Rudolfio

Valentin Rasputin

Prima întâlnire a avut loc în tramvai. Ea i-a atins umărul și, când și-a deschis ochii, a spus,
îndreptându-se spre geam:

- Treceți.

Tramvaiul deja se oprise, iar el, făcându-și loc ajunse rapid în spatele ei. Era doar fetișcană, de
vreo 15-16 ani, nu mai mult, își dădu el seama atunci, când îi văzu fața rotundă și
moralizatoare, pe care și-o întoarse către el, așteptând recunoștință.

- Mulțumesc, spuse el, aș fi ajuns până la urmă. Simți că nu este suficient pentru ea ​și
adăugă:
- Astăzi a fost o zi nebună, sunt obosit. Și la opt trebuie să dau un telefon. Așa că m-ai
ajutat foarte mult.

Părea să fie încântată și alergară împreună peste stradă, uitându-se în spate la o mașină de
curse. Ningea și observă că un „ștergător” ​era pornit pe parbrizul ​mașinii. Cănd ninge –
este atât de moale și pufos, de parcă cineva, acolo sus ​aruncă cu penele unor păsări ciudate
de zăpadă ​– nu prea vrei să te duci acasă. “Voi aștepta telefonul și ies afară”, se decise el,
întorcându-se către ea și întrebându-se ce să îi spună, pentru că deja era neplăcut să
rămână în tăcere. Dar nu avea nicio idee despre ce să vorbească cu ea, care era treaba cu
ea​ ​și încă se întreba, când ea însăși spuse:

- Vă cunosc!
- Iauzi! Se miră el. Cum așa?
- Locuiți la 120, iar eu la 114. În medie, de două ori pe săptămână mergem împreună cu
tramvaiul. Doar că dumneavoastră, desigur, nu mă observați.
- Interesant.
- Ce e așa interesant? Nu e nimic interesant. Voi, adulții, dați importanță doar adulților,
sunteți cu toții niște egoiști. Spuneți, nu e așa?

Își întoarse capul către drepata și se uită la el din stânga, de sus până jos. El doar se încruntă și
nu îi răspunse, pentru că încă nu știa cum să se poarte cu ea, ce putea și ce nu putea să
spună. Un timp merseră în liniște, iar ea se uita fix în față și, doar uitându-se drept înainte,
ca și cum nu ar fi spus nimic:

- Și incă nu mi-ați spus cum vă numiți.

- Și trebuie neapărat să știi?
- Da. Ce e așa special? Din nu știu ce motiv, unii oameni cred că dacă vreau să știu
numele unui om, voi avea cu siguranță un interes bolnav pentru el.
- Bine, spuse el, înțeleg totul. Dacă vrei neapărat – mă cheamă Rudolf.
 - Cum?
- Rudolf.
- Rudolf, râse ea.
- Ce s-a întâmplat?

Râse și mai zgomotos, iar el se opri și începu să o privească.

- Ru-dolf – își rotunji ea buzele și pronunță din nou. Rudolf. Am crezut că doar unui
elefant din menajerie​ ​îi poți spune așa.
- Poftim!?
- Nu fi nervos, îi atinse ea mâinile. Dar este amuzant, serios, e amuzant. Ce pot sa fac?
- Tu, fetițo, spuse el ofensat.
- Desigur, sunt o fetiță. Iar tu un adult.
- Câți ani ai?
- 16.
- Iar eu am 28.
- Îți spun: ești adult și te cheamă Rudolf. Râse ea din nou, holbându-se la el cu bucurie,
din partea stângă, de sus până jos.
- Dar pe tine cum te cheamă? – întrebă el.
- Pe mine? Nu vei ghici niciodată.
- Nici nu voi încerca.
- Și daacă ai încerca, nu ai ghici. Mă cheamă Io.
- Cum?
- Io.
- Nu are niciun sens.
- Io. Piesa de teatru –​ ​Io.

Răzbunarea veni imediat. Nputând să se oprească, râse, legănându-se din când în când în față
și in spate, ca un clopot. Era de ajuns să se uite la purtătoarea numelui, că râsul începea să se
desfășoare din ce în ce mai mult.

