Facultatea de Drept

CRIMINOLOGIE si PENOLOGIE
- SINTEZĂ-
Prof.univ.dr. Rodica Mihaela Stănoiu

SCOPUL CURSULUI :

Cursul de criminologie oferă cunoştinţe aprofundate privind cauzele criminalităţii şi

strategia de prevenire a acesteia în timp ce cursul de penologie oferă, pe lângă noţiuni
generale despre scopul şi funcţiile sancţiunilor penale, cunoştinţe privind regimul general
şi special de executare a unor asemenea sancţiuni.

Tema I. Noţiuni generale

1. Criminologia şi domeniul său de cercetare: privire istorică, originea criminologiei,

evoluţie.
2. Formarea criminologiei ca ştiinţă: criminologiile specializate, criminologia generală.

1. Criminologia şi domeniul său de cercetare: privire istorică, originea

criminologiei ,evoluţie.
Originea criminologiei
Ştiinţa criminologiei are origini tot atât de îndepărtate ca şi celelalte ştiinţe sociale.
Criminologia, ca ştiinţă, a apărut în secolul al XIX-lea, odată cu publicarea
monografiei medicului italian Cesare Lombroso, "Omul delincvent". Acesta este
considerat a fi "părintele criminologiei moderne" însă unele opinii mai recente consideră
că ştiinţa criminologiei a apărut cu un secol mai devreme sub influenţa iluminismului.
Astfel, un rol important îl au lucrările reprezentanţilor şcolii clasice de drept penal Cesare
Bonesana Beccaria şi Jeremy Bentham care sunt consideraţi a fi şi întemeietorii
criminologiei clasice, datorită noii viziuni asupra criminologiei.
Criminologia clasică are următoarele trăsături:
- centrarea studiului criminologic asupra faptei comise;
- considerarea liberului arbitru ca fundament al oricărei acţiuni umane;
- proporţionalizarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei.
Ulterior, cercetările privind crima, criminalul şi criminalitatea capătă un caracter
constant ca urmare a influenţei curentului pozitivist, a studiilor statistice ale fenomenului,
a apariţiei clinicilor de psihiatrie, a studiilor din penitenciare asupra deţinuţilor.
Astfel, apare "criminologia pozitivistă" care se caracterizează prin următoarele
trăsături:
- centrarea studiului criminologic asupra făptuitorului;
- determinismul ca fundament al acţiunii umane;
- proporţionalizarea pedepsei funcţie de periculozitatea făptuitorului.
Reprezentanţi: Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo, Adolphe Quetelet,
Andre-Michel Guerry, etc.
Evoluţia criminologiei.
1
 La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, criminologia a apărut sub
forma unor capitole în cadrul altor discipline cum ar fi: antropologia criminală,
psihologia criminală, sociologia criminală, fără a fi o disciplină autonomă.
Pe plan internaţional, un rol important în dezvoltarea criminologiei l-au avut anumite
organisme care au fost create pentru cercetări în acest domeniu. Dintre acestea amintim
Societatea Internaţională de Criminologie, precum şi o serie de organisme din cadrul
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Consiliului Europei (Comisia interguvernamentală pentru
prevenirea criminalităţii şi justiţiei penale, UNICRI, UNAFRI, CICC, CDPC etc.). În
România a fost înfiinţată Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la
Societatea Internaţională de Criminologie.

2. Formarea criminologiei ca ştiinţă : criminologiile specializate, criminologia

generală.
Criminologiile specializate.
Studiile aprofundate efectuate în domeniu între cele două războaie mondiale au
determinat acumularea unor cunoştinţe privind fenomenului criminalităţii, precum şi un
început de specializare pe plan profesional. Aceasta a determinat o desprindere a
capitolelor care se ocupau de studiul criminalităţii din cadrul diferitelor discipline şi
formarea unor criminologii specializate: criminologie sociologică,psihologică, etc.
Criminologia generală.
Ulterior, se produce o unificare a criminologiilor specializate într-o criminologie
generală care nu este un inventar al criminologiilor specializate şi nici o "super ştiinţă".
Este o abordare a problematicii criminalităţii din perspectivă integratoare
biopsihosociolegală.
Pentru a demonstra faptul că criminologia este o ştiinţă de sine stătătoare trebuie să
arătăm că ea are un obiect propriu de studiu, scop, funcţii şi metode de cercetare proprii.

Tema a II a: OBIECTUL CRIMINOLOGIEI :

1. Particularităţi în formarea criminologiei ca ştiinţă;

2. Concepţiile sectoriale;
3. Concepţiile eclectice de unificare;
4. Tendinţe actuale ;

1. Particularităţi în formarea criminologiei ca ştiinţă.

Particularităţile istorice şi epistemologice privind procesul de formare a

criminologiei au determinat, pe planul obiectului de studiu o fragmentare a acestuia.
Astfel, diferitele opinii privind obiectul criminologiei au fost clasificate în două grupuri:
concepţii sectoriale şi concepţii unificatoare.

2. Concepţiile sectoriale.
2
 Au fost clasificate astfel:
a) concepţii potrivit cărora obiectul de studiu al criminologiei îl constituie fapta penală.
Reunim aici criminologia clasică precum şi unele concepţii din criminologia
pozitivistă. Se încearcă o delimitare de ordin conceptual de dreptul penal şi se propun
numeroase definiţii criminologice ale infracţiunii care îi conferă o accepţiune foarte largă,
ce depăşeşte sfera normativului juridic.
b) concepţii potrivit cărora obiectul de studiu al criminologiei îl constituie infractorul,
concept diferit de cel al dreptului penal, cu o sferă mai largă.
c) concepţii potrivit cărora obiectul de studiu al criminologiei îl reprezintă criminalitatea
ca fenomen global.

3. Concepţiile eclectice , de unificare.

Se încearcă o sinteză a concepţiilor sectoriale prezentate care să unifice, pe planul

obiectului de studiu, problemele privind crima, criminalul şi criminalitatea.

4. Tendinţe actuale.
În deceniile 6, 7 controversele cu privire la obiectul de studiu al criminologiei revin
în actualitate; se încearcă o redefinire a principalelor concepte (crimă, criminal,
criminalitate) şi se consideră că cercetarea criminologică trebuie să se deplaseze către
descifrarea mecanismelor sociale prin care anumite comportamente sunt etichetate drept “
criminale” şi examinarea formelor de reacţie socială .
Obiectul generic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen social
global.
Fenomenul criminalităţii trebuie analizat dintr-o perspectivă sistemică, fiind un
ansamblu de elemente care se comportă ca un întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii,
distincte calitativ de proprietăţile elementelor componente. Astfel, se consideră că obiectul
criminologiei îl reprezintă criminalitatea reală, infracţiunea, infractorul, dar şi victima
infracţiunii precum şi reacţia socială faţă de criminalitate.

TEMA a IIIa Scopul şi funcţiile criminologiei :

1. Scopul general şi scopul specific, imediat şi mediat.

2. Funcţiile criminologiei: descriptivă, explicativă, predictivă, profilactică.

1. Scopul criminologiei.

Criminologia are un scop general, scop urmărit de ansamblul ştiinţelor penale - de a

fundamenta o politică penală eficientă în lupta împotriva criminalităţii care să apere
valorile fundamentale ale societăţii, să prevină criminalitatea şi să tragă la răspundere pe
cei vinovaţi – şi un scop particular (imediat) - verificarea ipotezelor privind cauzele
criminalităţii şi reacţia socială faţă de acestea, urmărind în plan practic prevenirea
criminalităţii, umanizarea formelor de reacţie socială şi tratamentul delincvenţilor.

