MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

CATEDRA „ŞTIINŢE PENALE”

Lecţie de fond

La disciplina „ Criminalistica”

TEMA: Cercetarea criminalistică a armelor, dispozitivelor şi substanţelor explozive

1. Importanţa cercetării armelor folosite la săvârşirea infracţiunilor.
2. Noţiune de balistică judiciară şi sarcinile acesteia
3. Noţiune de armă în accepţiune penală. Genuri de arme folosite la săvârşirea
infracţiunilor.
4. Urmele armelor de foc: urme principale şi urme secundare
5. Descoperirea, ridicarea, fixarea urmelor împuşcăturii. Interpretarea urmelor
împuşcăturii
6. Ordonarea expertizei balistice şi posibilităţile acesteia

AUTOR: C. Rusnac

APROBAT
la şedinţa Catedrei „Ştiinţe Penale” Şef Catedră „Ştiinţe Penale”
din ____, _____________ 2013 /__________/ R.Cojocaru

CHIŞINĂU
 Introducere
Investigaţiile asupra acestei teme sunt consacrate unei problematicii juridice
importante, în special din domeniul dreptului penal, procesual penal şi al
criminalisticei. Atât în Republica Moldova, cât şi în celelalte state est-europene, se
constată că, în ultimii cincisprezece ani, infracţionalitatea tinde să se globalizeze, să
se internaţionalizeze, infractorii folosind metode tot mai noi şi devenind mult mai
ingenioşi.
Crima organizată se manifestă tot mai mult prin creşterea numărului
infracţiunilor săvârşite cu violenţă, ajungându-se ca pe lângă traficul şi consumul de
droguri, a traficului de persoane să se extindă traficul cu arme şi muniţii, cu materii
explozive şi radioactive, multe din omoruri fiind săvârşite cu ajutorul armelor de foc,
nu de puţine ori la comandă, ceea ce demonstrează că infractorii au devenit mult mai
curajoşi, au împrumutat şi aplică metode specifice mafiei, fiind de cele mai multe ori
cu un pas înaintea organelor judiciare.
De aceea, apreciem că se impune ca o necesitate stringentă perfecţionarea
metodelor şi mijloacelor de luptă pentru contracararea unor asemenea fenomene. Este
necesar ca organele judiciare să-şi perfecţioneze atât mijloacele de investigare, cât şi
mijloacele de probaţiune pentru stabilirea adevărului, să elaboreze legi durabile în
timp şi spaţiu şi să renunţe la tot felul de modificări aduse peste noapte, sau la scurt
timp de la elaborarea unor legi.
Devine evident faptul că folosirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice se impune ca o
condiţie sine qua non în activitatea de cercetare criminalistică a locului faptei.

2
 1
Acest domeniu aparent atât de spectaculos al cercetării criminalistice a apărut şi
s-a dezvoltat plecând de la bazele şi datele ştiinţifice oferite de balistica propriu-zisă
ca ştiinţă care studiază fenomenele legate de tragerea cu armele de foc.
Necesităţile cercetării judiciare a unor evenimente în care au fost utilizate şi
arme de foc - omoruri , sunicideri, jafuri, - au dus la apariţia balisticii judiciare.
Balistica judiciara este o ramura a tehnicii criminalistice, care elaborează
metodele şi mijloacele tehnico-ştiinţifice de studiere a armelor de foc portative, a
muniţiilor acestora şi a urmelor împuşcăturii, în vederea identificării armei cu care
s-a tras şi ulterior a autorului infracţiunii.
În prezent, gradul de complexitate al infracţiunilor comise cu arme de foc,
variază de la vătămări corporale sau ucideri din culpa, în cadrul unor accidente de
vătămătoare, până la infracţiuni de omor comise de persoane care prezintă un grad
sporit de pericol social.
Existenta unor grupări de tip mafiot, care îşi disputa supremaţia asupra unor
zone sau domenii din ceea ce denumim “economie subterana” şi internaţionalizarea
legaturilor acestor grupări, au generat în numeroase cazuri, reglări de conturi în
vederea înlăturării “concurentei”.
Activităţile predilecte ale reţelelor criminalitaţii organizate constau în: traficul de
arme; muniţii; substanţe radioactive; explozivi; valuta falsa; droguri; prostituţie;
reciclarea fondurilor ilicite etc.
Până după anul 1989, regimul exercita un control sever al armelor şi muniţiilor.
Transformările survenite după acest an, convulsiile sociale inerente, au făcut posibil
ca un număr mare de arme de provenienţa străina să fie introduse ilicit în ţara.
În aceste condiţii apare ca foarte dificila misiunea organelor de urmărire penală,
impunând o investigare minuţioasa, riguros ştiinţifică a acestor cauze, în vederea
identificării persoanelor vinovate şi tragerii lor la răspundere penală. Dezvoltarea
industriei de armament, a făcut posibila apariţia, pe lângă armamentul clasic şi a
armamentului cu destinaţii speciale.
Acest tip de armament este utilizat de forţele de menţinere a ordinii publice, de
unităţile antiteroriste, dar în egală măsură şi de organizaţii mafiote, grupări teroriste
sau alte categorii de infractori. Aceste împrejurări impun o noua evaluare a balisticii
judiciare, prin prisma realizării unor cercetări şi experimente, care sa pună la
dispoziţia specialiştilor, un vast bagaj de cunoştinţe, vizând caracteristicile tehnice,
urmele, metode şi mijloace eficiente de identificare a armamentului încadrat în
aceasta categorie.
Balistica judiciara, în prezent, are un obiect propriu de cercetare, principii şi
legităţi proprii, legături cu alte ştiinţe teoretice şi practice şi metode proprii de
cercetare ştiinţifică.

2
Cuvântul “balistică” este de origine franceză “balistique”. Balistica
reprezintă o ramură a mecanicii teoretice care studiază legile mişcării unui corp
greu aruncat sub un anumit unghi fata de orizont, precum şi mişcarea proiectilului în
interiorul ţevii şi pe curba balistică.1
1
V. Măcelaru „Balistica judiciară”, p. 7
3
 Se poate spune deci, ca balistica este o ştiinţa, pentru că are:
- un obiect de cercetare, principii şi legităţi proprii;
- legaturi cu alte ştiinţe teoretice şi practice;
- metode proprii de cercetare ştiinţifică.
Balistica generala studiază construcţia şi funcţionarea armelor de foc, efectele
produse de acestea, construcţia şi funcţionarea muniţiei, precum şi mişcarea
proiectilului şi a glonţului. Ea se împarte în:
1. Balistica inferioara2, care studiază fenomenele ce se produc în canalul ţevii
armei după percutare. Balistica inferioara cuprinde, la rândul ei, balistica
inferioara teoretica şi balistica inferioara experimentala.
a) partea teoretica cuprinde:
- pirostatica, care studiază fenomenele arderii pulberii la volum constant, în
scopul stabilirii legilor de ardere şi determinării caracteristicilor;
- pirodinamica, care studiază fenomenul tragerii în toata complexitatea lui la
volum variabil;
- dinamica gazelor, care studiază fenomenul de scurgere a gazelor.
1. balistica inferioara experimentală, studiază aparatura de cercetare a
fenomenelor tragerii, determinarea presiunii şi volumul pe bază
experimentală.
2. Balistica exterioară, care experimentează fenomene ce se produc din
momentul în care glonţul părăseşte gura ţevii şi până la atingerea ţintei (pe
traiectorie);
3. Balistica ţintei, care are drept scop cercetarea fenomenelor ce se produc prin
atingerea acesteia de către glonţ sau proiectil.
O parte din datele ştiinţifice ale balisticii sunt folosite şi aplicate de către
organele de urmărire penală, de către criminalistică, în cercetarea diferitelor
infracţiuni la a căror săvârşire s-au folosit arme de foc.
Balistica judiciara este o ramură a tehnicii criminalistice care studiază
construcţia şi funcţionarea armelor de foc, fenomenele legate de tragere şi urmele
determinate de acestea în scopul rezolvării problemelor ridicate de urmărirea
penală.
Ea este o ramura relativ tânăra a tehnicii criminalistice, ce trebuie să ţină pasul
cu dezvoltarea balisticii generale, precum şi cu dezvoltarea tehnicii militare în ceea ce
priveşte construcţia armelor de foc portative şi a muniţiei folosite la acestea.
Scurt istoric
Punctul de plecare în constituirea balisticii judiciare, ca ramură a tehnicii
criminalistice, este legat, în principal, de descoperirea metodelor de identificare
individuală a armei de foc după gloanţele şi tuburile rezultate în urma tragerii
(arse)3.
Istoria balisticii judiciare este strâns legată de perfecţionarea şi dezvoltarea
tehnicii privind construcţia armelor de foc, de răspândirea acestora pe toate
teritoriile lumii, de folosirea armelor de foc la comiterea diferitelor infracţiuni.
În anul 1835, Henry Goddard din poliţia judiciara londoneză a urmărit şi a
prins un infractor care comisese un omor cu ajutorul unei arme de foc. Pe glonţ el a
2
V. Măcelaru „Balistica judiciară”, p. 8
3
V. Măcelaru „Balistica judiciară”, p. 8
4
descoperit o excrescenţă care s-a potrivit cu o adâncitura din tiparul pentru gloanţe
găsit la bănuit.
Totuşi, ceea ce a făcut Henry Goddard a fost probabil prima încercare de a găsi
prin glonţ calea spre arma încriminată şi să descopere astfel infractorul.
În anul 1889 este evidenţiată valoarea criminalistică a striaţiilor dar nu de
către criminalişti ci de către medicii legişti care au descoperit că profilul interior al
ţevii armei de foc lasă pe gloanţele trase anumite dungi ce pot folosi la identificarea
armelor de foc. În această perioadă, după apariţia primelor arme de foc cu ţeava
ghintuita, profesorul în medicina Alexandre Lacassagne, la Lyon, în urma examinării
unui glonţ, scos dintr-un cadavru, a observat pe el şapte dungi longitudinale pe care
le-a comparat cu urmele lăsate de revolverele prezentate, identificând exemplarul
armei folosite.
În anul 1905, Richard Kockel, şeful Institutului medico-legal din Leipzig, a
promovat ideea de a “derula gloanţele de la fata locului” şi “gloanţele de proba” pe
plăci din ceara şi oxid de zinc. Profilul negativ al suprafeţei glonţului se imprima pe
ceară, scoţându-se în evidenţă caracteristici care după părerea lui Kockel, nu puteau fi
observate nici cu lupa, nici cu microscopul şi nici prin compararea fotografiilor4.
În anul 1913, profesorul parizian Balthazard a făcut o comunicare ştiinţifică
dovedind că se poate realiza identificarea armei pe baza urmelor lăsate de diferite
părţi ale acesteia pe tubul cartuşului şi pe capsa acestuia (în special de percutor).
Avântul hotărâtor în dezvoltarea balisticii judiciare, saltul calitativ avea să se
realizeze în timpul primului război mondial, în Statele Unite.
La 21 martie 1915, în localitatea West-Shelby din statul New York a fost
comisă o dubla crimă de omor. Pe baza expertizei false întocmite de “expertul
balistic” Hamilton, a fost dată o sentinţă de condamnare la moarte a lui Stielow, care
era de fapt nevinovat. Cazul a prezentat un interes deosebit, în special pentru Charles
E. Waite, care, obsedat de condamnarea la moarte a unui nevinovat, pe baza unei
expertize balistice eronate, în anul 1919 a căutat să găsească calea ştiinţifica de a
ajunge de la glonţul corp delict la arma cu care s-a tras 5. Timp de 5 ani a strâns date
precise în legătură cu toate modelele de arme fabricate după anul 1850 în fabricile şi
uzinele de armament din America şi Europa. El a colecţionat un număr de 1500
modele diferite de arme de foc, cu ajutorul cărora putea compara gloanţele corpuri
delicte. Charles Waite a fost ajutat de fizicianul John Fisher şi chimistul Philip O.
Gravelle, ultimul specialist în microscopie şi fotografie. Acesta a inventat în anul
1925 microscopul de comparare, instrumentul care a făcut posibil ca două gloanţe să
fie văzute simultan într-o singura imagine.
Munca începută de Charles Waite a fost ridicată pe culmi superioare de către al
treilea colaborator al său, Calvin Goddard. Munca şi realizările lui Goddard au
asigurat Americii pentru prima data primatul în domeniul criminalisticii ştiinţifice,
Statele Unite devenind ţara de naştere a balisticii judiciare.
În Europa o serie întreagă de criminalişti, profesori, medici legişti, armurieri au
muncit pentru descoperirea adevărului prin expertiza balistică pe baze ştiinţifice
moderne.