- I-o – spuse el ​cu un gâlgâit în gât. ​I-o. Ea așteptă, uitându-se în jur, apoi, când se
potoli puțin, spuse ofensată:
- Amuzant, nu? Nu e nimic amuzant. Io – un nume la fel de obișnuit ca toate celelalte.
- Îmi pare rău, zâmbi el, aplecându-se către ea. Dar chiar m-a amuzat. Acum suntem
chit, așa-i?

Dădu din cap. Prima casă era a ei, iar în spate, a lui. Oprindu-se la intrare, întrebă:

- Și care e numarul tău de telefon?

- Nu ai nevoie de el, spuse el.
- Îți e frică?
- Nu e asta problema.
- Adulții se tem de orice.
 - Așa e, aprobă el.

Își scoase mânuța din mănușă și i-o întinse. Mâna era rece și tăcută. O scutură.

- Fugi acasă, Io.

Râse din nou.

Ea se opri în ușă.

- Acum o să mă recunoști în tramvai?

- Dacă vei fi, sigur că te voi recunoaște.
- Către tramvai...își ridică mâna deasupra capului.
- În care vom merge împreună, adăugă el.

Două zile mai târziu, plecă în Nord într-o călătorie de afaceri și se întoarse abia după două
săptămâni. Aici, în oraș, era deja un miros înțepător, pătrunzător al primăverii care venea, care
ieșise precum cenușa, lăsând iarna descumpănită în neclaritate. După ceața nordică, aici totul
era mai luminos și mai zgomotos, chiar și tramvaiele. Acasă, soția lui i-a spus imediat:

- Te sună o fată în fiecare zi.

- Ce fată? Întrebă el indiferent și istovit.
- Nu știu, credeam că știi tu.
- Nu știu.
- M-a indispus.
- Amuzant.....zâmbi el fără tragere de inimă.

Își făcea o baie când a început să sune telefonul. Prin ușă, o puteai auzi pe soție răspunzând: a
venit, se spală, te rog, mai târziu. Și era pe cale să se ducă să doarmă, când telefonul sună din
nou.

- Da, spuse el.

- Rudic, bună, ai ajuns! Se auzi din receptor vocea bucuroasă a cuiva.
- Bună seara, răspunse el cu băgare de seamă. Cine este?
- Nu mă recunoști? Eh, tu, Rudic, sunt eu, Io.
- Io, își aminti el imediat și râse involuntar. Bună, Io. Se pare că tu ai ales un nume mult
mai bun pentru mine.
- Da, îți place?
- Eram strigat așa când eram de vârsta ta.
- Nu te deranja, te rog.
- Nu, ce....

Se lăsă tăcerea, iar el, nesuportând, întrebă:

- Deci, care e treaba, Io?

- Rudic, ea e soția ta?
 - Da.
- Și de ce nu mi-ai spus că ești căsătorit?
- Scuză-mă, răspunse el în glumă, nu știam că e așa important.
- Sigur că e important. O iubești?
- Da, spuse el. Io, ascultă, te rog: nu trebuie să mă mai suni.
- Fri-cooo-suuuul, spuse ea pe un ton melodios. Tu, Rudic, nu te mai gândi la asta.
Desigur, locuiește cu ea, dacă asta dorești, nu mă opun. Dar acest lucru nu este posibil:
să nu sun. Poate o să am vreo treabă.
- Ce treabă? Întrebă el, zâmbind.
- Cum adică, ce treabă? Păi....păi.... de exemplu, dintr-unul din rezervoare, apa mea nu
poate să fie pompată ​la celălalt sub nicio formă – găsi ea. Pentru că mai apoi se poate,
așa-i?
- Nu știu.
- Sigur că se poate. Și nu îți fie frică de ea, Rudic, noi suntem doi, iar ea, singură.
- De cine? Nu pricepu el.
- Da, de soția ta.
- La revedere, Io.
- Ești obosit, nu?
- Da.
- Ei, bine. Scutură-mi lăbuța​ ​și du-te să dormi.
- Îți scutur lăbuța.
- Și să nu cumva să vorbești cu ea.
- Bine, râse el. Nu o voi face.

