 Nume: Revitea Ana Că tă lina Data: 09.10.

2020
 Clasa a VII - a B, Liceul Teoretic
Calitate, economie
„Ion Constantin Bră tianu”, Hațeg
și antreprenoriat

DISCIPLINA: EDUCAȚIE TEHNOLOGICĂ

ȘI APLICAȚII PRACTICE

UNITATEA 1 – MATERIALE TEXTILE

I MATERIALE TEXTILE

Proprietățile și utilizările materialelor textile

PROIECT INTERDISCIPLINAR

Realizează un proiect cu titlul:

Să cunoaștem beneficiile materialelor textile naturale.

Cu ajutorul informațiilor din manualul digital și din alte surse, realizează un proiect care
să cuprindă informații despre cel puțin două materiale textile obținute din fibre naturale.

Discipline vizate: biologie, informatică și TIC, limba și literatura română.

Să cunoaștem beneficiile materialelor textile naturale

Hainele de astăzi sunt confecționate dintr-o gamă largă de materiale textile diferite.
Imaginează-ți că te plimbi în magazinele tale preferate, unde culoarele de îmbrăcăminte sunt
pline cu zeci de cămăși, bluze, pantaloni, fuste sau pulovere diferite. Poți observa câte
elemente se simt diferit față de celelalte. Acest lucru se datorează faptului că
îmbrăcămintea este fabricată din materiale cu țesături diferite. 
Un material textil este acel produs ce a fost țesut, tricotat, înnodat sau legat, folosind
fibre naturale sau sintetice, fire sau alte materiale. Materialele populare includ bumbacul sau
pielea, însă chiar și algele sau aurul se folosesc pentru confecționarea textilelor. Înțelegerea
diferențelor dintre diferite materiale textile este esențială în industria designului.
Țesăturile provin dintr-o serie de surse, inclusiv vegetale, animale și minerale, precum și
materiale sintetice artificiale. Să aruncăm o privire atentă la diferitele tipuri de țesături pe
care le purtăm în fiecare zi. 

Cel mai uzitat criteriu de clasificare a fibrelor naturale este cel al originii lor, în funcție
de care, fibrele vor fi prezentate în cele ce urmează.

 Fibre naturale de origine animală 

Fibrele naturale de origine animală sunt complexe de proteine. Ele sunt rezistente

la majoritatea acizilor organici și la anumiți acizi minerali puternici, cum ar fi acidul sulfuric,
însă sunt atacate de bazele slabe, de înălbitorii pe bază de clor și pot fi dizolvate de alcaliile
puternice, cum ar fi hidroxidul de natriu sau de hipoclorit.

 Mătasea

Mătasea este una dintre cele mai vechi fibre textile, fiind folosită în mod tradițional în
China încă din secolul al XXVII-lea î.Chr. Mătasea se prezintă sub forma unor filamente
continue (este singurul filament natural care atinge o lungime de peste 1000 m) provenite de
la diferite insecte și păianjeni și are drept component principal fibroina proteică.

Fluturele viermelui de mătase este originar din China și timp de zeci de secole obținerea și
prelucrarea mătăsii a fost un secret bine păstrat, până în anul 300 î.Ch., când mătasea a
început să fie obținută în Japonia și apoi în India.

În antichitate, romanii o apreciau în mod deosebit, Caius Iulius Cezar interzicând folosirea
mătăsii la confecționarea obiectelor de îmbrăcăminte obișnuite, și limitând folosirea ei numai
la fabricarea togilor destinate persoanelor favorite.

Pătrunderea mătăsii în Europa (în anul 550 d.Chr.) s-a datorat unor călugări trimiși de
Împăratul roman Justinian I în China și care, cu prețul vieții, au luat semințe de dud și ouă de
viermi de mătase, pe care le-au adus în Bizanț. Acest an reprezintă practic sfârșitul
monopolului deținut de chinezi și persani în domeniul mătăsii.

În secolele al XII-lea-al XIII-lea, Italia a devenit centrul european al mătăsii, pentru ca

mai apoi, în secolul al XVII-lea, centrul să se mute în Franța, la Lyon.
 Producția de mătase, datorită condițiilor climaterice impuse nu s-a putut dezvolta decât în
anumite zone ale globului, în principal în China, India, Japonia, ulterior în Italia și parțial în
Franța.

Mătasea folosită în industria textilă este fibra obținută din gogoașa care înconjoară
viermele de mătase. Cu toate că sunt cunoscuți sub numele de viermi de mătase, ei sunt mai
curând niște omizi, decât viermi propriu-ziși, fiind larvele unor anumite specii de fluturi.

Viermii de mătase prezintă glande salivare modificate, numite glande de mătase sau

sericterii, care au rolul de a produce gogoașa. Glandele secretă un lichid vâscos, clar, care
este forțat să iasă din gura larvei prin anumite orificii, ale căror diametre vor determina
grosimea fibrei de mătase. În contact de aerul, lichidul se întărește și se transformă în fibră.

Fluturii de mătase domesticiți, hrăniți cu frunze de dud, alcătuiesc familia Bombiceelor

(genul Bombix mori) iar cultivarea lor (incubația ouălor și creșterea larvelor) poartă numele
de sericultură.

Cu toate că fibra de pe gogoașă are o lungime cuprinsă între 350-3000 m, cantitatea de

mătase utilizabilă de la fiecare gogoașă este mică (fiind necesare cca. 5500 de gogoși pentru
obținerea unui kg de mătase brută), partea de început și de sfârșit de fibră fiind de o
calitate mai slabă.

Tragerea mătăsii constă practic în depănarea ei de pe gogoși în sculuri, fiind supusă apoi

unei redepănări pentru curățare, în cazul comercializării ei ca mătase crudă.

Pentru a fi utilizată în țesătorii și în producția de tricotaje sau ca ață de cusut sau brodat,
mătasea crudă trebuie curățată, dublată și răsucită (operații numite mulinare).

Partea principală a fibrei de mătase este compusă din fibroină, care este învelită protector
într-un strat de sericină. Separarea acestora se realizează prin fierberea mătăsii într-o
soluție apoasă, slab alcalină, cu adaos de săpun, operație numită degomare.

Fibra de mătase este una dintre cele mai lucioase fibre naturale, caracteristică
evidențiată după degomare și poate prezenta un luciu plin (mătasea brută) sau puternic
(mătasea degomată). Culoarea variază de la alb strălucitor la galben viu, datorită sericinei
colorate care acoperă fibroina albă, iar uneori poate fi roșcată sau verzuie. Este o fibră
elastică și unsuroasă la pipăit.

