Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Obiectivele propuse:
• cunoaşterea semnificaţiei conceptelor cheie: integrare monetară, uniune europeană,
monedă unică, criterii de convergenţă, Banca Centrală Europeană
• cunoaşterea şi înţelegerea mecanismelor de funcţionare a sistemului monetar-european;
• formarea deprinderii de stabilire a cursului între două monede, a căror definire este în
EURO;
• cunoaşterea principalelor efecte ale utilizării monedei;
• înţelegerea cerinţelor impuse României pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Monedă şi credit
1. Sistemul Monetar European: etape premergătoare
Începuturile procesului de integrare europeană se plasează în deceniul al 6lea, când sunt
semnate două tratate esenţiale în crearea unei comunităţi economice:
- anul 1951, când se semnează, la Paris: Tratatul cu privire la Comunitatea Economică
a Cărbunelui şi a Oţelului (la care participă 6 ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia,
Olanda, Luxemburg);
- anul 1957, când se semnează, la Roma: Tratatul privind crearea Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi Tratatul privind crearea Comunităţii
Economice Europene (CEE).
♦ Şarpele monetar
Acordul de la Washington din 1971, prin care marjele de fluctuare ale monedelor s-au
modificat de la ± 1% la ± 2,25%, n-a asigurat decât o stabilitate limitată a ratelor de schimb.
Dacă o monedă se afla la limita superioară, în timp ce o alta se află la limita inferioară (respectiv,
moneda este la nivelul „plafon” sau la nivelul „planşeu”) rezultă că cele două monede
înregistrează o abatere a cursului de 4,5 % vis a vis de definiţia oficială. Dacă o monedă care se
află la nivelul plafon trece la nivelul planşeu, în timp ce o altă monedă urmează o traiectorie
inversă, rezultă că ecartul ajunge la 9%.
• Să presupunem că definiţia oficială a francului francez corespunde egalităţii: 1 $ = 5,5
FF, în timp ce definiţia mărcii corespunde egalităţii 1 $ = 2 DM. Se poate deduce astfel că:
5,5
1DM = = 2,75FF .
2
• Practicarea marjelor de fluctuaţie de ± 2,25% are ca efect situarea francului la nivelul
său cel mai scăzut atunci dolarul valorează: 5,5 + (5,5 × 0,0225) = 5.623 FF. De asemenea,
francul înregistrează cel mai bun nivel al său, atunci când dolarul valorează:
cel mai scăzut nivel al cursului este atunci când dolarul reprezintă:
2,876 − 2,75
× 100 = 4,58%
2,75
Cursul $
FF DM Curs plafon al $
+2,25%
Curs declarat
-2,25%
DM FF
Curs planşeu al $
t1 t2
Şarpele în tunel
Curs plafon
2,25%
Curs declarat
2,25
Curs planşeu
Monedă şi credit
• La data de 21 martie 1972 Consiliul de miniştri al CEE decide reducerea marjelor de
fluctuaţie ale monedelor europene la jumătate faţă de ceea ce se autorizase în 1971. Această
rezoluţie, a fost urmată de un acord între Băncile Centrale Europene, semnat la Bâle, la data de
10 aprilie 1972, moment la care se înfiinţează „şarpele monetar”. Denumirea este dată de
imaginea evoluţiei cursului monedelor europene.
Acestea formează, în evoluţia lor, o linie ondulată („un şarpe”) care se încadrează într-un
tunel ce reprezintă marjele de fluctuaţie autorizate de sistemul monetar internaţional. Tunelul
dispare cu începere din martie 1973, când marjele de fluctuaţie vis à vis de dolar încetează să
existe, odată cu trecerea la fluctuaţia liberă a monedelor.
Acest sistem de fluctuare a monedelor a avut două forme:
- şarpele în tunel (24.04.72 – 11.03.73)
- şarpele fără tunel (12.03.73 – 12.03.79
Şarpele în tunel se caracterizează printr-o fluctuare a monedelor europene faţa de $ SUA
şi între ele, în anumite limite, respectiv: ± 2,25% faţă de $ şi ± 4,5 % între ele. Astfel, există două
tipuri de marje faţă de $ : inferioară şi superioară, care formează un tunel, iar în interiorul
acestuia există o bandă de fluctuare a cursurilor de schimb ale monedelor europene.
Atunci când cursul de piaţă al unei monede se apropie de limitele stabilite este necesară
intervenţia Băncii Centrale prin vânzarea sau cumpărarea de devize cerute sau oferite excedentar.