Încă zâmbind, se întoarse la soția lui.

- Este Io, spuse el. Așa o cheamă pe fata asta. Amuzant, nu?
- Da, răspunse ea, așteptând continuarea.
- Nu putea rezolva o problemă legată de două rezervoare. Învață în clasa a 7 a sau a 8 a
– nu-mi amintesc.
- Și ai ajutat-o cu tema?
- Nu, răspunse el. Am uitat tot. Iar rezervoarele – sunt foarte grele.

Dimineața, telefonul sună cu noaptea-n cap. Ce lumină – nu era nicio lumină, tot orașul
dormea și visa înainte de răsărit. Rudolf se uită la casa de vis-a-vis, nici măcar o fereastră nu
era luminată încă și doar intrările, ca niște buze armonioase, ​cu metalul care strălucea, lumina
cu cele patru linii drepte.Telefonul suna continuu. Apropiindu-se de el, Rudolf se uită la ceas:
cinci și jumătate.

- Ascult, spuse el nervos în telefon.

- Rudic, Rudic....

Era enrvos:
 - Io, dracu știe​...
- Rudic, îl intrerpuse, ascultă, nu fi nervos, încă nu ai idee ce s-a întâmplat.
- Ce s-a întămplat? Întrebă el, calmându-se.
- Rudic, nu mai ești Rudic, ești Rudolfio. L-a anunțat solemn. Rudolf-io. Super, nu?
Acum m-a lovit asta. Rudolf și Io. Împreună se formează Rudolfio, ca la italieni.
Spune și tu iar.
- Rudolfio. În vocea lui erau amestecate disperarea și furia.
- Exact. Acum avem același nume. Suntem de nedespărțit. Ca Romeo și Julieta. Tu ești
Rudolfio și eu sunt Rudolfio.
- Ascultă, spuse el, revenindu-și. Nu ai putea să-mi spui asta altcândva, la o oră mai
potrivită?
- Păi, cum se nu poți înțelege că nu poate suferi amânare? Vai. Apoi, trebuie să te
trezești. Rudolfio, ține minte: la 7 și jumătate te aștept în stația de tramvai.
- Nu merg cu tramvaiul azi.
- De ce?
- Mi-am luat zi liberă.
- Și ce e aia?
- Ziua liberă este o zi liberă extraordinară, nu voi merge la muncă.
- Oh, spuse ea. Și cum rămâne cu mine?
- Nu știu. Du-te la școală și atât.
- Și soția ta, e și ea liberă?
- Nu.
- Păi, nu-i nimic. doar să nu uiți: acum ne cheamă Rudolfio.
- Mă bucur.

Puse telefonul în furcă și, înjurând, se duse să îșî facă un ceai. Doar că acum nu mai putea sa
doarmă. Pe deasupra, la trei ferestre de la casa de vis-a-vis aprinseseră luminile. La amiază,
bătu la ușă. Doar ce se apucase să spele pe jos și, când deschise ușa, ținea în mână o cârpă
udă, pe care, dintr-un motiv necunoscut, nu se gândise să o lase undeva pe drum. Era ea.

- Bună, Rudolfio.
- Tu! – spuse el surprins. Ce s-a întâmplat?
- Mi-am luat și eu liber.

O persoană cae e ca un sfânt nu are nicio picătură din ceea ce se numește remușcare.

- Ce chestie! Răspunse el curajos. Înseamnă că poți să te deplasezi. Păi, intră, dacă tot ai
venit, sunt acasă acum.

Fără să se dezbrace, se așeză pe un scaun, în apropierea ferestrei și începu să-l privească, cum
se apleacă, ștergând podeaua cu cârpa.

- Rudolfio, după părerea mea, ești nefericit în viața de familie, spuse ea după un
moment.
Își îndreptă spatele.

- Ce te face să crezi asta?