La microscop, mătasea se prezintă sub forma a două filamente (corespunzătoare

orificiilor secretoare ale viermilor de mătase), între care se observă un spațiu gol, întrerupt
în unele zone de stratul de sericină. În secțiune transversală, cele două filamente pot fi
observate cu mai mare ușurință.

Mătasea are o mare capacitate de absorbție a apei (este mai higroscopică decât bumbacul)
și prezintă o repriză de 11%. Prin umezire, rezistența mătăsii scade cu cca. 15%, elasticitatea
sporește cu cca. 25%, însă apa dură îi reduce luciul și moliciunea.
 În apropierea flăcării, fibra de mătase nu suferă modificări, în flacără arde lent, cu
umflături, emanând un miros de corn ars și formând o cenușă sub forma unui bulgăre sferic,
de culoare neagră. La 170°C, mătasea se distruge rapid.

În contact cu soluții concentrate de hidroxid de sodiu sau de potasiu, mătasea este

dizolvată complet, cu degajare de amoniac. Și acizii (acidul sulfuric și clorhidric) concentrați
conduc la dizolvarea mătăsii. Sub acțiunea razelor solare (după 200 de ore de expunere)
mătasea își pierde 50% din durabilitatea sa.

Este una dintre fibrele naturale cu cea mai mare afinitate fată de coloranți, puțind fi
vopsită și la rece.

Mătasea face parte dintre fibrele naturale cele mai rezistente (46 kgf/mm2) iar
alungirea la rupere este în medie de 13%.

Este rea conducătoare de electricitate și de căldură și de aceea, este folosită la

fabricarea eșarfelor, a fularelor etc.

Pe lingă mătasea provenită de la viermii de mătase domesticiți, hrăniți cu frunze de dud,

există și așa numita mătase sălbatică, respectiv mătasea Tusah (Tusor) și mătasea Duppioni.

Mătasea Tusah este produsă de specii de fluturi de noapte sălbatici sau semisălbatici din
Extremul Orient (Japonia și China) hrănite cu frunze de stejar, castan sau fag. Acest tip de
mătase este foarte apreciată datorită colorației sale galben-verzui (mătasea japoneză),
cafeniu-gălbui (mătase chinezească) sau negricioasă (mătasea indiană). Este superioară
mătăsii provenite de la viermii domestici, prin rezistență și randament.

Mătasea Duppioni este produsă simultan de doi viermi de mătase care formează împreună
gogoașa, producând-se astfel o fibră dublă, folosită la producerea șantungului.

Mătasea provenită de la păianjeni are un domeniu de utilizare limitat și se folosește mai

ales la fabricarea telescoapelor și a altor instrumente optice.

Nylonul și poliesterul, fibre mai rezistente și mai ieftine decât mătasea, au reprezentat la
începutul inventării lor un concurent puternic pentru producția de mătase, care a cunoscut
de-a lungul timpului o serie de fluctuații.

Lâna și părurile animale

Principalul component al fibrelor naturale de origine animală (păruri, lână și blană) este
cheratina proteică. Cu toate că părurile animale pot ajunge la lungimi de până la 90 cm,
lungimea normală este de maximum 41 cm.

Datorită lungimii lor reduse (fibrele de lână și părurile animale nefiind fibre continue),
pentru a putea fi tricotate sau țesute, lâna și părurile animale trebuie toarse (filate) în fire.
 Toate părurile animale pot fi comercializate sub denumirea generică de lână sau sub numele
animalului de la care provin (exemplu: păr de cămilă). În afara oilor, alte animale folosite ca
surse de păruri textile sunt: cămilele, lamele, alpacaua, iepurii, caprele Angora și caprele
Kashmir, vicuna etc.

Lâna provenită de la oi este principala fibră naturală proteică folosită la fabricarea

materialelor textile. Ea este o fibră moale, ondulată sau dreaptă, care se obține prin
tunderea animalului domestic în viață, o singură dată pe an, primăvara (în unele țări cu climă
caldă, oile cu lână aspră sau obținute din rase încrucișate, se tund de două sau de mai multe
ori pe an). Produsul +primei tunderi poartă numele de cojoc sau tunsoare. Acesta conține o
serie de impurități naturale (grăsimi), dobândite (paie, scaieți, praf, noroi) și aplicate (de la
combaterea dăunătorilor, a bolilor, de la marcarea lor etc.).

Producția de lână a oilor este influențată de climă, nutriție și îngrijirea animalului, oile
neglijate producând lână de foarte slabă calitate (apreciată drept păr de oaie și nu lână).

Cel mai mare producător de lână este Australia (29% din producția mondială), urmată de
fostele republici sovietice, Noua Zeelandă, China, Argentina, Africa de Sud și Uruguai.

Cojocul se taie cât mai aproape de piele și este scos sub forma unei singure piese, având o
masă medie de cca. 4,5 kg. Lâna din cojoc variază foarte mult de la o zonă la alta, ca lungime,
finețe și structură (lâna de pe umerii și părțile laterale ale animalului este superioară celei
din zona altor părți anatomice).

Calitatea fibrelor de lână variază și de la o rasă la alta. În România, principalele rase de oi

sunt: merinos, spancă, țigaie, stogoșă și țurcană. Cea mai bună lână se obține de la rasa pură
de merinos și tocmai de aceea ea a suferit o serie de încrucișări cu alte rase de oi, cu fibre
mai lungi și mai aspre. Din producția mondială de lână, cca. 40% este lână merinos iar 43%
este lâna obținută din încrucișarea acesteia cu alte rase. Restul de 17% este format din lână
pentru covoare, tapiserii și pături.

Clasificarea lânii și stabilirea valorii ei de piață se fac în funcție de lungimea și de finețea

fibrei. De asemenea, pentru clasificare, se tine cont și de proprietățile lânii, respectiv de
rezistențe, elasticitate, ondulație și uniformitate a fibrelor.

În comerțul internațional, lâna se clasifică pe baza sistemului bradfordian, respectiv al

numărului de sculuri a 511,84 m de fir care se pot obține din 453 g lână, prin filare în condiții
optime (din aceeași masă de fibre se obține un fir cu atât mai lung cu cât fibrele sunt mai
subțiri).

