Mormântul lui Mihai Eminescu

Călin (file din poveste)

de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (1850-1889) a fost un poet, prozator și publicist român, aparținând

perioadei marilor clasici, personalitatea culturală, poetică cu cea mai mare influență asupra
întregii poezii care i-a urmat și a culturii române. Misterul inefabil al versurilor sale trebuie
căutat în marele său talent, în genialitatea sa creatoare, în filonul folcloric, ancestral, al operei
sale, în profunzimea conținutului și virtuozitatea formei. În el s-au întâlnit trăsături aparent
contradictorii: spiritul folcloric, limbajul de o frumusețe și noblețe aspră, din segmentul vechi,
mitologic, arhaic al limbii, mai cu seamă moldovenești, laolaltă cu o viziune modernă, profund
înnoitoare asupra lumii și problemelor ei fundamentale, și un lexic modern, de origine latină,
fără a fi însă prețios sau artificial.
Eminescu este cunoscut mai ales prin poezia sa, dar nici proza sa poetică nu a căzut în
uitare. A scris povestiri și nuvele fantastice, teatru, basme în proză, dintre care amintim ”Geniu
pustiu”, ”Avatarii faraonului Tla”, ”La aniversară”, Cezara”, ”Sărmanul Dionis”, ”Andrei
Mureșanu”, ”Grue Sânger”, Făt-Frumos din lacrimă”, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de
moarte”, ”Frumoasa lumii”; ”Finul lui Dumnezeu”, basme în versuri ”Călin Nebunul”, ”Călin
(file din poveste)”; ”Miron și frumoasa fără corp”, ”Fata-n grădina de aur”, ”Povestea
magului călător în stele” ș.a., având ca sursă de inspirație folclorul românesc.
Poemul ”Călin (file din poveste)” este un basm cult în versuri, alcătuit din opt părți,
avându-și punctul de plecare într-un basm popular, ”Călin Nebunul”. Eminescu a povestit
inițial acest basm în proză, apoi l-a versificat. Fragmentul din manual nu păstrează decât
ultimul episod al acestui basm, alcătuit din trei părți: Descrierea cadrului natural, Nunta
împărătească și Nunta gâzelor. Primele șapte părți descriu prima întâlnire dintre fata de crai,
ce trăia într-un castel în munte și frumosul Zburător cu negre plete de care se îndrăgostește.
Povestea lor de dragoste se curmă însă curând, căci tânărul viteaz pleacă în lume, iar Călina
este alungată de tatăl ei și se adăpostește într-o colibă din pădure, unde crește rodul dragostei
lor, un fiu de prinț. Este o apropiere între acest basm și ”Făt-Frumos din Lacrimă”, și în genere
între toate basmele lui Eminescu, care descriu despărțirea dureroasă dintre cei doi tineri,
așteptarea fetei, cu devotament, a viteazului plecat, reîntâlnirea lor emoționantă după ani. Și în
acest basm apare mitul Zburătorului, un mit cu largă circulație în folclorul românesc, care a dat
chiar titlul unei sensibile și emoționante povești de dragoste scrisă de Grigore Alexandrescu,
poemul ”Zburătorul”. Acest tânăr frumos apare în visele tinerelor fete și le fură pentru prima
dată inima, probabil un ecou al primei iubiri în conștiința populară, care păstrează cea mai
mare încărcătură de anima proiectată în chipul persoanei îndrăgite.
Ultima parte a poemului este alcătuită din trei părți: Descrierea cadrului natural, în
primele16 versuri, Nunta împărătească, alcătuită din 18 versuri, și Nunta gâzelor, alcătuită din
18 versuri. Genurile literare care se interferează în poem sunt cele epic și liric; astfel prima
parte este preponderent lirică, lirismul este subiectiv, în următorul tablou interferează epicul cu
liricul, iar ultima parte este predominant epică, lirismul căpătând o tot mai mare obiectivitate, o
funcție narativă. Speciile literare care se interferează sunt basmul versificat, mitul, povestea de
dragoste, idila, feeria, pastelul (terestru), parabola.
