Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
08 Limnologie
08 Limnologie
LIMNOLOGIE
HIDROLOGIA LACURILOR
Răspândirea lacurilor
Numărul total al lacurilor pe Terra este de cca.1 milion, ceea ce reprezintă între 2,1 –
2,7 milioane km2 (1,4 – 1,8% din suprafaţa uscatului, adică dimensiunea Mării Mediterane).
Volumul total este de cca.700.000km3 (Pişota, 1995; Zăvoianu, 1999).
În ţara noastră numărul lacurilor este de cca.3.450 (din care 2.300 naturale şi 1.150
artificiale) şi totalizează o suprafaţă de 2.620km2 (Gâştescu, 1971).
4.a. Lacurile din zonele cu climă umedă şi temperată
Deţin un volum mare de apă, sunt cele mai numeroase, au un regim de alimentare
pluvială, pluvio-nivală, nivo-pluvială sau nivală.
Cele mai multe dintre ele devin dulci şi prezintă scurgere de suprafaţă. Formează
categoria de lacuri cu scurgere deoarece au legătură cu Oceanul Planetar (ex: Onega,
Ladoga, Baikal, Biwa, Tanganyika, Victoria, Huron, Ontario, Titicaca, Balaton, Zănoaga
etc.).
4.b. Lacurile din zonele aride şi uscate
Nu sunt numeroase şi sunt lipsite de scurgere. Au un volum mic de apă, de cele mai
multe ori sunt sărate şi prezintă un regim de alimentare pluvială sau pluvio-nivală. Nu au
legătură cu Oceanul Planetar şi formează categoria de lacuri fără scurgere.
Pe teritoriul Africii poartă denumirea de şoturi, sebkhaouri (sebka), sahrezuri sau
panuri (ex: Ciad, el Hodna, Marea Moartă, Aral, Caspica etc.).
Tipurile de lacuri
Încă de la primele lucrări cu caracter hidrologic, în general, şi limnologic, în special,
s-au încercat diferite categorisiri ale lacurilor în funcţie de diferite caracteristici.
Cele mai cunoscute clasificări sunt:
a. după originea cuvetei lacustre:
- rezultate din acţiunea factorilor interni (tectonice, vulcanice);
1
Hidrologia uscatului Limnologie
- rezultate din acţiunea factorilor externi (din acţiunea apelor curgătoare, din
acţiunea de dizolvare a apei, glaciare, de depresiuni eoliene, de la ţărmul
mărilor şi oceanelor etc.).
b. după regimul hidric: permanente; temporare; cu scurgere; fără scurgere
(închise).
c. după regimul termic: polare; temperate; tropicale; reci; mezotermale; termale.
d. după gradul de mineralizare şi compoziţia chimică: dulci; salmastre; sărate;
hidrocarbonatate; sulfatate; clorurate.
e. după potenţialul trofic: oligotrofe; eutrofe.
f. după poziţia geografică în diferite unităţi de relief: de munte; de podiş; de
câmpie; litorale etc.
g. după natura lor: naturale; antropice (artificiale).
Pentru lacurile artificiale (antropice) se consideră drept criterii de clasificare
următoarele caracteristici:
- scopul (hidroenergetic, alimentare cu apă potabilă sau industrială, irigaţii,
piscicultură, agrement, balneoterapeutic, decantarea reziduurilor, flotarea minereurilor etc.);
- dimensiunea (volumul de apă acumulat).
2
Hidrologia uscatului Limnologie
3
Hidrologia uscatului Limnologie
Podişul Altiplano din Cordiliera Andină a Americii de Sud a creat condiţii apariţiei în
Pleistocen a imensului lac de altitudine Ballivian, din care astăzi a mai rămas lacul Titicaca
(cel mai întins lac de altitudine, cu 8.110km 2 şi o adâncime maximă de 230m). În condiţii
asemănătoare s-a format şi lacul Sulawesi.
- Lacuri situate în regiuni faliate
a. Lacuri situate pe falii simple
Nu sunt numeroase şi sunt răspândite în Sierra Nevada şi Marele Bazin din vestul
Americii de Nord (Albert, Winnemucca, Walker), Finlanda.
b. Lacuri de graben
Principala caracteristică a lacurilor de graben este adâncimea mare şi forma
alungită. Versanţii bazinelor lacustre sunt abrupţi, uneori până la verticală (Tanganyika,
Malawi, Baikal etc.).