În România, lâna se clasifică în lână: fină (fibre ondulate, cu un diametru de până la 5 μm),
semifină (mai puțin ondulată, cu un diametru de până la 31 μm) , semigroasă (fibre mai aspre,
drepte, elastice și cu un diametru de până la 42 μm) și groasă (fibre aspre, groase, drepte, cu
canal medular larg, elastice și cu un diametru de peste 42 μm).
 În centrele de sortare, pentru obținerea unor fibre omogene, cojoacele se rup în bucăți, în
funcție de zonele cu fibre diferite calitativ, lâna nespălată rezultată purtând numele de
original.

După recoltare, lâna este supusă operației de spălare, pentru îndepărtarea impurităților
vegetale, minerale și a secrețiilor animale. Randamentul lânii este dat de raportul dintre masa
lânii spălate, în raport de masa lânii originale.

Ca urmare a cantității apreciabile de impurități vegetale, lâna fină și semifină este supusă
și operației de carbonizare, care constă în tratarea lânii cu acid sulfuric, pentru
transformarea celulozei în hidroceluloză fărâmicioasă, ce poate fi înlăturată cu ușurință. Lâna
aspră nu este carbonizată deoarece resturile vegetale se pot înlătura cu ușurință prin
acțiunile mecanice din timpul spălării.

Fibra de lână este o fibră pluricelulară, având în structură 3 straturi distincte:

 strat cuticular (exterior), cu un aspect solzos, caracteristic;

 strat cortical (intermediar), numit și coajă, reprezentând partea principală a fibrei și

care conferă lânii rezistență și elasticitate;

 strat medular (interior), plin cu aer și pigmenți, și care, la lâna superioară este atât de
subțire, încât nu este vizibil.

La microscop, mărimea, forma și dispunerea solzilor constituie atât o modalitate de

identificare a fibrelor de lână, cât și a calității ei. Numărul solzilor variază în funcție de
finețea fibrei de lână și de numărul de ondulații. Solzii au atât un rol de protecție cât și un rol
tehnologic, favorizând procesul de împâslire. Prin tratare cu clor diluat, solzii se distrug iar
lâna își pierde capacitatea de împâslire.

Fibrele de lână de calitate superioară prezintă la microscop un singur strat de solzi mai
mari, dispuși în jurul diametrului fibrei. Fibrele de lână de calitate medie prezintă un
diametru mai mare și două straturi de solzi mai mici, care se întrepătrund unul pe celălalt.
Fibrele inferioare au un diametru și mai mare, fiind mai groase și cu mai mulți solzi pe
circumferință.

Culoarea lânii este dată de pigmenții cuprinși în stratul medular și poate varia de la alb pur,
la alb gălbui, cafeniu-închis, cenușiu și negru. Lâna de culori diferite (neagră și roșcată)
poartă numele de lână seină (lână bălțată).

Luciul lânii depinde de uniformitatea și de gradul de netezime al fibrei, precum și de forma

și poziția solzilor. Lâna fină și semnifică prezintă un luciu mătăsos iar lâna groasă are un luciu
aproape mat. Luciul lânii spălate depinde de conținutul de apă al fibrei. La purtare, stofele de
lână devin lucioase, datorită tocirii solzilor.

Ținută în locuri umede și neaerisite, lâna mucegăiește, devenind galbenă și apoi neagră, cu
miros specific.
 Lungimea fibrelor de lână reprezintă lungimea medie, de la un capăt la celălalt al fibrei și
poate fi lungime naturală, atunci când fibra se măsoară în stare ondulată sau lungime reală,
când ondulațiile sunt îndreptate prin întindere.

Din punct de vedere al lungimii, fibrele de lână se clasifică în: fibre lungi (cu o lungime mai
mare de 10 cm-țigaie, stogoșă și țurcană); fibre mijlocii (cu o lungime cuprinsă între 6-10 cm-
merinos și spancă) și fibre scurte (între 3-6 cm).

Ondulația reprezintă devierea fibrei de la linia dreaptă și constituie un criteriu de

clasificare a lânii (numărul ondulațiilor pe unitatea de lungime și înălțimea lor). Ondulațiile
influențează procesul de împâslire a lânii, fiind preferată lâna cu ondulații dese. Lâna de cea
mai bună calitate are 12-13 ondulații/cm, lâna medie, 7-8 ondulații/cm iar lâna inferioară, 1-4
ondulații/cm. Merinosul are ondulații dese iar țurcana prezintă o fibră aproape dreaptă.

Datorită ondulațiilor, lâna are o reziliență considerabilă. Această proprietate, alături de

rezistența la tracțiune și elasticitatea conferă produselor textile din lână capacitatea de a-și
menține forma, superioară celorlalte fibre textile.

Higroscopicitatea lânii este cea mai mare dintre fibrele naturale, ea absorbind din aer cca.
15-18% dintre vaporii de apă, iar într-o atmosferă saturată, umiditatea lânii poate ajunge
până la 40%. O dată cu creșterea umidității, creste și elasticitatea, dar se reduce rezistența.
Repriza lânii spălate este de 17%, iar lâna regenerată are o repriză de 12%.

În apropierea flăcării, fibra de lână nu suferă modificări, în flacără arde lent, cu umflături,
emanând un miros de corn ars și formând o cenușă aspră, sub forma unui bulgăre sferic, de
culoare neagră. Prin încălzire, lâna lucioasă devine mată iar încălzită la o temperatură de până
la 100°C devine plastică, păstrând forma care i-a fost dată, mai ales după o umezire prealabilă
(proprietatea țesăturilor de lână de a forma cute durabile).

Soluțiile alcaline diluate sau concentrate distrug lâna, efectul depinzând de concentrație și
de temperatură (lâna tratată cu NaOH ia formă inelară, iar prin fierbere cu NaOH 10%, lâna
se dizolvă).

Rezistența la acizi a lânii este mai bună decât a fibrelor vegetale, făcând posibilă
carbonizarea, vopsirea și finisarea ei în medii acide. În contact cu acizi concentrați, fibrele
de lână sunt deteriorate, la microscop prezentând un aspect zdrențăros. Acidul azotic
concentrat colorează în galben fibrele de lână, le umflă și le distruge iar acidul sulfuric
distruge pigmenții, fără a degrada fibrele.

Lâna este relativ stabilă fată de oxidanți, sub acțiunea oxigenului și a luminii solare, lâna
începe să se îngălbenească iar rezistența și capacitatea de împâslire se reduc.

