Sunteți pe pagina 1din 15

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

1. NOŢIUNI GENERALE DE CRIMINALISTICĂ

Comiterea unei fapte cu caracter penal implică – dincolo de aspectele sociale,


economice, juridice – o activitate materială prin care se produc schimbări în mediul cu
care autorul vine în contact.
Întradevăr, simpla prezenţă a omului într-un anumit loc, fie şi statică, dar cu atât
mai mult în cadrul desfăşurării unor acţiuni cotidiene, profesionale sau infracţionale, dă
naştere unor urme. Modul de manifestare al interacţiunii dintre făptuitor şi mediul
ambiant este ilustrat de aşa-numitul principiu al lui Locard formulat de P. F. Ceccaldi
astfel: „Criminalistica se întemeiază pe faptul că un infractor, cel mai adesea fără ştirea
sa, lasă întotdeauna urme la locul faptei; reciproc el prelevă pe corpul său, pe haine şi
pe obiectele purtate alte urme, toate indicii, de obicei imperceptibile dar caracteristice,
pentru prezenţa sau acţiunea sa”.
Cercetarea, descoperirea şi judecarea faptelor de natură penală, în general a
faptelor ilicite, necesită ca întreaga activitate judiciară să se desfăşoare pe baze ştiinţifice,
prin folosirea celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, a celor mai noi metode şi
tactici de efectuare a actelor procedurale.
În decursul timpului, încă de la apariţia lui homo sapiens, acesta a desfăşurat o
activitate de observare şi cercetare a mediului înconjurător, absolut necesară pentru a
supravieţui, a încercat să descifreze anumite urme ale surselor de hrană, de pericol, a
duşmanilor etc., ceea ce a constituit o formă primară a ceea ce se va numi mai târziu –
criminalistica.
Criminalistica, în calitatea sa de ştiinţă a investigaţiilor penale, s-a conturat la
sfârşitul secolului XIX, graţie înţelepciunii magistratului şi pedagogului austriac Hans
Gross şi a reprezentat una dintre primele ştiinţe moderne de graniţă, oferind justiţiei
instrumentele desprinse din universalitatea cunoştinţelor, fundamentate pe descoperiri
ştiinţifice, apte să contribuie mai eficient la descoperirea crimei şi a celui care o comite.
După ce în anul 1902, Hans Gross defineşte criminalistica drept o „ştiinţă a stărilor de
fapt în procesul penal”, majoritatea autorilor au adoptat definiri apropiate, mai ample
uneori, dar cu preponderenţă orientate spre rolul aceste ştiinţe în cercetarea infracţiunilor
în fază de urmărire penală: P. F. Ceccaldi „un ansamblu de procedee aplicabile în
cercetarea şi studiul crimei (în sens larg) pentru a se ajunge la descoperirea ei”, I.
Ceterchi, I. Demeter „ştiinţa despre mijloacele (tehnice şi tactice) ce urmăresc
descoperirea, strângerea şi studierea probelor judiciare utilizate în procesul penal, în
scopul stabilirii şi descoperirii infracţiunilor şi a celor vinovaţi, precum şi despre măsurile
de preîntâmpinare a infracţiunilor”, I. Mircea „o ştiinţă care elaborează metode tactice şi
mijloace tehnico-ştiinţifice de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor”, E.
Stancu „o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de
cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice, destinate
descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor
şi prevenirii faptelor antisociale” etc.
Prevenirea şi combaterea faptelor ilicite sunt sarcini de bază ale poliţiei. Aflarea