- Este foarte ușor de observat. De exemplu, speli podelele fără nicio plăcere, dar cei
norocoși, nu fac asta.
- Nu mai inventa, spuse el zâmbind.
- Și spui că ești fericit?
- Nu voi spune nimic.
- Vezi.
- Ai face bine să îți dai haina jos.
- Mi-e frică de tine, spuse ea, uitându-se pe geam.
- Scuză-mă, ce spui acolo?
- Păi, ești bărbat.
- Aha și ce dacă? Râse el. Cum ai îndrăznit să vii aici?
- Păi, noi doi suntem Rudolfio.
- Da, spuse el. Uitasem complet despre asta. Acest lucru, desigur, îmi impune anumite
îndatoriri.
- Desigur.

Ea făcu o pauză și în timp ce el zornăia din găleată ​în bucătărie, ea stătea jos tăcută. Dar când
se întoarse spre ea, geaca deja atârna pe spătarul scaunului, iar fața lui Io era tristă și
solemnă.

- Rudolfio, am plâns astăzi, - recunoscu ea deodată.

- De ce, Io?
- Nu Io, Rudolfio.
- Din cauza surorii mele mai mari. A făcut scandal când am decis să îmi iau liber.
- După părerea mea, are dreptate.
- Nu, Rudolfio, nu are. Se ridică de pe scaun și se așeză lângă fereastră. Cândva vei
înțelege, ce nu poți acum. Acum știu cât de fericită sunt că vorbsc cu tine...

Se opri din nou, iar el e uită cu atenție la ea. Agitându-se prin rochia ei, sânii ei își făcuseră
loc să iasă în evidență, precum doua cuiburi mici pe care niște păsări necunoscute le-au făcut
pentru a-și crește puii. Observă ​că peste un an fața i se va lungi și va deveni frumoasă și se
întristă la gândul că va avea un iubit peste ceva timp. E apropie de ea, o apucă de umeri și
spuse, zâmbind:

- Totul va fi bine.
- Sigur, Rudolfio?
- Sigur.
- Te cred, spuse ea.
- Da.

El dori să plece, dar ea îl strigă:

 - Rudolfio!
- Da!
- De ce te-ai căsătorit atât de devreme? Până la urmă, peste încă vreo doi ani, aș putea să
mă mărit eu cu tine.
- Nu te grăbi, spuse el. Te vei căsători cu un bărbat foarte simpatic oricum.
- Aș vrea cu tine.
- Va fi mai bun decât mine.
- Păi, da...se tângui ea neîncrezătoare – crezi că există mai buni?
- De o mie de ori mai buni.
- Dar nu vei fi tu, oftă ea stângace.
- Hai să bem un ceai mai bine, sugeră el.
- Hai.

Se duse în bucătărie și puse ceainicul pe blat.

- Rudolfio!

Stătea lângă raftul de cărți.

- Rudolfio, noi doi avem cel mai frumos nume. Uite, nici scriitorii nu au altele mai
bune. Se opri pentru un moment. Poate doar acesta. Ex-u-pe-ry. E frumos, așa-i?
- Da, spuse el. Dar tu nu l-ai citit?
- Nu.
- Ia-o și citește-o. Dar fără zile libere de acum, ne-am înțeles?
- De acord.

Începu să se îmbrace.

- Dar ceaiul? Își aminti el.

- Rudolfio, mai bine plec, bine? Zâmbetul ei deveni trist. Dar nu-i spune soției că am
fost aici, bine, Rudolfio?
- Bine, promise el.

După ce plecă, se simți trist, era plin de o inexplicabilă nostalgie în natură, care încă nu ieșire
la suprafață. Se îmbrăcă și ieși afară. Primăvara veni, nu se știe cum, imediat, aproape fără să
anunțe. În câteva zile, oamenii deveniră mai drăguți, iar aceste câteva zile păreau pentru ei o
perioadă de tranzit de la așteptare, la a fi timpul să realizeze ceva, pentru că visurile de
primăvară, împreună cu capacitățile unei clarvăzătoare cu experiență, au prezis fericire și
dragoste.