4
V. Măcelaru „Balistica judiciară”, p. 10
5
V. Măcelaru „Balistica judiciară”, p. 10
5
 Englezul Robert Churchill a fost primul european care a văzut utilitatea
microscopului de comparare şi a comandat un asemenea exemplar, a luat legătura cu
Goddard la New York şi a rezolvat cu succes o senzaţionala crima de omor.
În continuare, au fost construite microscoape de comparare în diferite state ale
Europei: Soderman în Suedia, Locard la Lyon, Mezger la Stuttgart, Kraf la Berlin.
Astăzi balistica judiciara işi are elaborate principiile şi metodele specifice de
cercetare, dezbătute la un nivel teoretic şi practic superior. Folosirea datelor balisticii
judiciare în cercetarea infracţiunilor poate duce la identificarea armei şi prin asta, a
persoanei care a săvârşit-o6.
SARCINILE BALISTICII JUDICIARE7
Sarcinile balisticii judiciare sunt următoarele:
a) descoperirea şi studierea urmelor create prin întrebuinţarea armelor de foc;
b) descoperirea armelor de foc şi a muniţiei;
c) stabilirea orificiului de intrare şi ieşire a glonţului ce a pătruns prin diferite
obiecte sau prin corpul uman şi stabilirea ordinii împuşcaturilor;
d) stabilirea distantei şi direcţiei în scopul lămuririi unor împrejurări, precum şi
pentru descoperirea locului de unde s-a tras şi a altor urme lăsate de infractor;
e) examinarea gloanţelor, tuburilor, alicelor şi burelor, a compoziţiei lor chimice
şi a modului de fabricare a acestora în scopul stabilirii tipului de muniţie, dacă
ele (glonţul şi tubul) au format acelaşi cartuş, pentru a putea fi comparate cu
gloanţele, tuburile şi burele găsite asupra bănuitului sau învinuitului;
f) stabilirea vechimii relative a împuşcăturii şi cât timp o armă de foc n-a fost
folosită;
g) verificarea tehnică a armei, stabilirea faptului dacă este în stare de funcţionare,
şi a posibilităţilor de tragere cu o armă defectă şi a faptului dacă o armă se
poate declanşa singură sau nu;
h) stabilirea faptului dacă arma cuprinde piese străine de prima ei formă de
fabricaţie şi restabilirea seriei de pe armă şi de pe unele dintre părţile ei
componente;
i) identificarea generala a armelor cu ţeava ghintuită şi a celor cu ţeava lisă,
precum şi identificarea unor piese sau părţi componente ale armelor de foc;
Dintre problemele arătate, cea mai importanta şi cea mai frecvent întâlnită în
cercetările de balistică judiciară este identificarea generală şi individuală a armelor cu
ţeava ghintuită, cu ajutorul gloanţelor şi tuburilor arse.
În sfera preocupărilor balisticii judiciare mai intră şi alte probleme importante:
stabilirea unghiului de tragere8, natura materialului din care sunt confecţionate
gloanţele, alicele şi obiectele prin care a trecut glonţul, numărul de împuşcături trase,
locul unde a stat victima şi de unde a tras infractorul, etc. O parte din acestea sunt
rezolvate de organele de urmărire penala odată cu activitatea desfăşurată în teren, însă
cea mai mare parte a lor nu poate fi rezolvată decât în condiţiile cercetărilor de
laborator, efectuate de către experţi criminalişti, în colaborare cu experţii militari,
armurieri ai Ministerului Apărării Naţionale sau Ministerului Administraţiei şi
Internelor.

6
V. Măcelaru „Balistica judiciară”, p. 12
7
V. Măcelaru „Balistica judiciară”, p. 14-15
8
V. Măcelaru „Balistica judiciară”, p. 64
6
 Bazele teoretice ale cercetărilor de balistica judiciară (cercetări al căror scop îl
formează identificarea armei de foc după glonţ, tub, bura etc.) sunt date de teoria
identificării.
În sfera cercetării balistico-judiciare nu intră toate tipurile de arme de foc, ci
numai cele portative care sunt cele mai frecvent folosite de infractori. Dintre acestea
fac parte: pistoalele, revolverele, puştile, carabinele, armele de vânătoare şi armele de
construcţie proprie.
În procesul identificării obiectelor, balistica judiciara are la bază datele
celorlalte ramuri ale tehnicii: fizica, chimia şi medicina legală. Astfel balistica
judiciară aplică metoda de cercetare cu mijloace optice, microscopia comparativă şi
microfotografiei, analizele chimice ale pulberilor, etc. De asemenea ea se foloseşte de
datele ce rezultă în urma aplicării unor metode fizice moderne în cercetare, ca
spectografia, gamagrafia (pe baza izotopilor radioactivi), cercetările în radiaţii
invizibile (ultraviolete şi infraroşii). Urmele materii rezultate în urma împuşcăturii
(funingine, granulele de pulbere nearsă, etc.) pe ţeava armei şi în jurul orificiului de
intrare sunt tratate cu diferiţi reactivi chimici pentru obţinerea de date necesare în
cercetare. Urmele lăsate pe glonţ şi tub sunt cercetate asemănător striaţiilor prin
traseologia judiciară.

