Asociația Progress Art Satu Mare

Comunicare
asertivă
Pentru lideri

Suport curs curs comunicare asertiva Predeal.07.11.2016

 Asociația Progress Art Satu Mare

Cuprins

2.2.11.
1.
1.4.1.
2.2.1.
2.2.4.
2.2.9.
2.3.Comunicarea
Ascultarea
2.2.2.
2.2.6.
2.2.10.
Să
2.3.1.Clasificarea
2.3.2.Tranzacţiile
începem
Părintele
Copilul
Elementele
Starea
Deciziile
Turul
Egograma
şi feedback-ul
cuadecvată
proprietarului
ode
Adaptat
Normativ
apreciere
şi
Părinte
Adult
tranzacţiilor
paralele
constructive
Stările
constructiv
a Eu-luiale unui feedback
2.2.5.
1.1.
2.2.3.
2.2.7.
Să-l
Să Ce
2.2.12.
2.3.3.
ascultăm,
implicăm
este
Tranzacţiile
Părintele
Copilul
Starea
Disfuncţii
ascultarea?
săpe
de
Liber
ascultăm,
Grijuliu
interlocutorul
Copil
încrucişate
să ascultăm...
nostru activ şi suportiv
2.3.4.Tranzacţiile
1.2.
2.2.8.
Să Regulile
fim descriptivi
Copilul
de
duble
aur
Creativ
şialesăascultării
nu judecăm
2.3.5.Tranzacţii
1.3.Să Ascultarea
fim foarte
pozitive
precişi
activăşişinegative
concreţi
1.4.Să Feedback-ul
„atacăm” problema,
constructivnu persoana
Să ne asumăm răspunderea pentru afirmaţiile pe care le facem
2. Elemente de Analiză Tranzacţională
2.1. Introducere
2.2. Cine vorbeşte? Cele trei stări ale Eu-lui
1. Ascultarea şi feedback-ul constructiv
1.1. Ce este ascultarea?
Este o mare diferenţă între tăcere şi ascultare. Putem să tăcem, fără însă a asculta ce
spune celălalt. Evident, este absolut necesar să tăcem pentru a asculta. Apoi, putem auzi
fără să fim interesaţi şi fără să înţelegem.
Unii dintre noi vorbim foarte mult pentru că ne simţim bine făcând acest lucru.
Avem câteva avantaje: ne descărcăm, suntem apreciaţi pentru volubilitatea noastră şi,
uneori, pentru isteţimea ideilor enunţate. Deseori însă, avem şi dezavantaje, în special în
planul relaţiei. Şi ceilalţi au nevoie să se exprime, iar dacă nu au spaţiu din cauza
noastră, se vor simţi neînţeleşi, iar relaţia are de suferit. În cele din urmă, ajungem acolo
unde ne doare cel mai mult: vorbim mult, însă nu ne mai ascultă nimeni...
Uneori, cei care vorbim mult o facem şi cu voce tare. „ Vorbeşti atât de tare, încât
nu aud ce zici! ”, ne spun ceilalţi.
1.2. Comunicarea începe cu ascultarea
Pentru a depune efortul de a învăţa ascultarea, este folositor să cunoaştem beneficiile pe
care le obţinem ascultând. Iată câteva dintre acestea:
■ Îmbunătăţirea relaţiilor. Oamenii se simt bine atunci când sunt ascultaţi şi se
simt înţeleşi, astfel încât vor fi disponibili la rândul lor să asculte, să înţeleagă,
să sprijine şi să încurajeze.
■ O mai bună înţelegere a oamenilor. Ascultând, vom înţelege mai bine
comportamentul celuilalt, ce gândeşte şi ce simte acesta.
■ O mai bună înţelegere a problemei. Prin ascultare atentă şi activă căpătăm toate
informaţiile necesare rezolvării problemei.
■ Sprijin şi încurajare. Ascultându-i pe ceilalţi îi facem să se simtă înţeleşi şi
încurajaţi, simţind un sprijin din partea noastre şi renunţând la atitudinile
defensive.
Pentru a ne convinge de beneficiile ascultării, avem o singură cale: să practicăm
ascultarea. Sunt persoane cărora le este greu să tacă. Le place să vorbească mult şi să fie
apreciate pentru ceea ce spun. La polul opus, sunt persoane care nu au dificultatea de a
păstra tăcerea ci, din contra, au dificultatea de a-şi spune punctul de vedere care poate fi
diferit de al celorlalţi, de a pune întrebări de clarificare, sau de a rămâne pe recepţie,
conectat la ce spun ceilalţi. Tu cum eşti?
Suntem diferiţi, astfel încât antrenamentul nostru diferă. Fiecare avem de învăţat
câte ceva. Totul este să ştim ce, să acceptăm şi să facem efort.
1.3. Regulile de aur ale ascultării
■ să fim pregătiţi pentru a asculta;
■ să nu întrerupem;
■ să fim interesaţi şi să arătăm acest lucru;
■ să fim deschişi;
■ să ascultăm cu atenţie, urmărind ideile principale;
 Asociația Progress Art Satu Mare

■ să luăm notiţe dacă este cazul, cerându-i interlocutorului nostru permisiunea;