Şarpele în tunel a fost afectat de practica speculativă a deţinătorilor de $ care au încercat
să se debaraseze de moneda americană pentru a cumpăra aur pe piaţa liberă de la Londra.
În aceste condiţii, ţările europene au eliminat obligaţia menţinerii unei limite de fluctuaţie
faţă de $ american, dar menţin acelaşi nivel de fluctuaţie între monedele europene (± 4,5%).
În decursul perioadei în care a funcţionat, mecanismul „şarpelui” monetar a cunoscut
perioade dificile.
În iunie 1972, de exemplu, lira sterlină abandonează acest mecanism. Marea Britanie n-a
putut să menţină cursul monedei sale, datorită riscului de epuizare a rezervelor de schimb.
Coroana daneză părăseşte „şarpele monetar”, dar este reintegrată la finalul anului 1972. Lira
italiană iese definitiv din sistem în 1974, iar francul se retrage şi revine în ianuarie 1974,
respectiv iulie 1975.
• Şarpele monetar nu a asigurat stabilitatea dorită nici pentru monedele care au rămas
fidele sistemului. Marca germană a fost reevaluată de 4 ori: guldenul olandez a făcut obiectul a
două reevaluări, iar francul belgian a fost reevaluat o singură dată.
În acest mod, se poate explica de ce în anul 1979, ţările europene încearcă o altă
modalitate de asigurare a stabilităţii monetare, cu ajutorul unui nou sistem.
De exemplu în perioada aprilie 1986 – ianuarie 1987, cursul ECU faţa de $ s-a modificat
astfel:
- 1 ECU = 0,77846 $ (până în aprilie 1986)
- 1 ECU = 0,900139 $ (aprilie – august 1986
- 1 ECU = 1,01564 $ (august – ianuarie 1987)
- 1 ECU = 1,08643 $ (după ianuarie 1987).
Monedă şi credit
Compoziţia ECU
Curs central
Moneda componentă 13.03.1979 17.09.1984 21.09.1989 08.10.1990 17.03.1994 faţă de
ECU/1994
DM 33 % 32,5 30,5 30,36 32,32 % 1,9496
FF 19,8 % 19,8 19,4 19,33 20,27 % 6,5388
₤ 13,3 % 15 12,1 12,6 11,45 % 0,7867
Lira italiană 9,5 % 10,2 9,9 9,87 7,96 % 1793,19
Gulden olandez 10,5 % 10,1 9,6 9,87 10,13 % 2,1967
Franc belgian 9,6 % 8,5 8,1 8,09 8,30 % 40,2123
Coroană daneză 3,1 % 2,7 2,5 2,52 2,62 % 7,4367
₤ irlandeză 1,1 % 1,2 1,1 1,11 1,07 % 0,8086
Drahme greceşti 0,8 0,70 0,51 % 264,513
Peseta spaniolă 5,2 5,15 4,34 % 154,250
Escudo portughez 0,8 0,78 0,70 192,854
100 % 100 % 100 % 100 % 100 % 100 %
În operaţiile bancare ECU a fost utilizat pentru constituirea depozitelor private sau
publice.
În cadrul SME, ECU a îndeplinit 4 funcţii, astfel:
Marje de fluctuare
+2,25% +15%
Curs pivot
-2,25%
-15%
t1=1993 Timp
Graficul ilustrează decizia adoptată în 1993, prin care se procedează la lărgirea marjelor
de fluctuare la ± 15%.
Primele eforturi pentru crearea unei monede internaţionale în Europa au apărut în 1800.
Moneda germană Zollverein a fost introdusă în 1834, iar celelalte monede germane s-au unit în
actuala marcă, în 1873.
• Uniunea Monetară Latină a fost creată în 1865 şi a durat până în 1914, incluzând
Franţa, Belgia, Elveţia şi Italia. Fiecare ţară a consimţit baterea unei monede unice standard care
să fie acceptată ca monedă legală în fiecare din statele membre. Monedele erau raportate la aur,
fiecare având o valoare standard, iar pentru transformarea unei monede într-alta era nevoie de
raportarea acesteia la aur. Rezultatul a fost eliminarea fluctuaţiilor cursurilor dintre cele mai
importante valute, între 1870 şi 1914 când primul Război Mondial a dus la suspendarea
convertibilităţii.
Cu toate încercările de a stabiliza sistemul financiar internaţional, nu s-au obţinut succese
decât pe termen scurt. Ratele de schimb fluctuante au înlocuit sistemul ratelor de schimb fixe.