adevărului este cel mai anevoios proces, astfel că în atare condiţii criminalistica a apărut
ca o necesitate obiectivă determinată de faptul că mijloacele de contracarare a faptelor de
natură penală aflate la îndemâna justiţiei deveniseră insuficiente.
În conturarea exactă a obiectului probaţiunii, penaliştii dreptului modern sunt
convinşi că trebuie să recurgă la diverse metode ştiinţifice de investigarea a realităţii,
precum şi la reguli tactice specifice de efectuare a unor acte procedurale. Astăzi, a
devenit evidentă necesitate creării unui sistem ştiinţific coerent, destinat investigării
faptelor penale.
Apărarea ordinii de drept presupune nemijlocit combaterea eficientă prin metode
ştiinţifice a faptelor antisociale, respectându-se cu stricteţe dispoziţiile legilor în vigoare,
drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanelor.
În vederea descoperirii faptelor penale, identificării şi urmăririi cu operativitate a
infractorilor, criminalistica foloseşte metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice în cercetare
locului săvârşirii infracţiunilor şi la examinare probelor şi a mijloacelor materiale de
probă efectuând, prin laboratoarele şi specialiştii proprii acreditaţi expertize criminalistice
şi constatări tehnico-ştiinţifice, dispuse în condiţiile legii, aşa cum reiese din atribuţiile
Poliţiei Române, stipulate în legea specială.
Însuşirea cunoştinţelor teoretice şi practice de criminalistică, este indispensabilă
oricărui poliţist, indiferent de specificul compartimentului în care îşi desfăşoară activitate,
cu finalitate în perfecţionare metodologiei de cercetare a diverselor categorii ale
infracţiunii, cu preponderenţă a celor ce prezintă un grad ridicat de pericol social şi
dificultăţi în investigare.
Criminalistica s-a consacrat ca una dintre principalele ştiinţe ale procesului
judiciar, întrucât serveşte la determinarea materialităţii faptelor penale, la dovedirea
infracţiunii şi la stabilirea vinovăţiei infractorului, identificat prin procedee criminalistice
şi, prin esenţa sa ca şi prin spiritul pe care îl promovează, este închinată unui scop
deosebit : aflarea adevărului, indiferent în favoarea cui este stabilit.
Pentru a putea înţelege exact esenţa şi spiritul ştiinţei criminalistice, destinată
investigării faptelor penale, se poate aminti moto-ul pe care reputatul criminalist român
Constantin Turai l-a aşezat pe prima pagină a lucrării sale, apărută în urmă cu aproape 50
de ani şi intitulată „Criminalistică şi tehnică criminală” : „Se aude de dincolo de milenii
glasul năpăstuiţilor lumii care strigă prin glasul năpăstuiţilor de astăzi, ca un ecou
perpetuu; Descoperiţi mâna criminală, mâna care a făcut atâta rău omenirii, mâna care
lucrează mereu în umbră, mâna care se vrea mereu ascunsă, mâna care ne fură şi ne
ucide, trecând triumfătoare spre eternitate”.
Astfel, în condiţiile unei erupţii infracţionale, în cele mai diverse şi neaşteptate
zone sociale, legiuitorul şi mai ales justiţia se pot opune crimei numai printr-o reacţie
sigură şi fermă, apelând la procedee ştiinţifice moderne, prin care să combată eficient
actele criminale, mai ales în condiţiile în care însăşi răufăcătorii îşi perfecţionează modul
de operare. Numai aşa poate fi consolidată ordinea socială, fără de care un stat de drept
nu poare exista.1