■ să ascultăm activ, parafrazând reformulând şi clarificând.
1.4. Ascultarea activă
Tăcerea este pasivă, ascultarea nu. Cum v-aţi simţi dacă prin tot ceea ce spune şi face,
interlocutorul nostru ne transmite următoarele mesaje:
- Aş dori sincer să-ţi ascult punctul de vedere;
- Aş putea învăţa ceva de la tine;
- Te stimez şi îţi respect gândurile şi sentimentele;
- Eşti o persoană specială şi mă bucur că eşti aici cu mine;
- Ai tot dreptul să gândeşti ceea ce gândeşti, să simţi ceea ce simţi şi să
exprimi ceea ce exprimi.
Ascultând activ, ca receptor al mesajului ne putem asigura că am înţeles ceea ce
vrea vorbitorul să transmită, punând întrebări de clarificare, cum ar fi „Permite-mi să-ţi
spun ce am înţeles”, „Aş dori să clarific ce vrei să spui atunci când afirmi...” etc.
Atunci când transmitem mesajul, căutăm să ne asigurăm că interlocutorul nostru a
înţeles corect mesajul, urmărind reacţia lui şi, eventual, punându-i întrebări.
1.5. Feedback-ul constructiv
Vorbim despre feedback referindu-ne la situaţia în care suntem martorii unei acţiuni sau
unui comportament şi ne exprimăm punctul de vedere cu privire la ce am văzut.
Spunem că feedback-ul este constructiv atunci când este focalizat pe dezvoltare şi
progres, pe îmbunătăţirea performanţei, sau pe rezolvarea problemei care „doare”. Un
feedback poate fi distructiv atunci când invită la reacţii, sau când celălalt se simte atacat.
Însuşirea deprinderii de a oferi feedback constructiv ne sporeşte şansele de a fi mai
eficienţi în comunicare şi în tot ceea ce facem. Feedback-ul constructiv nu este o
garanţie a reuşitei, ci o condiţie necesară. Nu putem fi siguri că interlocutorul nostru nu
se va simţi atacat chiar dacă folosim un feedback constructiv perfect. Sunt persoane
foarte sensibile care se pot simţi atacate chiar dacă nu există nici cea mai mică intenţie.
Dacă folosim un feedback distructiv însă, putem fi aproape siguri că vom da greş.
1.5.1. Elementele constructive ale unui feedback
Feedback-ul constructiv reprezintă o şansă în plus pentru un dialog de calitate, mai ales
dacă respectăm următoarele reguli:
■ să ascultăm, să ascultăm, să ascultăm activ şi suportiv;
■ să începem cu ceva pozitiv, cu o apreciere;
■ să implicăm interlocutorul nostru, cerându-i părerea, să nu ne impunem punctul
de vedere;
■ să fim descriptivi, nu evaluativi;
■ să nu judecăm;
■ să fim foarte precişi şi concreţi, să nu vorbim la modul general;
■ să „atacăm” problema, nu persoana;
■ să ne asumăm răspunderea pentru afirmaţiile pe care le facem.
Să ascultăm, să ascultăm, să ascultăm... activ şi suportiv
Pentru a ne convinge de beneficiile ascultării, avem o singură cale: să practicăm
ascultarea. Pentru a oferi un feedback celuilalt, trebuie să-l înţelegem; pentru a-l înţelege,
trebuie să-l ascultăm. În acelaşi timp, pentru a-l înţelege pe celălalt este necesar să ne
înţelegem pe noi înşine, să nu confundăm trăirile şi percepţiile lui cu ale noastre.
Să începem cu o apreciere
Să presupunem că eşti în situaţia de a primi o lucrare pe care l-ai dat unui coleg pentru a-
i afla părerea. Cum te-ai simţi dacă el ţi-ar spune: „Lucrarea ta conţine mai multe
greşeli pe care ţi le-am subliniat cu culoarea roşie. Unele dintre ele sunt de neiertat! ”
Dacă ai fi tu în locul colegului tău, cum i-ai spune? De fapt, cum ţi-ar plăcea să
primeşti feedback-ul? Cum ar fi să ţi se spună: ,,Am citit cu atenţie referatul tău şi am
găsit câteva lucruri foarte interesante. Mi-a plăcut modul tău original de abordare. De
asemenea, m-a impresionat precizia cu care ai tratat subiectul x. Ar fi şi câteva lucruri
pe care, din punctul meu de vedere, le-ai putea îmbunătăţi. Vrei să ţi le spun?” Apoi,
colegul ar putea să-ţi spună precis care sunt aceste elemente care, din punctul lui de
vedere, ar pute fi tratate mai bine.
Ce variantă preferi? Dacă te simţi mai bine cu cea de-a doua, atunci procedează şi
tu la fel: începe cu ceva apreciativ. Spune ce ţi-a plăcut. Fii sincer. Orice lucrare are ceva
bun, aşa că uită-te cu atenţie. Apoi poţi vorbi şi despre „greşelile” pe care le-ai găsit.
Să-l implicăm pe interlocutorul nostru
Tendinţa naturală a unora dintre noi este să ne grăbim să dăm soluţia. Procedând astfel,
interlocutorul nostru poate manifesta unele comportamente nefavorabile unei bune
relaţii, descrise mai jos în cadrul în cadrul atitudinii de soluţionare imediată. Îl putem
implica pe interlocutorul nostru cerându-i părerea şi evitând să ne impunem punctul de
vedere.
De asemenea, este de dorit să evităm să exprimăm superioritate, indiferenţă, sau
inflexibilitate, deoarece în acest fel neglijăm nevoia de recunoaştere a celuilalt.
Superioritatea poate fi percepută în cazul folosirii unui limbaj pretenţios, de specialitate,
destinat experţilor dintr-un domeniu, sau printr-o atitudine non-verbală caracterizată prin
„privirea de sus”.
Inflexibilitatea se manifestă prin lipsa disponibilităţii de a lua în discuţie şi alte
opţiuni decât cele personale. Indiferenţa poate fi exprimată prin neacordare atenţiei
interlocutorului nostru, prin evitarea contactului din priviri, prin folosirea unui limbaj
impersonal de genul „opersoană ar trebui să... ” în loc de „dumneavoastră ar trebui
să...” , sau prin întreruperea frecventă a celui care vorbeşte.
Pentru a-l implica pe celălalt, este util să-l facem să se simtă recunoscut, să-i
validăm ideile, să-l sprijinim să vadă mai clar problema şi să-l acompaniem în găsirea
soluţiei adecvate. Este important să începem cu ideile importante pe care le enunţă
interlocutorul nostru, cu avantajele, cu aprecierea înainte de a trece la ideile mai puţin