Clorul imprimă lânii o afinitate mai mare față de coloranți și un luciu mai puternic (datorită
distrugerii solzilor, ceea ce face și ca lâna să nu se mai încâlcească), dar conduce la pierderea
în masă a lânii, la reducerea rezistenței la rupere și a elasticității.
 Rezistența specifică a lânii se datorează stratului cortical al fibrei și este mai mare la lâna
fină și semifină (la care stratul medular lipsește iar stratul cortical este mai dezvoltat) și mai
redusă la lâna semigroasă și groasă. Rezistența variază între 10-33 Kgf/mm 2.

Lâna are cea mai mică masă specifică – 1,3 g/cm 3 dintre toate fibrele naturale.

Elasticitatea fibrelor de lână depinde de elasticitatea ondulațiilor, de elasticitatea

volumului (capacitatea de a reveni la volumul inițial după încetarea forței de compresiune) și
de elasticitatea la întindere (capacitatea fibrei de a reveni la lungimea inițială când forța de
tracțiune încetează). Lâna provenită de la oi bolnave și lâna deteriorată au o elasticitate
redusă.

Elasticitatea conferă produselor din lână moliciune și rezistență la uzură. Moliciunea se

simte la pipăit, fibrele fiind moi chiar dacă sunt groase.

Lâna este rea conducătoare de electricitate și un bun izolator termic.

Pe etichetele de produs, trebuie specificat tipul lânii utilizate. Din acest punct de vedere,
lâna poate fi: nouă, reprelucrată și refolosită.

Lâna nouă sau lâna virgină este lâna care nu a mai fost niciodată prelucrată spre diferență
de lâna reprelucrată care se referă la fibrele de lâna recuperate din deșeurile de la tăiere,
de la diversele mostre și din rămășitele de la filaturi, care sunt aduse din nou în stare de
fibră. Lâna regenerată este lâna recuperată din produse deja folosite (din zdrențos) și care
este refilată și reţesută sau retricotată. Această lâna are fibre scurte și deteriorate și de
aceea se filează în amestec cu lâna de tunsoare. Acest tip de lână se distinge cu ușurință la
microscop deoarece apare divers colorată, cu diametre diferite și de multe ori, cu capetele
destrămate (sub formă de pensulă). Lâna regenerată nu formează obiect al tranzacțiilor
internaționale, însă se vând zdrențos din care se va obține acest tip de lână, precum și
produse finite obținute din acest tip de fibre.

Alături de producția de lână, mai există și o cantitate redusă de lână obținută de la alte
animale, printre care: lama, cămila, alpacaua, caprele Angora și Kashmir, vicuna, calul etc.

Acestea se utilizează fie în amestec cu lâna, fie separat.

Părul de capră cuprinde două categorii de fibre: fibre aspre și fibre moi (puf). El este mai
gros și mai rezistent decât lâna de la oi, lucios, neted, cu sau fără ondulații și de culoare alb-
gălbui sau cafeniu. Caprele de soiuri superioare, Angora sau Mohair, dau fibre moi, de o
calitate comparabilă cu cea a lânii pieptănate.

Mohairul provine din părul capei de Angora care creste în special în Asia Mică și este o
fibră fină, neomogenă, lucioasă, de culoare alb-gălbui sau cenușie, lungă (13-20 cm), ondulată,
cu un aspect puternic mătăsos, foarte rezistentă și cu o capacitate de împâslire redusă.

Kașmirul este produs de capra cu același nume, care creste în Tibet, în regiunea Himalaia.
 Părul de cămilă are o culoare specifică (tabac), un luciu pronunțat, prezintă o rezistență
la tracțiune mai mare decât a lânii și o capacitate de murdărire și de împâslire mai reduse.
Fibrele sunt neomogene, conținând puf, păr mediu și păr aspru, dar prezintă un luciu mai
pronunțat decât al lânii. Din familia cămilei mai fac parte: lama, alpacaua, vicuna și guanaco,
ale căror păruri sunt utilizate în producția de textile.

Părul de cal este recoltat de pe coamă (păr de calitate inferioară, mai subțire și mai
suplu, numit și păr de China) și din coadă (mai aspru, gros și rezistent). Este foarte apreciat
pentru elasticitatea și rezistența sa.

Fibre naturale de origine vegetală

 

Există patru tipuri principale de fibre vegetale: fibre de semințe, care sunt fibrele ce
înconjoară semințele unor anumite plante (bumbacul, kapocul); fibre liberiene, fibre
rezistente, care la majoritatea dicotiledonatelor, sunt dispuse în tulpină (in, cânepă, ramie,
sisal, chenaf etc.); fibre vasculare, fibrele rezistente dispuse în corpul frunzelor
monocotiledonatelor (manila, sisal) și fibre de fructe, sub forma unor peri presați, care
îmbracă fructul aidoma unei palisade (cocosul).

Fibrele vegetale sunt predominant celulozice și spre deosebire de fibrele animale proteice
rezistă la acțiunea bazelor, a majorității acizilor organici, dar sunt distruse de acizii minerali
puternici. O înălbire necorespunzătoare poate deteriora sau distruge aceste fibre.

Dintre fibrele de semințe, numai bumbacul și kapocul prezintă importantă comercială.

Bumbacul

Bumbacul este o fibră monocelulară și reprezintă prelungirea epidermică a cojii

semințelor plantei din genul Gossypium.

La fel ca și mătasea, bumbacul este cultivat de o lungă perioadă de timp: în Mexic au fost
descoperite fibre de bumbac și fragmente de semințe cu o vechime de peste 7000 de ani, iar
în India bumbacul este cultivat de cel puțin 5000 de ani. De asemenea, în antichitate,
bumbacul era folosit în China, Egipt și pe continentul american.

În prezent, se cultivă peste 60 de specii de bumbac, dintre care o serie de specii sunt
modificate genetic, diferențiate prin calitatea, cantitatea și lungimea fibrelor, prin forma și
mărimea plantei și prin perioada de vegetație.

Dintre aceste specii, numai câteva prezintă importantă comercială, fiind cultivate în cca.
60 de țări: Egipt și Sudan (pentru bumbac cu fibră extralungă și lungă, alb și cu un pronunțat
grad de luciu), în Asia (China, India), în Brazilia, Mexic și în Statele Unite ale Americii.
 Sămânța produsă de bumbac este învelită în fibre de bumbac cu lungimi de 5-56 mm, după
separarea cărora, la unele specii, semințele rămân golașe, iar la altele, acoperite cu un puf cu
lungimi de 6 mm, numit linters.