2. Funcţiile criminologiei :
3
 a) Funcţia descriptivă:
Studiul descriptiv al fenomenului criminalităţii în ansamblu, o etapă importantă în
cunoaşterea obiectului de cercetare al criminologiei, a fost promovat de Şcoala
cartografică (studiul statistic al stării şi dinamicii criminalităţii).Conceptele operaţionale de
ordin descriptiv utilizate de criminologie sunt: mediu, teren personalitate, act.
b) Funcţia explicativă:
Explicarea naturii, a cauzelor care determină criminalitatea, a condiţiilor care o
favorizează reprezintă scopul imediat al cercetării criminologice. Conceptele de ordin
explicativ cu care operează criminologia sunt: cauză, condiţie, efect, factor.
c) Funcţia predictivă:
Criminologia încearcă să anticipeze evoluţia fenomenului criminalităţii, fenomen cu
o determinare complexă. Conceptele de ordin predictiv cu care operează criminologia
sunt:prezent,viitor,similitudine, hazard, probabilitate prognostic.
d) Funcţia profilactică:
Curentul clinic a adus în atenţia cercetărilor problema studierii mijloacelor de
tratament menite să contribuie la prevenirea criminalităţii. După o perioadă în care funcţia
profilactică a criminologiei a fost limitată la remedii de suprafaţă, în ultimul deceniu ideea
de prevenire ocupă un loc important. Conceptele de ordin profilactic utilizate de
criminologie sunt:reacţie socială, control social,tratament, reintegrare.

TEMA a IVa. Metode şi tehnici de cercetare în criminologie

1. Probleme generale ale metodologiei cercetării criminologice: metodologie, metodă şi

tehnică -concepte.
2. Dualism şi sinteză în criminologie.
3. Metode particulare. Clasificare. Metoda clinică, metoda comparativă, metoda
tipologică, metoda de predicţie.
4. Tehnici de cercetare: observaţia, chestionarul, interviul, tehnica documentară, tehnicile
secundare.

1. Probleme generale ale metodologiei cercetării criminologice

Pentru o bună înţelegere a problemelor examinate, este nevoie să se cunoască

sensulconceptelor de metodologie, metodă şi tehnică, precum şi raporturile existente între
acestenoţiuni.
Metodologia, rezultat al reflecţiilor filozofice legate de explicaţia cauzală oferită de
determinism şi de rolul pe care îl ocupă cauzalitatea în procesul de cunoaştere, este ştiinţa
care se ocupă cu studiul metodelor ştiinţifice.
Metoda este „ acea ordine care se pune în studierea şi învăţarea unei ştiinţe”. Este un
produs ideativ, o creaţie a minţii ce se diversifică în activitatea de cercetare ştiinţifică într-
o pluralitate de metode particulare.
Tehnica sau procedeul poate fi definit ca felul practic în care se utilizează o
metodă sau alta .

4
2. Dualism şi sinteză în criminologie.

Criminologia împrumută unele metode de cercetare din alte ştiinţe ceea ce îi conferă
un anume dualism însă, pe măsura afirmării sale ca disciplină autonomă îşi dezvoltă
propriile metode şi tehnici de cercetare. Acest dualism nu este un inventar de metode şi
tehnici împrumutate ci are o finalitate integratoare.

3. Metode particulare
Clasificare.
a) metode de maximă generalitate (metoda observaţiei, metoda experimentală);
b) metode cu grad mai redus de generalitate (metoda clinică etc.).
a) Metoda observaţiei.
Observaţia este de două feluri:
- Empirică - la îndemâna oricui, are caracter spontan, subiectiv, nu oferă o imagine
completă a fenomenului studiat, etc.;
- Ştiinţifică - o contemplare intenţionată a realităţii, presupune existenţa unor abstracţii
ştiinţifice, etc.

b) Metoda experimentală.
Este o observaţie provocată în condiţii determinate sau alese de experimentator.
Tipuri de experiment:
- după locul de desfăşurare: experiment de laborator şi experiment de teren (fiecare
prezintă avantaje şi dezavantaje);
- după natura variabilei independente: experiment provocat şi experiment invocat;
- după modalităţile concrete de manipulare a variabilelor: experiment "înainte" şi
"după", experiment "după", experiment "ex post facto".
Procedee pentru alcătuirea grupurilor de control:
- controlul de precizie;
- controlul statistic;
- controlul la întâmplare.

c) Metoda clinică.
Cercetează cazul individual pentru formularea unui diagnostic şi prescrierea unei
terapeutici. Foloseşte studii de follow-up, studii descriptive ale unor cariere criminale şi
studii de caz propriu-zis.

d) Metoda tipologică.
Este folosită pentru a descrie un anumit tip de criminal în opoziţie cu tipul
noncriminal, pentru a descrie tipuri particulare de criminali (de ocazie, profesionist,
pasional etc.), precum şi pentru a stabili o tipologie criminologică a actului criminal.
Întrebuinţează noţiunile de tip şi tipologie.
În criminologie, tipologiile se clasifică în două: tipologii specifice (cea creată de
Lombroso privind existenţa unui tip unic de criminal înnăscut, etc.) şi tipologii de
împrumut (realizate de E.Kretschmer, W. Sheldon, etc.). O altă clasificare are în vedere
orientările teoretice din criminologie: tipologii constituţionale, psihologice, sociologice.
5
e) Metoda comparativă.
Metoda comparativă este întâlnită în toatee fazele cercetării criminologice, ela
descrierea şi explicarea până la prognozarea fenomenului infracţional, la toate nivelurile
de interpretare,- fenomen, faptă penală, făptuitor, victimă- atât în cercetarea de natură
cantitativă cât şi calitativă.
Criminologia foloseşte, cel mai adesea, următoarele trei procedee: procedeul
concordanţei, procedeul diferenţelor şi procedeul variaţiilor concomitente.

f) Metodele de predicţie.
Acestea au ca scop :
- formularea unor previziuni privind evoluţia fenomenului criminalităţii pe o anumită
perioadă de timp (de obicei 5 ani);
- evaluarea probabilităţilor de delincvenţă (care se poate realiza prin prevederea semnelor
unei delincvenţe viitoare la o vârstă foarte fragedă sau prin prevederea comportamentului
delincvent al persoanelor care au deja o conduită delincventă,cum ar fi, de exemplu
recidiviştii).
Criminologia foloseşte două metode de predicţie: metoda schemei de
pronostic(Şcoala Germană) şi metoda tabelelor de predicţie(S.U.A.).

4. Tehnici
Unele tehnici utilizate în domeniul criminologiei

a)Observaţia.
Tipuri de observaţie:
- în raport cu fenomenul studiat: observaţie directă şi indirectă;
- funcţie de etapa cercetării: globală şi parţială;
- funcţie de scopurile urmărite: sistematizată (cercetăride diagnostic) şi
nesistematizată (cercetări cu scop explorativ).
- funcţie de poziţia observatorului faţă de fenomenul studiat: externă şi internă
(participantă).Participarea poate fi pasivă sau activă, parţială sau totală.
Tipuri de observatori:
- observator anonim şi observator cunoscut
- observator participant şi participant observator
Calităţile observatorului.

b)Chestionarul.
Definiţie: o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau imagini grafice,
cu funcţie de stimuli în raport cu ipotezele cercetării care, prin administrarea de către
operatorii de anchetă sau prin autoadministrare determină, din partea celui anchetat, un
comportament verbal sau nonverbal ce urmează a fi înregistrat în scris.
Tipuri de chestionar:
- după natura informaţiei cerute: chestionar de date factuale, de opinie;
- după întinderea informaţiei cerute: chestionare speciale (cu o singură temă) şi
chestionare omnibus (cu mai multe teme);
- după momentul codificării informaţiei: chestionare precodificate, postcodificate,
6
mixte;
- după modul de recoltare a informaţiei: chestionare autoadministrate şi chestionare
administrate prin operatorii de anchetă.
Alcătuirea chestionarelor priveşte următoarele probleme: forma de prezentare,
dimensiunile, formularea întrebărilor şi ordinea de prezentare a acestora.
Asemănări şi deosebiri dintre interviu şi chestionar.
Erorile de răspuns.

c)Interviul.
Tipuri de interviu:
- interviu formal şi interviu neformal;
- interviu direct şi indirect;
- interviul clinic;
- interviu sensibil, neutru, sever.

d)Tehnica documentară.
Este proprie cercetării pe documente şi priveşte modul în care datele cuprinse în
diferite tipuri de documente por fi utilizate în scopuri ştiinţifice.
Tipuri de documente: orice document - în sens larg
În criminologie se folosesc adesea următoarele documente: statistici demografice,
judiciare, economice etc., dosarele privind cauzele penale, documentele persoanele, mass-
media.
Tipuri de analiză a documentelor: analiză de conţinut şi analiză statistică.

e)Tehnicile secundare.
Acestea îşi propun analiza trăsăturilor psihologice ale infractorului, comportamentul
individual şi de grup, intensitatea factorilor de inadaptare şi rolul lor în etiologia
criminalităţii.
Principalele tehnici secundare folosite de criminologie sunt:
Testele - de reuşită (testul de inteligenţă Binet-Simon)
- de personalitate (de tip chestionar, proiective, obiective);
Scala de atitudini - pentru cunoaşterea intensităţii atitudinii unui infractor în raport
cu un noninfractor, a atitudinii comunităţii faţă de faptele
antisociale etc.