Primul tablou este unul dintre cele mai frumoase, mai emoționante pasteluri din
literatura română, desăvârșite în vers și viziune artistică. Apar frumoasele, inconfundabilele
metafore eminesciene, ”codri de aramă”, ”pădure de argint”, ”văzduhul tămâiet”, ”trunchii
vecinici”, ”mândrul întuneric”, ”tăpșanul prăvălatic”, ”bulgări fluizi” (oximoron),”cuibar
rotind de ape”, ”rîuri sclipitoare”, ”aerul văratic”, ”sărbători murmuitoare”. Toate elementele
cadrului natural alcătuiesc o blândă, luminoasă feerie, sub lumina blândei lune, care dau
impresia unei ierni calde, în care florile albastre ”tremur ude”, ”iarba pare de omăt”,
întunericul este luminat de razele lunii și de albeața ierbii, precum și de frumusețea pădurii de
argint.
Te apropii treptat de acest decor magic, trecând dincolo de ”codrii de aramă”, într-o
lume a esențelor pure, a seninătății și frumuseții, într-un paradis terestru, deosebit de plastic
conturat de către poet, aproape statuar, dându-ți senzația atingerii, a mirosului, a parfumului,
dar mai ales a văzului, a priveliștii care se deschide în mod misterios privirilor.
Natura este plină de viață, însuflețită, plină de mișcare, începând cu codrii de aramă și
pădurea de argint, cu copacii purtând ”suflete sub coajă”, suspinând printre ramuri cu glasul
lor melodios. Izvoarele se adaugă acestui tablou cu o imagine plină de mișcare, ele licăresc pe
pietre, ”sar în bulgări fluizi” peste prundul din pârâiașul care s-a format, formând un ”cuibar
rotind de ape” ”peste care luna zace”. Notăm prezența imaginilor vizuale, auditive, motorii,
olfactive, numărul mare de figuri de stil, dintre care se evidențiază metafora, personificarea,
epitetul, apoi comparația, enumerația, inversiunea, repetiția, oximoronul.
În acest cadru natural de un ”mândru întuneric”, ”lângă lacul care-n tremur somnoros
și lin se bate”, devenit personaj al textului, alături de pădurea de argint, se desfășoară
ceremonialul nunții lui Călin cu fata de crai, urmând ritualul unei nunți folclorice. Masa la care
se află nuntașii este întinsă afară, și la ea se află așezați personaje specifice basmului, dar și
lumii reale: ”Feți-frumoși cu păr de aur”, ”zmei cu solzii de oțele”, ”cititorii cei de zodii” și
”șăgalnicul Pepele”. Un personaj pitoresc, conturat cu ironie de autor este ciul însuși, tatăl
miresei, ”socru-mare, rezemat în jilț cu spată / El pe capu-i poartă mitră și-i cu barba
pieptănată.” Acest personaj, de o solemnitate austeră, țeapănă, este cel care dă nota de umor
acestui tablou, pare că s-a pregătit pentru un eveniment deosebit, unic în viața sa și a fiicei sale,
căci ”șede-n perine de puf / Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf”. Nu ne este greu să
ne închipuim personajele unei nunți țărănești, pătrunse de solemnitatea momentului, dar
totodată și de bucuria sărbătorii.
 Momentul de maximă încărcătură afectivă este apariția mirilor: apare Călin, din
pădurea de argint, ținând în mâna sa ”mâna gingașei mirese”. Portretul fetei de crai este duios,
emoționant: poala lungă a rochiei albe foșnea uscat pe frunze (ceea ce ne duce cu gândul la
faptul că nunta avea loc toamna), chipul ei este îmbujorat de emoție, ochii sunt umezi, iar părul
ei de aur moale, întocmai ca al unei crăiese din povești, îi ajunge aproape de pământ, îi cade
”peste brațe, peste umerele goale”. Portretul fetei emoționează prin gingășie, sensibilitate,
frumusețe, simplitate, modestie. Întocmai ca într-un basm, ea poartă flori albastre în părul ei,
simbol al iubirii ideale, al purității și nevinovăției, ”și o stea în frunte poartă”, simbol al
unicității ei.