Regiunea Marelui Bazin (S.U.A.), puternic tectonizată, cuprinde o succesiune de
compartimente dintre care două sunt mai importante: Marele Bazin propriu-zis şi Marele Lac
Sărat (Utah), un rest al lacului pleistocen Bonneville.
În Europa sunt lacuri de acest gen în Peninsula Balcanică: Ohrid (la numai 300m de
mal se găseşte o adâncime de 230m) şi Prespa.
În Asia sunt lacuri de graben în Peninsula Anatoliei (Turcia), Munţii Asiei Centrale
(Balhaş, Isâk-Kul – 702m adâncime, 6.200km2), Podişul Tibet (Pang-gong-Tso) etc. Cel mai
tipic şi mai mare lac tectonic este Baikalul, cu o suprafaţă de 31.500km 2, 674km lungime,
74km lăţime şi o adâncime de 1.741m.
În Insula Sulawesi există lacul Matana şi în Australia lacul Torrens.
Trăsătura principală a grabenelor din Africa este aceea că ele alcătuiesc un adevărat
sistem care începe din Orientul Apropiat (Alep) şi se termină pe ţărmul Oceanului Indian (la
sud de gura fluviului Zambezi). Cele mai importante lacuri sunt: Marea Moartă (398m
adâncime, 1.000km2), Tanganyika (1.435m adâncime, 34.000km2), Victoria, Albert, Edward,
Kiwu, Rukuwa, Malawi (Nyasa) (706m adâncime, 30.500km2) etc.
Ca urmare a factorilor diverşi care au acţionat după apariţia cuvetelor, unele lacuri
pot fi încadrate la mai multe categorii: tectono-glaciare (Ladoga - 225m adâncime,
18.400km2, Onega – 124m adâncime, 9.900km2, Vänern – 89m adâncime, 5.546km2);
tectono-vulcanice (Tahoe – 501m adâncime, 499km2, Kiwu – 480m adâncime, 2.650km 2);
tectono-carstice (Ohrid – 285m adâncime, 348km2), tectono-glaciare (Marile Lacuri Nord-
Americanecu următoarele adâncimi: Superior – 406,3m; Michigan – 281,9m; Huron –
229,2m; Erie – 174,1m; Ontario – 245,1m).
4
Hidrologia uscatului Limnologie
- Lacuri formate prin baraj natural în urma prăbuşirilor cauzate de cutremure sau de
alunecări de teren
Sunt răspândite cu precădere în regiunile montane. O parte din masivul Nanga
Parbat (Himalaia) s-a prăbuşit în anul 1840 în valea Indusului, în spatele său formându-se
un lac de 64km lungime şi 300m adâncime. Lacul a rezistat până în anul 1841. Pe cursul
superior al Gangelui, în 1893, s-a format un lac cu 250m adâncime dar care a dispărut după
numai 8 luni.
Cel mai mare lac se găseşte în Munţii Pamir (Tadjikistan), format în 1911 şi este
cunoscut sub numele de Sarez (505m adâncime şi 88km2).
În anul 1837 un cutremur din regiunea de slabă rezistenţă a Vrancei, la mare
adâncime, s-a resimţit şi în zona Carpaţilor Orientali Centrali unde s-au prăbuşit blocuri de
calcar şi materiale de pantă de pe versantul Muntelui Ucigaşu care au barat valea Bicazului
ce a dat naştere Lacului Roşu. Ca urmare a faptului că s-a stabilit un echilibru în bilanţul
hidric, lacul există şi astăzi.
Tot în această categorie se încadrează şi lacul Betiş, format în urma unei alunecări
de teren, în anul 1957, în Munţii Maramureşului, pe pârâul cu acelaşi nume, afluent al
Vaserului; astăzi este dispărut. În munţii Vrancei, pe râul Zăbala, în vara anului 1977 s-a
format un lac care a rezistat doar câteva săptămâni. Pe pârâul Negru, afluent al Uzului
(Carpaţii de Curbură) s-a format în 1883 lacul Bălătău, care are o adâncime de 3,5m şi o
suprafaţă de 7ha; astăzi puternic colmatat.
