
astrului (considerând că Soarele răsare şi apune la ora 6, respectiv 18).

Faza de Lună convexă apare după circa 11 1/4 zile,

când satelitul a parcurs 3/8 din orbita sa şi este iluminat
pe trei sferturi. Poziţia maximă este atinsă în jurul orelor
21. Între Soare şi Lună sunt 1350 şi o diferenţă de 9 ore
la trecerea pe la meridianul locului.
După 14 3/4 zile din revoluţia sinodică, satelitul se
găseşte în opoziţie cu Soarele şi se află în faza de Lună
plină, întreaga sa jumătate iluminată fiind vizibilă de pe
Terra. Întrucât acum Luna şi Soarele se află de o parte şi
de alta a Pământului, Luna plină atinge punctul maxim
pe boltă în jurul miezului nopţii. Dacă ziua şi noaptea
sunt egale ca durată, Luna va răsări la apusul Soarelui şi
va apune la răsăritul astrului.

Fazele descendente ale Lunii sunt similare celor ascendente, cu specificul că apar ca o imagine în
oglindă a fazelor parcurse în prima jumătate a revoluţiei sinodice.
Ce-a de a doua fază de Lună convexă are loc după 18 1/4 zile, când între Soare şi Lună există o
diferenţă de 2250. Luna va răsări în timpul serii (orele 21), atingând punctul maxim pe boltă în a
doua jumătare a nopţii.
Faza ultimului pătrar se produce după cca. 21 1/2 zile, când între poziţiile Lunii şi ale Soarelui
apare o diferenţă de 2700 şi de 18 ore în timp. Luna va răsări la miezul nopţii, atingând maximul pe
boltă în orele dimineţii. Va fi văzută jumătatea din stânga a discului lunar.
Faza de corn sau seceră orientată spre dreapta, se realizează după 251/4 zile, când Luna va răsări în a
doua jumătate a nopţii şi va atinge punctul maxim la câteva ore după răsăritul Soarelui, nefiind
observabilă decât câteva ore înaintea zorilor.
După 29 de zile, Luna revine într-o poziţie aproape coincidentă cu cea a Soarelui, iar revoluţia
sinodică se apropie de final.

7. Eclipsele
Orice corp luminat dintr-o direcţie lasă în partea opusă o umbră. Dacă corpul este sferic, umbra
sa va avea formă de con, ale cărui dimensiuni vor depinde de distanţa faţă de sursă şi de diametrul
corpului expus luminii.
În cazul sistemului solar, corpul care luminează este Soarele, planetele şi sateliţii acestora
formează conuri de umbră.
Când un al treilea corp trece prin conul de umbră, atunci, pe perioada traversării acestuia,
corpul care emite lumina nu va mai putea fi văzut decât, eventual, parţial. Acest fenomen poartă
numele de eclipsă.
Producerea eclipselor se realizează în cazurile în care cele trei corpuri se află pe aceeaşi direcţie,
ieşind în evidenţă două situaţii:

4
• când între Soare şi satelit se interpune planeta, ca urmare satelitul intrând în conul de umbră al
planetei şi nemaiputând fi observat de pe aceasta, - eclipsa de Lună
• când între Soare şi planetă se interpune satelitul, paneta intrând în conul de umbră al lunii,
Soarele apărând parţial sau total acoperit de satelit. - eclipsa de Soare

a. Eclipsele de Lună au loc atunci când satelitul intră în conul de umbră al Pământului, şi anume
în situaţia de Lună plină când poziţia Soare – Pământ – Lună urmează aceeaşi linie.

Pământ
Con de
Soare umbră

Con de
Luna penumbră

Faptul că eclipse de Lună nu au loc periodic la fiecare cca. 29 de zile, se datorează înclinării
planului orbital lunar cu circa 50 pe ecliptică, unde se află axa conurilor de umbră şi penumbră.
Totodată, în cursul unui an, atât distanţa Soare – Pământ, cât şi cea dintre Pământ şi Lună variază,
ceea ce va conduce la o variaţie a mărimii conului de umbră.
O eclipsă se produce atunci când faza de Lună plină coincide cu o poziţie cât mai apropiată a
satelitului de planul eclipticii. Momentul optim îl reprezintă coincidenţa cu punctele nodale, când
are loc o eclipsă totală, Luna intrând complet în conul de umbră a Pământului.
În cazul unei eclipse totale de Lună se pot diferenţia trei faze:
• momentul intrării în conul de penumbră şi până la atingerea celui de umbră (cca. o oră),
• traversarea conului de umbră, marcată prin dispariţia discului lunar, care se mai poate
distinge totuşi într-o lumină roşiatică datorită fenomenului de reflectare în conul de umbră a
razelor solare de către atmosfera terestră (aproximativ 2 ore),
• străbaterea restului conului de penumbră (cca. o oră).
O eclipsă de Lună se poate observa la aceeaşi oră şi traversând aceleaşi faze din toate punctele de
pe Glob care au Luna deasupra liniei orizontului.

b. Eclipsele de Soare se produc atunci când Pământul intră în conurile de umbră şi penumbră ale
Lunii, în momentul de Lună nouă.
Deoarece Luna se învârte în jurul Terrei pe o orbită eliptică, distanţa dintre cele două corpuri
variază de la perigeu la apogeu. De aici rezultă trei posibilităţi:

Luna

Soare

Pământ

• distanţa Pământ – Lună este mai scurtă decât mărimea lungimii conului de umbră (condiţii
pentru o eclipsă totală de Soare);
• distanţa Pământ – Lună corespunde cu lungimea conului de umbră, Terra trecând prin vârful
conului (condiţii pentru o eclipsă parţială de Soare -
• distanţa Pământ – Lună este mai mare decât lungimea conului de umbră, Terra trecând prin
conul de penumbră sau în prelungirea celui de umbră (condiţii pentru o eclipsă inelară

5
 Soare

Lună

Suprafeţele situate în conul de umbră vor cunoaşte o eclipsă totală de Soare, regiunile limitrofe,
aflate în conul de penumbră, vor înregistra eclipse parţiale, iar cele din afara conurilor, nu vor
înregistra nici un fenomen particular.
În cazul unei eclipse totale de Soare se pot diferenţia tot trei faze:
• momentul în care Luna începe să acopere discul solar, dezvoltându-se forme cu concavitatea
orientată spre Lună) şi până la acoperirea totală a Soarelui (cca. 2 ore),
• faza de acoperire totală durează de la 8 minute în zona ecuatorială, la cca. 6 minute la
latitudinile medii, acum putându-se observa şi stelele, cu toate că nu se realizează un
înturneric deplin din cauza luminii difuze (în cazul unei eclipse inelare, durata este de la 12
minute la Ecuator, la 10 minute la latitudinile medii),
• restrângerea treptată a suprafeţei acoperite, până la revenirea la forma anterioară (cca. 2 ore).
Într-un secol au loc în jur de 240 de eclipse solare. Secvenţa unei eclipse se repetă cu o perioadă de 223
de luni sinodice, cunoscută ca ciclul sau seria saros. Acesta este de 18 ani, 11 zile şi 8 ore, dacă perioada
respectivă include patru ani bisecţi sau de 18 ani 10 zile şi 8 ore, dacă ea include cinci ani bisecţi.
În 763 î.Hr., babilonienii înregistrează cea mai veche eclipsă solară din istorie, decoperind totodată
ciclul saros de predicţie a acestora. Chinezii încep să înregistreze eclipsele solare din 720 î.Hr.
Mileniul s-a încheiat cu eclipsa totală din 11 august 1999. Banda de totalitate a trecutcu o viteză
de 680 m/s prin zone dens populate ale Europei, Orientului Mijlociu şi Indiei. Este, totodată, unica
oară din istoria României când maximul unei eclipse totale de Soare are loc pe teritoriul ei.
În Europa, banda de totalitate a traversat Anglia, nord-estul Franţei, sudul Belgiei cu o fâşie
extrem de îngustă, Germania, Austria, Ungaria, unde lacul Balaton a fost anunţat încă din 1990 ca
loc favorabil pentru a urmări acest spectacol, România, Bulgaria, Marea Neagră, Turcia.
În România, banda de totalitate a intrat prin Banat (Arad – Timişoara), a traversat Munţii Retezat
şi Parâng, a trecut deasupra mânăstirilor Olteniei, Piteşti, Bucureşti şi a ieşit prin sud-estul ţării, pe
la sud de Constanţa
În Buletinul NASA (martie 1997) se menţionează faptul că linia centrală a benzii de totalitate
bisectează practic Bucureştiul, acesta fiind unica capitală din lume situată pe banda de totalitate
(Observatorul din Bucureşti fiind singurul situat pe banda de totalitate). La Râmnicu Vâlcea s-a
produs maximul de totală eclipsă, acoperirea Soarelui având durata maximă (2'23''), iar discul Lunii
acoperind într-un procent de 103 %, astrul.
La aceasta s-a adaugat şi faptul că anul 1999 a fost anul cu activitatea solară maximă, înălţimea
astrului la latitudinea României fiind de 590, ceea ce a determinat condiţii optime pentru studiul
coroanei solare. Aceasta cu atât mai mult cu cât următoarea eclipsă totală de Soare, vizibilă de la
latitudinile României va avea loc în anul 2236, iar în Europa peste aproape trei decenii, când va
trece ca o fâşie îngustă prin Gibraltar.

6
 Terra (⊕) - geosistemul vieţii
Prof. univ. dr. Iuliana Armaş

1. Unicitatea mediului terestru

Raza ecuatorială………..………….. 6 378 km
Raza polară………..…………….... 6 356 km
Densitate (g/cm3)……………………5,52
Înclinarea pe orbită ……………..…..23,450
Excentricitatea……………………….0,01
Durata revoluţiei (zile)………………365,256
Durata rotaţiei (ore)…………………23,9345

Terra este cea de a treia planetă a sistemului solar şi prima care are propriul său satelit (Luna).
Dacă ne apropiem ca geografi de înţelegerea mediului terestru, prin definiţie obiectul de studiu al
geografiei, nu putem să nu ne minunăm de unicitatea şi complexitatea planetei Pământ. Astfel ne
explicăm de ce, în structura clasică a cursurilor şi tratatelor de geografie fizică sau globală este
inserat şi un capitol de planetologie. O incursiune în sistemul solar este menită a sublinia şi înţelege
unicitatea spaţiului terestru comparativ cu cel al planetelor telurice sau al celor gigant, de la
marginea sistemului solar.
Prin ce este unic mediul terestru?
Reducând la o simplă frază, putem spune că Pământul este unic pentru că aici s-au format şi se
menţin de milioane şi milioane de ani, cu o stabilitate uimitoare, circuite de substanţă, care oferă o
mare capacitate de homeostazie planetei.
Aceste circuite sunt de natură complexă, abiotică şi biotică, la baza cărora stă energia primită de
la Soare. Din acest punct de vedere, Terra se află la o distanţă optimă de astru, în medie de 150 mil.
km, ceea ce face ca din energia totală emisă de Soare, Pământul să primească doar a doua miliarda
parte, constanta solară la limita superioară a atmosferei fiind de 1,98 cal/cm2 · min.
Cantitatea optimă de energie primită, face ca temperatura medie a Terrei să se înscrie într-o
valoare de 10 – 150C, cu oscilaţii cuprinse însă între +60 şi -600C, înregistrând diferenţieri diurne,
anotimpuale, latitudinale etc. Comparativ, pe Mercur de exemplu, temperatura urcă la peste 4000C
pe faţa însorită şi coboară la sub 100 pe cea umbrită. Pe Venus se menţin temperaturi constante de
peste 4000C, ca urmare a unui puternic efect de seră, cu toate că doar 20% din radiaţia solară ajunge
la suprafaţa planetei, ca urmare a unui strat noros constant de peste 20 km grosime. Pe Marte,
temperatura în timpul verii abia depăşeşte zero grade ziua, iarna menţinându-se la sub 1000C.
Planetele exterioare emit în spaţiu mai multă energie decât primesc, fiind înconjurate de sateliţi de
gheaţă. Temperaturile minime în sistemul solar se înregistrează pe Triton, satelitul planetei Neptun,
fiind de -2400C, mai mici decât pe Pluton, ca urmare a coloritului acestui corp care reflectă 95% din
radiaţia solară.
În aceste condiţii doar Terra şi-a menţinut o mare rezervă de apă lichidă, care reglează toate
procesele atmosferice şi, respectiv, climatice. Apa pe Terra se găseşte sub toate formele ei de
agregare, trecând cu uşurinţă dintr-una în alta, prin cedare sau consum de energie. Apa ocupă 71%
din corpul planetar, fiind cantonată în oceane, apele continentale şi gheţari, apărând sub formă de
vapori de apă în litosferă şi atmosferă. Ea este cea care a absorbit majoritatea dioxidului de carbon
din atmosfera primară, blocând calciul în roci şi evitând astfel apariţia unui efect de seră excesiv,
cum s-a întâmplat pe Venus.
Poate cel mai important circuit, în reglarea organismului planetar, este circuitul apei în natură.
Pe Venus, chiar dacă din simulările făcute rezultă că la începutul existenţei sale a existat un
ocean de mărimea celui terestru, fiind mai aproape de Soare, acesta s-a evaporat. Vaporii de apă au
fost disociaţi sub acţiunea ultravioletelor, iar hidrogenul, cel mai uşor element din univers s-a
pierdut în spaţiu din straturile superioare ale planetei. Aceasta deoarece Venus este o planetă mai
mică decât Terra şi are o gravitaţie mai redusă. Pe Venus nu s-a mai putut reface circuitul apei,
lipsind veriga ploilor. În consecinţă, gazul carbonic a devenit predominant (95,5 %), instalându-se
un ireversibil efect de seră.