După culegerea manuală sau mecanizată a bumbacului, acesta este supus mai multor
operații, în stații speciale numite stații de egrenare, respectiv:

 curățarea fibrelor de impuritățile vegetale și minerale (coji, frunze, praf, pământ etc.) prin
destrămare și ventilare;
 egrenarea (separarea fibrelor de semințe);
 lintersarea (separarea de pe semințele egrenate a lintersului);
 presarea bumbacului egrenat în baloţi, în vederea livrării lui către filaturi;
 presarea lintersului în baloţi, în vederea livrării către o serie de ramuri ale industriei chimice
(explozivi, lacuri etc.);
 ambalarea și marcarea.

Cu ocazia operațiilor de egrenare sunt îndepărtate fibrele de bumbac cu defecte: noduri

fibroase, fibre neajunse la maturitate, fibre atacate de bacterii și ciuperci, fibre de bumbac
mort etc.

Înainte de cules, în aproprierea fazei de maturitate deplină, fibrele pierd o parte din
umiditate, se turtesc și capătă forma unei benzi. Aceasta este și mai vizibilă la microscop,
unde bumbacul se prezintă sub forma unei panglici răsucite, cu un canal interior numit lumen,
mult mai gros decât pereții fibrei.

Fibra de bumbac este alcătuită din următoarele părți componente:

 cuticulă sau peretele primar;

 peretele secundar;
 canalul interior sau lumenul.

Spre deosebire de bumbacul ajuns la maturitate, bumbacul mort sau neajuns la maturitate,
se prezintă sub forma unor benzi late, netorsionate dar cu îndoituri caracteristice sub un
unghi de 90°, transparente și lucioase. Bumbacul mort nu se vopsește iar în produsul finit
apare sub forma unor purici.

Bumbacul mercerizat (în vederea creșterii luciului, bumbacul este tratat cu o soluție de

NaOH și supus la o tensiune mecanică) are la microscop un aspect cilindric, iar fibra este
umflată și transparentă, fără răsucituri și cu un lumen foarte subțire, ca o linie.

Bumbacul este o importantă materie primă pentru o gamă foarte variată de produse
textile. Larga lui utilizare se datorează ușurinței de transformare a fibrelor în fire,
higroscopicității și bunei comportări la spălare și uscare, iar conținutul mare de celuloză îi
conferă rezistență, suplețe, elasticitate și bune aptitudini de finisare.

Calitatea fibrelor de bumbac se apreciază în funcție de: lungimea, rezistența, elasticitatea,

finețea, culoarea și luciul fibrei.
 Fibrele de bumbac fac parte din categoria fibrelor scurte. Lungimea și finețea fibrelor
reprezintă principalele caracteristici tehnologice ale bumbacului, în funcție de care fibrele
vor fi transformate în fire groase, mijlocii și subțiri.

Determinarea lungimii fibrelor de bumbac se bazează pe sortarea fibrelor în clase de

lungime și stabilirea lungimii modul și a lungimii filatorului (lungimea stapel). Pentru această
determinare, fibrele sunt paralelizate și apoi sunt extrase treptat fibrele de diferite
lungimi, formând-se astfel o curbă.

Ramura urcătoare a curbei reprezintă fibrele cu o lungime mai redusă decât lungimea
modul și cu cât vârful curbei este mai ridicat, cu atât bumbacul este mai regulat (partea
majoritară a fibrelor situând-se în jurul lungimii modul). După sortare, se stabilește clasa
modul (clasa de lungime cu frecvența cea mai mare), bumbacul fiind mai apreciat cu cât vârful
curbei este situat mai la dreapta.

Lungimea medie a fibrelor corespunzătoare ramurii din dreapta reprezintă lungimea

comercială a fibrelor de bumbac, care mai poartă numele de lungimea filatorului sau lungimea
stapel.

Fibrele cu lungimea stapel mare sunt transformate în fire fine, rezistente, care sunt apoi
folosite la fabricarea produselor textile fine, iar fibrele cu lungimea stapel mică sunt folosite
pentru țesături durabile.

Din punct de vedere al lungimii, bumbacul se clasifică în: bumbac extralung, cu o lungime a
filatorului de peste 45 mm, bumbac lung: 34-45 mm, bumbac mijlociu: 28-34 mm și bumbac
scurt, sub 28 mm.

Finețea bumbacului se exprimă prin numărul metric (Nm) și în militex și variază între Nm
2.000-12.000. În general, cu cât lungimea bumbacului creste, cu atât el este mai fin, însă o
finețe exagerată a fibrelor conduce la încâlcirea și înnodarea acestora.

Din punct de vedere al fineții, bumbacul este clasificat în: bumbac fin, fibre cu diametrul
de până la 20 μm; bumbac obișnuit, cu diametrul cuprins între 20-23 μm și bumbac gros, cu
diametrul fibrei de peste 23 μm.

În general, fibra de bumbac se poate caracteriza ca o fibră fină, elastică, uniformă și

suplă.

Fibrele de bumbac prezintă, în general, o culoare albă sau alb gălbuie și un luciu redus, mat,
spre deosebire de bumbacul mercerizat care are un luciu accentuat.

Higroscopicitatea este bună, fibrele absorbind cu ușurință transpirația, ceea ce le face să

fie plăcute la purtare. Repriza este 8,5% iar pentru deșeurile de bumbac, 7%.

În apropierea flăcării, fibra de bumbac nu suferă modificări, în flacără arde rapid și

continuă să ardă și la scoaterea din flacără, emanând un miros de hârtie arsă și formând o
cenușă fină, friabilă, de culoare albă-gri.
 Bumbacul are o mare afinitate față de coloranți, firele puțind fi vopsite și imprimate cu
ușurință, astfel încât se pot obține țesături cu o multitudine de culori și imprimeuri.

Acizii minerali concentrați degradează bumbacul, transformând-l în hidroceluloze, iar

prin încălzire cu acid sulfuric concentrat, bumbacul este distrus rapid. Cu soluție de iodu-
iodură de potasiu și acid sulfuric Vetillard, fibra de bumbac apare la microscop colorată în
albastru, reacție specifică fibrelor celulozice.

Soluțiile alcaline, în funcție de concentrație, temperatură și durată de acțiune,

transformă celuloza din bumbac în alcaliceluloză, care prin simpla spălare cu apă, se
transformă în celuloză regenerată.

Soluția cuproamoniacală este solventul cel mai curent al bumbacului, fibra umflând-se

atât de mult încât diametrul ei poate să crească cu până la 1800%.