1.a.2. Lacuri vulcanice
În regiunile vulcanice se găsesc atât lacuri situate în conuri vulcanice simple cât şi în
caldere.
Cel mai important lac de calderă este Crater (vestul Marelui Bazin – statul Oregon
din S.U.A.), cu 55km2 şi 608m adâncime. Un lac de 7km lungime şi 2km lăţime ocupă partea
de sud-est a calderei vulcanului Gunung-batur (Bali).
În Franţa sunt cunoscute următoarele lacuri: Codivelle d'en Haut, Serviere, Gour de
Tayzant etc.
Apa lacului din vulcanul Kelud are un volum de 38-40mł, este încălzită şi expulzată
afară ca urmare a erupţiilor scurte şi explozive.
Lacul Kawah-Idjen (insula Jawa) are 900m lungime şi 520m lăţime, o adâncime de
250m, 0,46km2, o temperatură de 96°C la fund şi un pH de 0,7.
În Japonia se găsesc peste 600 de lacuri vulcanice: Aso, supranumit şi “vulcanul
celor 100 de sate”, Tazawa (Honshu), cu o suprafaţă de 25,65km 2 şi 425m adâncime,
5
Hidrologia uscatului Limnologie
6
Hidrologia uscatului Limnologie
- Lacuri de eroziune fluvială, adică cele situate în depresiunile formate prin eroziune
fluvială şi care sunt legate de albia râului.
Cele mai multe dintre ele sunt lacuri de albie, adică cele formate pe cursurile de apă
când pe timp secetos acestea îşi întrerup scurgerea. Sunt răspândite în zonele aride sau
semiaride. În România poartă denumirea de mostişte şi sunt răspândite în Bărăgan, mai
ales pe valea Mostiştei. Reprezintă o succesiune de mai multe lacuri aliniate pe acelaşi curs
de apă. Astfel de lacuri se mai pot forma şi prin schimbarea unui curs de râu (Huan He).
Un alt tip de lacuri din albie este reprezentat de cele de cascadă.
- Lacuri de acumulare fluvială sunt mai numeroase şi mai întinse.
Lacurile de luncă (bălţi) se formează mai ales în cursurile inferioare ale râurilor cu
lunci largi. Ele reprezintă depresiuni întinse, puţin adânci, alimentate cu apă în timpul
revărsărilor.
Pe fluviul Chang Jiang (China) există lacul Dongtinghu ce însumează o suprafaţă de
6000km2 în timpul apelor mici şi 12000km2 la ape mari.
Cel mai mare lac de luncă din România este Greaca care însumează 74km2.
Lacurile de luncă sunt răspândite în luncile Siretului, Prutului, Ialomiţei etc. De-a
lungul Dunării existau numeroase lacuri de acest gen care actualmente sunt desecat în
mare parte (Bistreţ, Suhaia, Potelu, Mahâru, Greaca, Crapina, Jijila etc.).
Lacurile din zonele deltaice sunt lipsite de un contur morfologic şi prezintă variaţii
mici ale nivelului: Dranov (21km2), Roşu (14km2), Puiu (13km2), Gorgova (12km2), Furtuna
(11km2) etc. din Delta Dunării.
În 1883 existau 207 lacuri în Delta Dunării, multe dintre ele deţinând suprafeţe mari.
În anul 1983 numărul acestora a crescut la 785 ca urmare a fragmentării neîncetate a
lacurilor extinse. În 1996 pe teritoriul deltei mai existau doar 585 de lacuri deoarece în
sectoarele Pardina şi Sireasa au fost desecate 200 de lacuri (130 şi respectiv 70)
(Romanescu, 1996b, 1999).
Limanurile fluviale se formează prin bararea văilor secundare în urma inundaţiilor
repetate. În formarea lor nu se exclude şi influenţa bazinului marin din apropiere (ex:
limanurile din sudul Basarabiei – Kahul (Cahul), Katlabug (Catlabug), Kitai (Chitai), Ialpug.