1
Emilian Stancu „Tratat de criminalistică”, Editura Actami, 2001
2. RAMURILE CRIMINALISTICE

Criminalistica – fiind o ştiinţă judiciară – având un obiect propriu de cercetare, îi


sunt specifice anumite metode de investigare, unele dintre ele tipice ştiinţei respective,
altele comune mai multor ştiinţe, dar aplicate într-un mod particular, potrivit obiectului
său.
Aportul criminalisticii la soluţionarea cauzelor penale se manifestă pe trei planuri:
tehnic, tactic şi metodologic, de altfel, reliefat şi în definiţia criminalisticii.

a) Tehnica criminalistică are ca obiect totalitate metodelor ştiinţifice şi metodelor


tehnice necesare căutării, descoperirii, relevării, fixării, examinării şi interpretării
urmelor şi mijloacelor materiale de probă, efectuării expertizelor şi a constatărilor
tehnico-ştiinţifice.
În funcţie de obiectul de studiu, tehnica criminalistică se divide în următoarele
subramuri:
- fotografia judiciară, filmul şi videofilmul se ocupă de adaptare, folosire şi
perfecţionare mijloacelor tehnice şi aplicarea acestora la nevoile judiciare
(respectiv, tehnica digitală);
- dactiloscopia judiciară se ocupă cu examinarea amprentelor digitale, palmare şi
plantare în scopul identificării persoanelor;
- traseologia judiciară care foloseşte pentru identificarea persoanelor, animalelor
sau obiectelor, urmele lăsate de acestea în diverse locuri sau desprinse de ele şi
rămase în câmpul infracţiunii;
- grafoscopia judiciară (grafica) are ca obiect identificarea autorului după scris şi
semnătură, stabilirea autenticităţii unor documente ori bancnote, identificări
falsurilor şi a materialelor scripturale, dar şi identificarea maşinilor de scris,
copiatoare ori scanerelor;
- balistiă judiciară, care studiază urmele lăsate de armele de foc portabile, a
muniţiilor, a materialelor explozive, determinarea distanţei şi direcţiei de tragere;
- antropologia judiciară, se ocupă cu studierea scheletului uman (în întregime sau
parţial) în scopul identificării cadavrelor;
- portretul vorbit este un sistem de examinare şi identificare a persoanelor şi
cadavrelor după semnalmente;
- fonetica (fonoscopia) judiciară vizează identificarea persoanelor după voce şi
vorbire, dar şi a unor obiecte şi fenomene după zgomotele specifice înregistrate
ocazional.

Tehnica este produsul ştiinţelor naturale şi, prin urmare orice progres al acestora
duce la crearea unor mijloace tehnice noi, care penetrează impetuos toate domeniile vieţii
sociale. Aceasta ne face să credem că tehnica criminalistică a apărut ca o consecinţă a
pătrunderii realizărilor ştiinţelor naturale în justiţia penală, favorizată, fireşte de
necesitatea perfecţionării a activităţii de urmărire penală.
Preocupările pe parcurs au dus la sistematizarea mijloacelor tehnice şi a
proceselor de utilizare a lor, în funcţie de natura obiectelor şi scopul cercetărilor
criminalistice.
La momentul de faţă tehnica criminalistică reprezintă un sistem argumentat
ştiinţific de mijloace tehnice şi metode privind utilizarea lor de către experţi, în vederea
descoperirii, examinării şi administrării probelor necesare pentru stabilirea adevărului în
procesul judiciar în scopul descoperirii şi prevenirii infracţiunilor.
Mijloacele tehnico-ştiinţifice de care dispune practica criminalistică pot fi
clasificate după diferite criterii. Astfel,
• după provenienţă lor deosebim mijloace şi metode fizice, chimice,
biologice;
• după natura lor – aparate, dispozitive, utilaje, instrumente, materiale;
• după destinaţia funcţională – fotografice , acustice, mecanice, de
modelare şi transferare a urmelor, de căutare a obiectelor ascunse sau
greu perceptibile;
• auxiliare – instrumente, rechizite pentru scris, pentru desenatul grafic,
articole de ambalare etc.
Fără a pune la îndoială însemnătatea clasificărilor menţionate considerăm că,
practic, mai rezonabilă este clasificarea mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice după
scopul preconizat prin folosirea lor. Potrivit criteriului dat mijloacele tehnico-ştiinţifice în
discuţie se împart în trei categorii:
1. de prevenire a faptelor ilicite;
2. folosite în activitatea de urmărire penală în vederea descoperirii şi
ridicării probelor;
3. ale expertizei criminalistice;

b) Tactica criminalistică reprezintă un domeniu care înglobează un ansamblu de reguli