Tema a V a. Etapele cercetării

1. Consideraţii prealabile : tipuri de cercetare, alegerea temei;

2. Cadrul cercetării : problematica cercetării sau cadrul teoretic, (cadrul de referinţă, cadrul
conceptual,elaborarea ipotezelor), cadrul concret;
3. Analiza şi interpretarea.

1. Consideraţii prealabile:Tipuri de cercetare. Alegerea temei

Tipuri de cercetare.

7
 În criminologie rămâne valabilă diviziunea în cercetare fundamentală şi cercetare
aplicativă.În cadrul acestei clasice diviziuni există în criminologie o diversitate de tipuri de
cercetare:
a) cercetarea etiologică (are ca scop descoperirea cauzelor care determină şi a
condiţiilor care favorizează săvârşirea de infracţiuni) .
b)cercetarea de evaluare (evaluează rezultatele, măsoară eficacitatea sistemului
judiciar).
b)cercetarea activă ( reprezintă ştiinţele sociale).
c)cercetarea operaţională ( reprezintă ştiinţele exacte).
Alegerea temei
Privitor la alegerea unei teme, următoarele aspecte sunt esenţiale:
a) Factorii de natură individuală (pregătirea teoretică a cercetătorului, experienţa sa
practică);
b) Ordinea de prioritate în cercetarea criminologică sub aspectul originalităţii,
actualităţii, şi utilităţii temei;
c) Posibilităţile concrete de realizare a cercetării (întinderea temei, timpul afectat
temei,bugetul necesar,componenţa echipei de cercetare , accesul la sursele de
documentare).

2. Cadrul cercetării: problematica cercetării sau cadrul teoretic- cadrul de

referinţă, cadrul conceptual, elaborarea ipotezelor.Cadrul concret.
Problematica cercetării sau cadrul teoretic: presupune trei faze succesive :
a) Cadrul de referinţă – în cuprinsul lui se prezintă pe larg tema, se expun scopurile,
obiectivele urmărite, aria de referinţă.Un rol important pentru stabilirea cadrului de
referinţă revine documentării.
b) Cadrul conceptual :
- se definesc nominal conceptele,
- dezmembrarea conceptelor în elementele componente, numite dimensiuni,
- despicarea dimensiunilor în indicatori (“ realităţi” uşor măsurabile ); un indicator
măsurabil şi cuanificabil devine o variabilă;
- sintetizarea datelor obţinute anterior prin formarea indicilor ( un indice exprimă
combinarea mai multor indicatori).
Elaborarea ipotezelor: ipoteza este cea care direcţionează cercetarea , introducând o
ordine logică şi fiind o “ propunere de răspuns la o întrebare pusă”. În criminologie
cercetările au la bază ipoteze prealabil formulate care confirmă sau infirmă o anumită
teorie criminologică (privind cauzele fenomenului criminalităţii, creşterea acestuia în
anumite perioade , etc.).
c) Cadrul concret
El constituie etapa alegerii şi definitivării metodelor şi tehnicilor de cercetare.

3) Analiza şi interpretarea.
Datele culese în cadrul cercetării sunt prelucrate matematic (operaţii de înseriere,
clasificare, ordonare a informaţiilor). Ulterior, sunt grupate în categorii şi notate cu cifre
de cod. După codificare, informaţiile sunt prezentate sub formă de tabele.
Valorificarea datelor se va face de către cercetătorii criminologi, ajutaţi de factorii de
decizie, de organismele cu atribuţii în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii.
8
Tema aVI a. Criminologia în sistemul ştiinţelor

1. Autonomia criminologiei;
2. Dependenţa criminologiei;
3. Criminologia în învăţământul universitar;
4. Definiţia criminologiei.

1. Autonomia criminologiei
Caracterul autonom al criminologiei:
Prin obiectul şi scopul specific, prin adecvarea metodei la obiectul cercetat,
criminologia este o ştiinţă autonomă.Deşi are legături strânse cu alte ştiinţe criminologia
nu are un caracter auxiliar în raport cu dreptul penal sau cu alte ştiinţele sociale.
Caracterul unitar al criminologiei:
După ce nume ilustre în criminologie precum Sellin şi de Greff i-au contestat
caracterul unitar, realizarea sintezelor criminologice din anii 60 care combină dreptul,
psihologia, psihiatria şi biologia într-o ştiinţă autonomă, contribuie la afirmarea
caracterului unitar al criminologiei.
Caracterul interdisciplinar al criminologiei:
Prin obiectul său de studiu, criminologia este o ştiinţă socială cu caracter
interdisciplinar în cadrul căreia criminalitatea este studiată prin apelarea la domenii conexe
cunoaşterii umane. Abordările interdisciplinare, în plan teoretic şi metodologic realizează
într-o finalitate proprie „ sinteza criminologică”.
Caracterul complex al criminologiei:
Datorită obiectului, scopului, funcţiilor sale, criminologia este o ştiinţă cu caracter
atât teoretic cât şi practic. Ea face parte din categoria ştiinţelor complexe deoarece
operează cu concepte care implică judecăţi de valoare, dar care nu au semnificaţie decât în
cadrul unei aplicări în practică.

2. Dependenţa criminologiei
Criminologia şi ştiinţele penale

a)Criminologia şi dreptul penal:

-Deosebiri: După criteriul obiectului, dreptul penal are un obiect generic –criminalitatea şi
un obiect specific- triada infracţiune răspundere penală,sanctiune.
Criminologia urmăreşte în planul scopului imediat prevenirea criminalităţii,
umanizarea formelor de reacţie socială, tratamentul delincvenţilor.
Dreptul penal are ca scop imediat apărarea valorilor sociale fundamentale împotriva
criminalităţii.
Cele două se deosebesc şi în ceea ce priveşte funcţiile şi metodele folosite.
-Dependenţa:Criminologia este dependentă de dreptul penal mai ales prin
împrumutul de concepte; în procesul de creare a legii penale, de individualizare a
pedepsei etc.criminologia influenţează dreptul penal.
b) Criminologia şi dreptul procesual penal:
Legislaţiile procesuale moderne au suferit modificări şi datorită influenţei
9
criminologiei. Studiul reacţiei sociale se concentrează asupra mecanismelor prin care se
ajunge la dobândirea statutului de delincvent mai ales în condiţiile în care garanţiile
procesuale nu sunt respectate sau sunt minime.

c) Criminologia şi ştiinţa penitenciară –penologia:

Ştiinţa penitenciară a avut ca obiect de studiu iniţial pedepsele în mediu închis, fiind
asimilată la începuturile ei criminologiei.
Datorită amplificării şi diversificării sistemului sancţionator, denumirea a devenit
improprie , fiind înlocuită cu cea de penologie.
Mulţi autori optează pentru denumirea de drept execuţional penal care ar acoperi
ambele domenii.
În concepţia nord americană, penologia a fost şi este inclusă în criminologie.

d) Criminologia şi politica penală:

Prin finalitatea sa, criminologia îşi aduce o contribuţie esenţială la cunoaşterea
criminalităţii, la particularizarea principiilor de politică penală. Politica penală alături
de dreptul penal definesc „ axul ” în jurul căruia criminologia îşi desfăşoară
cercetările.

e) Criminologia şi criminalistica
Criminalistica răspunde la întrebarea „cine ”, criminologia la întrebarea „ de ce”.
Criminologia oferă criminalisticii date privitoare la personalitatea infractorilor, a
victimelor, la mecanismele trecerii la act ; criminalistica oferă date cu privire la relaţia
victimă- infractor, date privind modurile de executare a diferitelor tipuri de infracţiuni.

f) Criminologia şi sociologia penală:

Sociologia penală studiază interacţiunile dintre normele dreptului penal şi diferiţi
factori ai vieţii sociale.
Ca scop, sociologia penală urmăreşte cunoaşterea influenţei factorilor sociali asupra
normelor penale.
Ca metode, ea foloseşte numai metodele sociologice, în timp ce criminologia face
apel la un evantai mult mai larg de metode.

g) Criminologia şi alte ştiinţe:

Criminologia este o ştiinţă generală despre criminalitate în timp ce ştiinţele de care
este dependentă, datorită caracterului ei interdisciplinar,- sociologia,psihologia, psihiatria,
biologia sau mai exact unele capitole sau subramuri ale acestora abordează numai anumite
aspecte ale fenomenului criminalităţii.

