INTRODUCERE

,,Constituirea statului modern s-a înfăptuit prin implementarea impozitului, sau, mai
exact, prin reglementările legale privind dreptul de a încasa aceste plăţi.”

(A.Muller)

Impozitul reprezintă cea mai veche şi cea mai importantă resursă financiară aflată la
dispoziţia statului. O zicală devenită obicei în economia de piaţă a ţărilor dezvoltate şi
democratice spune un lucru care pare paradoxal la prima vedere: "Nimic nu este mai durabil
decât impozitul", dar care, în esenţă, reflectă faptul că la baza unei adevărate democraţii,
obligaţiile fiscale, impozitele, sunt considerate, de drept şi de fapt, o instituţie cu caracter
permanent.

Impozitul are caracter universal ca o consecinţă a suveranităţii statului asupra

contribuabilului, el fiind o instituţie de drept publică fără de care nu se poate concepe existenţa
statului, făcând parte organică din el. Impozitul este considerat ca o cerinţă vitală, ca necesitate a
dezvoltării economico-sociale. Economistul elveţian Jean de Sismondi apreciază impozitul ca un
prejudiciu, dar şi ca un bine, întrucât serviciile oferite de către stat pe seama prejudiciului
respectiv aduc un anumit folos.

Dezvoltarea şi îmbunătăţirea relaţiilor fiscale au dus la apariţia unor diverse forme de

impozitare şi tipuri de impozite, care au propria lor destinaţie funcţională şi diferenţe la nivelul
impactului acestora asupra proceselor economice. Astfel, impozitele pot fi privite din mai multe
puncte de vedere, dar cele mai folosite sunt clasificările tehnice, care le repartizează în două
categorii: impozite directe şi impozite indirecte.

Impozitele manifestă un rol deosebit de important atât pe plan financiar cât și economic şi
social. Modul concret de manifestare a acestui rol cunoaşte anumite diferenţieri de la o etapă de
dezvoltare economico-socială la alta. Rolul prioritar al impozitelor este în plan financiar,
deoarece acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare
acoperirii cheltuielilor publice.

În plan economic, rolul impozitelor rezidă în încercările statului de a folosi mai mult
impozitele ca mijloc de intervenţie în activitatea economică, iar în plan social, rolul impozitelor
se concretizează în faptul că , prin intermediul lor, statul procedează la redistribuirea unei părţi
importante din produsul intern brut între grupuri sociale şi indivizi, între persoanele fizice şi cele
juridice.

3
 Prin urmare, impozitele constituie unul din principalele instrumente de care statul dispune
pentru redistribuirea veniturilor şi a averii.

I. IMPOZITELE – DEFINIRE, CONȚINUT, CLASIFICARE

Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil, datorată,
conform legii, statului de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le obţin sau
pentru averea pe care o posedă. Plata impozitului se efectuează în cuantumul şi termenul precis
stabilit prin lege.
Conform Codului fiscal al Republicii Moldova, impozitul este o plată obligatorie cu titlu
gratuit, care nu ţine de efectuarea unor acţiuni determinate şi concrete de către organul
împuternicit sau de către persoana cu funcţii de răspundere a acestuia pentru sau în raport cu
contribuabilul care a achitat această plată.
Din noţiunile menţionate recurg şi principalele trăsături ale impozitelor:
- Legalitatea impozitelor. Aceasta presupune, că instituirea de impozite se face în baza
autorizării conferite prin lege. Nici un impozit al statului nu se poate stabili şi percepe
decât dacă există legea respectivă la impozit.
- Obligativitatea impozitelor. Aceasta înseamnă, că plata nu este benevolă, ci are caracter
obligatoriu pentru toate persoanele care obţin venituri sau deţin bunuri din categoria celor
supuse impozitării conform legilor în vigoare.
- Nerestituirea impozitelor. Prevede, că prelevările de impozite la fondurile publice de
resurse financiare se fac cu titlu definitiv şi nerambursabil. Adică, transferurile de
impozite făcute în aceste fonduri sunt utilizate numai la finanţarea unor obiective
necesare tuturor membrilor societăţii şi nu unor interese individuale sau de grup.
- Nonechivalenţa impozitelor. Poate fi înţeleasă, pe de o parte, ca o plată în schimbul
căreia contribuabilii nu beneficiază de contraservicii imediate şi direct din partea statului,
pe de altă parte, ca o diferenţă între cuantumul impozitelor plătite şi valoarea serviciilor
primite în schimb în viitor.
Taxa reprezintă plata efectuată de către persoanele fizice şi juridice pentru serviciile prestate
acestora de instituţiile publice care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează
servicii şi rezolvă alte interese legitime.