şi procedee ştiinţifice prin care se asigură efectuarea planificată, organizată, operativă şi
oportună a activităţilor de urmărire penală, plecându-se chiar din momentul cercetării la
locul faptei.
În cadrul tacticii criminalistice se disting două părţi principale, respectiv
principiile generale care stau la baza tuturor activităţilor de urmărire penală şi tactica
desfăşurării diferitelor activităţi concrete, cum ar fi:
- organizarea şi planificarea cercetării penale;
- cercetarea la faţa locului;
- reţinerea şi arestarea preventivă;
- dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor;
- efectuarea percheziţiilor;
- ridicarea de obiecte şi înscrisuri;
- ascultarea martorilor, părţii vătămate şi a părţilor responsabile civilmente;
- ascultarea învinuitului sau inculpatului;
- luarea măsurilor asigurătorii;
- prezentarea pentru recunoaştere, confruntarea şi reconstituirea;
- constatarea infracţiunilor flagrante şi altele.

c) Metodica (metodologia) criminalistică este acea parte a criminalisticii care se ocupă


cu studierea, elaborarea şi aplicarea regulilor de cercetare a diferitelor genuri de
infracţiuni, bazate pe respectarea strictă a prevederilor legale şi ţinându-se cont de
regulile generale ale tehnicii si tacticii criminalistice. Ea presupune urmarea unei anumite
conduite de către organele judiciare, destinate descoperirii şi administrării probelor
necesare dovedirii existenţei şi inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunii.
Metodica criminalistică impune utilizarea tuturor metodelor tehnice şi a procedeelor
tactice care îşi aduc aportul pe timpul „anchetei penale”. Din punct de vedere al
terminologiei, în ultimul timp se utilizează noţiune de metodologie care, răspunde într-un
sens mai amplu, dar şi mai precis scopului pe care îl are în cadrul criminalisticii şi anume
că reprezintă ansamblul metodelor folosite într-o anumită ştiinţă, al cărui fundament îl
constituie sistemul celor mai generale legi şi principii ale ştiinţei respective.
În acest sens putem a exemplifica metodologia cercetării crimelor şi delictelor
contra vieţii, integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanelor, metodologia cercetării
crimelor şi delictelor contra patrimoniului, metodologia cercetării crimelor şi delictelor
contra încrederii publice, metodologia cercetării crimelor şi delictelor privind
criminalitatea organizată şi asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni, metodologia
cercetării crimelor şi delictelor contra mediului înconjurător, la regimul armelor,
muniţiilor, materialelor radioactive şi a materiilor explozive şi altele.
3. IDENTIFICAREA CRIMINALISTIĂ

Identificarea în criminalistică, la fel ca în alte ştiinţe este activitatea prin care se


atât însuşirile comune ale obiectelor, fenomenelor sau fiinţelor, cât şi însuşirile,
caracteristice care le deosebesc pe unele de altele, necesare pentru ordonarea lor în tipuri,
grupe, subgrupe, iar apoi în vedere stabilirea deosebirilor individuale dintre ele, respectiv
în vederea identificării finale.
Identificarea este ceea ce se află la sfârşitul procesului de identificare. Această
identitate stabileşte toate însuşirile şi deosebirile ce fac ca un obiect sau fiinţă să se
distingă de toate celelalte asemănătoare lui, respectiv să fie ele însele.
Identificarea în criminalistică, după modelul reţinerii caracteristicilor esenţiale
este de trei feluri:
- după memorie;
- după descriere;
- după urmele lăsate.

