PERIOADA PAŞOPTISTĂ

O generaţie literară – este alcătuită din scriitorii care s-au născut şi au debutat cam
în aceeaşi perioadă, având aceleaşi păreri, idealuri, manifestând atitudini şi preferinţe
estetice apropiate.
Paşoptismul este mişcarea de emancipare social – politică, culturală şi naţională
dintre 1830 şi 1860, având în centru Revoluţia de la 1848 (de unde provine şi denumirea
mişcării).
Contextul social – istoric
- procesul modernizării civilizaţiei româneşti se remarcă în secolul al XIX-lea;
printre evenimentele semnificative, în plan politic, ce ajută la acest proces de emancipare,
se numără: Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821, Pacea de la Adrianopole din 1829
(când Moldova şi Ţara Românească primesc autonomie administrativă şi libertatea
comerţului, intrând în circuitul economic european), Revoluţia de la 1848.
Principalele obiective social – politice ale mişcării paşoptiste sunt: modernizarea
societăţii româneşti, independenţa politică, libertatea naţională, unirea provinciilor
române, lupta împotriva feudalităţii, îngrădirea drepturilor abuzive ale marii boierimi.
Presa
- în toate cele trei ţări româneşti se dezvoltă o bogată activitate publicistică.
- apar primele ziare:
● „Curierul românesc” la Bucureşti, în 1829, sub conducerea lui I. Heliade
Rădulescu;
● „Albina românească” la Iaşi, tot în 1829, din iniţiativa lui Gheorghe Asachi;
● „Gazeta de Transilvania” la Braşov, în 1838, din iniţiativa lui George Bariţiu;
● „Dacia Literară” la Iaşi, în anul 1840, sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu.
Alte publicaţii: „Gazeta Teatrului Naţional” (1835) la Bucureşti, „Alăuta
românească” (1837) la Iaşi, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” la Braşov, în 1838.
Învăţământul
- se pun bazele învăţământului în limba română, înfiinţându-se primele şcoli
primare, în principalele centre ale ţării, primele şcoli superioare, conservatoare dramatice
şi muzicale.
- sunt continuate iniţiativele lui Gheorghe Asachi în Iaşi şi ale lui Gheorghe Lazăr
în Muntenia (primul iniţiază în 1813, un curs de inginerie şi hotărnicie în limba română,
la Academia Grecească din Iaşi, iar al doilea pune bazele învăţământului în limba
română, începând cu 1818, în Şcoala de la Sfântul Sava din Bucureşti.
- după 1830, învăţământul devine o preocupare a statului, însă este susţinut tot
prin eforturile unor intelectuali: Asachi în Moldova şi Petrache Poenaru în Muntenia.
- şcolile se înmulţesc şi se diversifică: în 1835 „Şcoala Domnească” din Iaşi se
reorganizează sub numele de Academia Mihăileană (după numele domnitorului Mihail
Sturza); în Transilvania, pe lângă şcolile de la Blaj, se înfiinţează la Braşov, în 1834, o
şcoală comercială ce va fi condusă de George Bariţiu; tot la Braşov, în 1850 începe să
funcţioneze un gimnaziu.
- reformele lui Cuza grăbesc procesul de instituţionalizare a învăţământului,
culminând cu înfiinţarea Universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).
 - mulţi tineri îşi completează studiile la universităţile din Franţa, Germania, Italia.
Ştiinţa
- se dezvoltă ştiinţa şi se insistă asupra utilităţii practice a cuceririlor ştiinţei;
- spre deosebire de umanişti şi iluminişti, paşoptiştii nu îndeamnă numai la
asimilarea şi popularizarea noilor cunoştinţe ştiinţifice (din afara graniţelor), ei stimulau
gândirea originală;
- istoriografia românească se concentrează asupra luptei maselor populare şi a
dreptului la „insurecţie” a naţiilor oprimate (probleme pe care umaniştii şi iluminiştii le
ignoraseră);
- se observă o preocupare a paşoptiştilor de a crea o ştiinţă a istoriei, care să
înfăţişeze evoluţia societăţii româneşti sub acţiunea legilor generale ale progresului astfel
încât istoria naţională să poată fi încadrată în cea universală; o altă preocupare ţine de
transformarea istoriografiei în izvor de inspiraţie pentru literatură.