importante, la dezavantaje şi la critică.
Să fim descriptivi şi să nu judecăm
Oamenilor nu le place să fie judecaţi, iar evaluările ar putea să fie eronate din punctul de
vedere al interlocutorului nostru. Pentru a rămâne centraţi pe obiectivele noastre, vom
 Asociația Progress
căuta să fim cât mai precişi, descriind ceea ce observăm, fără alte interpretări Art Satu Mare
sau judecăţi
de valoare. S-ar putea să ne fie greu la început, deoarece atunci când judecăm, reproşăm,
criticăm, sau evaluăm avem câştiguri personale, ne satisfacem într-un mod neadecvat
nevoile psihologice.
Să ne ferim, aşadar, de etichetări, fie ele negative sau pozitive. Să descriem ce am
văzut, să descriem propriile noastre reacţii şi sentimente legate de problemă. Să descriem
implicaţiile problemei asupra colectivului. În final, putem discuta cu interlocutorul nostru
despre soluţiile posibile.
Să fim foarte precişi şi concreţi
Claritatea în exprimare este una dintre calităţile importante ale comunicării eficace şi
eficiente. A spunem „Am citit materialul dumneavoastră. Are părţi bune şi părţi care
pot fi îmbunătăţite” este bine din punctul de vedere al validării celuilalt, deoarece am
început cu „cele bune”. Dar nu e suficient! Care sunt părţile bune? Ce le face bune?
Care sunt elementele care pot fi îmbunătăţite? Ce anume trebuie perfecţionat? De ce?
Cum? Sunt doar câteva întrebări care, dacă rămân fără răspuns, eficienţa feedback-ului
este practic nulă.
Să „atacăm” problema, nu persoana
Oamenii se schimbă greu. Ni se întâmplă frecvent să avem pretenţia ca ceilalţi să se
schimbe după pofta noastră, adică aşa cum ne-ar fi bine nouă. Este bine să vizăm
problema, urmărind cel mult o schimbare de comportament.
De exemplu, o persoană care întârzie nu este nici leneşă, nici lipsită de bun simţ, ci
pur şi simplu întârzie. Acest comportament poate avea urmări nedorite în activitatea
echipei, sau poate fi contrar valorilor şi regulilor grupului. În această situaţie, problema
trebuie atacată şi rezolvată. Dacă dorim rezolvarea problemei în primul rând, atunci este
bine de ştiut că avem şanse mai mari dacă facem tot posibilul ca persoana să nu se simtă
atacată, iar pentru acest lucru, merită să investim timp.
Să ne asumăm răspunderea pentru afirmaţiile pe care le facem
Atunci când ni se solicită părerea într-o anumită problemă, este de dorit să ne exprimăm
punctul nostru propriu de vedere. Să evităm exprimări de genul „se consideră că... ”,
„ experţii recomandă.”, „ conducerea este de părere să.”, „ s-ar putea spune că.”,
„foarte mulţi sunt de părere că. ”. Asumându-ne responsabilitatea celor afirmate,
comunicăm interlocutorului nostru că avem disponibilitatea de a investi în relaţia cu el.
1. Elemente de Analiză Tranzacţională
În acest capitol vom cunoaşte elementele de bază ale Analizei Tranzacţionale (AT). În
final, ne vom cunoaşte şi înţelege mai bine, îi vom înţelege mai bine pe ceilalţi şi vom
face diferenţa între comunicarea veritabilă şi cea de suprafaţă. Totodată, vom vedea în
ce măsură ne petrecem timpul într-un mod autentic.
Cunoştinţele pe care le vom dobândi în acest capitol sunt de mare ajutor în dorinţa
noastră de a comunica mai bine. Integrarea acestora în cadrul propriului nostru mod de a
fi şi de a comunica depinde însă în mai mare măsură de antrenament. Pentru continuarea
studiului în direcţia Analizei Tranzacţionale, pot fi consultate lucrările menţionate la
sfârşitul capitolului.
1.1. Introducere
Avantajele AT constau în simplitate, accesibilitate şi, în acelaşi timp, rigoare ştiinţifică.
AT este creaţia lui Eric Berne, pe numele său adevărat Eric Lennard Bernstein. Născut
la 10 mai 1910 în Montreal, a ajuns medic la 21 de ani. Are câteva lucrări de referinţă:
Analiză Tranzacţională şi psihoterapie (1961), Jocuri pentru adulţi, (Games People
Play), Ce spuneţi după ce aţi dat bună ziua? Eric Berne a murit la 15 iulie 1970.
AT este metodă eficientă şi pe înţelesul tuturor ce poate ce poate fi folosită pentru
optimizarea comunicării interumane. De asemenea, AT poate fi folosită ca o metodă de
creştere şi de dezvoltare personală. În cele ce urmează, ne vom opri asupra AT ca
metodă de optimizare a comunicării şi vom da câteva
idei cu privire la dezvoltarea personală.
Persecutorul Salvatorul
1.2. Cine vorbeşte? Cele trei stări ale Eu-lui
Fiecare dintre noi are, mai mult sau mai puţin,
capacitatea de a gândi logic, de a judeca conform
Părintele
Hrănitor propriilor principii morale, de a proteja şi de a avea
grijă şi are disponibilitatea de a fi jucăuş, de a se
distra, de a se bucura, de a avea sau a nu avea chef.
Ideal ar fi să avem un echilibru între toate
acestea. Şi, mai ales, să folosim în mod adecvat
aceste comportamente. Adică, să ne distrăm atunci
când este cazul, sau să folosim gândirea logică atunci
Copilul când este nevoie.
Liber
Eric Berne a oferit prin intermediul AT o grilă de
lectură de o simplitate genială bazată pe trei stări ale
Eu-lui: Copil, Părinte şi Adult.
Victima
1.2.1. Starea de Părinte a Eu-lui
Cele trei stări ale Eu-lui
Fiecare dintre noi am înregistrat (şi încă mai înregistrăm) norme, opinii, judecăţi despre
oameni şi lucruri fără să fi avut posibilitatea să verificăm corectitudinea acestora. De
asemenea, am înregistrat comportamente de dominare, impunere, sau protejare. O
persoană accesează starea de Părinte atunci când comportamentul său reproduce un
„model” pe care la înregistrat de la cei din jur, de regulă, părinţi sau alte persoane care
au exercitat o influenţă puternică asupra lor.
 Asociația Progress Art Satu Mare