Identificarea după memorie se realizează pe baza caracteristicilor esenţiale ale


unui obiect, fenomen ori fiinţă, percepute anterior de o persoană în anumite condiţii de
loc şi timp, reţinute de persoana respectivă până în momentul revederii acelui obiect,
fenomen sau fiinţe, moment în care persoana, pe baza caracteristicilor memorate anterior,
poate face identificarea. Perceperea şi reţinerea caracteristicilor esenţiale se poate face, la
o întâlnire singulară cu obiectul sau fiinţa ori în urma unor întâlniri succesive. Cu ajutorul
celor memorate în practica criminalistică sunt identificaţi infractorii văzuţi la locul faptei
de martori sau victime, pot fi identificate obiecte dispărute, pierdute sau furate şi găsite
ulterior.

Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale se realizează spre deosebire


de identificarea după memorie, în mod direct, nemijlocit, respectiv pe baza datelor
descrise de alte persoane care au perceput nemijlocit un anumit fenomen, obiect sau
fiinţă. În mod curent prin această identificare se realizează descoperirea persoanelor care
se sustrag urmăriri penale sau judecăţii, condamnaţii care au evadat, animalele sustrase,
alte bunuri. Este necesara o descriere iniţială a trăsăturilor sau caracteristicilor unui
anumit obiect sau fiinţă de către persoana care a intrat anterior în contact cu obiectul de
identificat şi apoi şi alte persoane în baza acestei descrieri pot identifica obiectul sau
fiinţa.

Identificarea după urmele lăsate la locul faptei sau în alte locuri este un
procedeu foarte des întâlnit. Urmele lăsate de mâini, de încălţăminte, de instrumente de
spargere, de vehicule pot fi importante pentru identificarea obiectului creator ori fiinţei
care l-a creat în urma comparării care se face între urmele descoperite şi cele create
experimental cu un asemenea obiect.
În criminalistică identificarea se realizează printr-un proces de examinare a
caracteristicilor esenţiale, proces care parcurge de la general spre particular două faze
principale.
Reţinerea iniţială a caracteristicilor generale ale obiectelor fenomenelor sau
fiinţelor, care conduc apoi la gruparea şi delimitarea în tipuri, grupe, subgrupe.
Identificarea şi stabilirea obiectului sau fiinţei care a creat urma. Din grupa sau
subgrupa stabilită pe baza caracteristicilor generale se compară mai multe obiecte
stabilindu-se trăsături care le deosebesc şi care sunt proprii numai unui anumit obiect,
fenomen sau fiinţă. În procesul examinării vom avea aşadar obiecte scop care trebuie
identificate, precum şi obiecte mijloc, care servesc la identificarea primelor.
Într-un proces de identificare există un singur obiect scop şi un obiect sau mai
multe obiecte mijloc. Identificarea se realizează prin examinarea între ele în mod
nemijlocit a obiectelor mijloc care au fost create de acelaşi obiect mijloc. Este necesar ca
obiectele scop şi obiectele mijloc să aibă caracteristici relativ stabile pentru a putea fi
utilizate în procesul identificării. Este important a avea în vedere că obiectele scop, prin
trecerea timpului sunt supuse unui proces de schimbare, transformare sau degradare,
astfel că este nevoie ca în momentul examinării să se ţină seama de elementele care ar fi
putut modifica sau degrada obiectul respectiv (locul unde s-au aflat, condiţiile
atmosferice, intervenţia unor factori externi).
În procesul identificării examinarea obiectelor se face prin aplcarea analizei şi
sintezei.
Prin analiză se stabilesc toate caracteristicile esenţiale ale obiectelor supuse
examinării, iar apoi cu ajutorul sintezei vor fi descoperite aceste trăsături care sunt
caracteristice, proprii mai multora dintre ele.
În procesul examinării pentru a putea realiza identificarea se foloseşte şi metoda
comparaţiei, respectiv anumite trăsături reţinute la unul din obiectele supuse studiului
sunt comparate cu caracteristicile celorlalte obiecte asemănătoare pentru a se stabili care
anume dintre toate caracteristicile reţinute sunt comune obiectelor studiate şi le fac să se
deosebească între ele.
4. MIJLOACE TEHNICO - ŞTIINŢIFICE FOLOSITE ÎN
CERCETAREA CRIMINALISTICĂ