Au fost şi alte eforturi de a forma o Uniune Monetară, după al doilea Război Mondial,
dintre acestea remarcându-se două încercări cu rezultate semnificative:
• atunci când o ţară mică a preluat moneda unei ţări mai mari, şi
• atunci când mai multe ţări au renunţat la controlul asupra politicii lor monetare în
favoarea unei bănci centrale supranaţionale. Ca exemplificare, Belgia şi Luxemburg au avut
aceeaşi monedă cu începere din 1944.
Monedă şi credit
În concluzie, evenimentele monetare au evidenţiat o continuă dorinţă de aderare la o
singură monedă, atunci când din punct de vedere economic şi politic sunt îndeplinite toate
condiţiile, întrucât avantajele de a avea o singură monedă sunt mai mari decât costurile.
• Cu Raportul Dellors din 1988, s-a început îndreptarea spre o Uniune Monetară în
Europa. Aceasta a fost punctul de pornire al Tratatului de la Maastricht, semnat în 1992, care a
stabilit programul de orientare spre o monedă unică începând cu 1 ianuarie 1999.
Sporirea dimensiunilor mişcărilor de capital între ţările membre ale SME s-a dovedit
incompatibilă cu stabilitatea ratelor de schimb. Astfel, în aprilie 1988, Consiliul European
solicită unui Comitet pentru studiu, prezidat de Jacque Delors, să „studieze şi să propună etapele
concrete necesare pentru înfăptuirea unei uniuni economice şi monetare”.
µ• Raportul Delors a prezentat mai multe soluţii
a) • O primă soluţie consta în menţinerea în sistem a unor diferite monede naţionale, între
care să se stabilească raporturi de schimb, definitiv fixe.
b) • Altă soluţie propunea ca alături de monedele naţionale, să fie utilizată o monedă
comună pentru ansamblul ţărilor membre. Aceasta a fost poziţia Marii Britanii care considera că
monedei ECU i-ar putea reveni un astfel de rol.
c) • Într-o a treia soluţie, s-a optat pentru moneda unică.
Astfel, din raportul Delors se reţine a 3-a soluţie potrivit căreia înfăptuirea monedei unice
trebuie să se realizeze în următoarele 3 etape:
• prima etapă îşi propune ca obiectiv „sporirea performanţelor economice şi
monetare în cadrul instituţional existent”. În ceea ce priveşte domeniul monetar, obiectivul
constă în realizarea unificării pieţelor financiare şi accentuarea coordonării politicilor monetare;
• a doua etapă viza realizarea coordonării politicilor economice şi înfiinţarea unor
noi instituţii europene, dintre care, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC);
• pentru cea de a treia etapă, s-a prevăzut trecerea la parităţi fixe, transferarea
competenţelor băncilor centrale către SEBC şi înfiinţarea monedei unice.
♦ Acordul de la Maastricht
În decembrie 1991 la Maastricht (în Ţările de Jos) se desfăşoară o întâlnire europeană la
care se formulează termenii noului tratat. Prin acest tratat, care a intrat în vigoare de la 1
noiembrie 1993 este introdus un nou concept, cel de „Uniune Europeană” (UE), care reuneşte.
a) Comunitatea Europeană
b) Cooperarea în materie de politică externă şi securitate
c) Cooperarea în domeniul politicii interne şi de justiţie
• După cum se observă din tabelul prezentat, operatorii publici şi privaţi au început
transformările, după 1 ianuarie 1999, fiind nevoiţi să definitiveze operaţiunile în maximum 6 luni
de la începutul ultimei faze.
Comunităţile de afaceri beneficiază de asemenea, de pe urma eliminării riscului de
schimb şi a îmbunătăţirii funcţionării pieţei interne.
Pentru îndeplinirea obiectivelor s-a prevăzut realizarea Uniunii Economice şi
Monetare în 3 etape:
1) prima etapă 1990 – 1993, a presupus adoptarea de măsuri pentru liberalizarea mişcării
capitalurilor şi punerea bazelor unei politici de convergenţă în materie de stabilitate a preţurilor
şi gestiune sănătoasă a finanţelor publice.
2) etapa a II-a: 1994 – 1998, a fost caracterizată prin înfiinţarea unor instituţii
premergătoare Băncii Centrale Europene. Astfel, a fost creat Institutul Monetar European (IME),
cu sediul la Frankfurt, cu scopul de a întări cooperarea între băncile centrale şi de a asigura
coordonarea politicilor monetare. În cadrul IME a fost înfiinţat un Comitet Monetar, care a
supravegheat situaţia monetară şi financiară a ţărilor membre.