Tabloul al treilea, Nunta gâzelor, devine preponderent narativ. Pare că prin acest tablou
poetul a dat glas celor mai ascunse, mai personale gânduri ale sale, întocmai ca într-o
parabolă. Ființele, micile vietăți ale pădurii, personificate, întruchipează însușiri umane, calități
și defecte omenești, sunt ”o comedie umană” nevinovată, dar cu înțelesuri adânci. Fiecare
personaj, fiecare vietate este personificată, întruchipează un tip uman și anumite însușiri.
Personajele trec dintr-o parte în alta pe un pod din pânză fină de păianjen, albine, furnici,
harnice, ducând sacii de făină, ca să coacă din ei colaci cariul ”care-i meșter faur”.
Se individualizează personaje precum greierele, care e mare vornic, și poetul notează cu
umor că înaintea sa sar purici ”cu potcoave de oțel”. Poetul știe să aleagă însușirile cele mai
contradictorii pentru a obține astfel nota de comic, să-și individualizeze personajele printr-o
trăsătură definitorie. În continuare, pe post de preot este un ”bondar rotund în pântec”, care
glăsuiește încet pe nas un cântec, și chiar și nunta gâzelor are un mire, un fluture leneș, ”cu
musteața răsucită”, care șede într-o cojiță de alună, trasă cu repeziciune de lăcuste. Tinerii
flăcăi, ”fluturi mulți, de multe neamuri”, vin în urma lui, plini de voie bună, de veselie,
”șăgalnici și berbanți”. Prin apropiere de lumea gâzelor, aceste trăsături umane sporesc în
farmec, în seninătate, în echilibru, în nevinovăție.
Pe post de lăutari sunt țânțarii, întocmai ca la o nuntă din popor, gândăceii, cărăbușii și
pe toți îi așteaptă sfioasă mireasa, care este o viorea, îndărătul ușii. Farmecul acestui tablou
este întregit de greier, care este un crainic sprinten, care se închină în fața nuntașilor bătând
din pinteni, și pentru a da mai multă greutate cuvintelor sale ”tușește, își încheie haina plină cu
șireturi”, cerând aprobarea boierilor ca ”nunta s-o pornim și noi alături.”
Pare că acest poem epico-liric este scris pentru cei mici, dar este doar o impresie care
nu se fondează la o cercetare mai adâncă a textului. Poetul a folosit cele mai virtuoase ustensile
ale gândirii și imaginației sale, pentru a alcătui acea lume miniaturală ”dintr-un bob de rouă”
din ”Sărmanul Dionis”. Totul este filosofie, pare a spune poetul, ce ar fi dacă lumea ar arăta
așa?... dacă am trăi într-o pădure de argint, lângă un lac luminat de razele albe ale lunii, visul
împlinirii iubirii ideale, cu ceremonialul ei terestru, încadrându-se în decorul mai larg, cosmic
as spațiului natural?... Poetul, e-adevărat, a fost un contemplativ, dar și un spirit neliniștit,
ancorat în realitatea istorică și socială a vremii în care trăia. Dincolo de toate, căuta o evadare,
o compensație pe care i-ofereau frumoasele sale basme versificate. Totuși, poetul a fost el însuși
mai ales în poemele de o luciditate melancolică, cele care zugrăveau realitatea cotidiană a
sufletului său, acolo trebuie mai cu seamă să-l căutăm pe Eminescu.
În prima parte a vieții acest tablou ne face să visăm... în a doua să ne întrebăm asupra
rosturilor fundamentale ale condiției umane și a fericirii. Pare că lumea din acest bob de rouă e
foarte fericită... și timpul și-a suspendat aici coordonatele sale existențiale, rămânând doar o
clipă suspendată-n vreme, un secul printre clipe, o clipă doar pe axa trecutului, prezentului și
viitorului, o meditație romantică mai degrabă decât un vis frumos de fericire.