7
 Pe Marte, apa este cantonată în calotele polare, pe Mercur, ca urmare a apropierii maxime de
Soare şi a dimensiunilor mici, elementele uşoare s-au pierdut în spaţiu.
Apa pe Terra reprezintă principalul factor de reglare a climei. Ea este cea care stochează, sub
formă de căldură, o mare cantitate din energia primită de la Soare şi o cedează treptat atmosferei
inferioare prin evaporaţie. Prin curenţii oceanici şi vânt, căldura este redistribuită pe întreaga
suprafaţă a planetei, din zonele cu excedent de căldură, spre cele polare.
Faptul devine posibil ca urmare a capacităţii calorice a oceanelor, de 1 200 de ori mai mare
decât a atmosferei. De exemplu, comparaţia restrânsă doar la o coloană de aer pe toată grosimea
atmosferei indică o cantitate de căldură egală cu cea dintr-o coloană de apă de numai 3 m.
Capacitatea calorică a apei se explică atât prin proprietăţile ei fizice şi chimice, dar mai ales prin
faptul că masa oceanelor este de 280 de ori mai mare decât cea a atmosferei. Apa prezintă, totodată,
o mare inerţie termică şi mecanică: se încălzeşte şi se răceşte lent, intră mai greu în mişcare şi se
opreşte mult după ce a încetat acţiunea cauzei care a declanşat-o. Se ştie, de altfel, că oprirea
curentului Golfului, care încălzeşte Europa, ar determina o nouă glaciaţiune. Acest pericol există şi
ca urmare a intervenţilor umane majore în mediu, mai ales prin emisii de gaze cu efect de seră.
Schimbările de fază (apă – vapori – gheaţă – apă), ca şi mişcările mecanice (râuri, valuri, curenţi,
maree, modificările de nivel cu ± 100 m în timpul glaciaţiunilor) fac din apă principalul agent care
determină vremea şi clima terestră, cât şi principalul agent modelator extern, care reacţionează cu
scopul de a contracara impulsul tectonic.
Circuite unice în sistemul solar sunt şi cele biogeochimice. Energia soarelui trebuie să devină
disponibilă pentru organisme, sub formă de hrană. Ea devine combustibil celular prin intermediul
fotosintezei. Acesta este procesul prin care dioxidul de carbon, apa şi lumina se transformă în
glucide simple.
Abilitatea celulelor de a organiza materia şi energia are o semnificaţie majoră, deoarece ele
constituie sursa primară a ordinii terestre. Ca definiţie generală, circuitele biogeochimice reprezintă
un transfer permanent de atomi între învelişurile terestre, prin intermediul şi cu participarea
organismelor vii. Circuitele biotice încep de când elementele chimice (carbon, oxigen etc.) şi apa
intră în componenţa materiei vii şi până când ele sunt eliberate, după moartea organismelor. Cel mai
important circuit este cel al carbonului. Acesta este introdus în plante prin CO2, în procesul de
fotosinteză, şi fixat în materia organică. Din plante, carbonul ajunge în corpul animalelor. După
moartea organismelor, substanţele organice sunt descompuse de bacterii, iar CO2 este eliberat.
Procese de eliberare a CO2 se produc şi în timpul respiraţiei.
Circuitele biochimice determină conţinutul optim în oxigen al atmosferei terestre (21%). Doar
atmosfera terestră dispune de oxigen liber. În atmosfera planetelor Venus şi Marte predomină
dioxidul de carbon, planetele gigant au atmosfere primare, prin gravitaţia mare reţinând mediul
gazos al nebuloasei primordiale.
Criza declanşată de acumularea oxigenului în atmosfera primară a Terrei, ca produs rezidual al
manifestării metabolismului celulelor procariote, a determinat apariţia unor noi procese metabolice
şi forme de viaţă, devenind o sursă puternică de energie capabilă să susţină organisme tot mai
performante.
Mediul terestru este unic prin circuitele sale energetice, dar cum s-au putut ele forma şi
menţine doar pe Terra?
La aceasta au contribuit toate caracteristicile orbitale ale planetei (excentricitate minimă,
înclinare optimă pe orbită pentru a favoriza apariţia anotimpurilor şi încălzirea alternativă a
emisferei nordice şi sudice) şi datele astrofizice specifice (Pământul este cea mai mare planetă
interioară şi, ca urmare a masei sale mai mari, a reţinut majoritatea vaporilor de apă, are cea mai
mare densitate, o gravitaţie care structurază materia pe învelişuri şi determină procesele de
modelare a scoarţei etc.).
Unicitatea mediului terestru este însă mai ales consecinţa faptului ca Terra este o planetă în plină
maturitate, care dispune încă de o mare cantitate de energie internă. Căldura internă nu s-a epuizat
ca în cazul celorlalte planete telurice, care s-au răcit, s-au contractat şi au rămas împietrite sub
aspectul reliefului lor de peste 3 mld. ani. Doar pe Terra există o dinamică în plăci a scoarţei, deşi
sunt supoziţii că acest fapt ar fi posibil şi pe Venus∗.
Dinamica internă este susţinută printr-o structură specifică corpului planetar terestru.
Structura internă a celorlalte planete telurice pare mult mai simplă: un nucleu (poate având încă un
miez activ), o manta (de cele mai multe ori solidificată) şi o scoarţă foarte groasă (peste 200 km).
Pe Terra, prima discontinuitate se află la 30 – 80 km adâncime sub continente şi la 5 – 10 km sub
fundul oceanelor, fiind denumită Moho. Discontinuitatea Moho separă scoarţa de manta. În manta

∗
Nu există încă o certitudine, dar s-ar putea ca pe planeta Venus să existe încă activitate vulcanică.

8
mai apar două discontinuităţi secundare, la 400 km (separă partea superioară a mantalei,
astenosfera, de mezomanta) şi la 650 km (separând mezomantaua de mantaua inferioară). Mantaua
este delimitată spre interior, faţă de nucleu, prin discontinuitatea Gutenberg – Wiechert, la 2 900 km
adâncime (fig. 1).

Fig. 1. Structura internă – diferite modele clasice

Partea externă a nucleului este fluidă. Alte metode au identificat şi un nucleu intern solid,
feros, cu o rază de circa 1 250 km, rezultat în urma procesului de răcire a planetei.
Litosfera prezintă o dinamică în plăci (teoria tectonicii globale), specifică numai Terrei, din care
rezultă o diversitate de forme de relief, aflate într-o continuă evoluţie şi schimbare, în concordanţă
cu energiile interne (se nasc continente, bazine oceanice, lanţuri muntoase, vulcani etc.) şi externe
(care modelează un relief fluviatil, marin, glaciar, eolian etc.).
Terra are o tectonică în plăci ceea ce implică faptul că scoarţa nu este unitară, ci se aseamănă
unei coji de ou sau de portocală fărâmiţate într-o multitudine de calote semisferice de dimensiuni
diferite. Există şase macroplăci: euroasiatică, africană, indoaustraliană, americană, pacifică,
antarctică; şase mezoplăci: Nazca, Caraibilor, chineză, arabă, iraneană, filipineză, şi o mulţime de
microplăci.
Aceste calote se compun fie din scoarţă oceanică de tip bazaltic, fie din materie continentală,
granitică, mai uşoară dar mai groasă şi bazaltică (sub scoarţa continentală avem scoarţă
oceanică).
Plăcile sunt despărţite prin despicături profunde numite rift, deplasându-se pe suprafaţa
astenosferei. Mişcările plăcilor sunt semicirculare în raport cu un punct fix, având aspectul de rotire
a uneia în raport cu alta. Ele fie se apropie, fie se îndepărtează. Când plăcile de la suprafaţa terestră
se îndepărtează unele de altele, atunci este atrasă spre suprafaţă în mod continuu magmă, formându-
se o nouă scoarţă oceanică. Când plăcile intră în coliziune, materia continentală, mai groasă dar
uşoară, rămâne la suprafaţă, încreţindu-se, cea de tip oceanic reciclându-se prin subducţie.
Cauzele mişcării plăcilor ţin de existenţa în astenosferă, care are o consistenţă vâscoasă, a unor
curenţi de convecţie ascendenţi şi descendenţi. Curenţii cu orientări contrare se asociază câte doi,
formând celule de convecţie. Cauza apariţiei celulelor din astenosferă este similară celulelor
convective oceanice sau atmosferice şi se datorează gradientului termic, în acest caz diferenţelor de
temperatură dintre baza şi partea superioară a astenosferei. Mai nou (după 1994), s-a descoperit şi
existenţa unor curenţi în manta.
Dinamica din manta se presupune că are, totodată, o influenţă asupra curenţilor din nucleu, prin
„prăbuşirea” periodică de materie mai rece la limita superioară a nucleului extern, fluid. Aceste „răciri”
locale determină schimbarea sensului curenţilor din nucleu, care tind să omogenizeze diferenţa termică
apărută. Fenomenul poate fi cauza schimbării periodice a câmpului magnetic terestru (Larson, 1991).

9
 2. Proprietăţile fizice ale Terrei
Proprietăţile fizice ale Pământului sunt în legătură cu structura sa internă şi cu starea fizică a
materiei (agregarea, densitatea). Ele pot fi, totodată, influenţate de relaţiile cosmice. Toate au ca
efect evoluţia geodinamică în timp şi spaţiu a Globului.
Gravitaţia
Gravitaţia este o forţă universală identificată de Isaak Newton. El a raţionat că Pământul nu se
deplasează de pe orbita sa, deoarece el are o gravitaţie; aceasta îl ţine să nu se dezintegreze. Newton
a formulat legea atracţiei universale astfel:
F = m•M/r2•G,
unde: G = constanta gravitaţiei; m, M = mase în atracţie; r = distanţa dintre corpuri.
Gravitaţia reprezintă forţa de atracţie exercitată de Pământ asupra materiei de la suprafaţa şi din
apropierea sa. Gravitaţia se manifestă sub formă de acceleraţie, pe care această forţă o exercită
asupra căderii corpurilor. Acceleraţia gravităţei la suprafaţă este: g = 980 cm/sec2 şi se măsoară cu
gravimetre. Prin forma particulară a Globului, diferită de o sferă, acceleraţia gravitaţiei variază cu
latitudinea şi altitudinea (distanţa de centrul Pământului), diferenţa de densitate în crustă.
Anomaliile gravimetrice evidenţiază un inechilibru (dacă Pământul ar fi omogen, în nerotaţie,
atunci gravitaţia la suprafaţă ar fi aceeaşi peste tot).
Presiunea litostatică şi orientată
Presiunea litostatică sau presiunea de încărcare se manifestă spre adâncimi de până la 10 km. Ea
determină ridicarea punctului de topire, creşterea plasticităţii rocilor. Spre adâncime mai mare, apar
schimbări de fază. Această presiune variază în timp geologic prin încărcarea unor unităţi litosferice
cu sedimente. Pe de altă parte, ea determină efecte importante în compensările izostatice, în
metamorfismul iztostatic.
Presiunea orientată este de origine tectonică. Ea acţionează în scoarţă, pe orice direcţie, dar
prezintă diferenţieri spaţiale. Presiunea orientată produce deformări ale rocilor plastice, sub forma
cutelor, şi deformări rupturale: falii.
Căldura internă
Căldura internă este generată de procesele proprii planetei. Aproape 2•1020 calorii sau 1028 ergi
reprezintă energia ajunsă astfel la suprafaţă, într-un an. Cantitatea de căldură înregistrează 1,5
µcal/cm2/sec. Emisia de căldură depinde de structura geologică, de conductivitatea rocilor din
sectorul analizat. Ea se înscrie într-o medie de 2•10-6 cal/cm2•sec. Gradientul geotermic exprimă
creşterea de temperatură pentru fiecare metru adâncime în scoarţă. El variază între 10C şi 40C pe
100 m (măsurătorile în foraje sau mine adânci), iar în apropierea focarului magmatic sau a
intruziunilor de roci magmatice se modifică şi depăşeşte 5–60C/100 m.
Radioactivitatea
Actualele surse radioactive se găsesc în crusta terestră; ele sunt reprezentate prin minerale de U, Th, şi
mai puţin Ra. Totalul ajunge la aproximativ 3•10-12 g Ra echiv./g rocă.
Proprietăţile electrice
Câmpul electric al Pământului are diferenţe de potenţial de zeci de milivolţi. Sursa electricităţii
este acceptată ca fiind de natură internă, comună cu cea a magnetismului, şi are originea în nucleul
extern sau în interiorul scoarţei.
Magnetismul terestru
Pământul este comparat cu un magnet gigant, care determină ca acul busolei să se orienteze pe
direcţia şi în sensul liniilor sale de forţă. Câmpul magnetic se manifestă ca o bandă de particule de la
1 000 km şi se extinde până la cca 60 000 km distanţă de suprafaţa terestră, formând magnetosfera. Aici
sunt radiaţii foarte puternice de nuclee ale atomilor, în special de hidrogen, foarte ionizaţi.
Axa magnetică a Terrei este comparată cu o ipotetică bară magnetică situată în zona centrală a
Pământului. Direcţia pe care se stabilizează acul busolei reprezintă alinierea la direcţia magnetică
nord – sud. Aceasta nu coincide cu direcţia geografică nord – sud (cu axa de rotaţie a Globului) şi
nici cu respectivii poli imaginari. Axa magnetică face un unghi de 11,50 cu axa de rotaţie şi nu trece
prin centrul geometric al Pământului.
Polii magnetici reprezintă intersecţia axei magnetice cu suprafaţa Pământului. Polul Nord
magnetic este situat în zona nordică a insulei Prince of Wales, la cca 78,50 N şi 690 W, iar Polul Sud
magnetic se localizează lângă ţărmul Antarcticii, la 78,50 S şi 1110 E. La jumătatea distanţei între
cei doi poli, se trasează Ecuatorul magnetic.