3
Nu se cunoaşte precis unde a apărut prima armă de foc. Se ştie doar faptul că
încă în secolul XI chinezii deja ştiau compoziţia unei substanţe, pe care în prezent o
numim pulberea neagră, dar pe care ei o foloseau doar pentru fabricarea focurilor
de artificii.
Până în prezent nimeni nu ştie cum a ajuns pulberea în Europa, unii totuşi
consideră că “secretul alchimiştilor” l-a adus în Europa Marco Polo din vestita sa
călătorie în China. Alţii consideră că praful negru a fost adus de comercianţii străini.
Doar întâmplător a fost descoperit faptul că prin intermediul prafului negru poate fi
împuşcată o încărcătură (proiectilul) dintr-o ţeavă cu un capăt astupat (orb). Astfel s-a
pus începutul dezvoltării armelor de foc. Revolverele şi pistoalele automate îşi au
începutul nu demult. Dacă primele exemplare ale armelor de foc au apărut la
începutul secolului XIV, atunci “armele mici” ce permiteau să împuşti cu o mână au
apărut la sfârşitul secolului XVI. Formal inventator se consideră a fi Camil Vetelli şi
poate din motiv că a trăit în oraşul Pistoia această nouă armă folosită, mai ales la
cavalerişti pe atunci a permis denumirea de pistol: posibil de la “pistala” din cehă -
fluier.
În timp ce balistica militară studiază o imensă varietate de arme de foc, balistica
judiciară cercetează numai armele uşoare, numite şi arme de mână.
Armele de foc pentru infanterie sau de apărare apropiată cum spun alţi autori au
multe definiţii, dar toate au ca bază una: împuşcarea unui proiectil din ţeavă prin
intermediul energiei degajate în urma arderii pulberii.
În accepţiune criminalistică, arma de foc constituie un dispozitiv tehnic
destinat nimicirii sistemelor vii prin tragerea cu proiectile, puse în mişcare de
energia gazelor formate ca urmare a exploziei (arderii) pulberii (prafului) sau al
unui substituent al acestuia9.
9
Simion G. Doraş "Criminalistica"
7
 Arma personală de mână – arma cu ţeavă ce foloseşte gloanţe sau alte obiecte
pentru a lovi, zdrobi victima (inamicul).
Astfel definită, arma de foc se distinge prin două caracteristici de bază:
destinaţia ei de a nimici sisteme vii şi cea de a realiza împuşcătura prin tragerea cu
foc.
Nu sunt considerate ca arme de foc dispozitivele de tras ale căror proiectile sunt
puse în mişcare de aerul comprimat,(ca în cazul armelor pneumatice)sau de un arc în
baza cărora funcţionează dispozitivele (armele de vânătoare subacvatică şi arcul
sportiv). De asemenea nu sunt arme de foc dispozitivele tehnice improvizate care, fie
datorită construcţiei primitive, fie din alte motive, nu asigură proiectilul cu energia
cinetică şi forţa necesară pentru a distruge sisteme vii şi, în special, pentru a provoca
leziuni corporale.
În contextul celor de mai sus este discutabilă întrebarea : dacă constituie armă de
foc pistolul de implantat bolţuri destinat şi folosirii pe larg în construcţii. Pe plan
tehnic, dispozitivul în discuţie posedă toate proprietăţile unei arme de foc, dar care,
după cum reiese din însăşi denumirea sa, este o unealtă de profesie. Exemplele de
care dispunem probează despre o anumită soluţionare practică a problemei, potrivit
căreia pistolul la care ne referim poate figura în justiţie ca armă de foc în cazurile
când el este modificat şi adaptat pentru a efectua împuşcături delictuoase.
Clasificarea armelor se face astfel:
A. După destinaţie:
 arme militare (de luptă) – puşti , carabine , pistoale , pistoale mitralieră
 arme de apărare apropiată – revolvere , pistoale
 arme de vânătoare
 arme sportive sau de tir
 arme cu diverse destinaţii speciale – pistoale de semnalizare,
 de start, de alarmă, cu gaze lacrimogene.
 arme ascunse
B. După lungimea ţevii :
 arme cu ţeava lungă – mai mare de 550mm (carabine ,puşti , puşti
mitralieră , arme de vânătoare şi tir)
 arme cu ţeava medie – 160-550mm (pistoale mitralieră)
 arme cu ţeava scurtă – mai mic de 160mm. (pistoale şi revolvere )
C. După construcţia canalului ţevii:
 arme cu ţeava netedă sau lisă – arme de vânătoare cu alice, pistoale
rachetă, arme de tir redus
 arme cu ţeava ghintuită – tirul cu cartuşe cu proiectil unic (pistoale,
revolvere, carabine, pistoale mitralieră etc.)
 arme cu ţevi combinate (lise şi ghintuite).
D. După modul de funcţionare:
 arme simple (foc cu foc)– arme de vânătoare
 arme cu repetiţie (reîncărcare prin acţiunea trăgătorului)
 arme semiautomate (încărcarea şi scoaterea tubului ars se fac automat,
percuţia se face pentru fiecare tragere prin apăsarea trăgaciului);

8
  arma cu tragere automată (reîncărcarea prin energia gazelor în acţiunea de
recul).Acestea permit tragerea în serii şi în foc continuu printr-o singură
apăsare pe trăgaci.
E. După calibru:
 arme cu calibru mic – 4,50―6,35 mm
 arme cu calibru mijlociu – 6,35―9,00 mm
 arme cu calibru mare – peste 9,00 mm
La armele de vânătoare calibrul se apreciază, de regulă, după criteriul
numărului de alice fabricate dintr-un funt englezesc(calibrul 12 corespunde
diametrului de 18,5 mm).
F. După modul de fabricaţie:
 arme de fabricaţie industrială—caracteristici proprii pentru fiecare tip şi
model;
 arme de fabricaţie meşteşugărească (armele vechi în general);
 arme de foc rudimentare din materiale improvizate;
 arme de foc modificate prin retezarea ţevii şi patului.
În zilele noastre se găsesc în general arme de producţie industrială, armele
meşteşugăreşti, rudimentare sau modificate fiind foarte rare datorită frecvenţei sau
uşurinţei cu care se procură cele industriale.
G. După numărul de cartuşe
 Cu un singur cartuş
 Arme cu magazie sau mai multe cartuşe
Armele de mână, sunt cele ce au dispozitive pentru păstrarea şi alimentarea
unei sau mai multor ţevi cu cartuşe sau gloanţe. În prezent încărcătoarele sunt destul
de încăpătoare, ca exemplu poate servi pistolul-mitralieră “Bizon 2”, cu magazia în
formă de cilindru, ce poate păstra până la 70 de cartuşe de 9mm.
H. După modul de încărcare
1. arme ce se încarcă pe ţeavă (de obicei sunt arme de construcţie veche,
arme de colecţie, secolele XVII-XVIII sau cele de construcţie
artizanală). Ele pot fi clasificate după mecanismele ce detonează
pulberea:
 cu capsă
 cu cremene
 cu fitil
2. arme ce se încarcă prin camera de detonare (de obicei sunt făcute sub
cartuşe unitare)
 arme cu cartuşe de tip Le Foushe
Substanţa ce detonează praful este plasată în tub împreună cu încărcătura de
praf negru. În afara tubului colateral se află acul de lovire, care îndeplineşte locul
percutorului şi asupra căruia loveşte cocoşul.
 arme cu cartuşe de bătaie laterală
Ele folosesc substanţa de detonare se află în rozeta tubului, adică rozeta este
capsa propriu-zisă, substanţa explozivă este plasată în rozeta asupra căruia loveşte
percutorul în marginea rozetei pentru a iniţia substanţa explozivă.
 arme ce folosesc cartuşe de bătaie centrală, adică capsa se află pe centru.
9
 I. După numărul ţevilor
 arme cu o ţeavă
 arme cu două ţevi (de obicei la armele de vânătoare cu ţeava lisă ,dar sunt
combinate – una lisă plus alta ghintuită, sau pistoale neautomate cu două ţevi)
 arme cu mai multe ţevi (de obicei de vânătoare cu combinaţii diferite între ţevi
ghintuite şi lise sau arme de construcţie artizanală )
Muniţiile
Pe lângă cunoştinţele elementare privitoare la armele de foc, organele judiciare
trebuie să cunoască şi datele principale referitoare la construcţia muniţiilor folosite la
aceste arme.
I. CARTUŞELE ARMELOR CU ŢEAVA GHINTUITĂ.
Deşi sunt diferite ca volum, formă, cantitatea şi calitatea pulberii, toate cartuşele
armelor cu ţeava ghintuită au aceleaşi părţi componente, şi anume: glonţul, tubul,
capsa şi pulberea.
1) Glonţul este acea parte a cartuşului care, prin proiectare creează efectul
urmărit al împuşcăturii.
Ca să poată atinge distanţe şi viteze mari, glonţul trebuie să aibă o greutate
mare în comparaţie cu volumul său. De aceea se fabrică din plumb. Tot pentru a
putea parcurge o distanţă nare, gloanţele au o formă aerodinamică.
Întrucât gloanţele fabricate numai din plumb, metal foarte maleabil, se
deformează la întâlnirea unor obiecte dure, neputând să le perforeze, s-a recurs la
îmbrăcarea lor într-o cămaşă protectoare dintr-un metal sau aliaj mai rezistent. Astfel
s-au atins calităţile dorite ale glonţului: greutatea mare faţă de volumul său relativ
redus, maleabilitatea necesară la alunecarea prin canalul ţevii, precum şi rezistenţa
corespunzătoare pentru perforarea corpurilor dure. De obicei, cămaşa gloanţelor este
fabricată din fier, oţel, cupru, aliaj din aramă şi nichel; aliaj din nichel şi zinc etc.
Foarte puţine tipuri de gloanţe sunt semi îmbrăcate sau fără această cămaşă
protectoare, cum sunt cele destinate armelor de tir. Gloanţele au la bază (locul la care
se fixează în tubul cartuşului) forma cilindrică, iar ultima treime din lungimea lor îşi
reduce treptat diametrul, primind o formă ogivală. În funcţie de tipul armei pentru
care sunt destinate, gloanţele au vârful ascuţit, rotunjit şi foarte rar bont. La fel putem
menţiona tipurile gloanţelor: glonţul obişnuit; glonţul trasor; glonţul incendiar;
glonţul incendiar pentru reglarea tragerii; glonţul perforant; glonţul perforant-
incendiar; glonţul perforant - incendiar - trasor10.
2) Tubul este a doua parte a cartuşului şi are rolul de a uni într-un întreg toate
părţile acestuia şi de a fi magazia materialului inflamabil şi exploziv.
Tuburile cartuşelor destinate armelor cu ţeava ghintuită se prezintă sub formă
cilindrică, cu un capăt deschis - în care se fixează glonţul şi altul închis denumită
rozetă. Ele sunt fabricate din anumite metale rezistente sau aliaje. La alegerea
materialului se ţine seama să îndeplinească următoarele calităţi: rezistenţă,
maleabilitate şi oxidare redusă.
3) Capsa formează a treia parte a cartuşului şi se găseşte în rozeta tubului. Ea
conţine substanţă explozivă, de obicei fulminatul de mercur sau stibiatul de plumb,
care explodează la lovire şi aprinde pulberea.