Limanurile fluviale din România sunt răspândite de-a lungul Dunării (Mostiştea, Gălăţui,
Bugeac, Oltina, Mârleanu, Vederoasa etc.), în cursul inferior al Ialomiţei (Sărăţuica,
Fundata, Iezer, Schiauca, Strachina etc.), de-a lungul Buzăului (Costeiu, Jirlău, Amara,
Câineni, Balta Albă, Ciulniţa etc.) etc.
7
Hidrologia uscatului Limnologie
Deşi limanul fluvial ia naştere prin bararea gurii, în realizarea depresiunii lacustre, un
rol important îl joacă şi eroziunea fluvială, fapt pentru care este considerat de origine mixtă.
În această categorie sunt incluse meandrele şi braţele părăsite ale fluviilor.
Lacurile de meandru, spre deosebire de lacurile de luncă, sunt înguste, alungite,
curbate şi au adâncimi mari, moştenind adâncimea albiei râului uşor colmatat ulterior (ex:
Bentul Lătenilor în Balta Ialomiţei, Zătonul Plopilor şi Dunărea Veche în Balta Brăilei,
Belciug, 11m adâncime, Erenciuc, 7m adâncime, Gorgoştel din Delta Dunării etc.).
1.b.2. Lacuri formate din acţiunea de dizolvare a apei
Dizolvarea este un proces activ şi specific rocilor carstice (calcar, gips, sare). Din
multiplele forme carstice, dolinele, avene (fig.27) şi poliile reprezintă depresiunile în care se
formează frecvent lacuri cu regim temporar sau permanent; la acestea se mai adaugă
peşterile în care adeseori se întâlnesc lacuri.
- Lacuri de doline
Fundul dolinelor poate fi căptuşit cu mâl impermeabil (ex: lacurile din Alpii Calcaroşi
– Audannes, Seewli, Grand, Saourile, Mutten, Glarus, Gouille; în Florida – Marion, Palk,
Long, Deep; în sud vestul Africii – Guina, Otjikoto etc.).
- Lacuri de polii
Polii seci cu lacuri în perioada ploilor (ex: Popova în Herţegovina, Zîrknîtzer din
Peninsula Istria, Triest, Tresimeno, cu 6m adâncime şi 128km 2 (Italia), Stymphale (în
Peninsula Peloponez din Grecia), Drom, Jura, Revermot-Aveyron (Franţa), Shkodër
(Albania), Alachua (Florida – S.U.A.) etc.
În România sunt: Zăton (Podişul Mehedinţi), Ighiu (Munţii Apuseni).
Polii inundate care funcţionează ca lacuri numai în timpul ploilor abundente (ex: în
S.U.A. - Lafayette, Miccosukee; în Peloponez – Karaklinou, Pheneos etc.).
Polii lac, sunt specifice calcarului dalmaţian (ex: Vrana, Ortrova) sau Alpilor Elveţieni
(Luner, Danber, Durren).
În România: Peţea (lângă Oradea), Scărişoara (Apuseni), Balta (Podişul Mehedinţi).
- Lacuri din peşteri
Sunt numeroase dar de mici dimensiuni. Cele mai multe se găsesc în Australia
(Uibibbi, cu 396 m lungime, 30 m adâncime), Mexic (Hactun-Yukatán, cu 165m lungime),
S.U.A. (în Kentucky), Spania (în Mallorca), Slovacia (Liptovsk), Austria (Stira), Germania
(Hartz), Polonia (Sudeţi), Federaţia Rusă (Perm), Georgia, România (Mehedinţi) etc.
- Lacuri pe gips
Sunt lacuri ce se formează în excavaţiile existente în depozitele de gips.
8
Hidrologia uscatului Limnologie
Astfel de lacuri sunt semnalate în Sicilia (Olinto, 1898) ca fiind lacuri de mici
dimensiuni (Pergusa, Gaspa, Cannarella), în Franţa (Delebeque, 1898) este citat lacul
Girotte, cu 57ha, 99m adâncime şi cantităţi mari de hidrogen sulfurat, alături de care se mai
găsesc lacurile Tignes şi Mont Cenis, Alpii Dinarici (Campo, Slava etc.) etc.