3) a 3-a etapă a început de la 1 ianuarie 1999. Institutul Monetar European a fost
desfiinţat şi transformat în Banca Centrală Europeană. S-a înfiinţat şi Sistemul European al
Băncilor Centrale.
• Admiterea statelor la cea de a 3-a etapă a fost condiţionată de îndeplinirea unor criterii
de convergenţă, astfel:
1) rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media ratei
inflaţiei a celor mai bune 3 ţări membre ale U.E. cu cele mai stabile preţuri;
Monedă şi credit
2) deficitul bugetar să nu depăşească 3 % din P.I.B.-ul fiecărei ţări;
3) datoria publică a ţării respective să nu depăşească 60 % din P.I.B.-ul acesteia;
4) rata dobânzii nu trebuie să fie mai mare de două puncte procentuale faţă de media pe
termen lung a primelor trei state performante în acest domeniu;
5) rata de schimb nu trebuie să depăşească marjele normale (± 2,25 % faţă de ECU),
prevăzute în cadrul SME. Trebuie ca moneda naţională să fie integrată în SME de cel
puţin doi ani.
Modul de îndeplinire de către statele U.E. a criteriilor de convergenţă stipulate în
Tratatul de la Maastricht, pentru anul 1997, se prezintă astfel:
♦ Banca Centrală Europeană (BCE) înfiinţată cu începere de la 1 ianuarie 1999 are rolul
de a sprijini politicile economice ale Comunităţii Europene, prin acţiuni în următoarele direcţii:
• implementează politica monetară a Comunităţii;
• deţine şi administrează rezervele oficiale ale statelor membre;
Capitolul 3 – Sistemul Monetar European: etape premergătoare
• promovează un sistem de plăţi eficient;
• contribuie la supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit din ţările membre;
• autorizează emiterea de bancnote în cadrul Uniunii Europene, astfel încât numai
bancnotele emise de BCE şi băncile centrale naţionale să aibă caracter oficial.
Crearea Băncii Centrale Europene, ca instituţie, internaţională, cu un statut unic, este
considerată un moment semnificativ în evoluţia organizării monetare internaţionale, fiind
integrată în grupele instituţiilor financiare internaţionale puternice, precum FMI, BRI, Sistemul
Federal de Rezerve al SUA.
♦ În cadrul politicii monetare comunitare, BCE nu are poziţia de autoritate care emite
regulamente privind funcţionarea băncilor şi a altor instituţii financiare.
BCE nu acţionează ca împrumutator de ultim rang pentru băncile din Uniunea
Europeană, acesta fiind un rol care revine băncilor centrale ale ţărilor membre.
• De asemenea, BCE nu are responsabilitatea cursurilor de schimb ale monedei EURO,
poziţia acesteia fiind mai mult consultativă în domeniul respectiv. Pentru sprijinirea EURO şi
menţinerea cursurilor monedelor în limitele stabilite de Consiliul de Miniştri ai U.E., Banca
Centrală Europeană utilizează instrumentele monetare şi valutare adecvate.
• Misiunea de bază a B.C.E. o constituie stabilitatea preţurilor, pentru îndeplinirea acestui
obiectiv putând fi utilizate instrumente diferite de la o ţară la alta.
♦ Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este constituit din Banca Centrală
Europeană şi băncile centrale naţionale ale statelor membre.
Principalele sarcini şi atribuţii ale Sistemului Băncilor Centrale constau în următoarele:
- definirea şi implementarea politicii monetare a Uniunii Monetare;
- conducerea operaţiunilor de schimb valutar;
- deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale ţărilor membre;
- realizarea operaţiunilor din sistemele de plăţi.
♦ Instrumentele politicii monetare, utilizate în vederea îndeplinirii obiectivelor politicii
monetare, de către SEBC, pot fi clasificate astfel:
- facilităţile permanente;
- operaţiuni ordinare;
- operaţiuni de refinanţare pe termen lung;
- operaţiuni structurale şi de reglaj fin;
- sistemul rezervelor obligatorii.
Facilităţile permanente constituie instrumente utilizate de către SEBC în relaţiile cu
băncile centrale şi instituţiile de credit din fiecare ţară şi constau în:
- credite şi depozite pentru 24 ore.
Poziţia băncilor naţionale faţă de SEBC este evidenţiată prin intermediul sistemelor
naţionale de compensări şi prin sistemul de plăţi şi compensări unificate TARGET.
Băncile centrale au poziţii debitoare sau creditoare faţă de sistemul de compensări, pe
perioade scurte de timp de 24 ore, nivelul dobânzii practicat fiind scăzut, ceea ce asigură
stabilitate şi simetrie acestor operaţiuni.