Trăsăturile specifice taxelor sunt:

- Plata neechivalentă pentru servicii sau lucrări efectuate de organe sau instituţii care
primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii şi rezolvă alte interese
legitime ale persoanelor fizice sau juridice. Plata serviciilor sau lucrărilor este
4
 neechivalentă deoarece, conform dispoziţiilor legale, aceasta poate fi mai mare sau mai
mică comparativ cu valoarea prestaţiilor efectuate de organe sau instituţii de stat.

- Subiectul plătitor este precis determinat din momentul când acesta solicită efectuarea
unei activităţi din partea unei instituţii de stat.

- Taxele sunt contribuţii de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de

diferite persoane în mod direct şi imediat.

Astfel, între cuantumul serviciilor sau activităţile prestate de către stat nu există un raport de
echivalenţă, fiind independente de costul, preţul sau valoarea serviciului prestat, caracteristic
pentru care taxele se deosebesc fundamental de preţurile mărfurilor sau tarifele serviciilor
executate de agenţii economici. Preţurile şi tarifele oglindesc toate cheltuielile de producţie şi
circulaţie, pe când taxele nu au decât o valoare simbolică.
Clasificarea impozitelor. Impozitele instituite în majoritatea statelor lumii sunt caracterizate
prin diversitatea lor determinata de deosebirile care privesc atât trăsăturile de forma cât şi de
conţinut. Pentru a observa mai uşor efectele diferitor categorii de impozite pe plan economic,
social, politic este nevoie de grupat impozitele pe baza unor criterii ştiinţifice.
Astfel, după trăsăturile de fond şi de formă impozitele se împart în:
a) directe
b) indirecte.
Aceasta este cea mai importanta grupare a impozitelor, atât din punct de vedere teoretic cât
si practic.
Impozitele directe se stabilesc nominal in sarcina unor persoane fizice sau juridice, în
funcţie de veniturile şi averea acestora şi pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege. Ele se
încasează direct de la contribuabil la anumite termene. Caracteristic acestor impozite este faptul,
că persoana care plăteşte impozitul este şi persoana care efectiv îl suportă (de exemplu impozitul
pe venit, impozitul pe bunurile imobiliare)

Impozitele indirecte sunt acele impozite, care se stabilesc asupra vânzări bunurilor sau a
prestării unor servicii. Ele nu se stabilesc direct asupra contribuabililor.
Plătitorii impozitelor indirecte sunt toţi acei care consumă bunuri din categoria celor
impuse, indiferent de veniturile, averea, profesia sau situaţia personală a acestora. Impozitele
indirecte sunt prevăzute în cote proporţionale asupra valorii mărfurilor vândute şi a serviciilor
prestate ori în sume fixe pe unitate de măsură. Acest tip de impozite nu asigură o repartiţie
echilibrată a sarcinilor fiscale. Indiferent de mărimea veniturilor obţinute de consumatori, cota de
aplicare a impozitelor este unică. Însa raportat la întregul venit de care dispune cumpărătorul,