10
3. Mişcările Terrei
Soarele execută o mişcare de rotaţie în jurul axei sale şi o mişcare de revoluţie pe o orbită în
jurul centrului galactic. În lungul orbitei sale, Soarele se deplasează cu o viteză medie de 19,7 km/s
către un punct fix, numit apex solar, din constelaţia Hercule.
Terra efectuează o mişcare alături de Soare în deplasarea acestuia către apex şi este antrenată în
mişcarea de rotaţie a întregii galaxii în jurul propriului ei ax central.
Rotaţia sistemului solar în jurul centrului galactic, durează cca 200-250 milioane ani (acest ciclu
este denumit an cosmic sau an galactic).
Urmând Soarele, Pământul parcurge în jurul astrului o orbită sub formă de spirală, revenind,
după un an de zile, în aceeaşi poziţie faţă de astru, însă într-un alt punct, ascendent, al galaxiei. De
aici rezultă imposibilitatea trecerii oricărui corp din galaxie de două ori consecutiv prin acelaşi
punct al spaţiului cosmic.
Mişcările proprii Pământului (câteva sute la număr) sunt clasificate în mod convenţional în
mişcări principale, (mişcarea de rotaţie şi cea de revoluţie, mişcările de precesie şi de nutaţie) şi în
mişcări subordonate, unele abia cunoscute (oscilaţii libere, schimbări în geometria orbitală terestră:
oblicitatea elipticii, excentricitatea orbitală ş.a.).

2.1. Mişcarea de revoluţie

Revoluţia se desfăşoară simultan cu mişcarea de rotaţie. Pământul are o viteză medie de
deplasare pe orbită de 29,79 km/s. Intervalul de timp al unei revoluţii complete este de 365 zile, 6
ore, 9 minute şi 11 secunde şi se numeşte an.
Orbita Pământului are o lungime de aproximativ 920 • 106 km şi o excentricitate redusă, de 0,01.
Diametrul maxim al elipsei se numeşte axa mare, iar diametrul minim, perpendicular pe axa mare,
reprezintă axa mică.
Distanţa faţă de Soare este minimă în jurul datei de 1–3 ianuarie, imediat după solstiţiul de iarnă,
când Pământul se află la periheliu. Distanţa maximă faţă de Soare este atinsă între 1 şi 3 iulie,
imediat după solstiţiul de vară, când Terra se află la afeliu.
Solstiţiile (din latină sol = Soare şi stare = a sta) – de vară la 21 iunie şi de iarnă la 22
decembrie –În data de 21 iunie razele solare ajung perpendicular pe tropicul de nord (Tropicul
Racului), când este iluminat Polul Nord (fig. 2). Şase luni mai târziu, razele Soarelui vor cădea
perpendicular pe tropicul de sud (Tropicul Capricornului) şi va fi iluminat Polul Sud. Tropicele
reprezintă punctele extreme ale Globului pe care razele Soarelui pot cădea, la un moment dat, vertical.
În aceste momente razele solare ajung tangente pe cercurile polare corespondente.
Echinocţiile (din latină aequus = egal şi nox = noapte) – de primăvară, pe 21 martie, şi de
toamnă, pe 23 septembrie –, razele solare ajung perpendicular pe Ecuator şi tangente la poli. În
aceste momente, cercul care separă emisfera luminată de cea umbrită trece prin cei doi poli, iar ziua
este egală cu noaptea pe toată suprafaţa Pământului (fig. 2).
Observaţiile arată că după fiecare rotire a planetei în jurul Soarelui, respectiv după fiecare an, poziţia
momentului echinocţiului se mută, acesta producându-se mai devreme. Astfel echinocţiul de primăvară se
situează în intervalul 21–23 martie, iar cel de toamnă oscilează între 21 şi 23 septembrie. Fenomenul
poartă denumirea de precesia echinocţiilor. Totodată, şi solstiţiile cunosc o variaţie, fiind cuprinse în
intervalul 21–23 iunie (solstiţiul de vară) şi 21–23 decembrie pentru cel de iarnă.
Fenomenul este explicat prin intermediul unui efect gravitaţional combinat, provenind din
atracţia exercitată de Soare (cu o proporţie de 1/3) şi Lună (în proporţie de 2/3) asupra planului
ecuatorial terestru. Forţele gravitaţionale, care formează un cuplu, tind să schimbe poziţia axei de
rotaţie a Pământului spre o poziţie perpendiculară pe planul eclipticii, respectiv să o suprapună axei
polilor eclipticii. Ca urmare, axa de rotaţie a Terrei descrie în jurul arcului eclipticii un con dublu,
cu vârfurile în centrul Pământului, având o deschidere de 470. Deplasarea axei Pământului se face în
sensul acelor de ceas în decurs de 25 725 ani şi poartă numele de precesia axei polilor.

11
 Ca urmare a acestei mişcări a axei polilor, poziţiile punctelor de echinocţiu şi de solstiţiu se
deplasează în sens retrograd pe orbită. În felul acesta, echinocţiile şi solstiţiile se produc, în fiecare
an, cu 50,2'' mai devreme decât în anul precedent, generând precesia echinocţiilor.
Fenomenul astronomic de nutaţie (oscilaţie, în limba latină) este un fenomen asociat celui de
precesie a axei polilor şi constă dintr-o serie de oscilaţii cu perioade diferite, mai lungi sau mai
scurte, ale axei de rotaţie a Pământului în jurul poziţiei definite prin precesia echinocţiilor.

polul nord al eclipticei

F1,F2 = forte de atractie
R1,R2 = rezultantele fortei
conul axul central
A
îndreptat spre
planul
F1 corpul perturbator
eclipticei con de precesie
R1
R2
con de
F2 Ecuator
nutaþie
0
46 54' axa de rotatie
conul (18,6 ani)
B

axa de rotatie a
polul sud al eclipticei Pãmântului,
1 2

Fig. 2. 1 şi 2. Precesia (1) şi de nutaţia (2).

echinoctiu de primãvarã
(21 martie)

solstitiu de
periheliu (3 ianuarie)
varã
(21 iunie)

axa micã
axa mare

solstitiu de
afeliu (4 iulie) iarnã
(22 decembrie)

echinoctiu de toamnã
(23 septembrie)

Fig. 3. Deplasarea pe orbitã a Pãmântului si anotimpurile

2.2. Mişcarea de rotaţie

Sensul rotaţiei este contrar mişcării acelor de ceas, dacă ne imaginăm că privim planeta de sus,
şi spre est, dacă privim perpendicular pe Ecuator. Sensul de rotire a Terrei este invers celui de
deplasare aparentă a Soarelui, Lunii şi a stelelor pe boltă.
Axa de rotaţie a planetei păstrează o înclinare considerată fixă, de 66033' (23045’ cu axa N-S a
eclipticii).

12
 Fig. 4. Planul ecuatorial al
Terrei face un unghi
de 231/20 cu planul
eclipticii

La Ecuator, viteza unui obiect de pe suprafaţa planetară este de cca 1 700 km/h (465 m/s), în lungul
paralelei de 600 viteza scade la 850 km/h, iar la poli ea devine nulă.
Consecinţa principală a mişcării de rotaţie este apariţia forţei centrifuge, a cărei valoare este maximă
la Ecuator şi scade spre polii geografici. La poli atracţia gravitaţională este maximă, iar forţa centrifugă
nulă. Apariţia forţei de inerţie Coriolis care acţionează asupra obiectelor în mişcare, impunându-le o
deviere spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică. Valoarea acestei forţe este nulă
la Ecuator şi se manifestă din ce în ce mai pregnant spre poli. Dintre consecinţele de ordin geodinamic ale
mişcării de rotaţie (determinate şi prin forţa centrifugă), cea mai importantă este turtirea corpului planetar.
Rotirea Pământului în jurul axei polare, de la vest spre est, se efectuează în 23h 56' 40''. Acest
interval de timp, necesar pentru o rotire de 3600 a Terrei în raport cu o stea fixă, se numeşte zi
siderală.
Perioada de 24 de ore care corespunde trecerii de două ori consecutiv a Soarelui deasupra unui
meridian dat reprezintă ziua solară adevărată. Durata acesteia este inegală pe parcursul unui an, deoarece
viteza de deplasare a Pământului pe orbită diferă, fiind mai mare spre periheliu şi mai redusă spre afeliu.
În consecinţă, a fost adoptată ziua solară mijlocie, care corespunde unei durate medii a rotaţiei,
de 24 de ore. Ziua solară mijlocie începe propriu-zis o dată cu trecerea Soarelui pe la meridianul
locului. Pentru a elimina acest inconvenient (care determină existenţa pe perioada de lumină a două
date calendaristice), în 1925 s-a trecut la folosirea zilei civile, care începe la miezul nopţii.
Mişcarea de rotaţie determină o deplasare aparentă a Soarelui de la est spre vest. Considerând Pământul
fix, putem spune că Soarele realizează un circuit complet în jurul său în cca 24 de ore. Pentru fiecare loc
de pe Pământ, Soarele se situează o singură dată în punctul maxim pe boltă, când razele sale cad, în funcţie
de latitudine, sub cel mai mare unghi posibil. Acest moment coincide cu trecerea astrului pe la meridianul
locului (sau meridianul de amiază), moment cunoscut ca fiind „miezul zilei”. Concomitent, pe emisfera de
noapte, pe antemeridian (sau meridianul miezului nopţii), se înregistrează „miezul nopţii”.
Dacă ar fi să ne imaginăm că meridianul miezului zilei se deplasează pe suprafaţa Globului cu o
viteză constantă spre vest, atunci acesta ar parcurge 3600 în 24 de ore, respectiv ar acoperi 150 de
longitudine în fiecare oră şi un grad de longitudine la fiecare 4 minute. În consecinţă, unui meridian
de timp, denumit fus orar, îi revin 150 longitudine.
În fiecare fus orar există o singură oră, corespunzătoare meridianului său central. Suprafaţa
Globului este împărţită în 24 de fusuri orare, numerotate de la un meridian de origine spre est. Ca
meridian de origine sau zero a fost luat meridianul Greenwich (Marea Britanie).
Toate fusurile orare de pe Glob sunt definite în funcţie de numărul de ore diferenţă dintre
meridianul lor central şi meridianul Greenwich. Timpul este considerat în avans pentru punctele
situate la est de meridianul zero şi în întârziere pentru cele din vestul acestui meridian.