Operaţiunile ordinare constau în operaţiuni de refinanţare, săptămânale. În funcţie de
solicitările băncilor centrale naţionale, se pot acorda credite în mod diferenţiat, cu dobândă fixă
sau variabilă, pe termen de maxim două săptămâni.
Operaţiunile de refinanţare pe termen lung se concretizează în operaţiuni desfăşurate
lunar, ceea ce permite obţinerea de credite pe terme se 3 luni. Beneficiarii acestor tipuri de
credite sunt băncile de mai mică dimensiune, iar nivelul dobânzii practicate, este, în general,
variabil.
În scopul asigurării unui nivel constant al lichidităţii bancare la nivelul băncilor centrale
naţionale, se realizează operaţiunile structurale care constau în următoarele: achiziţia şi
Monedă şi credit
vânzarea de titluri, garantarea de credite, cumpărarea şi vânzarea portofoliului de efecte publice
prin operaţiunea de pensiune (primiri în pensiune).
Operaţiunile de reglaj fin sunt efectuate de către cele mai active bănci de pe piaţa
mondială, şi constau în: operaţiuni de pensiune, operaţiuni swap în valută, garantarea de credite.
Astfel, aceste operaţiuni reprezintă o formă de sprijinire operativă şi oportună a băncilor centrale
naţionale.
Pentru a asigura existenţa unor rezerve de lichidităţi permanente ale băncilor centrale
naţionale, un alt instrument al politicii monetare îl constituie sistemul rezervelor obligatorii, cu
efecte favorabile asupra întregului sistem bancar european.
În exercitarea funcţiunilor şi a sarcinilor, BCE şi băncile centrale naţionale nu trebuie să
urmeze instrucţiuni venite din partea altor instituţii ale Comunităţii sau de la guvernele statelor
membre.
♦ Autoritatea băncii Centrale Europene1
Crearea unei noi instituţii internaţionale aduce în discuţie problemele autorităţii, înţeleasă
ca „dispoziţie relaţională”, în cadrul căreia capacitatea de comandă este legitimată de către aceia
care se supun.
Autoritatea instituţională a BCE nu poate fi acordată sau oferită, ci se constituie în cadrul
relaţiilor din cadrul Uniunii Europene. În acest sens, prezintă importanţă instituţiile şi
comunităţile cu care BCE intră în relaţii reciproce şi care pot fi grupate în următoarele două
categorii:
instituţii publice, precum guvernele statelor membre, participanţii la Sistemul
European al Băncilor Centrale, organisme ale Uniunii Europene, instituţii internaţionale;
comunităţile de afaceri şi financiare din Europa, precum şi grupuri ale societăţii civile.
Colaborarea dintre BCE şi sistemul bancar financiar al ţărilor membre este necesară în
vederea dobândirii autorităţii datorită următoarelor corelaţii:
- instrumentele politicii monetare devin operabile prin activitatea sistemului financiar
şi bancar;
- în anumite situaţii, băncile centrale naţionale trebuie să-şi fundamenteze deciziile pe
informaţii complete, corecte şi în interesul sistemului financiar.
Pentru impunerea autorităţii în rândul comunităţilor şi al instituţiilor din cadrul Uniunii
Europene, BCE trebuie să practice o politică transparentă, să utilizeze un mix de politici
monetare şi să înregistreze rezultate pozitive.
Îndeplinirea obiectivului major al Băncii Centrale Europene, cel de stabilizare a preţurilor
se realizează prin acţiuni concrete în următoarele domenii:
- politică valutară;
- agregatele monetare;
- menţinerea inflaţiei în parametrii normali.
Stabilitatea preţurilor constituie, de asemenea, un obiectiv declarat al băncilor centrale
naţionale. În vederea îndeplinirii acestui deziderat, unele ţări au creat premisele legale pentru
creşterea independenţei băncii centrale. Studiile econometrice au evidenţiat că rata medie a
inflaţiei şi fluctuaţiile acesteia înregistrează niveluri scăzute în cazul asigurării independenţei
băncii centrale.
Pentru exprimarea gradului de independenţă al băncii centrale au fost stabilite principii
organizatorice şi au fost adoptate criterii, astfel:
existenţa unor garanţii statutare ale independenţei băncii centrale;
precizarea în statut a poziţiei de independenţă a băncii;
durata funcţiei de guvernator;
1
Cezar Basno, Nicolae Dardac – Integrarea monetară bancară europeană, EDP, 1999
Capitolul 3 – Sistemul Monetar European: etape premergătoare
dependenţa băncii centrale faţă de acţiunile guvernamentale;
includerea sau nu în structurile de conducere a unor funcţionari guvernamentali.