10
"Dicţionar tehnic militar ilustrat" Chişinău 93
10
 4) Pulberea sau praful de puşcă ultima parte a cartuşului prin ardere dezvoltă o
mare cantitate de gaze, care prin presiunea lor mare, pun în mişcare proiectilul şi-l
elimină pe canalul ţevii. După compoziţia chimică, pulberea cartuşului se împarte în
neagră şi coloidală (albă). Pulberea neagră sau cu fum cunoscută în Europa din
secolul al 12-lea se compune, în esenţă, din azotat de potasiu, în proporţie de 70-80 la
sută, care prin ardere dezvoltă gazele. Restul de la 20-30 la sută se completează cu
sulf şi cărbune, în proporţii diferite, în funcţie de destinaţie. Pulberea coloidală sau
fără fum este utilizată la majoritatea armelor cu ţeava ghintuită. Ea are proprietăţi
balistice mult mai superioare în comparaţie cu cea neagră. Este formată din piroxilină
şi nitroglicerină, la care se adaugă unele substanţe chimice secundare.
II. CARTUŞELE DESTINATE ARMELOR CU ŢEAVA LISĂ au toate părţile
componente ale cartuşelor pentru armele cu ţeava ghintuită, la care se adaugă bura şi
rondela.
1) Proiectilul cartuşelor armelor cu ţeava lisă constă din alice, mitralii, şi
glonţ. Alicele şi mitraliile sunt proiectile sferice, de variate mărimi, fabricate în
general din plumb, amestecat cu arsenic şi antimoniu. În practică se întâlnesc şi alice
improvizate. Alicele au un diametru de până la 5,5 mm, iar mitraliile de la această
valoare în sus. Gloanţele pentru aceste arme sunt breneke, ideal şi bilă.
2) Tubul cartuşului armelor cu ţeava lisă este din metal, masă plastică, sau din
carton presat şi are formă cilindrică. Când este fabricat din masă plastică sau carton
presat, partea posterioară (rozeta) este metalică şi în ea se află capsa.
3) Capsa are acelaşi rol ca şi capsa de la cartuşele pentru armele cu ţeava
ghintuită şi conţine fulminat de mercur sau stibiat de plumb. La aceste cartuşe capsa
utilizată poate fi schimbată în caz de refolosire a cartuşelor arse.
4) Pulberea din aceste cartuşe este de două tipuri: cea neagră şi cea coloidală.
5) Bura confecţionată din pîslă uneori din hârtie sau cârpe la cartuşele
recuperate prin schimbarea, înlocuirea pulberii şi a proiectilului. Ea are rolul de a
despărţi pulberea de proiectile - alice sau mitraliile. Când se găseşte la locul faptei
este utilă la determinarea calibrului cartuşului.
6) Rondela fabricată din carton presat, se află la gura tubului şi are rolul de a
împiedica ieşirea proiectilelor din cartuş.

4
În cazul săvârşirii unei fapte de natură penală prin folosirea armelor de foc, una
din sarcinile principale ce revine organelor de urmărire penală este aceea de a
descoperi urmele lăsate pe câmpul infracţional11.
Urmele armelor de foc sunt acele modificări ce apar pe diferite obiecte, inclusiv
corpul omenesc, în urma folosirii acestora, ca rezultat al fenomenelor dinamice,
termice şi chimice care însoţesc împuşcătura. Urmele armelor de foc pot fi găsite pe:
gloanţe, tuburi arse, pereţi, ziduri, tocul uşii sau al ferestrei, partea lemnoasa a
patului, orificiile de intrare şi ieşire a glonţului lăsate pe corpul şi îmbrăcămintea
victimei sau pe alte obiecte ce au fost obstacole în fata glonţului, etc.
Urmele lăsate în cazurile de folosire a armelor de foc pot fi grupate în doua
categorii:
11
Emil Stancu, p. 234.
11
  urme principale;
 urme secundare.
URMELE PRINCIPALE ALE ÎMPUŞCĂTURII CONSTAU ÎN:
1) arma descoperită în câmpul infracţional;
2) cartuşele, gloanţele şi tuburile arse;
3) orificiile de intrare şi ieşire a glonţului. De regulă, perforările se formează
atunci când glonţul – proiectilul – datorită vitezei, are o putere mare de pătrundere. În
cazul obiectelor tari, mecanismul de formare a perforărilor – orificiilor de intrare şi
ieşire – este:
 Datorită acţiunii de izbire a glonţului, obiectul este supus unei mari
presiuni, îndoindu-se în direcţia de mişcare a glonţului;
 Forţa de izbire face obiectul – obstacolul – să fie perforat – parţial
sau total -, particulele din material fiind rupte ori aruncate pe direcţia de
deplasare a glonţului.
 Datorită acţiunii de rupere, perforare sau înfundare, glonţul formează
un orificiu în tegument, pătrunzând în corp.
 La ieşirea din corp, glonţul formează o plagă, având caracteristici
mai puţin semnificative decât cele ale plăgii formate la intrare.
4) canalele oarbe. Acestea prezintă pătrunderi înfundate, fără ieşire. Ele se
formează, atunci când glonţul, a pierdut o mare parte din viteza iniţială, neputând
învinge rezistenţa ţintei12. De asemenea canalele oarbe se formează şi în cazul în care
glonţul a trecut prin câteva obstacole intermediare până la ajungerea să la ţintă.
Pe corpul uman aşa-numita rană de selon se formează în cazul în care glonţul nu
mai are suficientă forţă de a perfora pe o traiectorie rectilinie ţesuturile şi organele
întâlnite în cale.
5) urmele de suprafaţă ale ricoşeurilor. Acestea reprezintă zgârieturi şi uneori
crăpături create de glonţul lovit de un obstacol sub un unghi mai mic de 20° după
care s-a înscris pe o nouă traiectorie, reducându-şi toată viteza, cu cât unghiul de
incidenţă este mai mic, iar duritatea obstacolului este de asemenea mică, lungimea
urmei de ricoşeu este mai mare.
6) bura şi rondela în cazul folosirii cartuşelor de vânătore.
URMELE SECUNDARE ALE ÎMPUŞCĂTURII
a. particulele de praf arse incomplet,
b. funinginea, stropi de ulei,
c. rugina,
d. reziduri de capsă(praf iniţiator care se află în capsă),
e. flacăra,
f. gazele,
g. urmele de arsură,
h. inelul de metalizare în cazul cînd glonţul pătrunde în ceva dur,
i. inelul de ştergere,
j. „ştanţ marca”,
k. tatuajul.