13
 Ora fusului orar a fost adoptată în 1884 la Conferinţa din Washington în vederea unificării orei pe
Glob. Europa se extinde pe trei fusuri orare, având o oră a Europei de Vest, una a celei Centrale şi o alta
pentru Europa de Est.
Cel de-al 12 meridian spre est de Greenwich este cel de 1800. Aceste două meridiane împart Globul în
două emisfere: cea estică şi cea vestică (spre est de meridianul „0”, punctele au longitudine estică, iar spre
vest, ele au longitudine vestică).
În momentul în care meridianul Greenwich coincide cu momentul amiezii, cel de 1800 corespunde
miezului nopţii. Numai în acest moment, pe întreaga suprafaţă a Globului este aceeaşi zi calendaristică.
În toate celelalte momente, pe partea vestică (asiatică) a meridianului de 1800 se înregistrează o zi în avans
faţă de jumătatea estică (americană) a Globului (raportată la meridianul de 1800). De exemplu, dacă în
Asia şi Europa este ziua de luni, în America este încă duminică. Datorită acestei particularităţi, meridianul
de 1800 a fost ales ca linie internaţională de schimbare a datei (1884). Totodată, linia de schimbare a
datelor a trebuit să fie deviată local, atât spre est, cât şi spre vest, pentru a putea permite unor grupuri de
insule (Fiji, Tonga) şi extremităţii siberiene a continentului asiatic să menţină aceeaşi zi calendaristică.

3. Medii naturale pe Glob

Noţiunea de mediu este definită în marele Larousse al limbii franceze ca "ansamblul de elemente
naturale ori artificiale care condiţionează viaţa omului" (1972). Pentru Uniunea Europeană,
noţiunea de mediu este abordată mult mai complex, fiind redată ca "ansamblu de elemente care, în
complexitatea relaţiilor lor, constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă ale omului, acelea care
sunt ori cele ce nu sunt resimţite".
Mediul, ca noţiune generală, este o exprimare abstractă care se concretizează însă prin
intermediul tipurilor concrete de mediu existente pe Terra. Acestea se exprimă prin peisaje
specifice. În cadrul oricărui tip de mediu acţionează resurse, agenţi, procese, produse pe diferite
niveluri trofice.
• resurse - elemente care alimentează în diverse moduri procesele de reciclare (minerală,
biologică, antropică);
• agenţi - elemente sau organisme capabile să transforme, stocheze, canalizeze şi să transporte
resursele;
• procese - mecanisme prin care resursele suferă transformări (de la pedogeneză, fotosinteză la
speculaţie bursieră şi legislaţie);
• produse - obiecte sau servicii rezultate din procese care prelucrează resursele. Produsul obţinut
la un anumit nivel poate deveni resursă pentru un alt nivel;
• niveluri trofice stratificate în spaţiu şi timp (mineralotrofia - dezagregarea, eroziunea,
pedogeneza; filotrofia - fotosinteza, transpiraţia, înrădăcinarea, dispersia; zootrofia - fitofagia,
migraţia, reproducţia, prădarea, migraţia, vânătoarea; tehnofagia - stocarea, canalizarea,
calificarea forţei de muncă, urbanizarea; nootrofia - amenajarea, planificarea, finanţarea,
dezvoltarea).

Mediile naturale pe Glob depind în principal de condiţiile climatice şi de relief (fig. 5). Sursa
fiecărui tip de climat o constituie cantitatea de radiaţie solară ajunsă la sol, ce se reflectă, în primul
rând, sub aspect termic. Forma sferică a Pământului determină dispunerea în benzi paralele a
zonelor şi tipurilor de climă, de la Ecuator spre poli. Această zonalitate climatică este deranjată
meridional de alternanţa oceanelor şi a continentelor, iar altitudinal de înălţimile reliefului ce
impun o anumită etajare a elementelor de climă.

14
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

Fig. 5. Mediile naturale pe Glob.

1. Medii reci; 2. Taiga; 3. Păduri de amestec şi foioase; 4. Stepă umedă (preria); 5. Stepă
aridă; 6. Medii de deşert; 7. Medii mediteraneene; 8. Medii de munte; 9. Medii de savană;
10. Păduri tropicale şi savane; 11. Medii ecuatoriale.

3.1. Medii intertropicale

Mediile intertropicale cuprind atât cele mai uscate, cât şi cele mai umede regiuni de pe Glob.
Acestea sunt: mediile ecuatoriale, cu variantele reprezentate de climatul musonic umed şi clima
litorală cu alizee, mediile tropicale cu două sezoane, mediile deşertului tropical.
3.1.1. Mediul ecuatorial
Între 50S şi 100N se desfăşoară cel mai umed climat de pe Terra (precipitaţiile depăşesc 2 000
mm/an), lipsit de sezoane termice sau pluviometrice distincte. Temperatura medie anuală oscilează
între 240 şi 260C, iar precipitaţiile sunt de natură convectivă, cu un maxim în timpul echinocţiului.
La latitudinile ecuatoriale, condiţiile climatice sunt influenţate de presiunile joase ale zonelor de
convergenţă intertropicală, către care converg alizeele de nord-est şi sud-est (dinspre anticiclonii
subtropicali).
Climei ecuatoriale propriu-zise i se adaugă, cu caracteristici asemănătoare, variantele
reprezentate de climatul musonic umed şi clima litorală cu alizee. Coasta Malabarului din sud-
estul Peninsulei India, ţărmurile Myanmarului şi Thailandei cuprinse între 100 şi 250N, prezintă un
climat musonic umed, asemănător celui ecuatorial. Sezonul uscat, foarte scurt, este cel în care bate
musonul de iarnă. De-a lungul coastelor estice ale Americii Centrale şi de Sud, ale insulei Ma-
dagascar, Peninsulei Indochina, Filipinelor şi ale Australiei de nord-est, între 100 şi 250 N şi S, se
află zone înguste care primesc cantităţi mari de precipitaţii. Acestea sunt zone de ţărm expuse
maselor de aer umed, aduse de vânturile de est sau de alizee, din anticiclonii subtropicali oceanici.
În mediile ecuatoriale se întâlnesc cele mai profunde soluri (soluri lateritice, până la 20 m
grosime) şi cele mai “dese” păduri, cu aspect multietajat. Pădurea ecuatorială este caracterizată prin
“lupta” plantelor pentru lumină, coronamentul aproape continuu al arborilor deşi şi înalţi (15–50
m) umbrind puternic straturile inferioare şi subsolul pădurii.

15
 Intervenţia omului prin exploatări de tip ras, incendierea unor teritorii tot mai întinse pentru
obţinerea de terenuri agricole, construirea unor căi de acces spre interiorul pădurilor virgine, expune
substratul lipsit de protecţie unei intense pluviodenudări. După un an de folosinţă agricolă, solurile
sunt complet sărăcite în substanţe nutritive, trebuind abandonate. De multe ori, ele sunt atât de
puternic erodate, încât pădurea nu se mai poate reinstala, fiind transformate în badlanduri
(pământuri rele).
3.1.2. Mediul de savană – tropical, cu două sezoane
Prin deplasarea periodică a alizeelor spre latitudini mai mari în timpul solstiţiului din iunie şi
spre latitudini mai mici la solstiţiul din decembrie, se formează o zonă de tranziţie climatică între
tropice şi Ecuator, marcată printr-un anotimp cald şi ploios şi un altul cald şi uscat. Excesul periodic
de umiditate imprimă caracteristica dominantă a acestui tip de mediu, care se dezvoltă între 50 şi
250N şi S, în America Centrală şi de Sud (platourile Matto Grosso, Minas Gerais, bazinul fluviului
Orinoco), Africa, în sudul Asiei (Podişul Deccan, Sri Lanka, Indochina), Australia de nord-est.
Anotimpul umed, vara, apare în perioada în care Soarele se găseşte deasupra tropicului emisferei
respective şi stă sub influenţa aerului ecuatorial şi maritim tropical. Anotimpul uscat, de iarnă, stă
sub influenţa alizeului.
Formaţiunile vegetale specifice sunt reprezentate prin păduri cu frunze căzătoare şi savane.
Savanele au ierburi tot mai înalte, cu cât ne apropiem de regiunile ecuatoriale (între 80 cm şi 2 m),
şi ierburi mărunte, între care cresc arbuşti şi arbori xerofili, spre tropice. În sezonul secetos, iarba
savanei se usucă, aprinzându-se cu uşurinţă de la Soare. În lungul principalelor artere hidrografice
creşte o fâşie îngustă de pădure virgină, asemănătoare celei ecuatoriale, numită pădure galerie.
Savana tipică este pe continentul african, unde ocupă 40% din suprafaţă. Specifică este savana cu
baobabi şi acacii.
Prin suprapăşunat şi desţelenire, echilibrul savanei poate fi distrus. Bălegarul animalelor
domestice nu poate fi descompus de microfauna savanelor, lipsind solul de îngrăşământul său
natural. Odată îndepărtată vegetaţia ierboasă, elementele nutritive sunt spălate din solurile sărace şi
rămase fără protecţie în calea vântului şi a averselor torenţiale.
3.1.3. Mediul tropical uscat (de deşert şi semideşert)
Mediul tropical uscat, de deşert şi semideşert, ocupă suprafeţele continentale din zona tropicelor,
între 180 şi 250N şi S. Cele mai întinse areale se găsesc în emisfera nordică, în nordul Africii,
Peninsula Arabia, Iran, Pakistan, până în Deşertul Thar de la limita Indiei cu Pakistanul şi Thal din
nordul Industanului, apoi nordul Mexicului. În emisfera sudică, deşerturile sunt mai restrânse; se
dezvoltă în Chile (Deşertul Atacama, 220–270S) şi Perú, în Africa (Deşertul Kalahari şi cel de nisip
al Namibiei situat de-a lungul coastei Oceanului Atlantic) şi în Australia.
Caracteristica acestui mediu este uscăciunea, datorată aerului descendent care se deplasează spre
exterior, din centrele barice de înaltă presiune situate în lungul celor două tropice.
Spre exteriorul deşerturilor, stepa tropicală face trecerea spre mediul de savană sau spre cel
mediteranean.
Deşerturile Podişului Iranian (Iran, Afghanistan, vestul Pakistanului), situate între 400 şi 800 m
şi despărţite de creste muntoase de 3 000–4 000 m, sunt predominant nisipoase sau pietroase.
Deşerturile Americii de Nord au, în mare parte, o origine de baraj orografic şi, în subsidiar,
climatică (deşerturile podişului mexican). Deşerturile Americii de Sud apar pe suprafeţe restrânse,
au altitudini de 1 000–3 000 m şi se desfăşoară preponderent în lungul litoralului andin. Apropierea
oceanului se face simţită doar prin temperaturi mai scăzute şi prin prezenţa frecventă a ceţii. Din
cauza curentului rece Humboldt (sau Peruan), care determină o stratificare constantă a maselor de
aer, nu se poate dezvolta convecţia termică, care să formeze nori şi să aducă precipitaţii (aceeaşi
situaţie o întâlnim şi în deşertul Namib - Africa, din cauza curentului rece al Benguelei).
Unele deşerturi tropicale şi subtropicale au fost leagăn de mari civilizaţii (Mesopotamia, Egipt). În
prezent, influenţa omului, mai pregnantă în cadrul stepei tropicale sau al sahelului în Africa, se manifestă
în sens negativ printr-o suprapăşunare şi aridizare a mediului, favorizând înaintarea deşertului.