În România se pot aminti lacurile Învârtita de la Nucşoara din Jud.Argeş şi Brebu din
Jud. Prahova.
- Lacuri pe sare, i-au naştere prin dizolvarea sării sau prin prăbuşirea locală a
învelişului protector de steril. În acest caz se poate aminti lacul Ursu – Sovata, cu 18,5m
adâncime, format în 1875.
Majoritatea lacurilor de pe masivele de sare s-au format în minele de sare ca urmare
a părăsirii lor în Antichitate şi Evul Mediu sau în urma prăbuşirii galeriilor subterane. Pe
teritoriul României sunt o multitudine de lacuri în Podişul Transilvaniei (Aluniş şi Negru din
Sovata, Ocna Sibiului, Ocna Mureşului, Turda, Ocna Dejului, Sic, Cojocna), Depresiunea
Maramureşului (Ocna Şugatag, Coştiui) şi Subcarpaţi (Telega-Doftana, Ocnele Mari, Gura
Ocniţei, Săcelu).
În Europa se mai pot aminti: lacul Mansfelder din sud-vestul Saxoniei (Germania),
lacurile Marele şi Micul Lautien, Besse din departamentul Var (Franţa) etc.
Trebuie menţionat faptul că în jurul acestor lacuri, aproape invariabil, s-au ridicat
staţiuni balneoterapeutice care folosesc apa şi mâlul.
Unele lacuri sunt de natură carstosalină.
- Lacuri clastocarstice, sunt răspândite pe loess sau pe depozitele loessoide tasate.
În România sunt cunoscute sub denumirea de crovuri sau padine şi în literatura anglo-
saxonă de sinkhole. Au suprafeţe cuprinse între sute de m˛ până la zeci de ha şi adîncimi
reduse (de maxim 2-10m). De cele mai multe ori au caracter temporar.
Când comunică cu o reţea hidrografică sau sunt alimentate subteran au caracter
continuu. Ca urmare a faptului că sunt situate într-un climat arid şi semiarid apele acestora
sunt salmastre sau chiar sărate.
Sunt răspândite în stepele ucrainene şi kazahe, pusta ungară, preeria nord-
americană, pampasul argentinian, sudul Munţilor Atlas, depresiunea Kalahari, Depresiunea
Central Australiană etc.
Pe teritoriul României se găsesc în Câmpia Română, mai ales în Bărăganul Ialomiţei
(Plaşcu, Tătaru, Chichineţu, Colţea) şi Bărăganul Brăilei (Plopu, Ianca, Esna, Movila Miresii
etc.).
Sunt răspîndite şi în stepa Siberiei de Vest (Rusia).
9
Hidrologia uscatului Limnologie
10
Hidrologia uscatului Limnologie
11
Hidrologia uscatului Limnologie
82.680 km2, 406m adâncime, Michigan, Huron, Erie, Ontario), Piemontul Canadian
(Manitoba, Winnipeg, Indienilor, Churchill, Renilor, Jderilor, Athabaska, Urşilor – 30.200 km 2,
137m adâncime, Sclavilor – 27.200 km2, 156m adâncime etc.), Finlanda (supranumită “Ţara
celor 1.000 de lacuri” sau “Suomi”, cu un total de peste 55.000 lacuri) etc.
- Lacuri de baraj morenaic
Se întâlnesc acolo unde gheţarii, în retragerea lor, au lăsat diferite depozite
morenaice (ex: Munţii Jura, Munţii Vosgi, Polonia (complexul lacurilor Mazuriene şi
Pomeraniene), Germania, Finlanda, Rusia, Suedia, Canada, S.U.A., Anzii Patagoniei etc.).
1.b.4. Lacuri de depresiuni eoliene
Formarea lacurilor în relieful eolian (între dunele de nisip sau în depresiuni de
eroziune) are loc numai datorită apelor subterane care ajung la suprafaţă prin izvoare.
Lacurile eoliene sunt situate fie în micile depresiuni create prin procese de
coraziune, coroziune şi prin cele de deflaţie, fie în locurile joase dintre dune, ca rezultat al
acţiunii de acumulare a apei. Ele se pot forma fie prin blocarea sistemului de drenaj, fie prin
inundarea unei depresiuni de deflaţie.