Persecutorul Salvatorul Starea de Părinte este divizată în două:

Părintele Normativ şi Părintele Grijuliu.
1.2.2. Părintele Normativ
Părintele Părintele
Normativ Hrănitor
O persoană se află în starea de Părinte Normativ
atunci când conduce, dictează, impune, critică,
Starea de Părinte a Eu-lui emite principii, devalorizează, judecă, sau
agresează. Pentru partea negativă a Părintelui
Normativ se mai foloseşte termenul de Părinte
Critic. Starea de Părinte Normativ conţine valorile, principiile, regulile, normele,
prejudecăţile, credinţele şi modele de comportament autoritar.
Starea de Părinte Normativ funcţionează automat. Când o accesăm, suntem pe pilot
automat activând modelele de comportament învăţate, în cea mai mare parte, în perioada
copilăriei şi adolescenţei.
Toate aceste tipare pe care ni le-am însuşit în copilărie au avut sens, deoarece nu
aveam capacitatea necesară de a judeca logic pentru a le valida. Unele dintre aceste
tipare, ar putea fi folositoare în continuare. Altele, nu. Folosirea excesivă a stării de
părinte normativ ne poate limita orizontul şi bloca dezvoltarea, deoarece funcţionăm pe
pilot automat.
Starea de Părinte Normativ are aspecte pozitive şi negative. Este utilă în situaţiile
în care se impune folosirea autorităţii. Aspectul negativ este legat de latura critică, de
folosirea reproşurilor, sau de devalorizare. În aceste cazuri, spunem despre persoana
respectivă că joacă rolul de Persecutor.
Iată câteva dintre comportamentele Părintelui Normativ:
■ cineva care loveşte cu pumnul în masă;
■ cineva care agită degetul arătător, încruntă sprâncenele;
■ cineva care îi judecă pe ceilalţi;
■ cineva care vorbeşte cu o voce autoritară;
■ o persoană care bârfeşte;
■ cineva care spune
o „N-o să meargă, au mai încercat şi alţii”;
o „Aşa a mers, aşa facem!”;
o „ Sunt absolut sigur că aşa trebuie să facem. Dacă voi avea nevoie de
părerea voastră, am să v-o cer!";
o „Aşa e bine, aşa nu e bine”;
o „Nu eşti capabil să... ”; o
„Nici nu vreau să aud”; o „De
câte ori să-ţi spun”; o „ Nu
vrei să m-asculţi! ”;
Părintele Normativ foloseşte frecvent cuvintele: bine, rău, moral, imoral,
responsabil, corect, incorect, niciodată, întotdeauna, prost, bun, ridicol, defecte, trebuie,
fals, normal, anormal, adevărat.
 O prejudecată este o judecată preluată fără o analiză sau o reflecţie proprie. Sunt
foarte puţine prejudecăţi care se mai inventează, ele existând în cultura grupului. În
continuare sunt date câteva exemple de prejudecăţi ale Părintelui Normativ:
■ băieţi nu plâng;
■ fetele nu se înfurie;
■ un bărbat adevărat trebuie să ştie să bea;
■ aşa ceva nu se face;
■ a conduce o echipă este o treabă de bărbat;
■ tinerii nu mai vor să muncească.
1.2.3. Părintele Grijuliu
Numit şi Părintele Hrănitor sau Binevoitor, această stare a Eu-lui este legată de
comportamentele noastre protectoare şi înţelegătoare, aprobatoare şi încurajatoare faţă
de ceilalţi sau de noi înşine. Folosită atunci când trebuie şi atât cât trebuie pentru a
ajuta, a încuraja, a felicita, a aprecia, a preveni, sau a avea grijă, starea de Părinte
Grijuliu este utilă. Când se ajunge la o supra-protejare, Părintele Grijuliu împiedică
dezvoltarea. El face în locul celuilalt „Pentru că el nu este capabil”. În astfel de situaţii
avem de-a face cu rolul de Salvator.
Iată câteva dintre comportamentele Părintelui Grijuliu:
■ sare în ajutor;
■ este reconfortant;
■ este preocupat de problemele celorlalţi;
■ o persoană care ia în braţe un copil care s-a lovit şi îi alină durerea;
■ cineva care spune:
o „ Nu e grav, se întâmplă ”; o
„Te asigur că...”; o „Nu vă
neliniştiţi, rezolv eu”; o „Este bine
pentru tine ” ; o „Fiiprudent” ; o
„Pot să te ajut cu ceva?”; o „Am
încredere în tine ”, o „Haide!”,
„Poţi s-o faci!”; o „Mă aflu aici
pentru a te ajuta”;
o „Nu sunt convins că o să meargă, dar hai, treacă de la mine”;
o „Bravo, ai găsit o soluţie excelentă”.
Părintele Grijuliu foloseşte frecvent cuvintele: pericol, protecţie, încredere, sprijin,
ajutor, sfat.
 Asociația Progress Art Satu Mare