Într-una din zile, după-amiaza, când Rudolfio se întorcea acasă, a fost oprit de o femeie în
vârstă.

- Sunt mama lui Io, începu ea să spună. Scuză-mă, mi se pare că numele tău este
Rudolfio.
- Da, aprobă el zâmbind.
 - Știu despre tine de la fiica mea. A tot vorbit despre tine în ultima vreme, dar eu....

Ezită, iar el realiză că îi era dificil să exprime ceea ce trebuia să întrebe, în calitate de mamă.

- Nu vă faceți griji, spuse el. Io și cu mine avem cea mai frumoasă prietenie și nu va ieși
nimic rău din asta.
- Desigur, desigur, spuse ea repede, jenată. Dar Io e o fată neastâmpărată, nu ne mai
ascultă deloc. Și dacă o influențezi...înțelegi tu, mi-e teamă că este la vârsta la care
trebuie să te temi – poate să încurce lucrurile. Apoi mă sperie faptul că nu are absolut
niciun prieten printre colegii ei și în general printre cei de vârsta ei.
- Asta nu e bine.
- Înțeleg. Mi se pare că ai o oarecare influență asupra ei....
- Voi vorbi cu ea, promise el. Dar, după părerea mea, Io e o fată bună, vă îngrijorați
degeaba.
- Nu știu.
- La revedere. Voi discuta cu ea. Totul va fi bine.

Decise să o sune imediat, fără întârziere, mai ales pentru că soția lui nu era acasă.

- Rudolfio! – era evident că e foarte fericită. Ce prieten bun ești, că m-ai sunat,
Rudolfio, încep să plâng din nou.
- Nu poți plânge așa des, spuse el.
- E din cauza “Micului Prinț”. Mi-e milă de el. Până la urmă, e adevărat că a fost cu noi
pe pământ?
- Cred că e adevărat.
- Și eu cred la fel. Și noi nu știam. Până la urmă, e groaznic. Și dacă nu era Exupery, nu
am fi știut niciodată, nu e de mirare că are un nume la fel de frumos ca al nostru.
- Da.
- Încep să mă gândesc la ceva: e bine că a rămas Micul Prinț. Pentru că e de speriat:
daca ar fi devenit obișnuit, ca majoritatea? Avem prea mulți oameni obișnuiți.
- Nu știu.
- Dar eu știu sigur.
- Ai citit “Planeta Oamenilor”?
- Am citit totul, Rudolfio. După părerea mea, Exupery e un scriitor foarte înțelept.
Devine chiar de speriat, cât de înțelept e. Și bun. Amintește-ți: Barka a fost
răscumpărat, ​i-au dat banii, iar el i-a cheltuit pe pantofi pentru copii și nu a rămas cu
nimic.
- Da, spuse el. Îți amintești de Bonnafus, care i-a jefuit și i-a prădat pe arabi, dar ei îl
iubeau și îl urau în același timp?
- Pentru că, fără el, deșertul le-ar părea mult prea plictisitor, iar el îl făcea romantic și
periculos.
- Ești o fată inteligentă dacă înțelegi toate astea, spuse el.
- Rudolfio...făcu o pauză.
 - Te ascult, îi aminti el.

Ea nu spunea nimic.

- Rudolfio, spuse el, îngrijorat din cine știe ce motiv. Vino la mine acum, sunt singur.

Uitându-se în jur, merse până la scaun și se așeză.

- De ce ești așa tăcută? Întrebă el.

- Chiar nu e aici?
- Soția?
- Păi, da.
- Nu.
- Nenorocita, este lângă tine.
- Poftim?
- Nenorocită – asta e!
- De unde ai luat cuvântul ăsta?
- Din măreața limbă rusă. Nu este nici unul mai potrivit pentru ea.
- Io, dar nu e deloc așa.
- Nu Io, ci Rudolfio.
- Ah, da.
- Am sunat de curând și am dat de ea. Știi ce mi-a zis? Dacă, a zis ea, e vorba despre
rezervoare, ar fi mai bine să îți contactezi profesoara. După părerea mea, este geloasă
pe noi doi.
- Nu cred.
- Rudolfio, nu e așa că sunt mai bună decât ea? La urma urmei, nu m-am format încă
cum trebuie, am tot viitorul înaintea mea.