12
Tratât practic de criminalisctică, vol. I, 1976, p. 276
12
 În literatura de specialitate se foloseşte, cu acelaşi înţeles şi expresia de urme
suplimentare sau chiar impropriu „factori suplimentari” ai împuşcăturii care sunt de
fapt cauza, iar ultimele sunt efectul.
Factorii suplimentari ai împuşcăturii sunt flacăra, gazele şi pulberea arsă şi
nearsă13.
Urmele secundare ale împuşcăturii, ca rezultat al acţiunii factorilor
suplimentari, se formează concomitent cu producerea focului. După ce percutorul a
lovit capul materialului inflamabil, acesta se aprinde, iar încărcătura din tubul
cartuşului ia foc. Gazele rezultate din arderea pulberii exercita o presiune asupra
glonţului. Atunci când se formează o presiune suficientă, glonţul învinge forţa care îl
fixează în gâtul tubului cartuşului şi începe – natural brusc – mişcarea înspre canalul
ţevii prevăzute cu ghinturi.
În acest timp pulberea mai continua să ardă, mărind în felul acesta presiunea
gazelor, însă o dată cu acest proces se măreşte şi distanţa pe care o parcurge glonţul
datorită mişcării sale, fapt ce face ca presiunea să scadă treptat astfel că atunci când
glonţul a ajuns la gura ţevii presiunea gazelor este mult mai mică decât cea iniţială.
Natural că aceste fenomene se produc foarte repede, timpul de mişcare a glonţului în
canalul ţevii armei fiind de ordinul miimilor de secundă.
Concomitent cu începutul mişcării glonţului se deplasează şi coloana de aer
care se afla în canalul ţevii – în fata glonţului – şi care datorita vitezei mari a acestuia
se comprima şi astfel la gura ţevii armei se formează la început o sferă de aer creată
prin ieşirea aerului comprimat şi care are o viteză egală cu cea a glonţului. În urma
sferei de aer, apare o cantitate mică de gaze ce a luat naştere prin arderea pulberii şi
care a trecut deja în faţa glonţului încă din momentul când acesta s-a desprins din
gâtul tubului şi înainte de a trece în partea ghintuită a canalului ţevii. Volumul acestei
cantităţi mici de gaze creşte, treptat datorita gazelor care ţâşnesc printre glonţ şi
pereţii canalului ţevii armei. În momentul în care glonţul a părăsit gura ţevii apar şi
restul gazelor. Moleculele acestor gaze, având o masă mai mică decât cea a glonţului,
având o viteza mai mare ca acesta şi ajungându-l, îl înconjoară asemănător unui nor.
Datorită însă rezistenţei opuse de aer, viteza lor scade brusc şi se împrăştie, fiind
depăşite de glonţ. Gazele de pulbere mai acţionează asupra glonţului după ieşirea
acestuia din ţeavă, dar viteza care o mai adaugă este minima.
Din canalul ţevii armei, odată cu coloana de aer, flacăra, gazele şi glonţul, sunt
scoase şi particulele de funingine, pulbere arsă şi nearsă, unsoare de armă (daca
aceasta a fost unsă), particulele de metal desprinse din canalul ţevii armei sau din
cartuş, precum şi praf sau alte impurităţi, daca arma nu a fost curăţată înainte de
tragere.

A) Urmele rezultate din acţiunea flăcării

În urma arderii pulberii, rezultă că o mare cantitate de gaze puternic încălzite
datorită presiunii ridicate a gazelor (3000kg/cm). În canalul ţevii temperatura atinge
valori de până la 2500°C. Flacăra care ia naştere după ieşirea glonţului din canalul
ţevii se datorează unirii cu oxigenul a gazelor ieşite în atmosferă. Odată cu gazele,
din canalul ţevii sînt aruncate afară şi numeroase particule de pulbere, produse ale
arderii ce au de asemenea o mare temperatură. Observaţiile medicilor legişti arata că
13
În lucrarea lui Manea Valeriu „Determinarea distanţei de la care s-a produs împuşcătura”, p. 6.
13
arsurile provocate la împuşcăturile din apropriere se datorează atât flăcărilor cât şi
particulelor arzânde de pulbere aruncate din canalul ţevii.
Fig. 2 Fig. 3

Urmele rezultate din acţiunea flăcării

Fig. 4

Forma orificiului de intrare la tragerea cu pistolul de la distanţă nulă

B) Urmele rezultate din acţiunea gazelor

Acţiunea mecanica a gazelor de ardere se datorează presiunii gazelor provenite
din arderea pulberii în interiorul ţevii armei. Această presiune este foarte ridicată
(pana la 3500 atmosfere), în special în detunător, iar pe măsura ce glonţul se
deplasează către gaura ţevii, ea scade treptat, pana la valori de 1200-700 atmosfere.
Odată cu ieşirea glonţului din armă, presiunea gazelor scade aproape brusc,
însă din cauza vitezei mari de deplasare a glonţului, deci şi a frontului de presiune, ea
mai continuă să acţioneze o mică distantă. Practic, urmele acţiunii mecanice a
gazelor, apar de la distantă nulă, pană la 5-10cm, de la gura ţevii armei.
Foarte bine pronunţată este această acţiune a gazelor în tragerile cu ţeava lipită,
deci la distantă nulă. În acest caz , canalul format de glonte se prezintă ca o
prelungire a canalului ţevii şi primeşte pe pereţi, presiunea unei mari cantităţi de
gaze. Ţesăturile corpului omenesc nu suportă această presiune şi se rup, din cauză că
canalul format se dilată, iar orificiul de intrare se desface şi ia o formă neregulată. Pe
pereţii canalului se pot găsi particule de îmbrăcăminte, fibre, etc. Uneori pielea nu se
rupe ci doar se umflă şi se presează puternic pe ţeava armei din care cauză forma ţevii
se reproduce pe piele, servind ca un element suplimentar pentru identificarea armei.

14
 În împuşcăturile cu ţeava lipită sau de la distanţe foarte mici (1-3cm) gazele,
prin presiunea lor, rup uşor pielea şi formează un orificiu uşor lărgit la intrare şi
distrugeri întinse în interiorul corpului. Dacă împuşcătura s-a făcut pe o parte păroasă
a corpului, mai ales sub un unghi ascuţit, presiunea gazelor rupe uneori părul, ceea ce
face ca periferia rănii să para tunsa sau daca împuşcătura s-a făcut de la distanţă mică,
pe o regiune a corpului acoperită de îmbrăcăminte, atunci gazele pătrunzând sub
haine, le ridica şi le rup, formând pe ţesături rupturi de dimensiuni şi forme variate
(ruptura în forma de cruce, de unghi, etc.).
Fig. 5 Fig. 6

Urma tragerii de la distanţă nulă cu pistolul

C) Urmele de funingine
Arderea încărcăturii de pulbere din cartuş duce la formarea unor particule duce
la formarea unor microparticule de funingine, care se găsesc în stare de suspensie în
gaze. Purtarea de gaze, funinginea se depune pe ţintă, atunci când aceasta este situată
prea departe, formând un strat fin. Depunerea intensă a funinginei pe ţintă, va arata
totdeauna că împuşcătura a avut loc din apropiere (50-60 cm). În compoziţia să,
funinginea cuprinde în cantităţi microscopice, particule de metal, din canalul ţevii,
cămaşa glonţului, pereţii cartuşului şi capsei.
În cazul tragerii cu pistolul sau cu revolverul încărcat cu pulbere fără fum,
urmele de funingine se pot găsi în ţintele aflate la distanţă de 20-25 cm.
Fig. 7 Fig. 8

Aspectul general al urmelor de funingine, forma şi intensitatea fiind în funcţie de

distanţă, armă şi cartuşe
D) Particulele de pulbere nearse, constituie o urmă suplimentară a
împuşcăturii, deoarece în afara gazelor şi funiginei, mai ies pe ţeava armei după glonţ
şi particule de pulbere nearse complet. Aceste particule de pulbere, ce acţionează ca

15
nişte proiectile, având viteză iniţială mare, cu o forţă vie proprie, merg cel mai
departe spre deosebire de celelalte urme suplimentare.
De regulă urmele particulelor de pulbere nearsă sânt dispuse în formă de cerc
în jurul orificiului de intrare, dacă tragerea s-a făcut perpendicular pe planul ţintei, şi
în formă de cerc în jurul orificiului de intrare, dacă tragerea s-a făcut perpendicular pe
planul ţintei, şi în forma ovală, alungită, dacă tragerea s-a făcut oblic.

Fig. 9

Amplasarea particulelor de pulbere nearsă în jurul orificiului de intrare

Atunci când muniţia este încărcată cu pulbere cu fum, acţiunea particulelor de

pulbere se poate constata până la distanţa de 20-30 cm de la gura ţevii armei.
Distanţa de zbor a pulberii mai depinde, ca şi celelalte urme ale împuşcăturii,
de lungimea ţevii armei şi de cantitatea de pulbere din încărcătură.
Existenţa particulelor de pulbere nearsă contribuie la determinarea felului
pulberii ce a fost utilizată la arma de foc şi la stabilirea distanţei de la care s-a tras.
E) Inelul de metalizare.14
I se mai spune şi „guleraşul de ştergere”.
De regulă, aceste noţiuni se confundă pentru faptul cp urmele de metalizare şi
de ştergere se suprapun, găsindu-se în jurul orificiului de intrare. Urmele de
metalizare şi de ştergere se găsesc separat în cazul în care glonţul a pătruns prin mai
multe medii care diferă ca densitate. Dacă, întâi, glonţul a lovit un mediu mai puţin
dens şi apoi mai dens, pe primul mediu vor rămâne urmele de ştergere, iar pe al
doilea vor rămâne urmele de metalizare. În cazul în care primul mediu este mai dens
atunci cele două categorii de urme se suprapun.
F) Particule de unsoare
În cazul folosirii armelor de foc întreţinute în bune condiţii, acoperite cu
vaselină sau unsoare, glonţul transportă o parte din unsoarea aflată în canalul ţevii şi
o depune pe obstacol, în jurul orificiului de intrare.
Fig. 10