16
 3.2. Mediile extratropicale sunt cele temperate şi reci.
3.2.1. Mediile temperate
Mediile temperate reprezintă o tranziţie între zonele climatice reci (polare şi subpolare) şi cea
caldă (intertropicală). Cu oarecare aproximaţie, temperaturile medii anuale variază între -50C
(înspre cercurile polare) şi 150C (spre tropice), cele ale lunii iulie între 100 şi 250C, iar cele ale lunii
ianuarie între 00 şi -200C. Din cauza mobilităţii atmosferei însă, are loc un amestec de mase de aer
reci şi calde, pentru un anumit moment sau periodic, una dintre ele putând domina. Apare, în
consecinţă, un contrast mare între vară şi iarnă.
Mediile temperate răcoroase şi reci (temperate propriu-zise) se extind sub forma unor benzi late,
de la vest la est, peste cea mai mare parte a Americii de Nord şi Eurasiei. Ele sunt determinate de climatul
temperat oceanic (pe faţada vestică), climatul temperat de tranziţie (cu influenţe oceanice) şi temperat
excesiv (în interiorul continentelor unde influenţele vestice dispar). Aceste medii sunt: mediul pădurii de
conifere (taiga), al pădurii de amestec, al pădurii de foioase, al stepei şi preriei.
Spre deosebire de pădurea boreală, cea de foioase a fost puternic umanizată încă din Antichitate.
Aici s-a născut aşa-numita „civilizaţie a lemnului”. În prezent, arealele cele mai dens populate ale
Globului se suprapun, cu excepţia Indiei, tocmai acestui tip de mediu natural (Europa, America de
Nord, China şi Japonia). Mediul iniţial a fost transformat aproape în totalitate, o oarecare excepţie
făcând, în unele cazuri, mediul montan al acestei zone.
Omul a intervenit prin defrişări şi prin realizarea unor noi sisteme teritoriale antropizate
(openfield) sau de tip bocage, în Franţa temperat-oceanică (crâng, tufăriş).
Ca o consecinţă, după despădurire a apărut o vegetaţie secundară, tot naturală, dar o alta decât cea
iniţială. De exemplu, fagul a cedat locul gorunului sau altor specii de stejari. În teritoriul ocupat înainte de
foioase s-au răspândit şi unele răşinoase, repede crescătoare, ca anumite specii de pin.
Ca efect al despăduririlor, mediul cu cel mai înalt grad de vulnerabilitate se regăseşte în
terenurile degradate, afectate de torenţialitate şi /sau alunecări. Ele sunt specifice dealurilor şi
părţilor montane joase. În locul pădurii s-a instalat stepa secundară, suprapăşunată, cu boschete de
arbuşti spinoşi, cu soluri erodate.
Stepa cultivată este un ecosistem nou, rezultat al selecţiei antropice a anumitor graminee,
ameliorate continuu ca producţie de seminţe. Începutul acestui proces poate fi stabilit în
Mesopotamia, în urmă cu 6800 ani, când a început semănatul orzului şi al grâului. Agricultura s-a
extins cu rapiditate în jurul Mării Caspice, înaintând spre Bosfor şi pe Valea Iordanului.
Stepa cultivată asigură, totodată, jumătate din necesarul de hrană al omenirii. Se pot diferenţia
trei mari regiuni cerealiere: euro-siberiană, nord-americană (Middle american) şi pampasul
argentinian, la care se poate adăuga şi „stepa” chineză. Aceste regiuni reprezintă sisteme extrem de
fragile, care nu se pot autoîntreţine – sarcina aceasta revenindu-i omului, printr-o agrotehnică
adecvată şi măsuri agroameliorative.
Mediile temperat calde apar sectorial, fiind diferenţiate în mediul subtropical, mediteranean şi
semideşertic.
Mediul subtropical (umed) este specific, pe suprafeţe restrânse, pentru faţada estică a
continentelor, între tropice şi aproximativ 400 latitudine N şi S. Este ploios vara.
Mediul mediteranean apare sub forma sa tipică în jurul Mării Mediterane. Specificul său este de mediu
de contact fizico-geografic: contact între apă şi uscat; contact munte-câmpii şi litoral; contact între trei
continente; contact climatic; contact între pădure, stepă şi deşert (în sud şi est). În acelaşi timp, este şi un
mediu de contact economic şi socio-istoric: contact între economii complementare, contact între popoare
şi naţiuni, între civilizaţii şi religii, între diferite sisteme sociale.
Sub aspect climatic este reprezentat printr-o iarnă blândă (relativ caldă şi ploioasă) şi o vară
caldă şi secetoasă. Este singurul mediu, în afara celor deşertice tropicale, în care anotimpul
călduros coincide în totalitate cu perioada de uscăciune.
Vara se deplasează aici mase de aer cald şi uscat din aria anticiclonală tropicală. Iarna se produce
o mişcare inversă: brâul de mare presiune anticiclonală tropicală se mută mult spre sud, iar peste
Marea Mediterană bat vânturile de vest, aducând precipitaţii.

17
 Mediile semideşertice (subtropicale) tipice se găsesc în estul Mării Mediterane, cu stepe şi
deşerturi care cuprind: Turcia, Siria, Irakul, Iranul, Afghanistanul, Tibetul şi Depresiunea Tarim.
Mediul montan al regiunilor temperate este reprezentat prin cele două lanţuri muntoase care
ocupă suprafeţe întinse: Cordiliera americană şi lanţul alpino-himalaian.
Cordiliera americană prezintă o faţada pacifică temperată cu precipitaţii bogate, cu păduri de
foioase şi coniferele înalte. Faţada estică a munţilor prezintă un climat continental arid.
Lanţul alpino-himalaian este diferit de primul atât ca structură, cât şi ca poziţie şi orientare.
Numeroasele diversificări locale şi regionale sunt impuse, în principal, de gradul de expunere faţă
de vânt, Soare (poziţie care generează fenomenul numit faţa şi dosul muntelui), de adăpostul unor
unităţi joase şi de etajarea pe anumiţi versanţi.
3.2.2. Mediile reci
Există câte două perechi de medii reci situate la extremităţile polare ale Terrei: calotele arctice şi
mediul subarctic (dominat de tundră) şi calota antarctică şi mediul oceanic periantarctic. Aceste
medii sunt extreme nu numai ca poziţie, dar şi sub aspectul condiţiilor de viaţă, fiind de obicei
nelocuite (excepţii în acest sens sunt, într-o anumită măsură, tundra şi fâşia litorală).
Două sunt cauzele care reduc favorabilitatea acestor tipuri de medii: gerul şi modul de
repartizare, diurnă şi anuală, a luminii solare. Fluxul de lumină, prin poziţia Soarelui aproape de
linia orizontului, determină prelungirea până la 5–6 luni a zilei. Când Soarele rămâne sub orizont se
instalează noaptea polară, care ocupă cealaltă jumătate a anului.
Ca poziţie pe Glob, există o oarecare simetrie între „calotele” polare, în timp ce tundra propriu-zisă se
dezvoltă numai în emisfera nordică. Deşi periferia Arcticii şi tundra se remarcă prin condiţii extrem de
vitrege, aici apare o mare bogăţie şi varietate de specii, cu totul deosebite comparativ cu cele din
Antarctica. Acest fapt este explicabil din perspectiva varietăţii mari a mediului arctic, a influenţelor şi a
legăturii directe cu zonele temperate ale continentelor nordice. Periferia Arcticii reprezintă, totodată, şi un
mediu de veche locuire, aici dezvoltându-se cultura eschimoşilor.

18
 Originea şi evoluţia Universului
Prof. univ. dr. Iuliana Armaş

Concepţiile ştiinţifice despre originea universului admit modelul Big Bang, documentat la nivelul
macrouniversului prin expansiunea manifestată dincolo de scara roiurilor galactice. Acest model pleacă de la
momentul zero, când universul era concentrat într-o singură particulă cu un potenţial infinit, care conţinea în
sine toate posibilităţile pentru manifestarea energiei, materiei, a spaţiului şi timpului (fig. 1).

Fig. 1. Evoluţia universului (după Posea, Armaş, 1998)

Universul la momentul zero manifesta calitatea de unitate nediferenţiată. Enorma densitate energetică
oferea libertate totală de transformare, într-un echilibru perfect.
Ruperea simetriei iniţiale la aproximativ 10-43 s de la Marea Explozie şi începutul inflaţiei cosmice
creează în primul rând matricea stabilă a timpului şi spaţiului, ca scenă a derulării scenariului cosmic, în care
apare gravitaţia ca un prim actor, pe fondul limitării libertăţii cosmice. Densitatea energetică a universului
scade sub limita lui Planck de ~1019 GeV (~1032 K), rezultând o restricţie a posibilităţilor de transformare.
În acest stadiu de evoluţie a universului, ca urmare a energiei ridicate, nici o particulă materială nu avea o
existenţă stabilă, iar structurile ordonate nu se puteau forma (Thomas J. McFarlane, Genesis: A Creation
Story Inspired by Modern Physics, 1997).
Dilatarea universului reduce temperaturile, presiunile, densitatea acestuia, rezultând limitări care să
permită forţa nucleară tare şi forţa nucleară slabă, interacţiile electromagnetice. Are loc individualizarea
particulelor elementare, sinteza nucleelor şi supremaţia substanţei în raport cu radiaţia (tabelul 1). Baza
stabilităţii formelor distincte este rezultatul limitării interacţiunilor, pe fondul scăderii energiei ca urmare a
expansiunii universului, care reprezintă forţa creativă fundamentală. Totodată, are loc tranziţia de la
libertatea manifestată şi ordinea potenţială la ordinea manifestată şi libertatea potenţială.

1
Tabelul 1. Evoluţia cosmică
Perioadă Interacţiune/structură Timp (sec) Energie (GeV)
-43
I unitate <10 >1019
II Gravitaţie, timp, spaţiu 10-43 1019
III Forţa nucleară tare, quarci, leptoni 10-35 1015
IV Forţa nucleară slabă, forţa electromagnetică 10-10 102
V Hadroni (protoni, neutroni) 10-5 10-1
VI Nuclee (Hidrogen, Heliu) 102 10-4
VII Atomi (Hidrogen, Heliu) 1012 10-9
VIII Galaxii, stele, elemente grele 1016 10-11
IX Apariţia elementelor chimice şi a vieţii elementare 1017 10-12
X Apariţia vieţii conştiente 1018 10-12

La circa 10-35 s de la Marea Explozie, când universul atingea dimensiunea unui grăunte de nisip, energia a
scăzut sub nivelul critic de ~1015 GeV (~1028 K) şi a putut lua naştere energia nucleară tare, care menţine
stabilitatea nucleului, legând protonii şi neutronii, şi forţa electroslabă. Prin energia eliberată, s-a produs o
inflaţie cosmică accelerată de la 10-35 s la cca 10-32 s şi o enormă cantitate de materie.
Expansiunea universului a dus la scăderea energiei cu un factor de 1013 la ~102 GeV (~1015 K). La 10-10 s,
a avut loc o altă fază de tranziţie, care a impus separarea forţei electroslabe în forţele electromagnetice, care
acţionează asupra particulelor încărcate electric, şi forţele nucleare slabe prezente în radioactivitate. La acest
stadiu se diferenţiaseră toate cele patru forţe fundamentale în menţinerea stabilităţii la nivel macrocosmic şi
microcosmic.
Spre deosebire de stadiul iniţial de evoluţie, în care apariţia de noi forme se face prin disociere, în etapele
ulterioare evoluţia universului are la bază procesul de colectare şi sinteză, fără a readuce însă universul în
stadiul iniţial, de unitate nedivizată. Continua scădere a densităţii energetice a universului determină legarea
particulelor stabilizate în noi forme compozite, de la quarci la nucleoni, nuclee şi electroni, formând atomi.
Stabilitatea şi identitatea proprie a existenţelor complexe are la bază strânsa legătură dintre părţi şi relativa
izolare a sistemelor individualizate faţă de mediul de existenţă.

De la temperatura critică de ~3x1012 K, ~300 MeV, la timpul 10-5 s, quarcii nu au mai avut energia
necesară pentru a contracara forţa de atracţie, unindu-se în grupuri de doi-trei, formând barioni.
La 10-1 s, energia universului scade sub bariera critică de 1 MeV (3x1010 K), limitând interacţiunea forţei
slabe neutre, ducând la decuplarea neutrinilor de materie. La 101 s, energia scade la 300 eV (1010 K),
limitând forţa slabă între particulele încărcate electric şi determinând o stabilitate mai mare a protonului faţă
de neutron. Barionii şi mesonii relativ instabili s-au combinat formând protoni, neutroni, electroni, neutrini
sau antiparticulele lor.
De la timpul de o secundă la trei minute (101 s – 102 s), energia a scăzut de la 1 MeV la 0,1 MeV (109 K –
8
10 K), făcând posibilă legarea protonilor şi neutronilor în nuclee, ţinute prin forţa nucleară tare. Au apărut
nucleele foarte uşoare: de hidrogen, deuteriu, heliu cu masă atomică trei şi patru. La peste trei minute, ca
urmare a expansiunii universului, scăderea densităţii a făcut ca distanţa mare dintre protoni şi neutroni să nu
mai permită combinarea lor.
La timpul de 1012 s, respectiv după 100 000 de ani, temperatura universului a atins cca 4000 K (1 eV),
fapt care a permis legarea electronilor liberi de nucleele de H şi He, formând atomi. Universul a trecut din
stadiul plasmatic de electroni liberi şi nuclee într-un gaz atomic de H şi He. Hidrogenul rămâne cel mai
abundent element în univers, fiind, totodată, şi cel mai simplu, conţinând, de obicei, un proton şi un electron
(hidrogenul uşor, fig. 2). Pentru că simpla răcire a universului nu era suficientă pentru a naşte forme
complexe, acesta este finalul stadiului de creare prin procesul de colectare.
După apariţia atomilor, fotonii s-au decuplat de materie, iar universul a devenit transparent pentru lumină.
În lipsa presiunii exercitate de fotonii răspândiţi în materie, cu excepţia gravitaţiei, celelalte forţe
fundamentale şi-au pierdut influenţa globală. Gravitaţia devine astfel forţa dominantă în evoluţia ulterioară a
structurilor cosmice.

2
 O dată cu manifestarea gravitaţiei ca forţă dominantă, după un miliard de ani de la Marea Explozie,
fluctuaţii mici în distribuţia gazului de H şi He, au reprezentat atractori gravitaţionali care au condus la
condensarea şi încălzirea unor nori gigantici separaţi de imensitatea spaţiului. Au luat naştere structuri
imense, decuplate gravitaţional unele de altele. Prin acţiunea gravitaţiei, aceste structuri s-au organizat în
galaxii şi grupuri galactice. În cadrul galaxiilor, tendinţa evoluţiei spre temperaturi şi densităţi scăzute s-a
inversat, dând naştere unei forme dinamice de creativitate fără precedent în istoria universului, stelele, care
concentrează până la 99,9% din materia galactică.