Dat fiind faptul că cele mai multe dintre aceste lacuri sunt situate în regiunile aride şi
semiaride, caracterul principal al acestora este cel temporar.
În deşerturile Namib şi Kalahari (Africa) aceste lacuri poartă denumirea de “panuri” –
tigăi (depresiuni, scobituri), iar în Africa de Nord sunt cunoscute sub numele de “şoturi” sau
sebka”. Sunt cantonate în depresiunile de coraziune.
Sunt numeroase lacuri de acest gen în S.U.A. (Nebraska), deşertul Takla Makan
(Lacul Lob Nor – “Lacul rătăcitor” şi bazinul râului Tarim), Africa (Ciad), Australia (Eyre) etc.
Lacurile aflate între dunele de nisip sunt numeroase dar de mici dimensiuni şi foarte
adesea efemere. În România se cunosc lacurile din raza comunei Apele Vii (lângă Caracal),
de lângă Calafat, Ciuperceni-Poiana Mare, lacurile din grindurile fluvio-marine ce aparţin
Deltei Dunării, cu apariţie în timpul apelor mari sau în perioada ploilor torenţiale etc.
1.b.5. Lacurile de la ţărmul mărilor şi oceanelor (lagunele şi limanurile marine)
- Lagunele marine
Lagunele apar de obicei în sectoarele ţărmurilor joase unde procesele de acumulare
sunt intense şi acţiunea mareelor de mare putere este slabă. Condiţia necesară este ca
ţărmul să fie sub acţiunea curenţilor litorali încărcaţi cu o mare cantitate de aluviuni cărate
însă de fluviile ce debuşează în mare.
12
Hidrologia uscatului Limnologie
Ţărmurile marine joase care prezintă cordoane litorale şi perisipuri reprezintă 13%
din lungimea ţărmului planetar. Cel mai ridicat procent cu ţărmuri barate aparţine Oceanului
Arctic (21%), urmat de Oc.Atlantic (17%), Indian (15%) şi Pacific (7%).
Cele mai multe lagune sunt răspândite în regiunile joase, la marginea câmpiilor
aluviale formate în perioada cuaternară.
Ca urmare a aluviunilor transportate prin intermediul driftului litoral se formează un
cordon litoral (bare, perisipuri) în faţa golfurilor. Cu timpul acestea se închid total sau parţial
şi dau naştere unei suprafeţe lacustre cunoscută sub numele de lagună. Ele îşi pot face
apariţia şi între cordoanele litorale tip “tombolo” sau între aliniamentele unui cordon tip
“săgeată”. Lacurile de mici dimensiuni care se formează între cordoanele litorale ale Deltei
Dunării sunt cunoscute sub denumirea de “zătoane” (caracter alungit în direcţia litoralului).
Cel mai impunător ţărm cu lagune se află în Golful Mexic (între Peninsulele Yukatan
şi Florida) şi se desfăşoară pe o lungime de 1500 km. Cea mai întinsă lagună a Globului
este Maracaibo (Venezuela) cu 14.343 km2 şi 250m adâncime maximă.
În Europa lagunele se desfăşoară între Golful Biscaya, şiragul insulelor Frisce de
Vest, Est şi Nord, ţărmul sudic al Mării Baltice, ţărmul Mării Mediterane între Munţii Pirinei şi
Munţii Alpi (Golful Lyon), precum şi pe ţărmul estic, nordic şi vestic al Mării Negre. Cel mai
important exemplu din Marea Neagră îl constituie complexul lagunar Razim-Sinoie, cu
cca.720 km2 (numai suprafaţa acvatică), constituit din lagunele Razim, Sinoie, Zmeica şi
Goloviţa. Deşi considerată de mulţi autori o unitate acvatică ce face parte din Delta Dunării,
laguna Razim-Sinoie reprezintă o individualitate aparte, repetând în mare măsură etapele
de desfăşurare a deltei dar la o scară mult redusă.