1.2.4. Starea de Adult

©
Starea de Adult este „calculatorul” nostru cu ajutorul căruia
comparăm, evaluăm, analizăm, gândim. Adultul
înregistrează şi comunică informaţii, permite culegerea de
informaţii din toate aspectele realităţii vieţii, rezolvarea
problemelor, luarea deciziilor, îndeplinirea sarcinilor şi
obiectivelor.

Starea de Adult a Eu-lui Comportamente frecvente ale Stării Adult sunt:

■ îşi sprijină barba şi reflectează;
■ cere sau oferă o informaţie;
■ consultă baza de date;
■ consultă instrucţiunile de folosire;
■ este neutru;
■ ascultă şi reformulează;
■ are o ţinută dreaptă, rigidă;
■ se uită la un film documentar ■
spune sau întreabă:
o „ Care este părerea ta?”; o „Ce efect are
asupra...”; o „Este probabil să...”; o
„Există următoarele soluţii importante”; o
„ înţeleg ce vreţi să spuneţi ”; o „Este
posibil să...”;
Adultul foloseşte frecvent următoarele cuvinte: ce, de ce, când, unde, cum,
cine, câte, posibilitate, alternativă, relativ, fapte, rezultate, mijloace, scop, obiectiv,
exact, inexact, ipoteze.
Folosirea excesivă a Adultului reprezintă singurul aspect negativ. Fără accesul la
stările de Părinte şi Copil, Adultul poate părea rece, fără valori şi sentimente profunde
(exemplu tipic, Data din Star Trek).
 1.2.5. Starea de Copil
Accesăm Starea de Copil ori de câte ori ne exprimăm
emoţiile, sentimentele, sau dorinţele în mod spontan. De
asemenea, suntem în starea de Copil atunci când ne
adaptăm nevoile, sau dorinţele după cele ale celorlalţi.
Totodată, în Copil se află sediul creativităţii şi intuiţiei.
Putem spune că starea de Copil este „inima” omului,
fiind rezerva de energie, emoţii, sentimente, intuiţie şi
Victima Supus creativitate. Aici trăim plăcerea, jocul, visele,
Copilul
Adaptat X’ +
Victima curiozitatea, invidia, agresivitatea, egoismul,
Rebel
spontaneitatea, libertatea etc. Sunt două părţi principale
ale Copilului: Copilul Adaptat şi Copilul Liber (sau
Spontan). Unii analişti separă creativitatea în Copilul
Copilul
Creativ („Micul Profesor”).
Liber
1.2.6. Copilul Adaptat
Starea de Copil a Eu-lui
Copilul Adaptat este amabil, cuminte, atent,
politicos, conformist, ascultător, nu-i supără pe ceilalţi şi respectă regulile sociale şi
legile. Aspectul pozitiv al Copilului Adaptat constă în respectarea normelor, regulilor şi
legilor sociale. Aspectele negative sunt grupate de majoritatea analiştilor în două
categorii: Copilul Adaptat Supus (sau Obedient) şi Copilul Adaptat Rebel.
Copilul Adaptat Supus (Obedient) este expresia unei exagerări, a unei
supraadaptări. Persoana aflată în Copilul Obedient poate fi pasivă, umilă, slugarnică,
defetistă, anxioasă, putând ceda fără să comenteze. Spune „da” şi nu ştie să refuze.
Vocea este în general dulceagă, uneori greu perceptibilă şi plângăcioasă, respectuoasă.
Comportamentele frecvente ale Copilului Obedient sunt:
■ respectă uzanţele;
■ rezervat şi cu capul înclinat;
■ se arată încântat de tot ce spun ceilalţi;
■ caută mereu aprobarea şi confirmarea celorlalţi;
■ de obicei spune:
o „Ar trebui să...”; o „Este
greu să..”; o „Aveţi dreptate”
; o „ Vă rog, aţi putea să...”;
o îl foloseşte mult pe „ dar ” ;
o vorbeşte despre „ ei ”.
Copilul Adaptat Rebel reacţionează împotriva figurilor parentale şi a autorităţii în
general. Nu-i plac normele, regulile, chiar legile. Comportamentele frecvente ale
Copilului Rebel sunt:
■ nonconformist;
■ încalcă regulile;
■ se revoltă, putând merge până la violenţă;
 Asociația Progress Art Satu Mare

■ ridică tonul, întrerupându-i pe ceilalţi;