Fig. 2. Structura atomului de hidrogen şi heliu (Posea, Armaş, 1998)

Totalitatea elementelor existente în univers au luat naştere prin combinarea diferită a hidrogenului primordial, în
cicluri care au avut şi mai au încă loc în interiorul stelelor gigant. În plasma din centrul sorilor are loc transformarea
hidrogenului în heliu în cursul unui proces termonuclear cu o durată de 107 ani. “Arderea” heliului produce carbonul
în 105 ani. Acesta se combină cu alte nuclee de heliu, generând oxigen în 103 ani. Din “arderea” oxigenului ia naştere
neonul, acesta trece în magneziul, din magneziu în siliciu, iar prin arderea siliciului, apar elementele grele până la
fier. Aceste transformări au loc numai în interiorul stelelor gigant, care pot oferi temperaturile şi presiunile enorme
solicitate, procesele fiind concentrate în învelişuri succesive. Când, în urma arderii siliciului, nucleul devine feros, se
trece în aşa-numitul stadiu de răcire a nucleului. Printr-un proces încă insuficient cunoscut, gigantica stea intră în
colaps gravitaţional, urmat de o explozie uriaşă (supernovă), care răspândeşte în spaţiul interstelar elementele
produse în interiorul său.
Aceste elemente stau la baza creşterii prin acreţie a corpurilor planetare, care ar rămâne însă reci fără
apariţia unei generaţii secundare de sori, specifici doar galaxiilor spiralate.

Formarea sistemului solar

În urma exploziei stelelor bătrâne, se formează unde de şoc care determină concentrarea maselor de gaz şi
praf interstelar, rezultând nebuloase cu formă de sferă.
Materia nebuloasei începe să se rotească tot mai repede în jurul axului său central. Apare forţa centrifugă
care dilată partea ecuatorială a nebuloasei, iar sfera se transformă într-un disc, cu margini tot mai subţiri. Din
acest „disc” pot lua naştere sisteme solare secundare.
Când cele două forţe contrare, centripeta (datorată atracţiei universale şi îndreptată spre centrul de curbură a
traiectoriei curbilinii pe care se mişcă un corp) şi centrifuga (forţă ce acţionează asupra unui corp aflat în mişcare de
rotaţie, tinzând să-l îndepărteze de axa de rotaţie), se echilibrează, apare mişcarea de rotaţie în jurul propriei axe şi în
jurul unui centru de masă, formându-se şi menţinându-se întregul sistem solar cu Soarele, planetele şi sateliţii lor.
Discul are o densitate mică, se compune din hidrogen şi heliu şi din praf cosmic, care conţine atomi de
elemente grele. Aceştia din urmă, prin ciocniri repetate, dau molecule. Prin asocierea moleculelor se nasc
aglomerate de substanţe solide, care se măresc treptat şi cad către planul discului, unde urmează orbite
circulare. În centrul nebuloasei, materia condensează, se încălzeşte prin ciocniri tot mai frecvente, devine
incandescentă. Apare protosoarele de culoare roşie. Când se ating temperaturi de cca 8 milioane K şi presiuni
suficient de ridicate, se declanşează în protosoare reacţiile termonucleare, care opresc procesul de

3
contractare. Aceasta reprezintă secvenţa principală de evoluţie a Soarelui, care s-a declanşat în sistemul
nostru acum aproximativ 4,5 miliarde de ani.
În cadrul nebuloasei, iniţial omogene, apare, totodată, o diferenţiere chimică şi fizică. Particulele
cristalizează treptat în funcţie de scăderea temperaturii: întâi se formează metalele, apoi silicaţii şi, în final,
gheaţa.
Au loc creşteri şi aglomerări de materie în planul discului, care cresc în continuare prin intermediul
atracţiei gravitaţionale până la diametre de câţiva zeci de kilometri. Odată ce sunt atinse aceste dimensiuni,
apar planetoizii.
Totodată, creşte gravitaţia planetoizilor, ca şi viteza lor de rotaţie. Ei continuă să crească dimensional,
atrăgând materia din jur. Se măresc şi rezistă mai ales planetoizii cu orbite situate în planul discului şi cu o
traiectorie cât mai apropiată de cerc.

Fig. 3.
Procese care au loc în interiorul stelelor
(Posea, Armaş, 1998).

De obicei, planetoizii care ating 1 000–2 000 km în diametru vor deveni ulterior planete. Cu stadiul de
planetoid, când gravitaţia devine mai mare, începe şi concurenţa pentru formarea de sateliţi.
În urma apariţiei corpurilor planetare, are loc un proces de diferenţiere internă a acestora, deoarece
elementele componente prezintă proprietăţi fizice (mai ales densităţi) şi afinităţi chimice distincte. Printr-un
proces de sortare gravitaţională, elementele grele migrează spre interiorul corpurilor planetare, formând un
nucleu feros. Acesta este îmbrăcat de o manta (lichidă la planetele exterioare sau vâscoasă, la cele
interioare). În timp ce la suprafaţa planetelor interioare se formează, prin răcire, o crustă din roci şi o
atmosferă; la cele exterioare învelişul lichid este urmat de o atmosferă densă şi groasă, tulburată de furtuni
violente.
Planetele interioare, solide, urmează în continuare un proces de răcire şi contractare (tabelul 2), cu
formarea unei cruste foarte groase (până la peste 200 km adâncime, aşa cum este cazul pe Mercur, Venus şi
Marte). În etapa finală a evoluţiei, corpul planetei nu va mai fi încălzit decât prin procesul mareic şi de Soare
(cum este cazul Lunii).

4
 Totodată, peste circa 5 miliarde de ani, Soarele va deveni o gigantică roşie, care va atinge orbita planetei
Marte, sfârşindu-se ciclul de evoluţie al sistemului terestru.
Ca o concluzie, fundamentul creaţiei rămâne scăderea temperaturii universului ca urmare a dilatării sale,
expansiunea fiind însă şi o limitare în apariţa formelor de manifestare prin îndepărtarea lor. Expansiunea
acţionează atât ca factor inhibator cât şi creator, viteza de dilatare jucând un rol critic în reglarea activităţii
creative a universului. De exemplu, în etapa sintezei nucleare, când protonii şi neutronii se combină formând
nuclee, expansiunea rapidă limitează proliferarea nucleelor grele care ar fi dus la apariţia unui univers de
fier, lipsit de stele, galaxii sau viaţă. Ceea ce pare într-un anumit stadiu de evoluţie cosmică ca fiind o
creativitate incompletă, este în fapt o reţinere a potenţialului creativ pentru un nivel ulterior al dezvoltării.
Relaţia părţii la întreg în etapa unităţii diferenţiate se regăseşte în interrelaţionările tuturor structurilor
cosmice, pe principiul sincronicităţii. Principiul sincronicităţii se bazează pe conceptul legăturii universale pe
fondul transferului de informaţie. Informaţia este fundamentul universului, după cum stratul informaţional al
Pământului este fundamentul planetei.
Meg Lundstrom scria "... Există dovezi că izolarea şi separarea obiectelor unele de altele este mai mult
aparentă decât reală; la un nivel mai profund, totul – atomi, celule, molecule, plante, animale, oameni –
participă într-o reţea sensibilă şi continuă de informaţie. Fizicienii au arătat, de exemplu, că dacă se separă
doi fotoni, nu contează la ce distanţă, o schimbare a unuia crează în mod simultan o schimbare în celălalt."
(A Wink From the Cosmos în Intuition Magazine, May-June 1996, pag. 1).

Tabelul 2. Etapele evoluţiei planetare (Posea, Armaş, 1998, după Maruyama, 1994, modificat)

Sistemul solar
Sistemul solar este un ansamblu constituit dintr-o stea – Soarele – în jurul căreia gravitează nouă
planete: Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluton (MeVeTeMarJuSaUrNePlu)1.
(Există păreri tot mai argumentate, care susţin retrogradarea lui Plutonn în rândul asteroizilor.) În jurul
planetelor gravitează peste 80 de sateliţi (cunoscuţi până în prezent). În acest sistem bine structurat se mai
găsesc şi aşa-zisele „corpuri mici”, ce grupează mii de asteroizi (45 000, ce apar între Marte şi Jupiter,
reprezentând probabil resturile unei planete sfărâmate – Phaeton), cometele (stele cu coadă – în gr.),
sistemele de inele ale lui Saturn, Jupiter, Uranus şi Neptun şi praful interplanetar, compus din particule
silicatice învăluite în gheaţă.

1
Formulă folosită pentru a uşura memorarea ordinii planetelor.

5
 Sistemul solar poate fi asemuit, din punct de vedere structural, cu un disc în centrul căruia se află Soarele,
iar în jurul său, orbitele succesive ale planetelor (fig. 4). Două dintre orbite, prima şi ultima (Mercur şi
Pluton), au o înclinare mai mare faţă de planul discului. Asemenea înclinări au şi unii asteroizi (ex. Hidalgo,
sau Chiron), ca şi cometele.

Fig. 4. Sistemul solar – orbitele planetelor exterioare, ale

asteroizilor Hidalgo şi Chiron şi orbita cometei
Halley (după JRO Atlas der Astronomie, 1990).

Numărul cometelor este apreciat la circa 2 mil (fig. 5). În prima jumătate a secolului nostru, existenţa lor
era pusă în legătură cu norul Oort (după numele olandezului Oort care l-a stabilit prin calcule în 1950).
Acesta este situat la 30 000 – 50 000 ua2, având un diametru de 100 000 ua şi fiind compus din peste 1 000 de
miliarde de asteroizi, cu mărimi cuprinse între 1 km şi sute de km lungime. Gravitaţia Soarelui se manifestă aici
foarte slab, făcându-se probabil simţită gravitaţia altor sori. Asteroizii au perioade de rotaţie de miliarde de
ani. Pe orbitele lor cu excentricitate maximă, unii ajung în apropierea Soarelui, unde materia lor îngheţată se
evaporă, formând o coadă din particule de praf şi gaze puternic ionizate (fig. 5).
Ipoteza lui Oort explică bine mărimea şi orientarea cometelor cu perioade orbitale lungi (cu revoluţii de
peste 200 de ani), dar nu şi pe cele cu perioade de revoluţie scurtă, al căror plan orbital este foarte puţin
înclinat faţă de ecliptică.

100 000 km
Fig. 5. Structura unei comete (după Bertaux, JRO Atlas der Astronomie, 1990, cu
modificări).
2
ua = unitate astronomică, însumând 149,6 mil. km

6
 Kenneth Essex Edgeworth sugera într-un articol publicat în 1949 existenţa unui „cordon generator de
comete” (cel puţin pentru cele cu perioade scurte de revoluţie) dispus la marginea sistemului solar, dincolo
de orbita lui Pluton. Ideea a fost preluată de Kuiper în 1951, fără a se face însă referire la articolul lui
Kenneth. Acest disc generator de comete, situat la 40 ua de Soare, reprezintă în fapt un sector de materie
reziduală rămasă în urma formării planetelor. Densitatea redusă nu a permis procesul de acreţie decât până la
nivelul unor asteroizi. Ipoteza emisă de Kenneth şi Kuiper s-a impus abia după 1980, fiind confirmată atât
prin calcule, cât şi prin observaţii directe prin telescop (descoperirea unor corpuri aparţinând centurii de
asteroizi – Kuiper belt – în 1992 şi 1993). În prezent, sunt catalogate 32 de astfel de obiecte (Luu şi Jewitt,
1996).
Desprinderea periodică a unor asteroizi din centura Kuiper, datorită forţei de atracţie a planetei Neptun, şi
atragerea lor spre interiorul sistemului solar, duce la diferenţierea a trei situaţii: coliziunea acestora cu
planete sau sateliţi (coliziunea cometei Shoemaker-Levy 9 cu Jupiter în iulie 1994), căderea obiectelor în
Soare sau pierderea treptată a materiei până la un nucleu stâncos care rămâne invizibil (după circa 1 000 de
treceri pe la periheliu). Cu o probabilitate de 1 la 1,5 mld. ani, cometele3 pot pătrunde în atmosfera terestră,
explodând în apropierea scoarţei aşa cum a fost cazul în 1908, în taigaua siberiană, pe fluviul Tungusca.
Resturile cometei au explodat la 8 km deasupra solului (un nucleu de gheaţă de cca. 1 km cu o masă de cca.
1 mil. t), neformând un crater. Pădurea a ars pe aproximativ 3 900 km2, iar cutremurul provocat s-a resimţit
la Potsdam, Tbilisi, Taşkent.
În statul Arizona (SUA) există un crater de impact cu un diametru de peste 1 200 m, o adâncime de 180 m
şi un val circular de 45 m înălţime.
În martie 1989, un asteroid cu un diametru de cca. 1 km a intersectat orbita Terrei la o distanţă de
aproximativ 700 000 km, adică la numai şase ore după ce Pământul trecuse prin punctul respectiv de pe
orbită.
În ianuarie 1991, un alt asteroid, având un diametru de 10 m, a trecut la numai 160 000 km depărtare de
Terra.
În 1991, un studiu al NASA, cerut de Congresul american, a recomandat dezvoltarea unei Supravegheri
Internaţionale a Spaţiului, proiect ce ar necesita 10 milioane USD anual. Acesta ar fi un sistem terestru
constituit dintr-un ansamblu de telescoape în întreaga lume, capabile de a detecta orice obiect cosmic ce ar
ameninţa Terra, cu scopul de a-l distruge sau redirecţiona înainte ca acesta să pătrundă în atmosferă. Există
trei posibilităţi principale în acest sens: bombardarea, pulverizarea şi topirea. Bombardarea presupune
amplasarea unei încărcături nucleare pe o orbită ce ar intersecta-o pe cea a asteroidului. Explodând în
imediata apropiere a obiectului cosmic, ea ar determina o schimbare de curs a asteroidului. Pulverizarea se
referă la folosirea unor rachete cu încărcături grele, explozive, care să lovească asteroidul, fragmentându-l.
Metoda este utilă doar în cazul unor obiecte de dimensiuni mai reduse, pentru ca fragmentele rezultate să
poată arde complet în atmosfera terestră şi să nu genereze un adevărat bombardament meteoritic. Topirea
presupune un sistem de lasere amplasat pe Pământ sau pe Lună, capabil să topească straturile superficiale ale
asteroidului, redirecţionându-l.
Deoarece propunerea a rămas fără ecou, NASA cheltuie în continuare un milion de dolari anual pentru
programe proprii de cercetare a obiectelor cereşti de mici dimensiuni. Aceste programe nu pot însă
monitoriza mai mult de 10 % din bolta cerească.