Rezistența specifică a bumbacului este de 36 kgf/mm 2 iar lungimea de rupere este cuprinsă
între 23-38 km, în funcție de finețea fibrelor.

Masa specifică a fibrelor de bumbac este de 1,48-1,52 g/cm 3.

Kapocul 

Kapocul este o altă fibră naturală de origine vegetală, asemănătoare bumbacului, produsă

de copacul cu același nume.

Kapocul (ceiba sau arborele de bumbac satinat) este numele unui gen de copaci care pot
atinge o înălțime de peste 40 m și care sunt cultivați pe scară largă în regiunile tropicale, mai
ales în Insula Java, pentru fibrele lor.

Ei prezintă frunze mari, palmate, iar florile sunt în formă de clopot. Semințele lor
capsulate conțin fibre semănătoare bumbacului. Fibrele de kapoc sunt fibre ușoare (conțin
mult aer în lumen), scurte, elastice, fragile și impermeabile și tocmai de aceea, ele nu pot fi
toarse și țesute ca fibrele de bumbac, însă sunt larg folosite ca materiale de umplutură în
colaci și veste de salvare, sau ca material izolator.

Prezintă o culoare gălbuie și sunt mai lucioase decât fibrele de bumbac.

Fibrele liberiene

Fibrele liberiene se găsesc în țesutul plantelor cu același nume, unde substanțele pectice
le cimentează în aglomerări de fascicule. Aceste fibre au rolul de a conferi flexibilitate
plantei pentru a rezista la acțiunea forțelor exterioare și de a proteja transportul hranei de
la rădăcină, spre vârf.
 Fibrele sunt folosite pentru producerea unei game variate de țesături fine, groase sau
tehnice și alături de bumbac, reprezintă materia primă în obținerea hârtiei fine sau de
ambalaj.

La plantele textile dicotiledonate celulele sunt dispuse în coaja tulpinii iar la

monocotiledonate sunt situate în corpul frunzelor.

Fibrele liberiene sunt clasificate în trei categorii:

 fibre liberiene moi: in și ramie cotonizată, care sunt fibre suple, destinate unei game largi de
țesături fine și groase;
 fibre liberiene aspre: cânepa, iuta, chenaful, teișorul etc., care sunt mai lignificate decât inul
și se folosesc pentru țesături de saci, sfori, frânghii etc.;
 fibre liberiene foarte aspre: manila, sisal, cocos etc., care sunt lignificate și putrescibile și se
folosesc la fabricarea covoarelor, sforilor, cablurilor etc.

În general, toate aceste fibre se separă de tulpinile lemnoase printr-o operație chimico-
biologică, numită topire, urmată de o operație mecanică, pentru îndepărtarea pârții lemnoase.
Astfel, se obțin două tipuri de fibre: fuiorul, alcătuit din fibre lungi și câlții, compus din fibre
scurte, încâlcite, cu ghemotoace și impurități.

Inul

Inul face parte din familia Linacee iar fibrele sale sunt pe locul I ca importantă din
categoria fibrelor liberiene, fiind apreciate pentru rezistența, luciul, durabilitatea și
higroscopicitatea lor.

Planta este cultivată atât pentru fibrele sale care se filează în vederea fabricării de
țesături dar și pentru semințe, din care se extrage uleiul de in.

Cultivarea inului este cunoscută încă din cele mai vechi timpuri, în zona lacurilor elvețiene
fiind descoperite plase de pescuit și îmbrăcăminte din in datată cu peste 10.000 de ani în
urmă. De asemenea, și în mormintele egiptene s-au descoperit o serie de obiecte de
îmbrăcăminte din in. În Britania, se pare că inul a fost adus din zona Mării Mediterane de
către comercianții fenicieni, manufacturile de in fiind apoi introduse de către romani în
întregul imperiu.

Plantele de in cultivate pentru fibre ating înălțimi cuprinse între 0,3 și 1,2 m iar tulpinile
sunt subțiri, cu diametre variind între 2,5-4 mm. Ramurile sunt concentrate în zona vârfului,
frunze sunt mici, în formă lanciată iar florile, de obicei bleu, câte odată albe sau roz sau
violet, conțin 5 petale simetrice.

Fibrele sunt obținute din tulpinile plantelor înalte, în urma unei serii de operații, cum ar fi:
topirea, uscarea, zdrobirea și baterea.

Pentru scurtarea procesului de topire și pentru creșterea calității fibrelor, s-a renunțat la
topirea naturală și s-a trecut la cea cu apă caldă (la o temperatură de 22-30°C, care durează
numai 3-5 zile), prin care apa și microorganismele conduc la descompunerea plantei. Apoi,
tulpinile se usucă în aer liber, când devin fărâmicioase și se zdrobesc pe cale mecanică, partea
fibroasă ieșind din mașină sub forma unor mănunchiuri, numite fuioare, cu lungimea de cca. 50
cm, încărcate de aderențe lemnoase, numite puzderii. În final, are loc o separare a fibrelor
de puzderii și o sortare a fibrelor sănătoase.

Spre deosebire de bumbac, fibrele de in conțin lignină, ceruri, grăsimi și substanțe pectice
în cantitate mai mare și insolubile în apă rece. Acestea au o funcție de impermeabilitate și nu
se elimină în procesele de finisare. Cerurile și grăsimile conduc și la creșterea moliciunii, a
elasticității și a capacității de filare a inului, conferind fibrei un aspect unsuros.

Fibrele de in sunt fibre pluricelulare, a căror lungime variază între 10-90 cm și sunt
alcătuite din celule de formă cilindrică, cu suprafețe aproape netede. Inul superior prezintă
fibre lungi, între 50-60 cm, rezistente, suple, elastice, albe și lucioase.

La microscop, celula prezintă pereți groși, cu lumenul sub formă de linie ascuțită și
transparentă și câteodată, noduri și deplasări datorită ruperii peretelui în timpul albirii. În
lungimea celulelor de in se observă deseori striații longitudinale și transversale, în formă
caracteristică de X. În secțiune transversală, fibra de in se prezintă sub formă unor grupuri
de poligoane, cu câte un punct în centru, evidenţiindu-se astfel caracterul ei pluricelular.

Conținutul de celuloză al inului variază de la o regiune de producere la alta și tocmai de

aceea, identificarea fibrelor de in se face în reacție cu acidul sulfuric Vetillard și cu iod
iodură de potasiu, când fibrele se colorează în albastru pur, dând reacția celulozei aproape
pure.