14
V. Măcelaru „Balistică Judiciară” O. P. cit. p. 93-94

16
 Particulele de unsoare antrenate de glonţ

Stabilirea distanţei de la care s-a tras pe baza urmelor secundare

În literatura de specialitate, ca ţi în vocabularul folosit în mod curent, prin
distanţa de tragere sau distanţa împuşcăturii, se înţelege distanţa în linie dreaptă,
măsurată în centimetri sau metri, de la retezătura dinaintea dinainte a ţevii armei cu
care s-a tras până la suprafaţa obiectului lovit de glonţ.
Această distanţă de tragere nu corespunde întotdeauna cu traiectoria glonţului,
care este o linie dreaptă. Prin traiectorie se înţelege drumul real parcurs de glonţ, de la
punctul de origine până la obstacol în care se opreşte sau punctul de cădere.
Există următoarele trei categorii de distanţe:
a) Distanţa nulă. Tragerea se consideră cu distanţă nulă
atunci când momentul împuşcăturii arma avea retezătura
dinaintea ţevii lipită de obiectul în care s-a tras. În
cazurile acestea întâlnim urme secundare ca: imprimarea
gurii ţevii armei sau afumării şi arsuri aproape
suprapuse.15
b) Distanţa mică. Tragerea se consideră de la distanţă mică
în situaţia când între corpul lovit şi retezătura dinainte a
ţevii armei, în momentul împuşcăturii, se află o depărtare începând de la 1-2
centimetri până la 1,5 m. Printre urmele lăsate în aceste situaţii, cele mai
importante sânt urmele secundare ale împuşcăturii; cu ajutorul acestora, în
urma tragerilor experimentale se poate stabili distanţa de la care s-a tras.
c) Distanţa mare. Se consideră atunci când între retezătura dinainte a ţevii armei
şi corpul lovit de glonţ este o distanţă mai mare de 1,5 m. Aici lipsesc urmele
secundare ale împuşcăturii, asupra ţintei acţionând numai glonţul.
Urmele armelor de foc rămase pe tubul cartuşului, se produc se produc în trei
etape, datorită:
a) încărcării şi anume urme rămase de la corpul încărcătorului în timpul
scoaterii cartuşului din încărcător, alta pe fundul exterior al tubului ce vor reda
relieful părţii frontale a închizătorului,
b) împuşcării - pe corpul tubului vor rămânea neregularităţile camerei
cartuşului;
15
Emil Suciu „Criminalistica” Ed. Didadactică şi pedagogică, Bucureşti 1972, op. cit p. 361
17
 c) în timpul extragerii tubului vor rămânea urme ale ghearei extractoare, urma
reflectorului, urma marginii ferestruicii de aruncare.

5
Căutarea, fixarea, ridicarea şi examinarea preliminară a armei de foc.
O sarcină deosebit de importantă în cazul cercetării locului infracţiunii la
comiterea căreia s-a folosit o armă de foc este descoperirea tuturor urmelor, ceea ce
se poate realiza examinând amănunţit toate obiectele din câmpul infracţiunii cât şi
cele de la bănuit. Se vor căuta acele urme care provin de la arme de foc ca rezultat al
împuşcăturii produse. Asemenea urme, pot fi: tuburile, gloanţele, arma rămasă la
locul infracţiunii, urmele suplimentare ale împuşcăturii, urmele digitale rămase pe
armă, orificiile de intrare şi ieşire ale gloanţelor.
O bună desfăşurare a cercetării va fi asigurată dacă se pot stabili: locul unde s-a
tras, unde s-a găsit victima la momentul când a fost ucisă sau unde a fost plasat
infractorul în momentul tragerii.
Pornind de la acest punct stabilit cu certitudine, se continuă o cercetare
sistematică a terenului, în scopul găsirii tuturor urmelor cu ajutorul cărora se pot
stabili împrejurările în care s-a comis omorul, se pot identifica arma, muniţia şi
infractorul. Terenul va fi împărţit pe sectoare, fiecare sector examinându-se foarte
amănunţit, iar locurile verificate se vor însemna cu cretă sau cu alte mijloace.
În general urmele împuşcăturii pot fi descoperite:
- pe corpul şi îmbrăcămintea persoanei care a tras cu arma;
- pe locul comiterii infracţiunii, pe corpul şi îmbrăcămintea victimei sau pe
diferite obiecte (acţiunea termică a gazelor, funinginea, particule de pulbere nearsă,
orificiile de intrare şi ieşire a glonţului);
- pe arma şi în interiorul ţevii armei;
- pe tub şi pe glonţ.
La locul comiterii infracţiunii se mai pot descoperi şi alte urme, ca:
- urmele plantare sau de încălţăminte ale infractorului sau complicelui;
- urmele digitale pe arma cu care s-a tras;
- urme biologice (sânge, fire de păr, salivă);
Descoperirea armei este una din sarcinile importante ale cercetării la faţa locului
– în cazurile când s-au folosit arme de foc. Arma trebuie găsită cu orice preţ la locul
comiterii faptei, în cazul sinuciderilor. În cazul sinuciderilor, arma se descoperă de
regulă în imediata apropiere a victimei sau chir în minele acesteia. În scopul simulării
unui atac din partea unei terţe persoane „victimă” poate să arunce arma din mână, caz
în care arma trebuie căutată în jurul locului infracţiunii. Arma de foc cu care a fost
comisă infracţiunea poate fi descoperită la locul infracţiunii, la domiciliul bănuitului,
ori în alte locuri unde a fost ascunsă de către infractor (W.C. - uri, puţuri, scorburi de
lemn, cărţi).
Când arma se descoperă la locul săvârşirii infracţiunii, în primul rând se va fixa
prin fotografiere iar după aceia prin descrierea în procesul verbal, completat şi cu
schiţe, în care se vor arăta: distanţa şi poziţia ei faţă de obiectele înconjurătoare,
precum şi faţă de cadavru. De asemenea, se vor preciza direcţia în care este orientată
ţeava, poziţia cucoşului şu a închizătorului, dacă arma este asigurată sau nu. În cazul
18
când arma lui se găseşte la locul faptei, colaboratorul poliţiei trebuie să depună tot
efortul pentru a o descoperi.
După fixarea armei în câmpul infracţiunii urmează examinarea preliminară a
acesteia.
Ridicarea armei, în vederea examinării preliminare, se va face cu prudenţă
pentru a nu se distruge eventualele urme digitale existente pe ea, care pot fi ale
proprietarului armei, ale infractorului sau ale sinucigaşului.
Urmele digitale pot fi descoperite pe patul lustruitor al puştilor, pe trăgaci şi pe
garda trăgaciului: la pistoale pe încărcător, pe cartuşele existente în încărcător, pe
ţeavă sau pe manşonul închizătorului.
După examinarea şi conservarea urmelor, arma se ambalează în aşa mod încât
urmele existente să nu fie distruse. În acest scop, va fi înfăşurată în vată sau hârtaie
curată şi introdusă într-o cutie sau ladă de dimensiuni adecvate, fixându-se pentru a
nu se mişca sau lovi în timpul transportării.

Căutarea, fixarea şi ridicarea tuburilor şi a cartuşelor trase.