3
Corpurile cosmice care pătrund în atmosfera terestră sunt cunoscute sub denumirea de meteoriţi. Se disting
meteoriţi litici sau pietroşi (cei mai frecvenţi) şi sideritici sau feroşi (cei mai mari, datorită rezistenţei lor în traversarea
atmosferei).

7
 Soarele
1. Date astrofizice
Vârsta …………………………..4,5 miliarde ani
Raza ……………………........…700 000 km
Masa…………………………….2 • 1027t (1,989 quadriliarde tone)
Densitatea medie ……….............1,4 g/cm3
Temperatura la suprafaţă ………..5 770 K
Temperatura în centru …………..15 milioane grade K
Durata de rotaţie la ecuator ……..25,03 zile Mişcarea de rotaţie este diferită, fiind de 25 – 27 de zile la ecuator
şi de 35 – 37 de zile în zonele polare. Diferenţa este determinată de structura sa gazoasă şi face ca turtirea la poli
să fie aproape neglijabilă.
Distanţa până la Pământ …………150 mil.km
2. Geneză şi evoluţie
Soarele face parte din clasa stelelor mijlocii
(pitică galbenă G2), cu un diametru de cinci sute
de ori mai mic în raport cu cele gigante.
Ca orice stea, Soarele şi-a început evoluţia
dintr-un nor de gaz şi praf care a condensat
prin colaps gravitaţional. Gazul s-a încălzit
treptat şi presiunea a crescut în interiorul său,
astfel norul a devenit o protostea.
După aproximativ 100 milioane de ani se atinge
aşa numita secvenţă principală, când se
declanşează reacţiile nucleare, ce conduc la
„arderea” hidrogenului. Faza aceasta a început
acum 4,5 miliarde de ani şi va dura încă circa 5
mld. ani.
3. Structura internă
Pentru a se putea deduce structura Soarelui s-
a plecat de la ipoteza Soarelui staţionar în
timp.
Adică de la ideea că Soarele ar fi staţionar în
interior, în ceea ce priveşte densitatea,
temperatura, presiunea şi compoziţia sa.
Din această ipoteză rezultă că în interiorul
Soarelui s-au stabilit anumite echilibre de bază:
cel hidrostatic şi cel termic. Echilibrul
hidrostatic presupune că forţa gravitaţiei a ajuns
să fie egalată de cea a presiunii gazelor (aceasta
tinde să depărteze elementele materiei de
centrul solar).
Echilibrul termic indică o egalitate între rata
energiei câştigate şi a celei pierdute de către
fiecare strat solar în parte, ceea ce presupune
existenţa unei surse interne de energie.
Respectiva sursă internă a fost descoperită de
fizicianul american Hans Bethe (1938), fiind
8
După aceea, nucleul, care va cuprinde numai
heliu, se va contracta, în timp ce partea exterioară a
învelişului, cu hidrogen, se va dilata; Soarele va
deveni o gigantică roşie, raza sa atingând orbita lui
Marte. Această fază se estimează la 1 miliard de
ani, când Soarele va pierde cea mai mare parte a
materiei sale.
Evoluţia ulterioară va atinge faza de pitică albă,
când Soarele va mai avea doar 1/2 din masa sa
actuală, restul pierzându-se ca vânt şi ejecţii solare
din straturile superioare ale astrului.
Cu timpul, pitica albă se va răci, mai întâi
repede, iar apoi tot mai lent, va înceta să mai
lumineze şi va deveni o pitică neagră, rece.
vorba de o serie de reacţii nucleare care transformă
hidrogenul în heliu prin fuziune. Fuziunea
reprezintă contopirea unor nuclee uşoare,
formând nuclee mai grele, energia degajată pe
unitate de masă atomică şi la mase egale, fiind
mai mare decât în cazul fisiunii. În cazul
Soarelui, valoarea acestor transformări este de 657
milioane de tone de hidrogen convertite în 625
milioane tone de heliu pe secundă şi restul de 5
milioane de tone de materie sunt transformate în
energie de tip gamma şi neutrini.
Există 2 tipuri de reacţii:
⇒ un tip produce fuziunea a câte patru nuclee
de hidrogen (patru protoni, H fiind compus
dintr-un proton şi un electron) ce dau un
nucleu de heliu, 2 pozitroni, 2 neutrini şi o
enormă cantitate de energie. Ca urmare, în
centrul astrului scade continuu proporţia de
hidrogen care creşte spre exterior. Dincolo de
 circa o pătrime din raza sa, compoziţia
devine un amestec de hidrogen şi heliu, cu
urme de elemente grele.
⇒ O altă reacţie este reprezentată de lanţul
proton – proton. Atomii de H sunt reduşi la
nucleu, electronii lor fiind smulşi de pe
orbită. Două nuclee de H se combină pentru a
forma deuteriu şi un pozitron (electron cu
O problemă importantă este modul cum
această energie internă este transportată
către suprafaţă: prin conducţie, prin radiaţie
(emisii de unde electromagnetice) şi prin
convecţie.
Prima formă e neglijabilă în cazul Soarelui.
A doua formă este destul de greoaie,
deoarece radiaţia intră continuu în interreacţii cu
materia prin care trece şi este mereu reorientată
în mod întâmplător. S-a calculat, de exemplu, că
un foton ce ar porni din centrul Soarelui poate
ajunge la suprafaţa astrului după aproximativ un
1. Nucleul
Nucleul ocupă 0,2 – 0,3 din rază, produce o mare
energie, are o temperatură de 15 mil. K, o densitate de
160 g/cm3 şi presiunea de 200 miliarde atmosfere. În
compoziţie domină hidrogenul (50 %).
90 % din materia solară se află în prima jumătate
a razei Soarelui.
2. Învelişul cu transport radiativ
Ocupă 0,7 din rază, se compune din 70 %
hidrogen, iar temperatura se reduce la circa 5 mil. K.
Energia produsă de nucleu şi transferată aici suferă o
reemisie sub forma de radiaţie electromagnetică.
Zona radiativă esterelativ calmă sub aspect dinamic.
3. Învelişul convectiv
Învelişul convectiv face trecerea la atmosferă şi
ocupă 2/7 din rază (circa 200 000 km); este dominat de
9
sarcină pozitivă). Reacţia deuteriului cu un alt
nucleu de H, va produce un nucleu instabil de
He (3He). Fuziunea a două astfel de nuclee de
heliu, produce heliul stabil (4He) cu masă
atomică 4, respectiv un nucleu cu doi protoni,
redaţi cu alb, şi doi neutroni, reprezentaţi cu
negru în imagine, şi duce la ejectarea altor
două nuclee de hidrogen ce reiau ciclul
proton – proton.
milion de ani, deoarece între două reacţii, el
parcurge cam un centimetru distanţă. Totuşi,
datorită diferenţierilor mari de temperatură
dintre suprafaţă şi nucleu, radiaţiile se dirijează
în ultimă instanţă către exterior, formând aici
fluxul de lumină văzut de pe Pământ.
Forma convectivă de transmitere a energiei
este determinată de gradientul mare de
temperatură realizat între interiorul (15 mil K) şi
exteriorul Soarelui.
Conform acestor date, s-a realizat un model
structural format din: nucleu, învelişul radiativ (zona
radiativă), învelişul (zona) convectiv şi atmosfera.
hidrogen ionizat. Materia se mişcă în mod organizat,
formând curenţi de convecţie, cu o mare influenţă
asupra fenomenelor care au loc în atmosferă.
În zona convectivă numărul celulelor este
ipotetic, ele pot fi gigantice sau mici, iar în interiorul
lor au loc turbulenţe la o scară redusă. La limita
dintre unii cercetători plasează un câmp magnetic
foarte intens, care ar sta la originea ciclurilor solare.
Echilibrul radiativ de la contactul cu zona
convectivă este determinant pentru luminozitatea
solară care, în ultimă instanţă, nu este dată de
reacţiile termonucleare ci este în funcţie de diferenţa
de temperatură şi opacitate. Când pierderile radiative
sunt mai mari decât energia nucleară furnizată din
interior, intră în joc gravitaţia care contractă puţin
Soarele, iar temperatura din centru creşte. Acestea
sunt pulsaţiile solare.
 4. Atmosfera solară
Atmosfera Soarelui se compune din ansamblul a
trei straturi externe, direct observabile de pe Pământ
prin intermediul radiaţiei electromagnetice pe care o
emit: fotosferă, cromosferă, coroană.
4.1. Fotosfera
De la fotosferă ne vine întreaga lumină şi
energie.
Fotosfera (sferă de lumină – gr.) are o grosime de
peste 100 km, o temperatură medie de 5 780 K.
Denumirea de sferă de lumină vine de la strălucirea
sub care ne apare acest strat şi de la forma sa, în
mare, sferică. Fotosfera este compusă în proporţie de
92,2 % hidrogen, 7,8 % heliu, 0,2 % elemente grele.
Acestea din urmă sunt într-un raport relativ identic
între ele şi asemănător celui din scoarţa terestră.
Structura sa pe o fotografie este de tip granular
(asemănătoare boabelor de orez). Granulele au circa
650 km în diametru şi reprezintă rezultatul
mişcărilor convective de dedesubt. Sunt coloane de
gaz cu mişcări verticale, având viteze de 0,4 – 1,6
km/s şi o durată de până la 5 minute. Se pot observa
şi supergranule de 20 de ori mai mari şi cu mişcări
pe orizontală.
Principalele structuri din fotosferă sunt însă
petele solare.
Sunt observate încă de chinezi în Antichitate,
care le-au numit „păsări în zbor”.
Petele sunt suprafeţe întunecate, apar ca un fel de
umbră, fiind înconjurate spre exterior de o zonă de
penumbră. Ele se dezvoltă din pori, care sunt pete
incipiente lipsite de sectorul de penumbră. La
exteriorul lor apar zone lucitoare şi fierbinţi, numite
faculele. Diametrul petelor poate atinge 100 000 km.
Ca să devină vizibile de pe Pământ, trebuie să
dezvolte o suprafaţă de 1,3 mld. km2. Cea mai mare
pată solară a fost observată în 1974 şi a atins 18 mld.
km2. Numărul lor creşte şi descreşte pe o perioadă de
11 ani. În perioadele de minim, numărul lor se
reduce mult, până la dispariţie. În mod obişnuit,
petele apar în grupuri de câte două, cu o frecvenţă
maximă între 300 – 450 latitudine, şi au o tendinţă de
deplasare spre ecuator.
Petele sunt aparent zonele cele mai puţin active,
deoarece reprezintă cele mai reci perimetre ale
fotosferei (în cadrul lor temperatura scade până la 4
000 K). Legat de evoluţia petelor, se manifestă însă
şi celelalte fenomene din atmosferă: porii, punctele
luminoase, toată gama de filamente, faculele,
granulele şi protuberanţele.
La nivelul petelor granulaţia fotosferei dispare,
indicând o reducere sau chiar o încetare a mişcării
convective, cel puţin la suprafaţă. Câmpul magnetic
local crescut încetineşte convecţia, aportul de gaz
fierbinte scade, temperatura se reduce şi ea, iar pe
suprafaţa fotosferei apare o pată.
10
4.2. Cromosfera
Cromosfera (sferă de culoare – gr.) este un
înveliş gazos mult mai cald comparativ cu fotosfera
şi cu grosimi variabile de 10 000 – 15 000 km. În
partea sa inferioară, hidrogenul este în stare neutră,
devenind apoi tot mai ionizat pe măsură ce
temperatura creşte.
Sub aspectul structurii, spre deosebire de
fotosferă unde apar granulaţii relativ circulare ca
efect al mişcărilor convective subiacente, în
cromosferă structurile sunt alungite şi mult mai fine.
Organizarea acestora este impusă de către câmpul
magnetic solar. Elementele structurii cromosferice
sunt numite fibrile. Dominarea liniilor magnetice în
organizarea structurală a cromosferei rezultă din
densitatea mică a materiei, în timp ce în fotosferă
materia este mult mai densă şi energia mecanică