Zâmbi și dădu din cap.

- Vezi! Cred ca ar trebui să divorțezi de ea.

- Nu fi ridicolă! O repezi el. Ți-am permis cam multe.
- Din dragoste, nu e așa?
- Nu, din prietenie.

Se încruntă, tăcută, dar era clar că nu o să o țină mult.

- Cum o cheamă?
- Pe cine, pe soție?
- Păi,da.
- Klava.
- Wow, ce povară!

Se enervă:
 - Încetează.

Se ridică, își închise ochii pentru un moment și spuse brusc:

- Rudolfio, nu sunt în toate mințile, iartă-mă, nu am vrut...

- Doar nu plânge, se îngrijoră el.
- Nu o voi face.

Se mută de acolo și se duse la fereastră.

- Rudolfio, spuse ea, hai să facem un pact: nu am fost la tine astăzi și nu am spus nimic,
bine?
- Da.
- Consideră că ți-am transmis prin telefon acest “la revedere”.
- Da.

Plecă. Peste 5 minute, sună telefonul.

- La revedere, Rudolfio.
- La revdere.

El așteptă, dar ea închise.

Ea nu a mai sunat, iar el nu a mai văzut-o pentru mult timp, pentru că plecase din nou și s-a
întors abia în mai, când, balanța însorită a verii a depășit-o pe cea a primăverii.În timpul acela,
avea mereu foarte mult de muncă; amintindu-și de ea, amâna mereu: o să vorbesc mâine,
poimâine, dar nu vorbi deloc. S-au întâlnit din întâmplare, într-un sfârșit, în tramvai. O văzu și
începu să se împingă înainte, prin mulțime, nerăbdător, temându-se că ar putea pleca, pentru
că putea coborî la următoarea oprire, iar el, probabil, nu s-ar decide să sară după ea. Dar ea a
stat, iar el se trezi în ipostaza de a fi mult mai bucuros de asta decât ar fi trebuit, probabil, în
relația lor de prietenie.

- Bună, Io, spuse el, atingându-i umărul cu mâna.

Se întoarse speriată,îl văzu și dădu din cap fericită, recunoscându-l.

- Nu Io, Rudolfio, îl corectă ea, ca și înainte. Încă suntem prieteni, nu e așa?

- Desigur, Rudolfio.
- Ai fost plecat?
- Da.
- Am sunat o dată, dar nu erai.
- Sunt aici de o săptămînă.

Erau mulți oameni în tramvai și îi împingeau în continuu. Au fost nevoiți să se apropie foarte
mult unul de celălalt, iar capul ei îi atingea bărbia și ​când își ridica fața iar el asculta, aplecat,
trebuia să își ferească privirea – atât de aproape erau.
 - Rudolfio, vrei să îți spun ceva? Întrebă ea.
- Desigur că vreau.

Își ridică din nou privirea, foarte aproape de fața lui, încât el voia să închidă ochii.

- Îți duc dorul mereu, Rudolfio.

- Ești absurdă, spuse el.
- Știu. Suspină ea. Dar nu le duc dorul tuturor băieților, nu am nevoie de ei nici într-o
sută de ani.

Tramvaiul se opri și se dădură jos.

- O să mergi la Klava a ta?

- Nu, hai să facema o plimbare.

Se îndreptară către râu, unde începea câmpul și mergeau fără scop, săreau peste denivelări și
mormane de gunoi iar el îi lua mâna, ajutând-o să treacă peste mizerie. Ea era tăcută. Nu îi
stătea în fire, dar era tăcută și simțea că și ea, ca și el, era de asemenea plină de încântare –
puternică, entuziastă și fără să fie subordonată nimănui.