3. Criminologia în învăţământul universitar.

Modelul european
Italia: Predată iniţial în facultăţile de drept şi medicină în ultimele decenii se
înregistrează o sporire a numărului de catedre de criminologie în alte facultăţi (sociologie,
psihologie, etc.) existând organizat şi un doctorat în criminologie.Şcolile de specializare în
criminologie clinică cu o durată de trei ani de pe lângă facultăţile de
10
medicină( Milano,Genova, Bari) se adresează licenţiaţilor în medicină, drept, sociologie,
psihologie etc.
Franţa: Criminologia se predă cu precădere în cadrul facultăţilor de drept, existând şi
„filiere specializate” în cadrul programelor de diplomă pentru studii aprofundate, de studii
superioare specializate, unele universităţi organizând şi seminarii speciale de doctorat .
Belgia: Şcolile de criminologie din cadrul facultăţilor de drept erau considerate centre de
specializare a juriştilor şi ofereau o licenţă specială în criminologie alături de cea de bază.
Din anul universitar 1968-1969, Universitatea din Louvain a introdus un program
academic complet în criminologie cu o durată de 4 ani, finalizat cu o diplomă de licenţă în
criminologie.
Modelul nord- american:
În toate centrele universitare, colegiile din S.U.A., se menţine împărţirea domeniului
criminologiei în două domenii: criminologia ca disciplină ştiinţifică şi acela al justiţiei
penale şi educaţiei specializate (ca profesie).
Criminologia se preda în departamentele de sociologie , iar programele universitare
destinate formării specialiştilor în justiţia penală cuprindeau cursuri de drept, administraţie
şi criminologie.
În prezent, se manifestă o anumită detaşare a criminologiei şi justiţiei penale de
sociologie ca şi o revenire în atenţia programelor universitare a ideii de tratament şi
resocializare.
Modelul canadian:
Criminologia ca disciplină universitară şi ca profesie ocupă în Canada un loc deosebit.
Debutul a fost în anul 1960 când a fost înfiinţat în cadrul departamentului de sociologie al
Universităţiidin Montreal o secţie de învăţămînt criminologic, transformat într-un
departament autonom apoi în” Şcoala de Criminologie”.
Şcoala de criminologie de la Montreal organizează un ciclu complet de învăţământ
devenind principala furnizoare de specialişti pentru o serie de structuri (servicii sociale
comisii de liberare condiţionată,clinici pentru sprijinul copiilor delincvenţi).

4. Definiţia criminologiei
Ştiinţa despre criminal:
Potrivit lui de Greff, „ criminologia reprezintă ansamblul ştiinţelor criminale dar
reprezintă de asemenea omul criminal”
Ştiinţa despre crimă:
Sutherland şi Cressey înglobează în sfera criminologiei procesele de elaborare a
legilor, încălcările acestor legi, reacţia socială faţă de aceste încălcări. Ei includ în sfera
criminologiei penologia şi sociologia penală.
Ştiinţa despre fenomenul criminalităţii:
Reprezentanţii orientării sociologice care au îmbrăţişat varianta dezorganizării
sociale sau patologiei sociale includ fenomenul criminalităţii în sfera mai largă a devianţei
sau a fenomenelor de marginalizare.
Ştiinţa despre dinamica actului criminal: După anul 1950, criminologia etiologică
este criticată, conturîndu-se o nouă orientare promovată de E. de Greff. care elaborează o
teorie bazată pe mecanismele „ trecerii la act”.
Ştiinţa despre reacţia socială: Potrivit reprezentanţilor „ noii criminologii” , delictul
delincventul şi crima sunt rezultatul mecanismelor de reacţie socială (de etichetare).
11
 Definiţia criminologiei: Criminologia este ştiinţa care studiază factorii şi dinamica
actului criminal precum şi reacţia socială faţă de acesta, în scopul prevenirii criminalităţii,
umanizării sistemului de represiune şi reintegrării sociale a delincvenţilor.

Tema a VII a Confruntări de idei în criminologie

1. Privire generală asupra principalelor orientări.

2. Cauzalitatea în criminologie.

1. Privire generală asupra principalelor orientări

Teoriile criminologice.
În criminologie, teoriile servesc pentru a explica anumite fenomene sau
comportamente, fie pentru a contribui la o mai bună înţelegere a unor procese sau
fenomene, fie pentru elaborarea unor programe de tratament.
Componentele de bază ale unei teorii sunt:conceptele, variabilele postulatele, forma.
În marea lor majoritate, teoriile criminologice fac parte din categoria teoriilor
probabiliste sau statistice. Ele explică anumite fenomene sau comportamente
(criminalitatea, comportamentul delincvent), contribuie la o mai bună înţelegere a unor
procese şi fenomene sau la elaborarea unor programe de prevenire şi tratament.
În prezentul curs, teoriile criminologice sunt prezentate in funcţie de criteriul
modelului etiologic. Astfel, ele au fost grupate în raport cu orientarea etiologică
predominantă şi anume: biologică, psihiatrică psihologică şi sociologică, un loc aparte
fiind rezervat teoriilor integrative. În caracterizarea fiecărei orientări determinantă a fost
prioritatea pe care diferiţi autori a conferit-o unor categorii de cauze în geneza
fenomenului studiat.

2. Cauzalitatea în criminologie
Consideraţii generale:
Criminologia, ca orice ştiinţă autonomă,nu se poate dispensa de analiza cauzelor
fenomenului sau fenomenelor constituind sfera sa de preocupări. Este
o exigenţă impusă de însăşi raţiunea de a fi a oricărei ştiinţe care nu se poate mulţumi
cu datul , care este chemată să privească dincolo de aparenţe, să sesizeze, să explice
esenţa fenomenului.
Forţa ştiinţei constă nu în capacitatea de a explica un fenomen produs, de a-l explica
post-factum, ci mai ales în posibilitatea pe care o are ca, utilizând datele astfel obţinute să
poată prevedea apariţia unor fenomene similare pentru ca aceste fenomene să fie prevenite
dacă sunt negative sau favorizate dacă sunt pozitive.
Concepte operaţionale (sistem, structură, funcţie, cauză, condiţie, efect, factor,
posibilitate, realitate):
Sistemul este un ansamblu superior organizat de elemente, din care fiecare
constituie un sistem aflate în relaţie între ele şi cu întregul căruia se subsumează.
Orice sistem se caracterizează printr-o structură(o anumită formă de organizare care
prezintă două dimensiuni datul-dimensiunea sincronică, starea în care se găseşte sistemul
în momentul descrierii sale şi dimensiunea diacronică care reflectă evoluţia în timp).
Orice sistem are o funcţie-definită ca un complex de proprietăţi care se exercită în
raport cu alte sisteme .
12
 Cauza este fenomenul care precedă şi determină un alt fenomen – efect.
Condiţiile sunt acele împrejurări care, fiind lipsite de eficienţă cauzală propriu- zisă,
influenţează prin prezenţa lor evoluţia fenomenului-cauză.
Factorul este orice element care concură la producerea unui rezultat. Este un concept
mult mai larg decât cele de cauză şi condiţii.
Particularităţile raportului de cauzalitate în criminologie:
Datorită complexităţii fenomenului criminalităţii problema raportului de cauzalitate
este foarte dificilă. Pentru a formula o explicaţie a fenomenului studiat trebuie să se
identifice factorii care au contribuit la apariţia unui comportament delincvent şi în ce
măsură contribuţia adusă are valoare de cauză sau condiţie favorizantă.
Criminologul se va confrunta nu numai cu dificultăţile legate de complexitatea
fenomenului studiat dar şi cu acelea datorate faptului că trebuie să reconstituie „realitatea”
care a precedat actul criminal.