Independenţa BCE ca şi a SEBC în aplicarea politicii monetare, în mod autonom faţă de
politica Parlamentului European, permite asigurarea unui control central asupra inflaţiei. Pentru
ca BCE să fie o instituţie independentă, sunt adoptate măsuri şi aplicate principii cu privire la
personalul băncii, condiţiile de numire şi demitere, durata mandatului, statutul ulterior al
specialiştilor.
BCE şi SEBC îşi menţin independenţa acţiunilor desfăşurate în raport cu factorul politic,
iar în aplicarea politicii monetare urmăresc respectarea următoarelor principii:
- descentralizarea, care semnifică rolul fiecărei bănci centrale naţionale în înfăptuirea
politicii monetare unice;
- accesul egal al solicitanţilor la moneda băncii centrale, ceea ce semnifică eliminarea
limitelor în operaţiunile de refinanţare bilaterală, în condiţii avantajoase ale ratei
dobânzii şi realizarea operaţiunilor de open market prin acţiunea unui număr mare de
parteneri;
- continuitatea în aplicarea instrumentelor politicii monetare şi alegerea celor mai
eficiente pentru ţările membre, în vederea armonizării şi utilizării generalizate;
- utilizarea unor rate ale dobânzii pe termen scurt, unice şi unificarea pieţei monetare
prin conducerea unică a operaţiunilor.
♦ Derularea operativă şi în siguranţă a plăţilor în ţările membre ale Uniunii Europene, se
realizează printr-un sistem de plăţi şi compensare integrat, pentru toate operaţiile interbancare,
denumit TARGET. Acest sistem asigură transferul expres, automatizat, în timp real şi
funcţionează sub supravegherea Băncii Centrale Europene. Sistemul TARGET implică existenţa
la nivelul fiecărei ţări a unor sisteme de compensări brute în timp real.
Importanţa sistemului de compensare în timp real, derivă din înregistrarea plăţilor în timp
real, respectiv înregistrarea sumelor în contul băncilor beneficiare, în momentul efectiv al
operării şi dispunerea imediată de acestea.
♦ Simbolul – EURO
În februarie 1997, un Comitet Directorial numit Comitetul Monetar a înaintat o propunere
finală cu privire la denominarea şi specificaţiile tehnice ale monedelor EURO (diametru,
greutate, culoare, compoziţie etc.). S-a ţinut cont, într-o măsură sporită, de cerinţele şi
necesităţile instituţiilor şi societăţilor care vor accepta monedele EURO pentru plăţi, mai ales în
situaţia când plăţile se fac prin sisteme şi echipamente deja existente în funcţiune. Pentru
recunoaşterea monedelor EURO a fost necesară includerea unor caracteristici unice.
S-a avut în vedere, de asemenea, luarea tuturor măsurilor de siguranţă la confecţionarea şi
structurarea monedelor EURO pentru a se evita, într-o măsură ridicată, frauda în confecţionarea
acestor monede.
Prin Directiva 94/27CE, Consiliul şi Parlamentul Europei au stabilit ca prima serie de
monede EURO să includă 8 denominaţii, variind de la 1 cent la 2 EURO, cu următoarele
specificaţii tehnice:
Valoare Diametru Grosime Greutate Formă Culoare Compoziţie
(EURO) (mm) (mm) (grame)
2 25,75 1,95 8,5 Rotund - Extern alb Cu75Ni25
- Intern galben CuNiuZn
1 23,25 2,125 7,5 Rotund - Extern galben CuNiuZn
- Intern alb Cu75Ni25
0,50 24,25 1,69 7 Rotund Galben CuAlZn
0,20 22,25 1,63 5,7 Floare spaniolă Galben CuAlZn
0,10 19,75 1,51 4,1 Rotund Galben CuAlZn
0,05 21,75 1,41 3,9 Rotund Roşu Oţel acoperit cu Cu
0,02 18,75 1,36 3 Rotund Roşu Oţel acoperit cu Cu
0,01 16,25 1,32 2,2 Rotund Roşu Oţel acoperit cu Cu
Abrevierea oficială pentru EURO este EUR. Aceasta a fost stabilită de Organizaţia
Internaţională de Standardizare (Internaţional Standard Organisation – ISO), şi este folosită în
toate scopurile: financiar, comercial, contabil.
Simbolul grafic pentru EURO arată ca un E rond marcat cu două linii paralele orizontale.