Mesreră până la munte și, încă ținîndu-se de mână, se uitau la râu și undeva, dincolo de râu și
din nou la râu.

- Rudolfio, spuse ea, nemaiputând să se abțină. Nu m-a sărutat nimeni până acum.

Se aplecă și o pupă pe obraz.

- Pe buze, spuse ea.

- Doar oamenii cei mai apropiați se sărută pe buze, se scuză el, necăjit.
- Dar eu?

Ea tresări și el se sperie. În următorul moment, realiză brusc – nu simți, dar cu siguranță

înțelese că l-a lovit, i-a tras o palmă peste față și plecă, alergând, din nou peste cîmp, peste
movile, ​peste încântare și peste speranțe. Iar el stătea și se uita, în timp ce ea fugea și nici
măcar nu îndrăzni să o strige, nu îndrăzni să fugă după ea, să o prindă din urmă. Stătu pentru
mult timp, devastat, urându-se pe sine. S-a întâmplat sâmbăta, iar duminică dimineața l-a
sunat ma mama ei.

- Rudolfio, iartă-mă, probabil, te-am trezit...

Vocea ei era confuză, tremurândă.

- Ascult, spuse el.

- Rudolfio, Io nu a dormit acasă ieri noapte.
Trebuia să spună ceva, dar rămase tăcut.

- Suntem disperați, nu știm ce să facem, ce sa facem​ ​, este prima dată...

- Calmați-vă prima dată, spuse el într-un final. Poate a rămas peste noapte la vreo
prietenă.
- Nu știu.
- Mai mult ca sigur așa e. Dacă nu vine în două ore, mergem să o căutăm. Doar încercați
să vă calmați, vă sun în două ore.

Puse telefonul în furcă, se gândi și își spuse: și tu să te calmezi, poate a stat peste noapte la o
prietenă. Dar nu reuși să se calmeze, din contră, simțea că începe să îi treacă un fior nervos
prin corp. Pentru a-l potoli, merse către dulap și, fluierând, începu să cotrobăie printre
manualele lui vechi, neclintite de școală. Cartea cu probleme de algebră se pierduse pe undeva
și, uitându-se după ea, își distrase puțin atenția.

Telefonul, căruia îi dădea târcoale, era tăcut. Rudolf închise ușa după el în bucătărie și începu
să răsfoiască manualul. Aici era: daca dintr-un rezervor își ia două ore să pompezi apa într-un
alt rezervor...

Sună telefonul.

- A venit. Fără să se mai abțină, mama începu să plângă.

El stătea și asculta.

- Rudolfio, te rog să vii până la noi.

Începu din nou să plângă și adăugă:

- S-a întâmplat ceva cu ea.

Fără să ceară vreo permisiune, își dădu jos pelerina, iar mama ei i-a arătat tăcută, cu mâna,
direcția către ușa camerei ei.

Io stătea pe pat, cu picioarele îndesate sub ea și, legănându-se, se uita drept înainte, afară, pe
fereastră.

- Rudolfio! O strigă el.

Se întoarse către el și nu spuse nimic.

- Rudolfio!
- Încetează, tresări ea ​cu dezgust. Ce Rudolfio ești tu – tu ești cel mai comun Rudolf.
Cel mai comun, înțelegi?
Lovitura fu atât de puternică, încât durerea îi inundă imediat tot corpul, dar se forță să stea în
picioare, se duse la fereastră și se sprijini de pervaz. Ea se legăna înainte și înapoi și se uita
înainte, dincolo de el, iar arcurile patului trosneau încet sub ea.

- Păi, bine, spuse el, în acord cu ea. Dar explică-mi unde ai fost!
- Să te duci dracului! - răspunse ea istovită, fără să se întoarcă.

El își scutură corpul. Apoi își luă geaca din cuier și, fără să răspundă la întrebările șoptite ale
mamei ei, coborî scările și se duse dracului. Duminica abia începuse, erau doar câțiva trecători
pe stradă și nimeni nu îl opri. Trecu de câmp, coborî pe mal ​și se gândi deodată: încotro de
acum?