Tema aVIII a. Orientarea biologică

1. Caracterizare generală.
2 Teoria atavismului evoluţionist;
3. Teoriile eredităţii, biotipurile criminale;
4. Teoriile bioconstituţionale;
5. Noile tendinţe;
6. Evaluare critică.

1. Caracterizare generală
În cadrul acestei orientări sunt reunite teoriile reducţioniste care atribuie
comportamentului delincvent un substrat organic precum şi concepţiile moderate în cadrul
cărora investigaţia cu privire la rolul factorilor biologici nu exclude alte influenţe.
Caracteristic pentru ansamblul acestor teorii este limitarea obiectului criminologiei la
studiul delincventului, încercarea de demonstra existenţa unor trăsături specifice de ordin
bioantropologic ce diferenţiază delincventul de nondelincvent.

2. Teoria atavismului evoluţionist.

Are ca reprezentant pe italianul Cesare Lombroso şi lucrarea sa consacrată denumită
"Omul delincvent".
El formulează ipoteza atavismului evoluţionist potrivit căreia caracterele omului
primitiv şi ale animalelor inferioare pot apărea la anumiţi indivizi sub forma unor
"stigmate anatomice" (malformaţii ale cutiei craniene, ale scheletului, anomalii ale nasului
etc.), ipoteză pe care o lărgeşte ulterior incluzând şi degenerescenţa datorată epilepsiei.
Aceste anomalii permit identificarea unor predispoziţii pentru comiterea crimei.
Studiile de psihiatrie îl conduc la concluzia unei similitudini dintre criminalul înnăscut şi
nebunul moral.
Lombroso a încercat să demonstreze că între criminal şi noncriminal ar exista o
diferenţă de natură.
El realizează o tipologie a indivizilor care cuprinde alături de criminalul înnăscut
tipul pasional, epileptic, ocazional. Consideră femeia criminal ca un tip aparte în cadrul
clasificării menţionate.

13
 În plan metodologic, principala eroare constă în faptul că nu a folosit grupuri de
control care să ofere suport ştiinţific afirmaţiilor sale;
Cercetările ulterioare de antropologie au arătat că procesele ce caracterizau gândirea
omului primitiv nu diferă radical de cele ale omului epocii actuale.

3. Teoriile eredităţii, biotipurile criminale.

Ereditate şi mediu.
Reprezentant - Charles Goring.
Critică teoria lui Lombroso.
Foloseşte grupuri de control în cercetările sale şi demonstrează că anumite inferiorităţi
fizice ale criminalilor sunt ereditare iar comportamentul social este un comportament
moştenit.
Arborele genealogic
Studiile realizate în SUA au încercat să demonstreze că în familiile ai căror
întemeietori au antecedente penale există un număr mai mare de infractori. Cauza
principală a criminalităţii ar fi ereditatea.
Gemenii
Au fost efectuate studii pe gemeni monozigotici şi dizigotici . S-a încercat să se
demonstreze că predispoziţia ereditară în comiterea actului infracţional constituie, în cazul
gemenilor monozigotici, un factor foarte puternic.
Copiii adoptaţi
Studiile au fost realizate în special în SUA şi Suedia. Ele au încercat să stabilească
anumite corelaţii în cazul copiilor adoptaţi şi anume să stabilească dacă comportamentul
delincvent al unora dintre aceştia urmează linia de comportament a părinţilor biologici sau
a părinţilor adoptivi. Cauzele au fost considerate a fi de ordin ereditar.
Biotipurile criminale
Curentul biotipologic a folosit două tipologii cunoscute: tipologia lui E. Kretschmer
şi aceea a lui W.Sheldon. Pornind de la aceste tipologii, criminologii au încercat să
realizeze diferite asociaţii cu criminalitatea.
Inteligenţa şi crima.
Cercetările au încercat să stabilească o corelaţie semnificativă între anumite
deficienţe mentale şi criminalitate. Reprezentant: Goddard.
Cercetările au pretins că există o corelaţie între anomaliile cromozomice şi
criminalitate.
Corelaţii semnificative apar între surplusul de cromozomi şi criminalitate. Studii
efectuate de:
Patricia Jacobs (Anglia), Herman Witkin şi Sarnoff Mednik (Danemarca).

4. Teoriile bioconstituţionale
Teoria inadaptării biologice
Reprezentant: criminologul suedez Olof Kinberg.
Consideră că este nevoie să se studieze personalitatea individului pentru a se
descoperi cauzele care-l determină pe acesta să comită infracţiuni. Pentru a desemna
personalitatea foloseşte conceptul structură biologică actuală.
Teoria are două variante:

14
 a)varianta constituţională - are la bază lucrările psihiatrului suedez Sjobring.
Consideră că factorii fundamentali ai constituţiei biopsihologice sunt: capacitatea,
validitatea, stabilitatea şi soliditatea.
În raport de distribuirea acestora se realizează o clasificare a indivizilor(supercapabil,
supervalid, superstabil, supersolid etc.)
De asemenea, un alt concept folosit de Kinberg este acela de funcţie morală.
b) varianta patologică - include bolile mentale, tulburările de inteligenţă etc. care
determină o deficienţă a funcţiei morale.
Acordă prioritate factorilor biologici în etiologia crimei.
Teoria constituţiei delincvente
Reprezentant: criminologul italian Benigno di Tullio.
Conferă o semnificaţie mai largă decât Kinberg conceptului de constituţie care
arcuprinde, pe lângă elementele ereditare şi congenitale şi pe cele dobândite, în special, în
prima perioadă a vieţii.Introduce conceptul de prag( este folosit acest concept în cadrul
concepţiei potrivit căreia teninţele criminogene vorr fi mai puteernice la anumiţi inivizi,
determinându-i să reacţioneze la unii stimuli exteriori diferit faţă de alţii, având praguri de
reacţie diferite) şi consideră crima ca fiind o manifestare a inadaptării individului la mediu.

5. Noile tendinţe
Premise: Cercetările din epoca modernă( studiul neuronului ca entitate
anatomică,chirurgia creierului studierea funcţionalităţii creierului animalelor ) au permis o
acumulare de informaţii care au fost folosite la explicarea unor comportamente şi procese
psihice.
Reconsiderarea orientării: Evaluarea rolului factorilor biologici în geneza
criminalităţii se face cu mai multă prudenţă ca în trecut,afirmîndu-se că nu există nici
un tip particular de comportament criminal, nici chiar în cazul violenţei episodice,
care să fie determinat numai de factorii biologici.
Direcţii de cercetare: S-au realizat cercetări care pun în evidenţă relaţia dintre
factorii biologici şi criminalitate. Astfel s-a demonstrat existenţa unor factori care au
o legătură directă cu comportamentul antisocial (tumori, epilepsia ) sau o legătură
indirectă (complicaţii prenatale).Alte cercetări au constatat o legătură între
delincvenţă( comportament agresiv) şi encefalite endemice sau subacute. O altă
direcţie de cercetare studiază influenţa factorilor biochimici asupra crimei dar cu
excepţia nivelului testosteronului ( au apărut anumite corelaţii între nivelul acestuia şi
comportamentul agresiv), rezultatele sunt negative.

5. Evaluare critică.
Limitele teoriilor prezentate: Principala limită a acestor teorii constă în tendinţa de
biologizare a omului, de considerare a datului biologic drept componentă esenţială a
personalităţii umane de transformare a anomaliilor bioconstituţionale în criterii de
clasificare a indivizilor în buni şi răi.
Concluzie: Dincolo de toate limitele teoretice şi metodologice, această orientare are
anumite merite în edificarea criminologiei ca ştiinţă (studiul personalităţii
infractorului,introducerea examenului multidisciplinar, a metodei pozitive, a metodei
tipologice etc.).

15
Tema a IX a. Orientarea psihiatrică-psihologică

1. Caracterizare generală;
2. Perspectiva psihiatrică-psihanalitică;
3. Teoria psihomorală;
4. Teoria personalităţii criminale;
5. Evaluare critică.

1. Caracterizare generală
În această orientare au fost grupate principalele teorii şi concepţii a căror principală
trăsătură constă în centrarea explicaţiei cauzale pe factorii psihologici. Sunt examinate
teorii extreme care reduc geneza crimei la psihicul individului , ca şi variante nuanţate a
căror linie de demarcaţie între orientarea biologică şi sociologică este mai greu de trasat.