Cercetarea criminalistică presupune folosirea celor mai avansate metode şi


mijloace tehnico ştiinţifice.
Mijloacele tehnico – ştiinţifice sunt folosite de organele de urmărire penale pe
teren şi în laborator (la examinarea locului faptei, percheziţii, reconstituiri etc.: la
cercetarea urmelor, analiza substanţelor descoperite etc).
Mijloacele tehnico – ştiinţifice folosite pe teren se cuprind în dotarea
autolaboratoarelor şi în trusa criminalistică:
- laboratoarele criminalistice mobile sunt instalate pe un mijloc de transport,
respectiv autoturisme, microbuze, şalupe şi elicoptere şi sunt dotate cu aparate,
dispozitive, truse, instrumente şi substanţe care pot servi la activităţi de cercetare
criminalistică prin deplasarea la locul faptei şi sunt împărţite pe compartimente
(compartimentul truselor criminalistice, compartimentul fotografiei judiciare,
compartimentul cu mijloace tehnice pentru întocmirea schiţelor, desenelor, actelor
procedurale, compartimentul detectoarelor de metale, cadavre, radiaţii etc.,
compartimentul de înregistrare fonică sau vido, compartimentul pentru realizarea
portretului prin desen ori compoziţie electronică, compartimentul cu echipament
de protecţie şi intervenţie);
- trusa criminalistică, care cuprinde aparate fotografice, camera video, accesorii
pentru realizarea fotografiilor şi filmărilor, compartimentul traseologic destinat
descoperirii, fixării şi ridicării urmelor de mâini, picioare, dinţi, ale instrumentelor
de spargere ale vehiculelor, aparatură pentru amprente, executare mulajelor,
pentru ridicarea urmelor, compartimentul pentru protejarea urmelor şi accesorii,
compartimentul pentru ambalarea şi conservarea urmelor ridicate, compartimentul
pentru măsurători şi marcarea locului cercetat;
- truse criminalistice specializate în care enumerăm: trusa pentru marcarea cu
substanţe fluorescente sau chimice a unor obiecte, trusa pentru testarea
stupefiantelor, trusa pentru cercetarea exploziilor şi incendiilor, trusa pentru
descoperirea şi examinarea cadavrelor, trusa pentru prelevarea urmelor papilare
latente, trusa odorologică.

Mijloacele tehnico – ştiinţifice de laborator sunt cele necesare prelucrării


materialelor fotosensibile, examinării anumitor urme descoperite, aparate pentru pentru
executare fotografiilor de identificare, de comparaţie. În laborator instrumentele optice de
examinare sunt lupa, microscopul optic şi microscopul electronic. Tot în condiţii de
laborator, prin folosirea analizei spectrale, pot fi studiate resturi de materiale, substanţe
de diferite feluri (cu care s-a scris, din care este confecţionat un anumit obiect).
Mijloacele folosite pentru analiza spectrală sunt: spectografele, spectoscoapele şi
spectometrele. Metodele cromatografic folosite tot în condiţii de laborator permit
cercetarea unor cantităţi foarte mici de materie. Există şi alte metode de examinare,
respectiv analiză prin luminiscenţă şi metode optice de analiză.
5. ROLUL CRIMINALISTICII ÎN PREVENIREA ŞI COMBATEREA
FAPTELOR ANTISOCIALE