domină pe cea magnetică.
Structura magnetică este variabilă în funcţie de
densitate şi temperatură, dar în general se realizează,
la scară mare, o reţea celulară numită reţea
cromosferică. Ochiurile acestei reţele sunt legate de
celulele din zona convectivă, având o mărime care o
depăşeşte pe cea a granulelor din fotosferă (diametre de
circa 30 000 km). Pe marginea acestor ochiuri de plasă
apar jeturi de gaze ascendente, având viteze de 20 – 25
km/s. Ele durează 5 – 10 minute, după care recad,
dispersându-se.
Temperaturile din cromosferă înregistrează valori
de 4 000 K la contactul cu fotosfera şi urcă treptat la
10 000 K, atingând 1 mil. K la trecerea în coroana
solară. Explicaţia este până în prezent nesigură şi se
referă la transportul de energie mecanică prin unde
de presiune. Amplitudinea acestor unde, întâlnind
straturi tot mai puţin dense, creşte cu altitudinea.
Când amplitudinea atinge viteza sunetului se
formează unde de şoc care îşi dispersează energia în
căldură. Acest mecanism explică şi temperatura
ridicată din coroana solară.
4.3. Coroana solară
Coroana se vede ca un halou alburiu în timpul
eclipselor totale sau prin intermediul coronografelor
plasate pe sateliţi. Uneori se distinge o coroană
internă (până la două raze solare începând de la
fotosferă) şi o coroană externă. Coroana este
compusă din gaz foarte rarefiat, foarte cald şi
ionizat.
Reţeaua cromosferică se dispersează treptat până
ce în coroană dispare. De aici se deduce că şi câmpul
magnetic, care în cromosferă apare concentrat în
ochiurile plasei, se dispersează lent şi devine
aproape uniform în coroană.
Fotografiile realizate în alb au arătat şi aici
diferite structuri caracteristice, datorate tot
configuraţiei câmpului magnetic. Cele mai
spectaculoase structuri dinamice datorate forţelor
câmpului magnetic sunt protuberanţele de diverse
forme, alcătuite din materie mai rece (8 000 K), ce
urcă în coroană (unde temperatura este de un milion
de grade) cu viteze de 100 km/s, având înălţimi de
până la o rază solară, după care se pot desprinde de
disc şi dispar. Protuberanţele sunt vizibile pe marginea
discului solar, având o înclinare pe meridian (de obicei
spre ecuator şi spre vest). Ele sunt erupţiile de mari
proporţii şi par a sta la originea unor nori mari de
plasmă ce apar în coroană, până la 10 raze solare,
deplasându-se cu 1 000 km/s.
Erupţiile sunt fenomene violente care afectează
brusc întreaga atmosferă pe verticală, pornind de jos
în sus. Forma geometrică a erupţiilor şi radiaţiile pe
care acestea le emit indică legătura lor cu câmpul
magnetic şi cu modificările structurale ale acestuia.
De exemplu, majoritatea erupţiilor apar la limita a
două regiuni cu polaritate diferită, unde materia
vine din direcţii contrare sau se deplasează în direcţii
contrare. Totodată, erupţiile de tip bucle sau arc
Câmpul magnetic
Orice mişcare a materiei este însoţită de o
mişcare a liniilor de forţă magnetică şi invers.
Câmpul magnetic al Soarelui funcţionează ca un
dipol prin care intră şi ies liniile de forţă
magnetică. Liniile de forţă polare se deschid larg
către spaţiul interplanetar. Ca urmare, în dreptul
polilor, în coroană se formează „găurile
coronale”, principalele surse ale vântului solar.
În dreptul planului ecuatorial, în coroană se
formează o pânză neutră unde câmpul magnetic
se inversează. Această pânză, din cauza rotirii
Soarelui, capătă forma unor pliuri spiralate.
În afara zonelor polare, liniile de forţă se
închid sub formă de bucle sprijinite de Soare.
Materia din coroană urmează aceste linii de
forţă, particulele sale deplasându-se în spirală
în jurul lor. Deasupra găurilor coronale vântul
solar, respectiv plasma în expansiune,
antrenează şi liniile de forţă magnetică spre
exterior. De aceea găurile devin sursa de bază
a vântului solar. În restul coroanei, structura
în bucle închise a câmpului magnetic prinde
ca într-o capcană plasma coroanei, reţinând-o.
11
reprezintă punţi între două regiuni cu polarităţi
diferite.
Forma coroanei este continuu schimbătoare,
conform modificărilor câmpului magnetic solar, care
urmează îndeaproape evoluţia ciclurilor astrului.
Temperaturile în coroană ajung la peste 1 mil. K,
iar în coroana internă chiar la 1,5 mil. K. La trecerea
în spaţiul interstelar, temperatura scade la circa 100
K. Temperaturile extrem de ridicate au făcut gazul
coronarian să se extindă până la 10 raze solare.
Densitatea materiei scade lent.
Aceste temperaturi extrem de mari explică de ce
compoziţia chimică a coroanei rămâne aceeaşi cu
cea a fotosferei, dar atomii de aici sunt puternic
ionizaţi. Ionizarea se face prin pierderea de electroni,
pe măsură ce temperatura creşte. S-a constatat că, de
exemplu, hidrogenul şi heliul pierd complet
electronii (rămânând doar nucleeele atomice),
oxigenul rămâne cu 1 – 2 electroni (din 8), iar fierul
pierde 10 – 15 electroni din 26.
Zona neutră ecuatorială a fost asemuită
după formă cu o „rochie de balerină”, cu
pliuri foarte largi. Cauza acestui aspect se
găseşte în evoluţia găurilor polare sub
impulsul rotirii, care se deformează. Mărimea
unei ondulări la nivelul pânzei neutre
ecuatoriale este de ±150 pe latitudine, în
momentele de activitate solară minimă. Ca
urmare pliurile vor trece de o parte şi de
cealaltă a planului ecuatorial, făcând ca în
această zonă să alterneze sectoare de polarităţi
diferite.
Tot în acest plan ecuatorial se găsesc şi
orbitele planetelor, care vor trece şi ele, în
mod succesiv, prin câmpuri magnetice cu
polaritate diferită.
În planul eclipticei, structura câmpului
magnetic este tot în spirală. Liniile de forţă vor fi
deviate de rotirea Soarelui (de la punctul lor de
pornire spre exterior), arcuindu-se în spirale. La
distanţa unde se află Terra, unghiul de înclinare
al acestor linii de forţă faţă de direcţia Soarelui
ajunge la 450.
 Structura sub formă de spirală a câmpului magnetic interplanetar în
planul eclipticei
Originea acestui câmp se găseşte sub atmosfera
solară, în masa gazoasă ce se roteşte în timp
diferit în jurul propriei axe. Electronii şi protonii
generează în deplasarea lor un curent electric,
care induce un câmp magnetic. Rotirea fiind însă
diferenţiată, atât pe verticală, cât şi pe orizontală,
câmpul magnetic va suferi modificări.
Modificarea periodică de polaritate a liniilor
magnetice are loc într-un ciclu mediu de 11 ani
(între 9 şi 12,5 ani). Un ciclu complet, cu
revenirea la polaritatea iniţială, este de 22 de ani.
Evoluţia petelor a indicat un maxim solar, când
ele apar în număr mare, iar erupţiile sunt
maxime, ca şi aurorele polare de pe Pământ, şi
un minim al activităţii Soarelui. În timpul
maximului solar se schimbă polaritatea.
Explicaţia posibilă este legată de evoluţia
petelor. Acestea se nasc de obicei la latitudini
de 300 – 450, însă nu mai sus. Totodată, petele
apar grupate două câte două, având semne
contrare. Cea din faţă (în sensul de rotire al
Soarelui) are semnul polarităţii emisferei din
care face parte, iar poziţia sa este de la
început ceva mai avansată. Cuplurile de pete
se deplasează spre ecuatorul solar, dar în mod
diferenţiat. Pata din faţă (de la început mai
apropiată de ecuator, unde deplasarea materiei
se face cu viteză mai mare) va avansa mai
rapid şi se va distanţa tot mai mult de pata din
12
Diferenţa de rotaţie între Ecuator şi poli
transformă câmpul magnetic poloidal, când
undele au o desfăşurare directă de la un pol la
altul, într-unul toroidal unde liniile au un mers
aproape paralel cu ecuatorul.
Viteza de rotaţie mai mare în zona ecuatorială
antrenează şi liniile magnetice, deformându-le.
spatele ei. Totodată însă, câmpul ei magnetic
va slăbi. Pata din spate (având semn contrar
emisferei unde se află) se va deplasa treptat
spre poli, deoarece semnele contrare se atrag.
Suma tuturor acestor câmpuri magnetice ale
petelor ce se deplasează spre poli, va tinde să
anuleze semnul acestuia, iar apoi să-l
inverseze.
Deci, schimbările de polaritate se fac prin
deplasarea pe direcţie meridian (spre poli), a
unui magnetism invers, creat în unele părţi ale
petelor solare. Acesta va anula treptat vechea
polaritate, după care se va inversa şi câmpul
toroidal.
Schimbarea de polaritate se produce la
perioade de maxim solar. Urmează o slăbire,
până la anulare, a câmpului toroidal
(ecuatorial), după care se formează unul
invers. Schimbarea câmpului toroidal are însă
loc în perioada minimului solar, când numărul
mic de pete are ca urmare extinderea maximă
a câmpurilor poloidale.
Resurse bibliografice pe Internet
GENERAL SOLAR SCIENCE:
Sun-Earth Connection Education Forum
http://sunearth.gsfc.nasa.gov
International Clearinghouse for Space Weather Information
http://aoss.engin.umich.edu/intl_space_weather/sramp/default.htm
SEGway space resources
http://cse.ssl.berkeley.edu/segway/index.html
NASA internet resources for educators
http://education.nasa.gov/internet.html
NASA Human Space Flight Gallery
http://spaceflight.nasa.gov/gallery/images/apollo/index.html
NASA Goddard Space Flight Center-Home Page
http://www.gsfc.nasa.gov/
NASA Home Page
http://www.nasa.gov/
ISTP Picture of the day-
http://www-istp.gsfc.nasa.gov/istp/outreach/astron.html
SOLAR FLARES AND PARTICLES:
HESSI outreach and education
http://cse.ssl.berkeley.edu/hessi_epo/
HESSI home page
http://hesperia.gsfc.nasa.gov/hessi/
Laboratory for Astronomy and Solar Physics-mission page
http://hesperia.gsfc.nasa.gov/sftheory/
SEC missions page
http://sec.gsfc.nasa.gov/sec_missions.htm
Science News @ NASA
http://science.nasa.gov/headlines/y2000/ast28jun_1m.htm?list
Science @ NASA e-mail subscription form
http://science.nasa.gov/news/subscribe.asp
Windows to Universe
http://windows.engin.umich.edu/
SPACE WEATHER:
NASA/IMAGE
http://image.gsfc.nasa.gov
Cosmic and Heliospheric Learning Center
http://helios.gsfc.nasa.gov/
U Mich.-Space Weather links
http://msgc.engin.umich.edu/openhouse/space_weather.html
ISTP Solar Max Info
http://www-istp.gsfc.nasa.gov/istp/outreach/solarmax/
Windows to Universe—Space Weather Site
http://windows.engin.umich.edu/spaceweather/
ESA Space Weather information server
http://www.geo.fmi.fi/spee/links.html
NAOAA Space Weather Site
http://www.sel.noaa.gov/Data/
NOAA Today’s Space Weather
http://www.sel.noaa.gov/today.html
Space Weather.com
http://www.spaceweather.com/
STRUCTURE OF THE SUN:
SOHO home page
http://sohowww.nascom.nasa.gov/
Exploratorium
http://www.exploratorium.edu/solarmax/index.html
MAGNETOSPHERE:
SPOF Magnetosphere facts
http://www-spof.gsfc.nasa.gov/Education/Intro.html

13