2. Perspectiva psihiatrică-psihanalitică
Sigmund Freud
Consideră că personalitatea individului are trei instanţe: Eul (conştiinţa de sine),
Supraeul (conştiinţa morală) şi Sinele (instincte şi tendinţe refulate). Eul asigură echilibrul
dintre instinctele şi tendinţele profunde ale individului şi normele primite prin educaţie.
Existenţa unor stări tensionale între aceste trei instanţe duce la conflict care se poate
rezolva prin: sublimare şi refulare.
Diferenţa dintre infractor şi noninfractor se situează la nivelul Supraeului şi se
datorează incapacităţii individului de a depăşi complexul oedipian.
Freud analizează şi criminalul care comite infracţiunea datorită complexului de
vinovăţie.
Influenţa psihanalizei asupra criminologiei.
Cercetările criminologice ulterioare au fost influenţate de psihanaliza lui Freud.
Alexander şi Staub au analizat diferite tipuri de criminali prin prisma celor trei instanţe ale
personalităţii.
Alte cercetări au analizat o personalitate de tip nevrotic în opoziţie cu o
personalitate în conflict cu societatea. Astfel, se ajunge la concluzia că infractorul ar fi
victima unor conflicte interioare între instinctele sale insuficient controlate de Supraeu şi
regulile de conduită din viaţa socială.
Neofreudianismul:
În ultimele decenii s-a produs o schimbare importantă în abordarea personalităţii.
Un număr important de psihiatri resping ideea de om biologic şi sau acela de om
psihologic, considerând că individul îşi controlează comportamentul şi are
responsabilitatea acţiunilor lui (A. Adler, E. Fromm,Ray Jeffery).

3. Teoria psihomorală
Etienne de Greeff.
Consideră că personalitatea infractorului se structurează de-a lungul unui proces lent
de degradare morală a individului care, în final, îl conduce la comiterea actului criminal.

16
 Acest proces este denumit proces criminogen în evoluţia căruia se disting trei faze:-
faza asentimentului temperat (ia naştere ideea de crimă);
- faza asentimentului formulat (acceptă comiterea crimei);
- faza trecerii la act când acceptă eliminarea victimei şi în care individul trece
printr-o stare periculoasă.
Noel Mailloux
Transferă problematica personalităţii infractorului în sfera patologiei asimilând
infractorul cu debilul mental, nevrozatul.
În dezvoltarea personalităţii există două momente: apariţia identităţii autentice şi
consecinţa acesteia asupra motivaţiilor individului. Când apare un eşec de identificare
consecinţa este un dezechilibru psihic ce se exprimă prin delincvenţa din obişnuinţă.

4. Teoria personalităţii criminale

Jean Pinatel.
Respinge diferenţa de natură dintre infractor şi noninfractor considerând că între
aceştia este o diferenţă de grad. De aceea, este necesar să se evidenţieze acele trăsături
psihologice care transformă asentimentul temperat în asentiment tolerat.
Este de părere că personalitatea criminală reprezintă o constelaţie de trăsături care
apare ca o rezultantă şi nu ca un dat.
Ulterior, Pinatel îşi revizuieşte teoria şi insistă asupra caracterului dinamic al
personalităţii criminale care trebuie privită în mişcare. De asemenea, consideră
criminalitatea ca o maladie morală a "societăţii criminogene" caracterizată printr-o
deteriorare a valorilor fundamentale.

5. Evaluare critică.:
Limite:
Eroarea acestei orientări constă în considerarea infractorului ca posesor al unei
personalităţi de un tip aparte , diferenţiată ca natură sau grad de cea a noninfractorului.
Pe plan etiologic, eroarea constă în reducerea problematicii personalităţii umane la
factorii de ordin psihologic.
Concluzie:
Multe din conceptele freudismului ca instanţele personalităţii, simbolistica
visurilor etc. au intrat definitiv în vocabularul criminologic
.În plan etiologic, se reţine ca valoroasă ideea situării cauzelor directe ale infracţiunii
la nivelul individului şi al personalităţii sale.Acestei orientări i se datorează acumularea
unui bogat material factual care a permis sondarea universului psihic al infractorului
dezvăluind aspecte interesante cu privire la motivaţia actului infracţional, dinamica
producerii acestuia etc.

Tema a Xa. Orientarea sociologică

1. Caracterizare generală
2. Şcoala cartografică;
17
3. Şcoala sociologică;
4. Teorii criminologice inspirate din modelul consensual:
-şcoala ecologică de la Chicago ,
-teorii de esenţă culturalistă :
-teoria asociaţiilor diferenţiale,
-teoriile controlului social,
-teoriile conflictului de cultură,
-teoriile subculturilor delincvente,
-teoriile dezorganizării sociale.
5. Teoriile criminologice inspirate din modelul conflictual.
-interacţionismul şi teoriile etichetării,
-criminologia reacţiei sociale,
-criminologia critică.
6. .Evaluare critică.

1. Caracterizare generală:
În cadrul acestei orientări, de departe cea mai bogată în teorii şi concepţii privind
cauzele criminalităţii, am folosit clasificarea teoriile prezentate după apartenenţa teoriei fie
la modelul consensual fie la modelul conflictual de analiză socială.
Sunt prezentate teorii extreme care explică “socialul prin social” ca şi acele variante
care avansează teorii specifice cu privire la comportamentul delincvent încercând o
explicare a “individualului prin social”.

2. Şcoala cartografică
Pune în centrul preocupărilor sale analiza statistică a criminalităţii încercând să
surprindă anumite "regularităţi" în dinamica acesteia. Reprezentanţi: A.M.Guerry,
A.J.Quetelet (care a formulat legea termică a criminalităţii), H.Mayhew.

3. Şcoala sociologică
Consideră că în geneza criminalităţii un loc important îl au factorii sociali. Cei mai
cunoscuţi reprezentanţi sunt Durkheim şi Tarde din cadrul şcolii mediului social.
Durkheim consideră criminalitatea ca făcând parte din orice societate normală. Crima
este, în opinia sa necesară şi utilă. Foloseşte conceptul de anomie pe care-l defineşte ca
fiind o stare obiectivă a mediului social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale
datorită unor schimbări bruşte (crize economice, războaie).
Tarde este autorul teoriei imitaţiei pe care o consideră principala cauză a
criminalităţii. În opoziţie cu Durkheim nu consideră crima un fenomen normal al vieţii
sociale. Pentru el infractorul este un parazit în cadrul societăţii.
E. Ferri şi sociologia criminală
În concepţia lui Ferri crima are o determinare multiplă.
Împarte factorii angrenaţi în producerea infracţiunii în trei categorii şi anume: factori
antropologici, factori fizici şi factori sociali.
Dintre aceştia acordă prioritate factorilor sociali (organizarea economică, sistemul de
educaţie etc.)

3. Teoriile criminologice inspirate din modelul consensual

18
 Caracterizare.
Teoriile din cadrul acestui model consideră infractorul ca un inadaptat şi propun
drept remediu diferite metode de resocializare a acestuia.
Esenţa acestor teorii constă în recunoaşterea unor norme ce ocrotesc valori sociale
dominante.
Contestarea acestora plasează individul în categoria infractorilor.
Şcoala de la Chicago.
Modelul de analiză porneşte de la recunoaşterea unei analogii între ecologia umană
şi cea vegetală.
Promotorii acestei şcoli au încercat să explice cauzele delincvenţei în marile
concentraţii urbane în care proporţia imigranţilor era foarte ridicată.
Reprezentanţii, C.R.Shaw şi H.D.McKay, consideră imigranţii ca pe noi specii de
plante ce trăiesc pe pământ ostil şi încearcă să supravieţuiască apelând la diferite forme de
adaptare.
Teorii de esenţă ”culturalistă”
a)Teoria asociaţiilor diferenţiale
Reprezentant: E.Sutherland. Acesta propune o abordare multifactorială a criminalităţii.
Porneşte de la ipoteza următoare: comportamentele delincvente se dobândesc prin
asociere cu subiecţi ce apreciază favorabil aceste comportamente şi prin izolarea de
subiecţi ce le consideră negative.
Un individ ce se găseşte într-o situaţie prielnică se angajează în conduite delincvente
numai dacă ponderea aprecierilor favorabile prevalează asupra aprecierilor defavorabile.
Asociaţiile diferenţiale sunt diferite funcţie de: frecvenţă, durată, prioritate,
intensitate.
Identifică anumite forme de criminalitate care scapă de sub incidenţa legii penale.
Studiază criminalitatea gulerelor albe.
b)Teoria conflictelor de cultură
Reprezentant: Thorsten Sellin. Defineşte conflictele de cultură ca fiind conflicte de
sensuri, de semnificaţii cu privire la norme, interese şi valori sociale.
Comportamentul delincvent apare pe fondul conflictelor de cultură când individul e
obligat să interiorizeze un sistem ambivalent sau plurivalent de valori şi norme.