Prevenirea constituie o latură principală a activităţii de poliţie şi are drept scop


apărarea avutului public şi privat, a vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor,
asigurarea ordinii şi liniştii publice.
În ansamblul măsurilor luate de societate pentru împiedicarea comiterii de fapte
antisociale şi reducerea prejudiciilor cauzate, criminalistica se regăseşte în coordonatele
de acţiune reactivă, răspunzând la solicitări atunci când sau comis, şi proactivă când
acţionează cu mijloace specifice pentru realizarea dezideratului ce este dedus inclusiv din
definiţia criminalisticii.
Elementele pe care se bazează prevenirea criminalităţii, desfăşurată în contextul
activităţii criminalistice cu cele trei componente; tehnica, tactica şi metodica, se referă la
derularea de activităţi şi programe, menite să împiedice sau să descurajeze comiterea de
infracţiuni, precum şi la utilizarea eficientă a resurselor materiale, tehnico – ştiinţifice şi
umane disponibile.
a) Tehnica criminalistică a propus şi realizat, plecând de la cunoaşterea împrejurărilor
în care au fost săvârşite faptele penale, cât şi de la constatările făcute prin studierea
modului de operare a infractorilor, precum şi rezultate din concluziile expertizele
criminalistice, diferite dispozitive şi instalaţii care să îngreuneze sau să facă imposibilă
săvârşirea unor infracţiuni ori să împiedice producerea consecinţelor dăunătoare ale
faptelor penale. Din cadrul acestora putem enumera sistemele de pază şi alarmare,
capcanele (mărcile) criminalistice, ce pot fi aplicate în locurile şi mediile cu
vulnerabilitate, cu scopul curmării şirului de fapte penale şi limitare prejudiciului. În
aceeaşi ordine de idei, ca urmare a efectuării expertizelor şi constatărilor tehnico –
ştiinţifice, se pot elabora unele procedee care, propuse organelor în drept, adaptate şi
aplicate de către aceste în activitatea proprie, sunt de natură să contribuie la împiedicarea
săvârşirii încălcărilor legii, sau la descoperirea cu operativitate a infracţiunilor şi autorilor
faptelor penale.
Un rol preventiv important îl au şi cartotecile de identificare (modus operandi, a
obiectelor furate sau găsite), care contribuie la descoperirea operativă a infractorilor
recidivişti şi implicit la împiedicarea lor de a mai comite infracţiuni

b) Tactica criminalistică pune la dispoziţia organelor judiciare, reguli şi metode


specifice, cu ajutorul cărora faptele penale sunt descoperite şi probate în scurt timp, iar
autorii identificaţi cu operativitate. În acest fel se realizează o puternică influenţă
educativă atât asupra învinuiţilor sau inculpaţilor în cauză, cât şi altor persoane
predispuse la săvârşirea de fapte antisociale.

c) Metodica (metodologia) criminalistică elaborează şi propune măsurile ce se impun


pentru înlăturarea fenomenului infracţional, pe fiecare domeniu în parte, în urma studiilor
şi analizelor factorilor care generează comiterea de infracţiuni. În consecinţă se pot face
propuneri de îmbunătăţiri legislative în anume domenii de activitate, care să vizeze
asigurarea unor asemenea reglementări juridice de natura să prevină apariţia de
împrejurări favorizante pentru săvârşirea infracţiunilor.
Din munca practică a rezultat că fiecare activitate de cercetare penală poate şi
trebuie să aibă un evident rol de prevenire. Astfel, cu ocazia audierii părţilor în procesul
penal se pot obţine informaţii ce dezvăluie cauze mai adânci, ce l-au determinat pe
infractor într-o anumită situaţie să comită fapte antisociale, situaţii favorizante de stări de
neglijenţă etc.
Trebuie să înţelegem că prevenirea faptelor antisociale se coroborează strâns cu
identificarea activităţii de combatere a infracţiunilor.
Toate cele trei ramuri ale criminalisticii contribuie la combaterea
infracţionalismului, prin însăşi menirea lor care este stabilirea stării de fapt în fiecare caz
concret.
Criminalisticii îi revine rolul deosebit să descopere faptele şi probele, pe care să le
cerceteze şi interpreteze în mod just, astfel încât să prezinte în faţa instanţei o situaţie
clară, precisă, bazată pe fapte reale şi pe probe ştiinţifice.
CAPITOLUL II
NOŢIUNI DE TEHNICĂ FOTOGRAFICĂ