La locul comiterii faptei, după căutarea atentă, în afară de arme se pot descoperi
şi tuburile arse. Acestea se caută începând cu zona unde se bănuieşte că a stat cel ce a
tras. Posibilitatea descoperirii unor tuburi arse, la locul faptei, atunci când tragerea s-a
făcut cu un automat, este mare, pentru că automatul după fiecare foc, aruncă tubul
ars. Mai greu se vor descoperi tuburile arse, la locul comiterii faptei, atunci când s-a
tras cu o armă care după fiecare foc trebuia reîncărcată.
În cazul tragerii cu revolverul, tuburile arse rămân în armă şi numai în cazuri
rare, ele se aruncă de către trăgător, fie pentru a elibera butoiul, fie pentru a reîncărca
arma (de regulă atunci când toate cartuşele aflate în butoi au fost trase). Căutarea
tuburilor arse se efectuează în urma studierii numărului, aspectului şi formei
leziunilor create pe trupul victimei. De asemenea, este necesar să se stabilească
distanţa şi direcţia de tragere şi apoi să se caute tuburile arse în zona respectivă.
Determinarea la faţa locului a distanţei de la care s-a tras se face cu aproximaţie,
numai pentru orientare şi numai atunci când pe ţintă sunt vizibile urmele secundare
ale împuşcăturii. Problema se rezolvă definitiv în laborator.
Nu este indicat să se formuleze cu anticipaţie concluzii cu privire la sistemul
armei folosite de infractor, pentru săvârşirea infracţiunii, dacă nu se găsesc tuburile
arse la locul comiterii faptei. Se ştie, din practică, că tuburile arse pot ajunge la
distanţe relativ mari fie luate de trecători, fie de mijloacele de transport sau aruncate
de armă în timpul tragerii. Nu rareori, tuburile arse aruncate de armele automate, pot
cădea în locurile unde nu se pot vedea uşor cu ochiul liber în iarbă, în zăpadă, între
diferite obiecte de uz casnic, iar descoperirea lor necesită timp şi efort mai mare.
La o cercetare în exterior - se pot întâmpină unele greutăţi, datorită ierburilor,
zăpezii care uneori fac aproape imposibilă descoperirea tuburilor arse. În asemenea
situaţii se poate folosi un căutător de mine, iar iarna se va întrebuinţa o lampă de
benzină cu care se va topi zăpada.
La examinarea tuburilor arse trebuie o atenţie deosebită pentru a descoperi dacă
pe acestea există urme ale împuşcăturii recente: luciul proaspăt al metalului, provenit
din acţionarea asupra acestuia a părţilor armei( percutor, gheara extractoare), mirosul
de pulbere arsă. De asemenea, este important să se confrunte diametrul deschizăturii
19
tubului ars cu dimensiunea orificiului creat de gloanţe în obstacol sau cu calibrul
glonţului, dacă acesta a fost descoperit. Toate aceste verificări vor întări convingerea
dacă tubul ars are sau nu legătură directă cu infracţiunea respectivă.
La armele de vânătoare, în interiorul tubului, în afara pulberii şi alicelor, există
bura, formată din rondele de carton, din câlţi, pâslă sau hârtie. Aceste bure nu ard în
timpul exploziei, ce sunt aruncate din ţeavă, în urma alicelor, la distanţă de circa 5-
10m, în direcţia tragerii.
Descoperirea burii în majoritate va dovedi că împuşcătura s-a executat cu o armă
de vânătoare. Dacă împuşcătura s-a executat la distanţă mică bura poate fi descoperită
în imediata apropiere a ţintei. Expertizele medico-legale, în cazurile de omoruri prin
împuşcare cu arme de vânătoare, arată că în cazul când s-a tras la o distanţă de 3-5m,
bura sau o parte a ei nu rareori, a pătruns în hainele victimei sau în corpul acesteia.
Dacă distanţa de la care sa efectuat împuşcătura este mai mare, căutarea burei se
va face până la o distanţă de 10-15m, de locul unde sa aflat trăgătorul. Pentru a
reduce timpul necesar cercetării, la început, având la bază concluziile trase privind
suprafaţa de împrăştiere a alicelor se recomandă să se stabilească distanţa de la care
s-a tras. După aceasta se recomandă să se efectueze o cercetare deosebit de
amănunţită a locului unde se bănuieşte că a tras trăgătorul.
Cercetarea burelor trebuie făcută cu atenţie, întrucât cele de fabricaţie proprie
pot fi confecţionate din carton sau hârtie scrisă, iar prin identificarea grafică se poate
stabili persoana care a folosit hârtia şi burajul respectiv.
O deosebită grijă trebuie acordată ridicării tuburilor de la locul comiterii
omorului, pentru ale transporta la laborator. Pe tuburi nu se pot descoperi urme
digitale, deoarece din cauza temperaturii mari substanţele ce compun urma se
evaporă. Sunt cazuri în care se găsesc urme digitale pe tuburile arse, dar ele s-au
format prin atingerea tuburilor după efectuarea împuşcăturii. Pe tuburi pot exista însă
şi alte urme materiale şi pentru aceasta ele se vor conserva în starea iniţială nu vor fi
curăţite sau şterse, ci împachetate separat aşa cum s-a găsit fiecare.

Căutarea, fixarea şi ridicarea gloanţelor.

În cazul săvârşirii omorurilor cu aplicarea armei de foc trebuie desfăşurată o
temeinică cercetare şi pentru descoperirea gloanţelor, în vederea stabilirii legăturii
acestora cu infracţiunea respectivă. De exemplu, dacă glonţul a fost găsit în corpul
victimei, faptul folosirii armei de foc nu mai poate pus la îndoială.
Glonţul părăsind ţeava armei poartă imprimat pe cămaşă micro-urmele provenite
din frecarea de pereţii ţevii. Lipsa unor asemenea urme de pe cămaşa glonţului
dovedeşte că el nu a fost tras dintr-o armă de foc. La o examinare mai atentă s-ar
putea descoperi că urmele lăsate de ţeava armei pe cămaşa glonţului prezintă aspecte
de urme vechi, ceea ce poate trezi bănuială că glonţul a fost tras înainte de săvârşirea
infracţiunii.
Pentru a descoperi glonţul în obstacolul în care acesta a intrat se examinează
succesiv fiecare sector din traiectoria de zbor al glonţului. Obstacolul în care glonţul
a rămas înfipt are doar un orificiu, cu o singură deschidere pe unde a intrat glonţul.
După ce se fixează coordonatele orificiului de intrare (prin schiţă şi fotografie) se
poate trece la extragerea glonţului. Pentru a verifica dacă glonţul este intradevăr în

20
obstacol, şi dacă orificiul descoperit este creat de un glonte, se foloseşte un aparat
pentru detectarea metalelor.
Trebuie reţinut că gloanţele descoperite la locul săvârşirii infracţiunii au o mare
importanţă în explicarea mecanismului de formare a urmelor de împuşcături şi pentru
faptul că sunt probe deosebit de importante, necesare identificării armei folosite de
infractor. În concluzie gloanţele pot fi descoperite în una din situaţiile de mai jos:
- pe podeaua încăperii sau înfipte în ea;
- înfipte în tavan sau pereţi, în tocul uşii sau geamului, în mobilă;
- în iarbă, pe pământ sau în pământ;
- îmbrăcămintea cadavrului sau a rănitului;
- în cadavru sau înfipte în obiectele din jur (pomi, gard).
În cazul folosirii armelor de vânătoare, la locul săvârşirii faptei se vor găsi şi
alicele. Acestea, datorită posibilităţilor lor slabe de penetrare, rămân, de regulă înfipte
în obiectul lovit, ele putând fi găsite, în fundul canalelor pe care le-au creat. Atunci
când alicele nimeresc într-un perete de cărămidă, în fier, în sticlă groasă ele nu
pătrund ci cad la pământ. În funcţie de distanţa de la care s-a tras (care condiţionează
viteza de zbor a alicelor), cât şi de duritatea materialului din care este confecţionat
obiectul ţintă, alicele pot să se deformeze într-o măsură mai mare sau mai mică.
Practic, distanţa la care se împrăştie alicele după ce s-au izbit de obstacol poate
fi destul de mare, iar datorită dimensiunilor reduse, căutarea lor trebuie făcută cu
multă atenţie.
Ca urmare a faptului că în zbor alicele se împrăştie pe o suprafaţă destul de
mare, urmează ca obiectul ţintă cât şi toate obiectele aflate în apropierea ţintei să fie
examinate. Dimensiunile suprafeţei de împrăştiere a alicelor vor permite să se rezolve
problema distanţei de la care s-a tras şi să se stabilească locul unde se afla trăgătorul

6
În conformitate cu legislaţia în vigoare, mijloacele materiale de probă ridicate de
la locul comiterii infracţiunii sau de la învinuit trebuie împachetate sau închise,
etichetate şi sigilate, după care vor fi trimise pentru cercetare în această stare.
Dispoziţiile legislaţiei în vigoare se referă şi la armele de foc atât în ceea ce
priveşte urmele principale cât şi urmele secundare lăsate de acestea şi care trebuie
trimis spre examinare la laboratorul criminalistic.
La primirea coletelor cu probele materiale de această natură, expertul trebuie să
le cerceteze atent şi foarte minuţios şi să fixeze starea şi calitatea împachetării
probelor materiale, care în esenţă servesc drept garanţie pentru conservarea şi
inviolabilitatea acestora. Astfel se va stabili natura ambalajului (hârtie, carton, ladă,
etc.) şi dacă ambalajul nu a suferit deteriorări în timpul transportului. Acest lucru are
o importanţă deosebită, întrucât în cazul când ambalajul a fost lovit sau distrus
parţial, corpurile delicte pot suferi unele stricăciuni care influenţează buna
desfăşurare a expertizei.
De asemenea se va verifica starea sigiliilor aplicate pe colete, notând inscripţiile
ce se pot descifra, care se vor menţiona în raportul de expertiză sau de constatare
tehnico-ştiinţifică.

21
 Starea coletelor, deci împachetarea în general se va descrie, neapărat, în mod
amănunţit în partea introductivă a raportului de expertiză sau de constatare tehnico-
ştiinţifică.

Verificarea stării şi numărul pieselor.

După ce criminalistul ia cunoştinţă de starea în care au fost împachetate
corpurile delicte, procedează la despachetare şi verificarea stării probelor materiale
trimise spre examinare. El va constata dacă ambalajul nu s-a lipit de corpurile delicte
şi va verifica dacă în timpul transportului nu s-au deteriorat pachetele în care au fost
trimise anumite materiale, praf de puşcă, etc. În continuare expertul va verifica dacă
conţinutul din pachet corespunde calitativ şi cantitativ cu datele menţionate pe
pachet. Va cântări greutatea pulberii explozive, va identifica toate celelalte urme
balistice trimise şi prevăzute în documente.
Toate aceste elemente au o importanţă deosebită în munca practică a expertului
şi se reflectă în mod direct în concluziile sale, deoarece, în cazul când se constată
lipsa unei probe, expertiza nu va putea fi efectuată.

Studierea întrebărilor ce se pun expertului.