c)Teoria subculturilor delincvente

Reprezentant: Albert Cohen. Examinează diferenţa de statut social, economic, cultural
ce separă clasele şi grupările sociale.
Acordă un rol important studiului poziţiei familiei americane în societate şi reţine
două atitudini opuse ce separă grupurile sociale: subcultura clasei mijlocii şi
subcultura populară.
Apartenenţa la o subcultură delincventă s realizează printr-un proces de
interacţiune dintre indivizi care au probleme similare de adaptare, ce duce la o solidaritate
de grup, la constituirea de modele şi norme.
Teoriile de esenţă ”funcţionalistă”
a)Teoria lui R.K.Merton
Explică delincvenţa prin starea de anomie, pe care o concepe pe un plan concret spre
deosebire de Durkeim.
Consideră că mediul social are o structură socială şi una culturală.
19
 Anomia ar reprezenta o "ruptură" în structura culturală când apare o discrepanţă între
normele sociale, scopurile culturale şi capacitatea membrilor grupului de a se conforma
acestora.
Merton plasează fenomenul criminalităţii şi în afara crizelor economice sau a altor
evenimente perturbante.
Consideră că aceasta este rezultatul tensiunii dintre scopuri şi mijloace.
Criminalitatea este un răspuns la neconcordanţa dintre mijloace şi scopuri. Pentru a-şi
atinge scopurile individul recurge la mijloace ilicite.
b)Teoria lui Cloward şi Ohlin
Autorii leagă delincvenţa de anomie însă consideră această modalitate specifică de
reacţie faţă de inegalităţile sociale nu este un fenomen individual (vezi Merton) ci unul
colectiv.
Explică acest fenomen cu ajutorul "structurii de oportunitate", adică ansamblul
mijloacelor legitime pe care grupul le are la îndemână pentru a-şi realiza scopurile.
Corelează structurile de oportunitate cu subculturile delincvente şi identifică trei modele
de subculturi delincvente: modelul criminal, modelul violent şi modelul izolat.
Teoriile controlului social
a)Teoria înfrânării - Walter Reckless
Autorul acestei teorii încearcă să răspundă la întrebarea de ce, în aceleaşi condiţii,
unii comit crime şi alţii nu.
Consideră că infracţiunea poate fi prevenită sau înfrântă prin două procese
esenţiale: unul la nivelul organizării sociale şi unul la nivelul individului.
Teoria se bazează pe o construcţie ierarhică în raport cu capacitatea individului de a
înfrâna conflictele sociale şi psihologice cu care se confruntă.
b)Teoria controlului social -Travis Hirschi
Potrivit lui Hirschi, cea mai mare parte a oamenilor au tendinţe antisociale. Acestea
sunt actualizate când controlul social scade.
De aceea important nu este să se cerceteze cauzele criminalităţii ci cauzele
conformismului.
Probabilitatea ca un individ să devină deviant sau conformist depinde de intensitatea
următorilor factori: ataşamentul faţă de părinţi, şcoală, grupul de prieteni, angajarea într-o
linie convenţională de conduită, implicarea în activităţi convenţionale, crezul în valori
convenţionale.
Hirschi propune întărirea controlului social fiind adeptul modelului de control
represiv,coercitiv, fapt ce i-a adus numeroase critici.

4. Teorii criminologice inspirate din modelul conflictual

Caracterizare
Modelul conflictual înlocuieşte modelul consensual.
Astfel, conflictele dintre indivizi şi grupurile sociale n-ar putea fi rezolvate prin
adaptarea indivizilor la diferite structuri ale societăţii ci numai printr-o transformare a
acestora.
Curentul interacţionist
Propune aflarea răspunsului la întrebarea "de ce o persoană este considerată
delincvent"?.
Reprezentanţi: F.Tannembaum, E.Lemert, H.Becker, Matza, Jeffry etc.
20
 Criminologia reacţiei sociale.
Consideră că problema fundamentală a criminologiei o reprezintă studierea
ansamblului proceselor ce alcătuiesc reacţia socială faţă de fenomenul criminalităţii
considerat a fi creaţia directă a reacţiei sociale.
Cercetările criminologice vizează clarificarea problemelor privind analiza socio-
politică a normelor penale, procesele de legiferare şi aplicare a legii penale etc.
Criminologia ”critică”
Mai este denumită şi criminologia radicală, de orientare neomarxistă.
Principalii reprezentanţi: Ian Taylor, Paul Walton, Jock Young.
Propun un model formal explicativ al actului deviant, arătând că acesta este
rezultatul stărilor conflictuale dintre indivizi şi structurile politice, economice, specifice
capitalismului.
Se disting cinci etape cu valoare explicativă şi anume: originile îndepărtate ale
actului deviant, originile imediate ale acestuia, actul însuşi, originile imediate ale reacţiei
sociale, originile îndepărtate ale reacţiei sociale.

5. Evaluare critică:
Limitele teoriilor:
Nici această orientare nu oferă o explicaţie deplină asupra cauzelor
fenomenului;studiind relaţiile dintre individ şi grupul social,aceste teorii nu depăşesc
universul restrâns al grupului, considerând influenţa acestuia asupra individului ca singura
sursă de determinare socială.
O altă eroare constă în tendinţa de socializare a omului, de exagerare a importanţei
factorilor sociali şi neglijarea aproape totală a individului.
Concluzii: Deşi criminologia reacţiei sociale “, noua criminologie” a criticat
întemeiat unele paradigme reducţioniste care s-au grăbit să considere drept cauze ceea ce
erau în realitate doar simple condiţii, criminologia nu poate abandona cercetările asupra
personalităţii umane, a infractorului în special.
Creşterea criminalităţii, exacerbarea violenţei sunt realităţi care trebuie
privite cu maximă responsabilitate, reîntoarcerea la mijloacele represive
tradiţionale nu va putea rezolva problemele criminalităţii.
Eforturile de a se găsi remedii trebuie canalizate pe o cale realistă de aboradare
nuanţată atât a individului în particular cât şi a fenomenului infracţional global, de
antrenare în activitatea de prevenire şi control a acesteia de factori multipli, de
diversificare a formelor de răspuns social.

Tema a XI a - Teorii criminologice integrative

1. Caracterizare generală;
2. Teoria integrativă a violenţei;
3. Teoria “generală” a lui Hirschi şi Gotffredson;
4. Teoria integrării culturale diferenţiate a lui Denis Szabo
1. Caracterizare generală
Încercările de integrare au vizat următoarele direcţii:
- integrarea variatelor aspecte ale crimei şi criminalului într-o singură teorie de
natură"multifactorială";
21
 - integrarea selectivă, bazată pe ideea că toate orientările conţin anumite adevăruri
iar contradicţiile dintre ele reflectă natura complexă a problemei studiate.
Teoriile care sunt prezentate în continuare se înscriu în a doua direcţie.

2. Teoria integrativă a violenţei

Reprezentanţi: Wolfgang şi Ferracuti
Consideră că o teorie integrativă trebuie să coreleze opiniile privind unde, de ce, cum
s-a comis o crimă. În elaborarea teoriei folosesc conceptul de subcultură al lui Sellin şi
teoria asociaţiilor diferenţiale a lui Sutherland.

3. Teoria ”generală” a lui Hirschi şi Gottfredson

Se inspiră, pe plan conceptual, din şcoala clasică de criminologie.
Fenomenul criminalităţii (care e format dintr-un număr impresionant de infracţiuni
mărunte) trebuie privit ca un întreg în cadrul unei teorii integrative.