Societăţi culturale
- societăţile culturale („Societatea Literară”, „Societatea Filarmonică” etc.) au
în vedere: extinderea şcolilor primare la sate; dezvoltarea învăţământului superior şi a
celui artistic în limba română, editarea de ziare şi înfiinţarea de teatre în limba naţională,
stimularea literaturii originale şi a celorlalte arte, cercetarea folclorului, publicarea
documentelor istorice vechi, încurajarea traducerilor, a preluărilor şi adaptărilor din
literatura universală.
- societăţile culturale încurajează întrunirile publice, discuţiile politice, literare,
ştiinţifice;
- apar saloane literare: cel al lui Iancu Văcărescu în Ţara Românească şi cel al lui
Costache Conachi în Moldova.
Teatrul
- din iniţiativa unor cărturari (I. H. Rădulescu în Ţara Românească şi Gheorghe
Asachi în Moldova) se pun bazele teatrului în limba română, la început prin traduceri, iar
apoi prin scrieri originale;
- până la apariţia şi dezvoltarea teatrului în limba română existau numeroase trupe
de actori care dădeau reprezentaţii cu piese în limba franceză;
- în 1840, conducerea Teatrului Naţional din Iaşi este preluată de Mihail
Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi Costache Negruzzi; încep să fie reprezentate pe scenă
piese originale, prin care se făcea educaţie cetăţenească sau se stimula spiritul satiric
antifeudal.
Trăsături ale generaţiei şi literaturii de la 1848
Scriitorii epocii respective au câteva trăsături comune:
- cei mai mulţi au început învăţătura cu dascăli particulari, în limba greacă, şi apoi
au continuat studiile în Franţa;
- majoritatea au participat la Revoluţia de la 1848şi ulterior au fost nevoiţi să ia
calea exilului;
- fiind participanţi activi la viaţa social – politică, au scris opere literare cu un
conţinut patriotic şi militant, exprimând idealurile luptei pentru emancipare socială şi
naţională, pentru unitate naţională.
 Principalele trăsături ale literaturii paşoptiste
- inspiraţia din trecutul istoric, din natura patriei şi din creaţia folclorică (un
moment însemnat în valorificarea tradiţiilor populare îl constituie apariţia primei colecţii
de „Poezii populare” (1852), culese de Vasile Alecsandri);
- reflectarea problemelor sociale ale epocii lor;
- satirizarea viciilor orânduirii feudale;
- se remarcă o îmbinare între vechi şi nou, căci este evident, pe de o parte,
autohtonismul (orgoliul latinităţii şi mitul întoarcerii la originile uitate; teme, motive,
viziuni ale trecutului daco-romanic, personaje istorice sau mitologice din acelaşi trecut
etc.) iar pe de altă parte, se încearcă o sincronizare cu Europa Occidentală;
- o primă etapă, a „deschizătorilor de drumuri” (Gh. Asachi, I.H. Rădulescu) se
caracterizează în special prin iniţiative de constituire a instituţiilor culturale (presa,
teatrul, şcoli etc.); I.H. Rădulescu adresează tinerilor scriitori îndemnul: „Nu e vreme de
critică, copii; e vreme de scris; să scrieţi cât veţi putea şi cum veţi putea”.
- o a doua etapă este marcată de contribuţia lui Mihail Kogălniceanu, începând din
1840 când apare revista „Dacia literară”, prioritară devenind problema afirmării
identităţii creaţiei literare româneşti, a emancipării acesteia faţă de modelele europene;
- o particularitate a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor literare
(chiar şi în cadrul aceleiaşi creaţii); iluminism, preromantism (teme: ruinele, meditaţia
nocturnă, cimitirele, mormintele), romantism, clasicism, realism incipient;
- este cultivat îndeosebi romantismul (paşoptist).

Reprezentaţi ai literaturii paşoptiste:

Proza: proza de inspiraţie istorică (Costache Negruzzi, Nicolae Bălcescu, Alecu
Russo)
însemnări de călătorie (Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Grigore
Alexandrescu)
nuvele romantice (Costache Negruzzi, V. Alecsandri, Gr. Alexandrescu)
încercări de roman: Dimitrie Bolintineanu, Ion Ghica.
Poezia:
- specii clasice: epistola, satira, fabula (Grigore Alexandrescu), oda, imnul (Gh.
Asachi, Cezar Bolliac, A. Mureşanu);
- specii romantice: meditaţia (Vasile Cârlova, Dimitrie Bolintineanu, Grigore
Alexandrescu), elegia (Dimitrie Bolintineanu), legenda cultă (D. Bolintineanu, Vasile
Alecsandri), balada (I.H. Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu).
Dramaturgia:
 Costache Caragiali, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Gh. Asachi etc.

Concluzii
În plan cultural se constată:
- dezvoltarea unui puternic spirit naţional, ca reacţie împotriva imitaţiei şi a
influenţei culturii occidentale;
- se pune accent pe folosirea în scris a limbii române, pe creaţia originală şi
evidenţierea valorilor naţionale;
- învăţământul, presa, teatrul, literatura, ştiinţele cunosc o dezvoltare fără
precedent;
- iau fiinţă societăţi culturale şi ştiinţifice, creşte numărul revistelor şi al altor
periodice, al cărţilor tipărite, se formează un public cititor etc.
- locul limbii greceşti îl ia franceza, limbă de largă circulaţie europeană.