Inul poate fi supus unui proces de albire și de cotonizare, prin care are loc dizolvarea
parțială a hemicelulozelor și a substanțelor pectice cu ajutorul unui procedeu mixt de tratare
cu alcalii și de albire cu oxidanți. Fibrele bine cotonizate sunt albe, rezistente, lucioase și
relativ aspre, fiind cunoscute și sub denumirea de fibre de cotonin.

Culoarea fibrelor variază de la culoarea pielii, la cenușiu, argintiu, gălbui și castaniu, fibra
de cea mai bună calitate fiind de un alb-gălbui. Culoarea evidențiază atât gradul de
maturitate al fibrei cât și eventualele boli ale plantei. Prin albire, inul capătă o culoare de un
alb pur. În general, inul prezintă un luciu mat.

Inul este mai rezistent la atacul microorganismelor, decât bumbacul, se usucă mult mai
repede și este mult mai puțin afectat de acțiunea razelor solare.

În apropierea flăcării, fibra de in nu suferă modificări, în flacără arde rapid și continuă să

ardă și la scoaterea din flacără, emanând un miros de hârtie arsă și formând o cenușă fină,
friabilă, de culoare albă-gri.

Pentru că absoarbe și cedează umiditatea cu ușurință și pentru că este bun conducător de

căldură, inul este folosit la confecționarea îmbrăcămintei de vară, conferind un efect de
răcorire.
 Repriza fibrelor de in este de 12% iar alungirea la rupere este inferioară bumbacului, fiind
de 2-4%, ceea ce face ca prelucrarea să fie mai grea.

Fibra de in este mai rezistentă la acțiunea agenților chimici, inclusiv la acțiunea acidului
sulfuric decât bumbacul.

Chiar dacă rezistența inului creste în stare udă, o umiditate peste 35% și folosirea
excesivă a produselor alcaline pentru spălare pot afecta fibra, reducându-se sarcina de
rupere.

Elasticitatea mai redusă decât a bumbacului și textura moale fac ca inul să se încrețească,
tendință care se poate reduce prin o serie de tratamente chimice.

Datorită rezistenței ridicate, fibrele de in sunt folosite și la fabricarea tapiseriilor, a

hainelor de protecție, a sacilor, corturilor, ațelor pentru încălțăminte și pentru legarea
cărților, precum și în diferite scopuri tehnice.

Rezistența specifică a inului este cuprinsă între 36-60kgf/mm 2 iar lungimea de rupere a
inului sub formă de fuior este de 54,3 km, superioară bumbacului.

Masa specifică a inului este 1,5 g/cm3.

Cânepa
 
Cânepa aparține familiei Moracee și este numele comun al plantei asiatice numite
Cannabis sativa și al fibrelor acestei plante.

Deseori, apare sub denumirea de cânepă indiană și este cultivată în Eurasia, în Statele
Unite ale Americii și în Chile, atât pentru fibre, cât și pentru semințe.

Planta are o înălțime care variază de la 90 cm la 5 m, în funcție de climă și de tipul de sol,

fibrele fiind dispuse în coaja tulpinii, care prezintă o formă concavă.

La fel ca și inul, cânepa este o fibră pluricelulară, însă celulele sunt mai puternic
consolidate, mai puțin transparente și mai neregulate decât celulele fibrelor de in.

La microscop, fibrele de cânepă se prezintă sub forma unui cilindru mai neregulat decât la
fibrele de in iar vârful este rotunjit sau ramificat. Vârful ramificat al fibrei de cânepă
cotonizată reprezintă un avantaj, sporind capacitatea de filare. Uneori, fibrele prezintă
striații sau adâncituri și deplasări datorită loviturilor de la meliţare.

Finețea fibrelor depinde de gradul de maturitate al plantei: fibrele moi, pentru

îmbrăcăminte, sunt obținute de la plante culese în perioada de polenizare iar fibrele
rezistente, aspre, folosite la fabricarea chingilor, a plaselor de pescuit, frânghiilor,
odgoanelor etc., sunt recoltate în perioada de maturitate a plantei.
 Operațiile de obținere a fibrelor și de prelucrare a lor sunt similare celor de la in: tulpinile
parțial descompuse sunt uscate, zdrobite și măcinate pentru separarea părţilor lemnoase de
fibre.

Ca fibră elementară, cânepa are o lungime cuprinsă între 1-15 mm, iar fibra tehnică are o
lungime de peste 300 mm

Culoarea fibrelor variază între cenușiu-verzui și alb. După albire, cânepa devine galben-
aurie sau uneori, cenușiu-argintie și cu cât culoarea tinde către alb, cu atât cânepa este de
mai bună calitate. După spălări repetare cu apă și săpun, articolele din cânepă continuă să se
albească, devenind mai moi și cu un tuşeu mai plăcut.

Luciul este mai scăzut decât la in și diferă de la o specie la alta.

În apropriere de flacără și în flacără, fibra de cânepă se comportă la fel ca bumbacul și

inul iar aspectul cenușii și mirosul degajat este specific fibrelor celulozice.

Spre deosebire de in, fibrele de cânepă nu rezistă la călcare, plesnind din cauza
temperaturii și a presiunii și de aceea, pentru realizarea confecțiilor, de obicei, firele de
cânepa se amestecă cu cele de in.

Cu iod-iodura de potasiu și acidul sulfuric Vetillard, cânepa dă o colorație albastră,

specifică fibrelor celulozice, însă stratul exterior al celulei apare colorat în galben, fapt ce
deosebește cânepa de in.

Masa specifică a cânepii este 1,5 mg/cm3 , iar repriza este la fel ca și a inului, 12%.

Lungimea la rupere este cuprinsă între 41-52 km, cânepa de vară fiind mai puțin rezistentă
decât cea de toamnă iar rezistența specifică este 45 kgf/mm 2, fibrele mai rezistente fiind
cele provenite din zona tulpinii mai apropiată de rădăcină.

Fibrele sunt utilizate la fabricarea unei varietăți de produse textile, incluzând produse de
îmbrăcăminte pentru uz comun și pentru marină, sfori, ambalaje etc.

Alte plante, neînrudite, care apar sub denumirea comună de cânepă, sunt: sisalul, manila,
etc.

Sisalul

Sisalul este fibra naturală provenită de la un gen de plante numite Agave care cresc în
deșerturile emisferei vestice.