4. Teoria integrării culturale diferenţiale a lui Denis Szabo

Studiază problematica integrării culturale diferenţiale din perspectiva antropologiei
culturale.
Consideră că personalitatea şi cultura reprezintă elementele constitutive ale oricărei
ştiinţe umaniste şi le reuneşte într-o concepţie cu valenţe integrative.
Crima este caracterizată ca fiind o structură socială: aceleaşi forţe care modelează
omul în societate modelează la rândul lor şi criminalitatea.

Tema a XII a- Criminalitatea şi tranziţia.

1. Volumul şi structura criminalităţii şi principalele sale trăsături după 1989;
2. Evaluare critică a concepţiilor criminologice din perioada totalitară din perspectiva
controlului social;
3. Interpretarea criminalităţii în perioada de tranziţie din perspectiva teoriilor
dezorganizării sociale, ale controlului social şi personalităţii criminale.

1. Volumul şi structura criminalităţii şi principalele sale trăsături după 1989.

Criminalitatea este un fenomen social major prin efectele profunde, de durată ,
comparabilă cu criza economică, generatoare de cauze ale criminalităţii dar implicând şi
unele dintre efecte ale ei.
În legătură cu dinamica criminalităţii, în perioada de tranziţie, ceea ce îngrijorează
nu vizează dimensiunile fenomenului ( de la o rată de 192,5 infracţiuni la 100.000 locuitori
în 1988 , s-a ajuns la 699 în 1989) ci ritmul de creştere, modificările în structura
criminalităţii, mai ales în direcţia” marii criminalităţi”, a violenţei dar mai cu seamă
percepţia la nivelul populaţiei (comparativ cu perioada anterioară anului 1989, se situează
pe primele locuri ale motivelor de nelinişte).
Din analiza informaţiilor statistice cu privire la criminalitatea în primii 3 ani ai
perioadei de tranziţie se constată următoarele:
- o creştere de 265% a infracţiunilor descoperite faţă de perioada precedentă(1988,1989),
crescând cu 163% numărul celor învinuiţi.
- o creştere a infracţiunilor cu autori necunoscuţi (8085 –1991, 1154%-1991,1117-1992)

22
 - media anuală a celor patru grupe de infracţiuni analizate (infracţiuni contra avutului
public, contra avutului privat, contra persoanei, contra unor relaţii de convieţuire socială) a
crescut de peste 3 ori şi jumătate în perioada de tranziţie, cea mai importantă pondere o
deţin infracţiunile contra proprietăţii care au generat un prejudiciu care depăşeşte cu
aproape 282% întreg prejudiciul cauzat în anii 1988-1989.
- infracţiunile contra persoanei au crescut în medie de 4 ori comparativ cu perioada
anterioară., infracţiunile care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială
crescând de peste două ori în raport cu perioada 1988-1989.

2. Evaluare critică a concepţiilor criminologice din perioada totalitară din

perspectiva controlului social.
În perioada comunismului , rata scăzută a criminalităţii era un slogan menit să
ateste superioritatea sistemului însă, paradoxal, în planul politicii penale exista un model
de reacţie socială deosebit de represiv.
Rata reală a criminalităţii nu poate fi apreciată cu exactitate datorită lipsei
statisticilor, factorilor filtru care modificau dimensiunile reale ale fenomenului (actele de
clemenţă),lipsa studiilor de victimizare, a celor de auto raportare, cenzura mass-mediei,
etc.
În ceea ce priveşte cauzele criminalităţii, cu excepţia unor cercuri de specialişti, ele
nu constituiau obiectul unor dezbateri deschise.
În cadrul preocupărilor de identifica cauzele criminalităţii precum şi dimensiunile
reale ale fenomenului , studiile realizate au surprins acei factori la nivel macrosocial(crize
sociale – războaie, calamităţi-,dezechilibre sociale- migraţia, urbanizarea), la nivel micro-
social( eşec, anturaj nociv, antecedente penale în familie,climat familial tensionat) şi la
nivelul individului( de natură bio şi psihologică) care reprezentau risc pentru producerea
criminalităţii.
Pornind de la faptul că rata scăzută a criminalităţii a fost o realitate
incontestabilă,explicaţiile de pe poziţiile teoriilor criminologice inspirate din controlul
social oferă repere interesante.
Noţiunea de control social include grupuri mici precum familie, şcoală, anturaj şi
procesele prin care aceste grupuri socializează individul.
Există trei modele de control social( C.Ray Jeffery):
- controlul bazat pe acceptarea standardelor normative,obiceiuri, cutumă;
- controlul bazatpe schimbul de mărfuri şi servicii;
- controlul bazat pe folosirea fricii şi coerciţiunii.
Dintre teoriile controlului social , cea care interesează în special este teoria
angajamentelor- Travis Hirschi.
El consideră că majoritatea indivizilor au tendinţe antisociale şi este important să se
cerceteze cauzele conformismului , nu cele ale criminalităţii.
Probabilitatea ca individul să devină deviant sau conformist , depinde de intensitatea
a patru factori:
a) ataşamentul faţă de şcoală, grupul de prieteni;
b) angajarea într-o linie convenţională de conduită;
c) implicarea în activităţi convenţionale;
d) crezul în valori convenţionale.

23
 Hirschi propune întărirea controlului social prin: restaurarea unei discipline stricte în
şcoală, reducerea sau eliminarea ajutorulului social pentru a cultiva responsabilitatea
individuală şi întărirea sistemului represiv prin sporirea severităţii sancţiunilor penale.
Nici unul din factorii consideraţi esenţiali în determinarea unui comportament
conformist nu justifică rata mai redusă a criminalităţii în sistemul totalitar.
Principalul factor în descurajarea conduitelor deviante l-a constituit frica,
instrumentul principal pentru asigurarea ordinei publice şi pentru transformarea totală a
societăţii.
Controlul social circumscris celui de al treilea model prezentat avea ca atribute
esenţiale frica, violenţa, teroarea manifestă şi insidioasă.

3. Interpretarea criminalităţii în perioada de tranziţie din perspectiva teoriilor

dezorganizării sociale, ale controlului social, şi personalităţii criminale.
Unul dintre cele mai grave fenomene cu care se confruntă România după 1989 este
creşterea criminalităţii.
In contextul unei unor probleme complexe în plan economic, social, moral generate
de necompetitivitatea economiei, prăbuşirea sistemului de protecţie socială ,
scăderea nivelului de trai , creşterea şomajului şi inflaţiei, lipsa sau confuzia unor norme
sau valori , slăbirea controlului social, creşte deosebit de mult riscul apariţiei
comportamentelor deviante- ca fenomen “ normal “de adaptare la starea de anomie , aşa
cum îl descrie E. Durkheim sau ca un comportament “ inovativ” în viziunea lui Merton.
Actuala creştere a criminalităţii se datorează unor modificări importante la nivelul
controlului social .
Astfel, legea nu are deplină autoritate , la nivelul politicii penale s-au produs
modificări ( abolirea pedepsei penale, introducerea cauţiunii, etc.), la nivel microsocial s-a
produs o scădere a prestigiului şi autorităţii instanţelor de control social, existenţa
comportamentului deviant “ la vedere” care sfidează direct normele sociale ( încălcarea
normelor de circulaţie, comerţul stradal ilicit, prostituţia) este
semnificativ în acest sens.
Acest tip de comportament prezintă un pericol deosebit prin impactul pe care îl are
asupra populaţiei care se simte abandonată, prin eroziunea imaginii instituţiilor
statului de drept şi a ideii de justiţie în general.
Teoriile controlului social, alături de Teoria asociaţiilor diferenţiale “ a lui E .
Sutherland şi variantele Teoriei “ subculturilor delincvente” a lui Cohen ,Cloward şi Ohlin
pot fi verificate în practică în domeniul delincvenţei juvenile, fenomen deosebit de grav ,
generat , alături de alţi factori de risc, de “sărăcia infantilă”.
Un alt fenomen deosebit de grav în perioada de tranziţie este creşterea numărului de
infracţiuni săvârşite cu violenţă, mai ales în rândul minorilor şi tinerilor, violenţa de tip
utilitar şi cea asociată crimei organizate, deţinând o pondere însemnată.
Cel mai grav aspect este formarea, în perioada de tranziţie, a unui “nucleu dur” al
criminalităţii format din infractori periculoşi pentru care activitatea criminală este un stil
de viaţă , impunându-se ca o prioritate, adoptarea unor măsuri de politică penală deosebit
de drastică faţă de aceştia.

24