Simbolul a fost inspirat din litera grecească epsilon, evocând civilizaţia greacă, şi din
prima literă a cuvântului „Europa”. Cele două linii paralele reprezintă stabilitatea EURO.
Monedă şi credit
Bancnotele în total sunt 7 EURO bancnote, în diferite mărimi şi culori, cu valori de 500,
200, 100, 50, 20, 10, şi 5 EURO. Designul şi grafica lor sunt simbolice pentru arhitectura
europeană. Desenele nu reprezintă nici un monument real, existent. Pe faţa bancnotelor se găsesc
grafice de ferestre şi porţi, ca simbol al spiritului de cooperare şi deschidere în Uniunea
Europeană. Pe spatele fiecărei bancnote sunt schiţate diferite stiluri de poduri, fiecare specific
unei anumite perioade, o metaforă a comunicării oamenilor în Europa şi cu restul lumii.
Designul final a fost anunţat în decembrie 1996, la Dublin, la Consiliul European. Toate
monedele sunt prevăzute cu sisteme avansate de securitate.
Monedele – sunt în număr de 8 cu valori de 2 şi 1 EURO, apoi 50, 20, 10, 5, 2, şi 1 cenţi.
Fiecare monedă are o faţă identică, reprezentând harta UE, pe un fundal cu linii transversale, la
care sunt ataşate stelele de pe steagul european. Modelul de pe cealaltă faţă a monedei poate fi
ales de fiecare din cele 11 state membre. De exemplu, un cetăţean francez va putea să-şi cumpere
în Berlin un hot-dog cu o monedă EURO având imprimat chipul regelui Spaniei2.
2
„Euro 1998 – Raport” – European Comissin, 25.03.1998
Capitolul 3 – Sistemul Monetar European: etape premergătoare
naţională, atunci toate ordinele de plată vor fi transformate în moneda naţională. Regulamentul
nu prevede prelevarea nici unei taxe şi comisioane pentru transformarea sumelor din moneda
naţională în EURO şi invers.
3
Nicolae Dănilă – Bipolarizarea monetară, Ed. Ec., 1999, pg. 90 - 140
Monedă şi credit
multe dintre acestea fiind afectate de EURO. Unele firme au realizat deja evaluări ale impactului
asupra sistemelor informatice. Rezultatele provizorii sugerează faptul că scara problemei este
comparabilă cu cea a problemei anului 2000.
Din punct de vedere tehnic, operaţiunea este similară procesului de soluţionare a
problemei anului 2000, implicând analiza a milioane de programe pentru identificarea celor care
trebuie modificate. Aceasta necesită programe speciale de diagnosticare capabile să detecteze şi
să soluţioneze părţile din program afectate de trecerea la EURO. S-au creat şi se creează
instrumente potrivite ca şi componente ale programului european de cercetare ESPRIT
(European Strategic Programme for Research in Information Tehnology). Aceasta a condus la
dezvoltarea unor instrumente eficiente, deja pe piaţă, pentru identificarea, modificarea şi testarea
datelor. După părerea experţilor, utilizarea sistematică şi atentă a instrumentelor specifice nu
numai că ajută firmele în trecerea la EURO dar reduce şi costurile cu aproape 30 %. Principala
provocare rămâne utilizarea eficientă a resurselor umane date fiind costurile cu forţa de muncă,
care reprezentă aproximativ 50% din efortul general.
Costuri
Semnificativ din punct de vedere al costului este studiul realizat de ABN Amro care
estima nivelul acestora la 225 milioane EURO în perioada de tranziţie. Preşedintele Comitetului
Executiv al Generale Bank (Belgia) estima costurile la 2,4 miliarde franci belgieni (investiţii
directe) în perioada 1997-2002 pe următoarele direcţii de acţiune:
- 1,6 miliarde sunt destinate adaptării sofware-ului;
- 0,4 miliarde pentru hardware;
- 0,15 miliarde pentru comunicare şi training;
- 0,3 miliarde altele.
Cu toate acestea managerii băncii rămân optimişti deoarece strategia adoptată va aduce
rezultate care vor compensa atât cheltuielile făcute cât şi lipsa profiturilor din operaţiuni.
• Probleme specifice firmelor din afara Uniunii Europene. Dintre firmele în afara
Euroland-ului, mai importante, sub aspectul impactului EURO, sunt companiile multinaţionale şi
firmele din Marea Britanie, Irlanda sau Suedia.