Sisalul, sau „cânepa de sisal”, originar din Indiile de Vest, mai este întâlnit în Mexic și în
alte țări tropicale din Eurasia. Fibrele, obținute din frunzele acestei plante, prezintă o
lungime de până la 1,5 m, sunt aspre și rezistente.
 Fibrele sunt mai ușoare decât cânepa, dar mai grele și mai rezistente decât manila, însă
prin frecare se destramă.

Din sisal se confecționează sfori, cabluri, coșuri, plase etc.

Manila

Manila, cunoscută și sub denumirea de cânepa de Manila sau abaca, este numele fibrelor
obținute din cozile frunzelor plantei cu același nume. Planta este originală din Filipine și pe
arii mai reduse se cultivă și în Asia de Sus-est și în America Centrală.

Prelucrarea plantelor se realizează într-un mod similar inului și cânepii.

Celulele sunt rotunjite și prezintă striații, au un lumen larg, iar pereții sunt de grosime
constantă. Caracteristic manilei este vârful foarte ascuțit al celulei.

Fibrele au o culoare gălbui-cafenie și sunt lucioase, iar cele fine, deseori cu o lungime de 5
m, sunt utilizate în fabricarea firelor destinate confecțiilor țesute sau tricotate. Fibrele mai
aspre sunt folosite pentru realizarea sforilor, a frânghiilor rezistente și a odgoanelor, mai
ales pentru faptul că rezistența fibrelor nu scade o dată cu creșterea umidității.

Fibrele de manila sunt foarte ușoare și rezistente la acțiunea apei marine, însă în contact
cu umiditatea, ele se rigidizează. Repriza fibrelor de manila, ca și a celor de sisal, este de
12,5%.

Iuta 

Iuta reprezintă numele comun al două specii de plante (Corchorus oliteruis și Corchorus

capsularis) și al fibrelor acestora. Iuta este o plantă erbacee anuală care se cultivă atât în
zonele secetoase, cât și în cele umede. Datorită costului redus al fibrelor cât și a comportării
bune la filare este larg răspândită, mai ales în tarile tropicale. Înălțimea plantei este de 4 m
și prezintă flori mici galbene, singulare sau în pereche.

Fibrele extrase din tulpină sunt puternic lignificate și se caracterizează printr-un luciu
accentuat și o mare tenacitate dar sunt fragile și distruse cu ușurință de umiditate.

La microscop, iuta se prezintă asemănător cu fibrele de cânepă, fiind tot o fibră

pluricelulară, însă celulele cilindrice sunt mai largi și reunite în fascicule fără striuri. Celulele
au un aspect neregulat, alternând porțiuni subțiri cu altele îngroșate, au pereții transparenți
iar extremitățile fibrelor sunt rotunjite. Lumenul se îngroașă în unele zone și, de aceea,
grosimea pereților apare neregulată.

În aproprierea flăcării, ca și în flacără, mirosul, culoarea și aspectul cenușii sunt

caracteristice fibrelor vegetale.
 Culoarea fibrelor de iută variază de la alb-gălbui, la galben–brun iar sub influenta aerului se
modifică în brun-închis. Cu cât culoarea iutei este mai argintie, cu atât ea este de mai bună
calitate. Albirea cu hipoclorit nu să rezultate satisfăcătoare și de aceea, iuta nu se albește
decât în cazuri excepționale.

Luciul este mai ridicat decât la in și cânepă.

Fibrele de iută au o mare afinitate față de toate categoriile de coloranți, însă cu timpul,
tonurile se închid la culoare.

Iuta este higroscopică, absorbind apa într-o proporție de 33% iar repriza este 13,75%.

Iuta nu rezistă la acțiunea aburului sub presiune (în abur sub presiune la 140°C se distruge
în proporție de 22%). De asemenea, iuta este mai puțin rezistentă decât inul și cânepa, iar
lumina, aerul și umezeala o fac fărâmicioasă, reducându-i și mai mult rezistența. Datorită
conținutului ridicat de lignină, fibrele au o rezistență mică la flexiuni bruște și de aceea,
sforile din iută se rup repede în dreptul nodului.

Masa specifică este de 1,5 g/cm 3.

Principalele domenii de utilizare ale iutei sunt: țesături de ambalaje, saci, covoare, hârtie
de slabă calitate, precum și în scopuri tehnice etc.

Ramia 

Ramia este numele unei plante și al fibrelor naturale ale acesteia. Sunt cele mai lucioase,
durabile și moi fibre naturale, mai rezistente decât bumbacul și, de asemenea, prezintă o
bună rezistență la acțiunea factorilor chimici și microbiologici.

Problemele care apar în legătură cu ramia sunt de natură tehnologică, decorticarea

tulpinilor făcându-se anevoios.

În vederea filării fine, ramia este supusă procesului de cotonizare, prin tratare cu soluții
alcaline sub presiune (se degomează), proces prin care se distrug cleiurile vegetale care
solidarizează fibrele între ele și care conduce la albirea ramiei.

Masa specifică a fibrelor de ramie este 1,51-1,59 g/cm 3 iar repriza este de 6,52%.

Fibrele de cocos

Fibrele de cocos provin din fructele unei varietăți de palmier, numit cocotier. Fibrele
sunt smulse de pe nucile de cocos încă necoapte și apoi sunt supuse unei operații de topire în
apă de mare, timp de 4-12 luni, urmată de strivire, spălare, uscare și pieptănare.

Aceste fibre sunt rezistente la apa și la sărurile de mare, în mediu umed își conservă
rezistența, iar cablurile confecționate din fibre de cocos plutesc pe apă.
 Sunt folosite la fabricarea cablurilor, frânghiilor, a colacilor de salvare etc.

Fibre naturale de origine minerală

Fibrele de azbest sunt extrase din diferite varietăți de roci (crisotil, crocidolit, amosit
etc.), care conțin zone cu structură fibroasă, intercalate cu zone de steril.

Fibrele de azbest prezintă o serie de proprietăți care le-au făcut des utilizate în trecut:
sunt rezistente la tracțiune, sunt neaprinzibile, au bune proprietăți de izolare termică,
electrică și acustică, rezistență satisfăcătoare la coroziune și o masă specifică de 2,10-2,82
g/cm3.

Începând cu anul 1931 (în Anglia) a fost descoperit caracterul toxic al azbestului
(favorizează apariția cancerului pulmonar și a tumorilor maligne ale peritoneului), efectele
manifestându-se după cca. 20-50 de ani de la prima aspirare a prafului de azbest. Ca urmare,
în prezent el nu mai este folosit în nici un domeniu.