În perioada 1883 – 1996 situaţia complexului lagunar a fost într-o continuă
schimbare. Influenţa antropică şi-a făcut simţită prezenţa şi aici, mai ales prin faptul că
laguna a fost practic închisă, în dreptul Gurii Portiţa, ca urmare a unor lucrări hidrotehnice.
Pentru a se schimba salinitatea apelor s-au construit canale care să aducă apa dulce a
braţului Sf.Gheorghe (Lipovenilor, Dunavăţ, Mustaca, Dranov). Prin aport fluvial apele
complexului au devenit practic dulci.
Prin extensiune şi alipire de noi lagune, precum şi ca urmare a ridicării nivelului
general al mării şi implicit al complexului Razim-Sinoie, s-au câştigat noi terenuri acvatice,
astfel încât suprafaţa acestuia a crescut de la 67.795 ha (15,86%) în anul 1883, la 72.102
ha (16,62%) în 1996.
Pe lângă complexul lagunar Razim – Sinoie, pe teritoriul României se mai pot
semnala lagunele Siutghiol (lângă Mamaia) şi mlaştina Mangalia (Ezerul Hergheliei)
13
Hidrologia uscatului Limnologie
- Limanurile marine
Se formează prin invadarea, de către apele marine, a văilor care debuşează în mare.
Fenomenul se datorat ridicării nivelului marin ca urmare a topirii gheţarilor montani şi de
calotă din glaciaţia pleistocenă sau în urma mişcărilor epirogenetice negative suportate de
scoarţă. Definitivarea limanului se realizează doar atunci când aceste văi sunt barate total
sau parţial de un cordon litoral.
Limanurile marine îşi fac apariţia doar acolo unde mareele sunt de mică intensitate şi
când văile au un bazin hidrografic nesemnificativ şi debit de apă redus.
În România se pot aminti limanurile Taşaul, Cargalâc, Agigea (afectat de Canalul
Dunărea –Marea Neagră), Techirghiol (afectat de irigaţii), Tatlageac, Mangalia.
1.b.6. Alte tipuri de lacuri formate pe cale naturală
- Lacuri coraligene
Colonia de corali, prin evoluţie, ajunge, într-o anumită fază, la individualizarea unor
lacuri în interiorul insulelor coraligene. Cele mai multe lacuri coraligene se găsesc în
Oceanele Pacific şi Indian, în sectoarele tropicale cu ape limpezi şi calde. Lacurile sunt
cunoscute şi sub denumirea de lagoon.
Unele lacuri au apă suprasărată (laguna insulei Malden), altele, ca urmare a izolării
totale de ocean şi înălţarea atolului, au apă dulce (insula Washington din Pacificul Central,
insula Clipperton din vestul coastelor mexicane – 37m adâncime şi atolii Nauru, Marshall).
Se mai pot aminti lacurile Akaike şi Oike situate în insulele Kita şi Jima din arhipelagul
Nampo (sud-estul Japoniei).
- Lacuri formate în urma impactului meteoriţilor pe scoarţa terestră
Căderea meteoriţilor are drept consecinţă formarea unor depresiuni în care se poate
acumula apa. De cele mai multe ori originea cuvetelor este controversată (ex: Bosumtwi –
Ghana, Lonar – India, Pretoria Salt Pan – Africa de Sud, Kaalijarv – insula Saareman din
Marea Baltică, Laguna Negra – Argentina). Lacul Chubb (sau Ungava) din Peninsula
Labrador (Canada) şi Buffalo Wallow din S.U.A. sunt tipice. Craterul Chubb are un diametru
la partea superioară de 3.350m şi 410m adâncime, fiind format în Pliocenul superior. Lacul
în sine are 251m adâncime.
Se pare că pe coasta atlantică a S.U.A., între New Jersey şi Florida, se găsesc
cca.500.000 de lacuri meteorice cu dimensiuni reduse. Sunt ovale şi poartă denumirea de
bays. Majoritatea depresiunilor sunt cauza unei ploi de meteoriţi şi actualmente sunt
umplute cu depozite turboase de 5-10m grosime. Datează de cca.40.000 ani când climatul
era mai rece.
14
Hidrologia uscatului Limnologie
15
Hidrologia uscatului Limnologie
16