Din rândul companiilor multinaţionale, Philips şi-a declarat intenţia de a trece cât mai
rapid posibil la EURO. Firma Philips a decis să îşi publice raportul anual şi cifrele trimestriale în
EURO de la 1 ianuarie 1999. Dar raportarea în EURO este simplă în comparaţie cu utilizarea
EURO în administrare. De exemplu, compania trebuie să facă faţă diferenţelor în cerinţele
statutare între statele membre, diferenţe fiscale etc.
Daimler Benz se numără printre pionierii introducerii EURO. Compania a adoptat deja
noţiunea de „monedă de grup”, semnificând înlocuirea mărcii germane cu EURO pentru toate
operaţiunile majore.
Pentru firmele din afara zonei EURO, se recomandă pregătirea pentru introducerea
EURO, întrucât, deşi ţara respectivă nu este în zona EURO de la început, există şanse ca acest
lucru să se întâmple ulterior. Chiar dacă Danemarca şi Marea Britanie vor rămâne în afara
Euroland, multe dintre companiile lor vor trebui să fie pregătite să realizeze o mare parte din
tranzacţiile lor într-o nouă monedă „străină”.
În cazul Marii Britanii, se consideră că tranziţia la moneda unică va avea implicaţii
asupra afacerilor britanice, indiferent dacă aceasta va participa sau nu la uniunea monetară,
astfel:
• companiile cele mai afectate vor fi acelea care lucrează cu pieţele financiare europene
şi cu parteneri europeni (clienţi, furnizori etc.), în cazul neaderării la U.E.;
• firmele vor trebui să-şi revizuiască toate aspectele operaţiunilor lor, inclusiv sisteme de
plăţi, contabilitate, trezorerie, training şi acorduri legale, în cazul favorabil, al aderării Marii
Britanii la U.E.
Capitolul 3 – Sistemul Monetar European: etape premergătoare
5. Intrebari recapitulative
1. În cadrul SME, moneda ECU a îndeplinit următoarele funcţii:
1. monedă efectivă, în cadrul mecanismului de schimb al SME;
2. mijloc de plată şi de schimb;
3. bază de referinţă în mecanismul de intervenţie şi de credit;
4. lichiditate internaţională;
5. bază de calcul a parităţii celorlalte monede;
6. instrument de reglare a soldurilor creditoare, între autorităţile monetare.
Este valabilă combinaţia:
a) 1 + 2 + 4 + 5;
b) 1 + 2 + 5 + 6;
c) 2 + 3 + 4 + 5;
d) 1 + 3 + 5 + 6;
e) 3 + 4 + 5 + 6.
2. Mecanismul „şarpelui monetar” a impus limite de fluctuare, astfel:
a. ± 1 % în jurul valorii oficiale a monedelor;
b. ± 2,25 % faţă de ECU şi între monede;
c. ± 2,25 % faţă de $ şi ± 4,5 % între monede;
d. ± 6 % pentru lira italiană şi lira sterlină;
e. ± 1,70 % faţă de limitele acceptate (sub forma pragului de divergenţă).
3. Fondul european de cooperare monetară FECOM, se constituia din:
a. 1 % din PIB al ţărilor membru ale SME;
b. o cotă procentuală din rezervele în aur ale ţărilor participante;
c. vărsăminte în moneda naţională a ţărilor participante proporţionale cu participarea la
comerţul internaţional;
d. 20 % din rezervele de aur şi $ ale ţărilor respective;
e. vărsăminte în $ în funcţie de nivelul rezervelor.
5. Ţara care beneficiază de clauza de opţiune, conform căreia poate trece în orice moment la
cea de a III-a etapă de aderare la UE este:
a. Danemarca;
b. Suedia;
c. Marea Britanie;
Monedă şi credit
d. Grecia;
e. Polonia;
6. Dacă se cunosc următoarele cursuri de schimb,
1 EURO = 13,7603 şilingi austrieci
1 EURO = 166,386 pesetas,
atunci 100 şilingi vor echivala cu următoarea sumă exprimată în pesetas:
a. 1209,1603;
b. 2289, 4713;
c. 12,092;
d. 23,456;
e. 170,565.
9. Dobânda EURO LIBOR fixată pentru tranzacţiile care au început de la 1 ianuarie 1999,
s-a caracterizat prin următorul nivel:
a. 6,60 % la termen de o săptămână şi o lună şi la 5,55 % la termen de 1 an;
b. 3,25 % pentru o săptămână şi o lună şi 3,20250 % pentru termenul de 1 an;
c. media celor mai bune 3 rate ale dobânzilor de pe pieţele ţărilor care au aderat la UE;
d. cu 1,5 % mai mult decât media ratelor dobânzilor din UE;
e. nivelul ratei dobânzii de pe piaţa londoneză.
Bibliografie