■ poate fi obraznic;
■ ripostează, acuză;
■ sfidează, minte;
■ face mofturi;
■ are un debit mare verbal, voce violentă şi energică;
■ expresii verbale des utilizate:
o „Nu aveţi dreptul”; o „Da ’ termină o
dată!”; o „N-ai decât să spui ce vrei ”; o
„O să vedeţi voi, (am să mă răzbun)!”; o
„Nu vreau”;
o „De ce eu”, sau „De ce nu eu”; o
„Nuputeţi să mă obligaţi”.
1.2.7. Copilul Liber
O persoană se manifestă prin intermediul Copilului Liber atunci când îşi exprimă
spontan emoţiile, sentimentele, sau dorinţele. Privirea este vie, directă şi expresivă.
Vocea este energică, neinhibată şi bogată în exclamaţii şi onomatopee: Oau, ehe, oho
etc. Spune adesea: „Super!”, „ Vreau” sau „Nu vreau”, „Nu ţine”, sau „Ia uite-l şi pe
acesta!”
1.2.8. Copilul Creativ
În Copilul Creativ se află intuiţia şi creativitatea. O persoană care accesează
Copilul Creativ are o privire strălucitoare, vie şi inteligentă. Vocea este fermecătoare,
energică şi cu variaţii armonioase. Expresiile verbale des utilizate sunt următoarele:
■ „Intuiţia îmi spune că...”;
■ „ Simt că suntem pe drumul cel bun”;
■ „Am o idee!” ;
■ „De ce nu?” ;
■ „Am găsit!” ;
■ „Şi dacă... ”, „Ce-arfi dacă... ”

1.2.9. Deciziile şi Stările Eu-lui

Luăm sute de decizii în fiecare zi. Unele le luăm cu Părintele, altele cu Adultul, iar altele
cu Copilul. Deciziile pe care le luăm cu Părintele Normativ ţin cont de principiile,
normele, credinţele şi prejudecăţile noastre. Facem unele lucruri pentru că aşa trebuie,
aşa se face, sau pentru că aşa e bine. Facem alte lucruri pentru că în trecut aşa a
funcţionat. De ce am face altfel? Uneori nu avem motive să facem altfel. Alteori, însă,
acest bine nu este de fapt decât un obstacol pentru mai bine.
Părintele Grijuliu are grijă de celălalt pe care îl valorizează şi îl susţine, asigurând
un climat lucrului şi luării deciziilor în grup. Totodată, fiind foarte permisiv, Părintele
Grijuliu poate încuraja delăsarea, scuza şi ineficacitatea.
 Adultul are ca principală sarcină rezolvarea problemelor. Aşadar, el are şi ce mai
mare parte a responsabilităţii luării deciziilor. Adultul emite ipoteze, evaluează soluţiile
posibile fără judecăţi de valoare sau emoţii.
Copilul Adaptat adoptă soluţii recurgând la tiparele deja existente. Eficacitatea
contează mai puţin, contează numai „supunerea” sau „rebeliunea” faţă de Părintele
Normativ.
Copilul Creativ găseşte soluţii şi ia decizii apelând la intuiţie, inventând câteodată
soluţii „geniale”, simpliste şi irealiste.
Pentru Copilul Obedient pare că nu există nici o problemă. El face lucrurile
neglijând propriile nevoi până când paharul se umple şi putem asista la exteriorizări
puternice ale emoţiilor.
1.2.10. Turul proprietarului
Pentru luarea deciziilor, ideal este să consultăm toate stările eului. Începem prin a
ne pune întrebarea: „Esteproblema (responsabilitatea) mea?” Uneori oamenii se simt
datori să rezolve problemele altora, devenind Salvatori.
Deoarece principala sursă de energie vine din Copil, ne punem întrebarea: „Am
chef să rezolv problema? ” şi chiar „ Ce trebuie să fac pentru a-mi veni pofta?”
Este indicat să verificăm şi normele legate de situaţia dată: „ Care sunt legile,
regulile şi normele etice de care trebuie să ţin cont?” „ Care sunt valorile care mă
reprezintă în această situaţie?”
Să nu uităm de partea noastră de Adult: „ Care sunt informaţiile de care dispun?
Sunt suficiente? Care sunt mijloacele necesare punerii în practică?”

1.2.11. Egograma

Egograma este reprezentarea sub forma unei histograme a

i
importanţei relative a stărilor Eu-lui unei persoane, grup,
organizaţii, naţiuni etc.
În figură este prezentată egograma unei persoane critice
(PC - Părintele Critic) cu relativ mică disponibilitate de a-i
sprijini pe ceilalţi (PH - Părintele Grijuliu), cu un Adult
PN PH A CA CL mediu dezvoltat, cu o tendinţă de a se supune cerinţelor
externe, de a face numai în felul în care a funcţionat în trecut
O O O O şi în care ceilalţi au fost mulţumiţi (CA - Copilul Adaptat),
PS
cu un Copil Obedient destul de dezvoltat. Persoana are
CO
PC dificultăţi de exprimare spontană a emoţiilor (CL - Copil
CR Liber) şi o tendinţă puternică de a se revolta împotriva
autorităţii.
Egograma
Egograma poate constitui un
punct de plecare pentru
dezvoltarea personală. În exemplul prezentat, o posibilă cale
de dezvoltare personală ar fi încurajarea exprimării spontane a sentimentelor (creşterea
CL) în locul reactivităţii (diminuarea CR). În acelaşi timp, trebuie avute în vedere
creşterea capacităţii de a ţine cont de norme şi reguli (PN) şi dezvoltarea capacităţii de a
analiza faptele (A).
 Asociația Progress Art Satu Mare