În afară de examinarea atentă şi multilaterală a obiectelor trimise pentru
expertiză, expertul trebuie să-şi concentreze atenţia asupra acelor probleme care îi
sânt date spre rezolvare şi care vor fi cele mai importante în concluziile lui. Iniţiativa
creatoare a expertului se poate manifesta în examinarea acelor probleme care au
importanţă pentru cauza respectivă, dar care nu au fost în atenţia organului de
urmărire penală şi ca atare; nu au fost date de către acesta spre rezolvare expertului.
Trebuie combătută atitudinea unor experţi care se limitează în mod rigid numai
la întrebările puse şi nu extind sfera cercetărilor şi asupra unor aspecte pe care le
sesizează cu ocazia examinării corpurilor delicte şi a studierii materialului trimis.
Pentru buna desfăşurare a lucrărilor, expertul trebuie să cunoască istoricul faptei.
În acest scop, organele de urmărire penală şi instanţa de judecată, în toate
cazurile, vor comunica împrejurările în care s-a comis infracţiunea.

Metodologia desfăşurării expertizei.

Pentru obţinerea unor rezultate pozitive în expertiza balistico-judiciară este
necesar ca ea să cuprindă următoarele etape:
a) analiza şi sinteza;
b) experienţele;
c) examenul comparativ
d) fixarea rezultatelor studiului prin aparatură optică.
Analiza şi sinteza sânt strâns legate. Analiza fără sinteza este dezmembrată. De
asemenea este imposibilă sinteza fără analiză.
În procesul de analiză, prin raţionamente expertul descompune obiectul în părţile
lui componente şi le examinează pe fiecare în parte. În procesul de analiză expertul
trebuie să se străduiască să-şi lămurească mecanismul de formare a particularităţilor
de pe obiectul cercetat.

22
 Pentru analiza traiectoriei parcursă de glonţ, expertul trebuie să posede
cunoştinţe de balistică. Pentru analiza stării şi funcţionării mecanismului de dare a
focului armei, expertul trebuie să cunoască mecanica armei.
Astfel, când în cazul expertizei unei arme în activitatea desfăşurată pentru a
stabili dacă aceasta se poate descărca în mod accidenta, el va demonta această armă
în părţi componente, în scopul ca fiecare parte, fiecare pisă să fie examinată separat,
să se găsească defectul, fisura, tocirea unei părţi, adică să se descopere cauza care ar
putea oferi explicaţia unei împuşcături întâmplătoare.
Demontarea armei de către expert în diferite părţi, pentru rezolvarea problemei
pusă în faţa expertizei constituie deci o analiză ce cuprinde ce cuprinde în sine un
proces de gândire cât şi o demonstrare fizică.
Aducând apoi părţile componente ale armei pentru a le verifica în starea lor de
funcţionare în relaţiile dintre ele acestea constituie procesul de sinteză. În procesul de
sinteză, expertul confruntă datele obţinute cu ocazia cercetării efectuate anterior.
b) Experienţele
Expertul balistico-judiciar, ca orice alt expert ajunge la o concluzie justă numai
după un număr suficient de observaţii a diferitelor fenomene şi stări de fapt,
confirmate printr-un şir de experienţe.
În cazul identificării unei arme de foc după tuburile arse, scopul expertizei
constă în stabilirea faptului dacă tuburile descoperite la locul comiterii infracţiunii au
fost trase cu arma corp delict descoperită cu ocazia cercetării la faţa locului sau
percheziţiei efectuate la învinuit.
Pentru aceasta, expertul va studia cu atenţie urmele de pe tuburile arse, urme ce
au fost provocate de percutor, gheara extractoare şi camera de explozie. După ce
expertul, printr-o metodă ştiinţifică de examinare comparativă a tuburilor găsite la
locul infracţiunii a stabilit că toate acestea au fost trase cu pistolul ce a fost ridicat de
la bănuit. Pentru a stabili acest lucru, este necesar ca expertul să se convingă dacă
pistolul în cauză lasă aceleaşi urme individuale pe care le-a găsit şi pe tuburile
examinate.
Expertul va obţine rezolvarea pozitivă a acestei probleme pe calea experienţei,
prin efectuarea de trageri experimentale cu pistolul corp delict, în scopul obţinerii de
tuburi model de comparaţie.
Pentru ca organul de urmărire penală sau instanţa de judecată să poată aprecia
just concluziile expertului, rezultatele din examinarea, este absolut necesar ca întregul
proces al experienţei să fie amănunţit descris şi nu numai rezultatul lui. Descrierea
exactă a întregului proces al cercetării expertului, condiţiile şi organizarea efectuării
ei sânt garanţii pentru păstrarea importanţei probatorii a rezultatelor muncii
experimentale şi servesc ca cele mai bune argumente la concluziile raportului.
Metodele folosite de criminalişti nu constituie un secret profesional şi ca atare,
trebuie expuse pe larg, întrucât prin aceasta se întăreşte puterea probatorie a
întregului proces de examinare experimentală, concluziile raportului fiind mai
demonstrative şi convingătoare.
C) Examenul comparativ.
Examinarea comparativă este faza de încheiere a cercetării armei, gloanţelor,
tuburilor arse, burelor, alicelor, etc. Expertul ajunge la această fază hotărâtoare când
deja a stabilit caracterele esenţiale ale fiecărui obiect comparat, obţinute de el în urma
23
studiului adânc şi multilateral cu ocazia cercetărilor, a experienţelor, a analizei şi
sintezei.
Examinarea comparativă a pieselor litigioase şi a celor experimentale se poate
realiza după imaginea primară şi după imaginea secundară.
- Examinarea după imaginea primară.
Examinarea directă la microscop a situaţiilor de pe obiectul corp delict şi cele
create experimental, se realizează printr-un microscop comparator care permite
observarea concomitentă în acelaşi câmp a două obiecte diferite. Imaginile sunt
transmise prin sistemul optic al microscopului într-un singur ocular. Camera
fotografică cu care este prevăzut microscopul comparator permite fotografierea
imaginii fotografice observate în ocular.
Metoda examinării gloanţelor la microscopul comparator, are avantajul că
urmele se observă direct şi concomitent şi nu necesită o prelucrare specială a
acestora.
- Metode de examinare imaginea secundară
examinarea se face nu pe baza urmelor ci a copiilor, prin rularea gloanţelor pe
plăci de celuloid sau plexiglas. Cu ajutorul unui rulou de cauciuc se întinde uniform
un strat de tuş tipografic sau cerneală. După aceasta, glonţul corp, prins într-un
dispozitiv, se rulează pe o placă cu celuloid de la un capăt la altul, iar mai jos glonţul
model tip de comparaţie. Striaţiile se vor imprima pe tuş şi după ce aceasta se va
usca, placa de celuloid va putea folosită drept negativ după care se vor putea executa
fotografii la o anumită scară. Fotografiile obţinute se secţionează perpendicular pe
striaţii şi jumătatea uneia se pune alături de jumătatea cealaltă pentru a se stabili dacă
striaţiile fotografice prezintă sau nu continuitate liniară.
Examinarea comparativă din punct de vedere metodologic poate fi împărţită, la
rândul sau, în două faze:
În prima fază urmează a fi comparate caracterele de gen şi specie, adică
caracterele cele mai generale. Prima fază poate duce la o concluzie categorică numai
în cazuri negative, adică în cazul existenţei de caractere de gen şi specie expertul
trece la faza a doua – examinarea comparativă ulterioară după caracterele individuale.
Se confruntă fiecare caracter separat prin analiză, iar concluzia asupra identităţii se
stabileşte de către expert pe baza totalităţii caracterelor în urma sintezei.
Examinarea iniţială singulară, precum şi cea comparativă se efectuează de
ofiţerul criminalist cu ajutorul stereomicroscopului sau a microscopului comparator,
deoarece acestea dau o imagine mult mărită sub forma unui model cu trei dimensiuni,
fapt ce permite stabilirea unor caractere individuale, deosebit de importante existente
pe glonţ sau pe tubul ars.
d) Fixarea rezultatelor examinării microscopice.
Iluminarea în timpul fotografierii striaţiilor are o deosebită importanţă pentru
punerea în evidenţă a acestora cât şi pentru rezultatele la care poate ajunge expertul în
timpul examinării.
Întrucât prin această fotografiere se urmăreşte realizarea striaţiilor ca urme
dinamice de adâncime, foarte bine, este indicat ca iluminarea să se facă din lateral,
sub un unghi de incidenţă între 30-70°, în raport cu mărimea lor. Poziţia sursei de
lumină trebuie aleasă în funcţie de direcţia de formare a striaţiilor, astfel încât lumina

24
să cadă perpendicular pe ele, cu un unghi de cădere oblic. Acest procedeu este
denumit în criminalistică fotografierea de umbre.
Este important ca atât situaţiile de pe obiectul corp delict cât şi cele create
experimental să fie fotografiate în aceleaşi condiţii:
- aceiaşi poziţie;
- aceiaşi distanţă faţă de subiect;
- aceiaşi intensitate de lumină;
- acelaşi unghi;
- acelaşi aparat de fotografiat;
- acelaşi material fotosensibil;
- acelaşi timp de expunere;
- din aceeaşi parte.
Nerespectarea acestor condiţii împiedică efectuarea examenului comparativ al
urmelor şi influenţează negativ concluziile expertului.
Procedeele fotografice servesc nu numai ca mijloc de fixare a ceia ce să obţinut
prin celelalte metode de comparare, dar şi ca metode independente de comparare,
fotocopiile constituind obiecte de examinare.

25