1.2.12. Disfuncţii
O primă disfuncţie este excluderea. Aceasta constă în incapacitatea unei persoane de a
accesa una, sau chiar două dintre cele trei stări ale Eu-lui. În cazul excluderii
Adultului,
persoana nu are capacitatea
de a analiza faptele şi
informaţiile obiective,
acţionând după norme,
reguli, sau tipare, sau
reacţionând cupă cum are
chef. În cazurile grave, poate
apărea sminteala, delirul, sau
Excluderea demenţa.
În cazul excluderii
Copilului, persoana nu are
acces la propriile emoţii sau nu-şi dă voie să le exprime. În final, în cazul excluderii
Părintelui, persoana nu are nici un respect faţă de valori, nu ţine cont de norme şi reguli,
acţionând numai sub impulsul de moment (în cazul Copilului dezvoltat), sau analizând
de fiecare dată faptele şi informaţiile obiective.
O a doua disfuncţie este contaminarea. Adultul poate fi contaminat de Părinte,
persoana fiind condusă de prejudecăţi, sau de Copil, caz în care persoana îşi face iluzii.
În cazul contaminării Adult-Părinte, persoana are idei fixe, generalizează, confundă
experienţa proprie cu predicile părinţilor. În cazul contaminării Adult-Copil, persoana
confundă realul cu imaginarul.
Cea dea treia formă de contaminare este mai gravă,
amestecând Părintele, Adultul şi Copilul într-un delir
grav şi exploziv.
Câteva cuvinte despre simbioză. Aceasta are loc
atunci când doi parteneri sociali (părinte-copil, soţ-soţie,
patron-angajat etc.) formează numai împreună o
personalitate completă. De exemplu, părintele autoritar îi
spune de fiecare dată copilului ce şi cum să facă:
1. P: trebuie să faci asta, sau trebuie să faci
astfel;
2. A: îţi spun eu cum se face...
De obicei, copilul răspunde astfel:
1. mă supun (CA), sau mă revolt (CR);
2. încerc să înţeleg.
O astfel de situaţie blochează dezvoltarea spre autonomie a persoanei, păstrând
starea de dependenţă.

1.3. Comunicarea adecvată

Este momentul să ne reamintim scopul nostru principal: comunicarea. Din punctul de
vedere al Analizei Tranzacţionale, orice schimb verbal sau nonverbal se numeşte
tranzacţie.
1.3.1. Clasificarea tranzacţiilor
1.3.2. Tranzacţiile paralele
Tranzacţiile paralele pot continua la nesfârşit, putând fi de la Părinte la Părinte, de
la Adult la Adult, de la Copil la Copil, dar şi de la Părinte la Copil, respectiv de la Copil
la Părinte. Iată în continuare câteva exemple de tranzacţii.

Tranzacţie Copil-Părinte, Părinte-Copil

5.3.3. Tranzacţiile încrucişate

Spre deosebire de tranzacţiile paralele, cele încrucişate duc la ruptură. Iată câtevva
exemple:

Tranzacţie Părinte-Copil, Părinte-Copil Tranzacţie Adult-Adult, Părinte-Copil

 Asociația Progress Art Satu Mare

5.3.4. Tranzacţiile duble

Tranzacţiile duble sunt acele tranzacţii cu subînţeles, un mesaj ascuns, un decalaj

între ceea ce se spune în mod deschis (mesajul social din planul conţinutului) şi ceea ce
„se înţelege” (mesajul psihologic din planul relaţiei). Iată două exemple:

Tranzacţii duble

5.3.5. Tranzacţii pozitive şi negative

Cu toate că teoretic există multe tipuri de tranzacţii, s-a constatat că 90% din
totalul tranzacţiilor de zi cu zi sunt reprezentate de şapte tipuri. Dintre acestea, patru
permit comunicarea OK-OK (vezi poziţiile de viaţă) şi de aceea le numim pozitive, în
timp ce celelalte trei tranzacţii sunt caracteristice triunghiului dramatic (descris mai jos)
şi le numim negative. În cadrul tranzacţiilor negative, cel puţin una dintre persoane
joacă un rol de Persecutor, Victimă, sau Salvator.
Cele patru tranzacţiile pozitive sunt următoarele:
■ Adult - Adult
- Unde este întrerupătorul?
- Imediat lângă uşă.
■ Copil Liber - Copil Liber
- Am chef să mă plimb.
- Hai să mergem!
■ Părinte Normativ - Adult
- Ar trebui să ne întoarcem din nou spre valorile spirituale.
- Da, este o necesitate.
■ Copil - Părinte Grijuliu
- Am o durere de cap îngrozitoare!
- Vă pot însoţi la cabinetul medical.
Cele trei tranzacţii negative sunt următoarele:
■ Părinte Normativ - Copil Adaptat, rolul de Persecutor
- Ţi-am spus să fii atent. Nu vrei să mă asculţi!
■ Părinte Grijuliu - Copil Adaptat, rolul de Salvator
- Nu mă descurc cu tema la matematică.
- Lasă că ţi-o fac eu.
 ■ Copil Adaptat - Copil Adaptat, sau Copil Adaptat - Părinte Grijuliu, rolul
de Victimă
- Cum vreţi să mă descurc dacă nu înţeleg nimic la curs?
1.4. Structurarea timpului
Ideea de a concepe o grilă de structurare a timpului este genială şi îi aparţine tot lui Eric
Berne. El descrie şase moduri de petrecere a timpului: izolarea, ritualul, recreerea,
activităţile, jocurile psihologice şi intimitatea.
Izolarea
Izolarea înseamnă absenţa oricărei tranzacţii. Este un moment în care mă retrag singur
cu mine, un moment de meditaţie şi de reîncărcare a bateriilor.
Ritualul
Ritualul este o manevră de apropiere în vederea unui contact prudent.
- Bună ziua. Ce mai faci.
- Mulţumesc, bine. Dar tu?
- Excelent, mulţumesc de întrebare.
Ritualul nu are un caracter negativ.
Recreerea
Este mai mult decât un simplu ritual. Totuşi, nu există un schimb real de informaţii.
- Frumoasă vreme, nu-i aşa?
- A, da, este din nou soare!
- Nu mai este ca săptămâna trecută.
- Da, bine că am scăpat de iarna.
- Etc...
Activităţile
Această denumire se referă la toate formele de activităţi orientate spre un anumit scop
şi la care oamenii participă împreună. Poate fi vorba de spălatul vaselor, grădinărit,
cumpărături, sau de pregătirea temei la Comunicarea Umană.
Intimitatea
Intimitatea este cea mai profundă formă de contact uman, un contact sincer, spontan şi
autentic. Poate fi vorba de râs, plâns, teamă, mânie sinceră. Intimitatea este forma cea
mai satisfăcătoare de a trăi o relaţie, reprezentând exprimarea autentică şi deschisă a
emoţiilor, sentimentelor, sau afectelor. Intimitatea poate fi trăită cu un prieten, părinte,
partener, sau cu Dumnezeu.
Jocurile psihologice
Deşi termenul „stratageme psihologice” ar putea fi mai potrivit, expresia jocuri
psihologice a rămas de la Eric Berne până în prezent. Berne a consacrat o carte întreagă
jocurilor psihologice, Games People Play, tradusă şi în limba română sub titlul Jocuri
pentru adulţi. În cartea sa L’Analyse Transactionnelle, tradusă şi în limba române în
Editura Teora, René de Lassus dă următoarea definiţie:
 Asociația Progress Art Satu Mare

Un joc psihologic este o suită de tranzacţii în care protagoniştii interpretează în

mod inconştient unul dintre cele trei roluri (ale triunghiului dramatic) de Persecutor,
de Victimă, sau de Salvator.
Iată un exemplu de joc psihologic în care trei personaje joacă cele trei roluri:
Mihai de Victimă, George de Persecutor, iar Dana, la început foloseşte Părintele
Grijuliu, mai apoi trece în rolul de Salvator, pentru ca spre final să treacă în
Persecutor:
Mihai: Of, of, copii! Ce noapte! Nu am închis ochii toată noaptea!
Dana: Bietul de tine! In ce hal arăţi! Iar te doare spatele?
Mihai: Vai, da! Mereu acelaşi lucru, geme din nou.
Dana: De ce nu te duci la medic?
George: Mai bine l-ar trimite la ospiciu!
Dana: Ei George, fii drăguţ cu Mihai. Vezi bine că are dureri. Mihai, aşează-te în
fotoliu să-ţi fac un masaj. Ar trebui totuşi să mergi la un specialist.
Mihai: O, nu. La ăia? Iar o să-mi vorbească despre băi şi exerciţii.
„Avantajul” unui joc psihologic constă în faptul de a trăi un moment „intens”.
Persoanele schimbă o cantitate considerabilă de calorii psihologice, fără însă ca acest
lucru să însemne progres, fără a rezolva nimic. Din acest punct de vedere, jocurile
psihologice reprezintă cea mai eficientă cale de a nu rezolva problema.
Pentru mai multe informaţii despre jocurile psihologice poate fi consultată cartea
lui Berne, Jocuri pentru adulţi.
Bibliografie suplimentară

[1] Manual de comunicare şi negociere, Ştefan Prutianu, Polirom 2000.

[2] Antrenamentul comunicării sau arta de a ne înţelege, Vera Birkenbihl, Gemma
Press 2000.
[3] Semnalele corpului, Vera Birkenbihl, Gemma Press 1999.
[4] Arta de a comunica şi de a convinge, Gisele Commarmond, Alain Exiga, Polirom
2003.
[5] Cum să vorbin în public, Dale Carnegie, Curtea Veche 2000.
[6] Comunicarea managerială: concepte, deprinderi, strategie, Rodica Cândea, Dan
Cândea, Ed. Expert 1996.
[7] Comunicarea managerială aplicată, Rodica Cândea, Dan Cândea, Ed. Expert 1998.
[8] Arta de a comunica, Dan Popescu, Ed. Economică 1998.
[9] Comunicarea, Nicky Stanton, Societatea Ştiinţă & Tehnică SA 1995.
[10] Ştiinţa rezolvării conflictelor, Helena Cornelius, Shoshana Faire, Ştiinţă &Tehnică
1996.
[11] Dincolo de refuz, William Ury, Ed de Vest 1994.
[12] Codul bunelor maniere astăzi, Aurelia Marinescu, Humanitas 1999.
[13] Analiza tranzacţională, Rene de Lassus, Teora 2000.
[14] Tratat de manipulare, R.V. Joule & J.L. Beauvois 1997.
[15] Manipularea în relaţiile publice, Anauld du Moulin de Labarthete, Ed. Antet.
[16] Manipularea în afaceri, George Grisham & Sandra Lee, Ed. Antet.
[17] Jocuri pentru adulţi (Games people play), Eric Berne.
[18] Arta de a comunica, Dan Popescu, Ed. Economică 1998.