5
impozitul indirect capătă un caracter regresiv. Astfel, cu cat o persoana beneficiază de venituri
mai mici, cu atât suportă mai greu sarcina fiscală a impozitelor indirecte. Aceste impozite
afectează puterea de cumpărare a consumatorilor şi deci contribuie la scăderea nivelului de trai al
populaţiei ( de exemplu TVA, accizele, taxele vamale)
După obiectul impunerii deosebim:
a) impozite pe venit
b) impozite pe avere
c) impozite pe consum.
Daca impozitele pe venit şi pe avere vizează existenţa lor, atunci impozitele pe consum vizează
tocmai cheltuirea lor.
După scopul urmărit la instituirea lor impozitele se grupează în:
a) impozite cu caracter fiscal
b) impozite cu caracter de ordine.
Impozitele cu caracter fiscal sunt instituite în vederea realizării de venituri pentru acoperirea
cheltuielilor statului (impozite pe venit, TVA). Impozitele de ordine sunt introduse, în primul
rând, pentru limitarea unei acţiuni sau în vederea atingerii unui scop care nu are caracter fiscal
(accize la băuturi alcoolice, ţigări etc.)
După frecvenţa cu care se încasează la buget impozitele pot fi:
a) permanente, când se încasează periodic
b) incidentale, când se instituie şi se încasează o singura dată.
După instituţia care le administrează:
1) în statele de tip federal deosebim
a) impozite federale
b) impozite ale statelor membre ale federaţiei
c) impozite locale
2) în statele de tip unitar
a) impozite ale administraţiei centrale de stat
b) impozite ale administraţiei locale.
Elementele impozitului. Impozitele şi taxele se caracterizează fiecare în parte prin anumite
trăsături determinate de modul de aşezare, provenienţă, percepere, rolul lor etc. În acelaşi timp,
însă sunt anumite elemente comune specifice tuturor impozitelor care trebuie să se regăsească în
reglementarea fiecărui tip de impozit, fără de care acesta nu s-ar putea aşeza, determina, urmări
şi realiza. Aceste elemente trebuie să fie bine precizate în momentul instituirii unui impozit,
deoarece din ele rezultă în sarcina cui cade impozitul respectiv, cuantumul acestuia, modul de
6
aşezare şi percepere, căile de urmărire în caz de neplată, sancţiunile pentru încălcarea
prevederilor legale.

Elementele impozitului înaintate în teoria şi practica financiară sunt următoarele:

1. Obiectul impozitului, reprezintă elementul concret care stă la baza aşezării acestuia şi
poate fi diferit în funcţie de provenienţa impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului.
Astfel, ca obiect al impozitului poate apărea:
- Venitul, care poate fi profitul (beneficiul) agenţilor economici şi veniturile persoanelor
fizice;
- Averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri, mijloace de transport;
- Cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul prestat sau lucrarea executată,
bunul importat în cazul impozitelor indirecte;
- Actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de timbru şi
înregistrare. Spre exemplu, eliberarea, legalizarea, autentificarea unor acte, deschiderea şi
dezbaterea succesiunilor, soluţionarea litigiilor de către organele de judecată.

2. Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe care se fundamentează evaluarea

(calculul) impozitului. Baza de calcul poate să fie aceeaşi ca şi obiectul impozabil sau să
difere de acesta. Astfel, atunci când obiectul impozitului îl constituie valoarea, venitul sau
preţul acesta este în acelaşi timp şi bază de calcul, ca de exemplu, în toate cazurile
impozitului pe venit. Când e vorba de bunuri ca obiect al impozitului, atunci avem două
cazuri:
a) în cazul impozitului funciar, când suprafaţa de teren este exprimată în m.p. sau ha este şi
element de calcul
b) în cazul impozitului pe imobil obiectul impunerii este clădirea, iar calculul se face în
funcţie de valoarea acesteia.
Situaţie asemănătoare este în cazul taxelor pe succesiuni, când obiectul taxării îl constituie
dezbaterea succesiunii şi actele întocmite cu acest prilej, în timp ce baza de calcul este
valoarea acesteia.

3. Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana fizică sau juridică deţinătoare sau
realizatoare a obiectului impozabil şi care potrivit legii este obligat la plata acestuia.
4. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în ultima instanţă impozitul
(căruia i se adresează). Deoarece adesea se fac confundări între subiect şi suportator al
impozitului trebuie de făcut o distincţie între ele. De cele mai multe ori subiectul şi
suportatorul sunt una şi aceeaşi persoană fizică sau juridică. Însă în anumite cazuri
7
 suportatorul impozitului este o altă persoană decât subiectul. În cazul impozitelor directe
aceste două elemente sunt reprezentate de una şi aceeaşi persoană. În cazul impozitelor
indirecte (TVA, accize) aceste elemente apar ca persoane diferite. Accizul are ca subiect pe
agenţii economici care produc şi realizează produse şi mărfuri supuse acestui impozit, însă
suportatorul este consumatorul care efectiv achită acest impozit în momentul procurării
produsului sau mărfii respective. Deci, impozitele indirecte plătite de unele persoane sunt
transpuse în sarcina altor persoane. Astfel se ajunge la fenomenul repercusiunii impozitelor.
5. Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul (venit ori, excepţional, averea).
Venitul ca sursă de plată poate apărea sub mai multe forme: salariu, profit, dividend etc.
Averea poate apărea sub formă de capital (în cazul acţiunilor emise) sau sub formă de bunuri
(mobile sau imobile). În cazul impozitului pe venit sursa impozitului întotdeauna coincide cu
obiectul impunerii, pe când la impozitele pe avere sursa nu coincide cu obiectul impunerii,
deoarece impozitul se plăteşte din venitul obţinut în urma exploatării (utilizării) averii
respective.
6. Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia impozabilă,
adică leul (u.m.) în cazul veniturilor; m.p. sau ha la impozitul funciar; capacitatea cilindrică la
mijloacele de transport etc.
7. Cota impozitului (cuantumul unitar, unitatea de evaluare) reprezintă impozitul aferent unei
unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit într-o cotă fixă sau în cote procentuale.
- Cota fixă este o sumă absolută, invariabilă pe unitatea de măsură.
- Cota procentuală este un procent de impozit asupra bazei de calcul. Cota procentuală
poate fi proporţională, progresivă sau regresivă.
8. Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă ansamblul măsurilor privind identificarea
subiectelor şi obiectelor impozitului, evaluarea obiectului impozabil, determinarea
impozitului datorat statului.
9. Termenul de plată indică data la care sau până la care impozitul trebuie achitat faţă de stat.
El apare ca:
- interval de timp în care sumele trebuie vărsate la buget
- dată fixă la care obligaţiunile trebuie achitate.
10. Perioada fiscală este perioada de timp pe parcursul căreia se calculează obligaţia fiscală.
Pentru diferite impozite perioada fiscală este diferită, de exemplu la TVA perioada fiscală
este o lună, la impozitul pe bunurile imobiliare pentru persoanele juridice – un trimestru, la
impozitul pe venit – un an.
11. Înlesnirile fiscale reprezintă un alt element prevăzut de actele normative fiscale (financiare)
şi se referă la reduceri, scutiri, bonificaţii, amânări şi eşalonări ale plăţii la buget.
8
 - Scutirile se aplică în vederea favorizării anumitor activităţi care folosesc forţa de muncă
cu randament scăzut. Ele pot avea şi un caracter social ca în cazul scutirii de la impozit a
unor categorii sociale de populaţie.
- Reducerile vizează atât scopuri sociale cît şi economice, cum este cazul reducerii bazei
impozabile la impozitul pe venit reinvestit în anumite scopuri prevăzute de lege.
- Bonificaţiile se acordă pentru a stimula anumiţi plătitori de impozite şi taxe să-şi achite
obligaţiile înainte de expirarea termenelor prevăzute de lege, de regulă, până la primul
termen de plată. Ca bonificaţiile să fie eficiente ele trebuie extinse pe mai multe categorii
de contribuabili, mărindu-se şi gradul lor de cointeresare, pentru ai determina pe plătitori
să-şi achite cu anticipaţie obligaţiile faţă de buget, ce este avantajos pentru stat în
condiţiile de inflaţie.
- Amânările şi eşalonările au în vedere decalarea termenelor de plată şi respectiv,
fragmentarea sumei de plată în mai multe tranşe ce urmează să fie vărsate la buget.
12. Sancţiunile sunt un element pe care legea fiscală îl cuprinde, având scopul de a întări odată
în plus caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi taxelor, precizându-se totodată
penalizările aplicate plătitorilor ce se abat de la această îndatorire legală. Cele mai frecvent
întâlnite sancţiuni în caz de neplată la termen sau sustragere de la impunere sunt majorările
de întârziere (penalităţile) şi amenzile fiscale pentru încălcările care nu sunt infracţiuni,
potrivit prevederilor legii penale. Se poate înţelege că în domeniul impozitelor poate să
intervină şi răspunderea penală pentru contribuabili persoane fizice ori salariaţi şi persoanelor
juridice, în cazurile în care încălcare normelor privind impozitele şi taxele întrunesc elemente
constitutive ale vreuneia dintre infracţiunile prevăzute de Codul Penal sau alte legi emise în
acest scop.
Funcțiile impozitelor. Impozitele la care sunt obligate subiectele plătitoare îndeplinesc, în
sens restrâns, trei funcţii:
a) Contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii (fiscală) este o
obligaţie a tuturor persoanelor fizice sau juridice care obţin venituri impozabile sau taxabile.
Aceste fonduri sunt utilizate de stat pentru finanţarea de obiective şi acţiuni cu caracter
general, folosind întregii colectivităţi ca: finanţarea instituţiilor publice, constituirea
rezervelor de stat, alte acţiuni şi obiective cu caracter economic şi social.
b) Redistribuirea unor venituri primare sau derivate (socială) este operaţiunea de preluare a
unor resurse în vederea repartizării lor pentru satisfacerea unor trebuinţe acceptate în folosul
altora decât posesorii iniţiali ai resurselor.
c) Reglarea unor fenomene economice sau sociale (economică) acţionează în mod diferit în
cazul unităţilor economice sau a persoanelor fizice. La unităţile economice, prin impozite şi
9
 taxe se influenţează preţurile mărfurilor şi tarifelor executărilor de lucrări şi servicii publice,
rentabilitatea, eficienţa economico-financiară, etc. La persoanele fizice, prin impozite şi taxe
se stimulează utilizarea cât mai productivă a terenurilor agricole şi ale altor bunuri, pe care le
au în patrimoniul personal, se limitează consumul de produse dăunătoare sănătăţii, etc.
În sens larg, în literatura de specialitate sunt definite cinci funcţii de bază ale
impozitelor:

1. fiscală;
2. de stimulare;
3. de redistribuire;
4. de reglare;
5. de control.
Funcţia fiscală a impozitelor se manifestă prin contribuţia permanentă şi sistematică a
impozitelor la formarea resurselor financiare ale statului. Aceste fonduri sunt utilizate de stat
pentru finanţarea de obiective şi acţiuni cu caracter general, folosind întregii colectivităţi ca:
finanţarea instituţiilor publice, constituirea rezervelor de stat, alte acţiuni şi obiective cu caracter
economic şi social.
Funcţia de stimulare a impozitelor se manifestă atât prin favorizarea cât şi prin pedepsirea
contribuabililor. Utilizarea în fiscalitate a înlesnirilor şi sancţiunilor fiscale presupune în ambele
cazuri efectul de stimulare, deoarece fiecare măsură se aplică ca o reacţie la starea anumitei sfere
a activităţii economice, care necesită amestecul statului.

Funcţia de redistribuire a impozitelor asigură procesul de redistribuire a unei părţi a

produsului intern brut. Prin funcţia dată se accentuează rolul impozitului ca un instrument
centralizat în relaţiile de distribuire şi redistribuire a resurselor financiare publice.

Funcţia de reglare a impozitelor reiese din necesitatea reglementării de către stat a unor
procese economice şi sociale. La unităţile economice, prin impozite şi taxe se influenţează
preţurile mărfurilor şi tarifelor executărilor de lucrări şi servicii publice, rentabilitatea, eficienţa
economico-financiară, etc. La persoanele fizice, prin impozite şi taxe se stimulează utilizarea cât
mai productivă a terenurilor agricole şi ale altor bunuri, pe care le au în patrimoniul personal, se
limitează realizarea de venituri exagerate, etc

Funcţia de control reflectă corectitudinea derulării din punct de vedere cantitativ şi calitativ
a procesului de distribuţie, permite de a verifica dacă încasîrile fiscale sunt colectate la timp,
corect şi complet şi în rezultat poate determina necesitatea şi direcţiile efectuării reformei fiscale.

10
 II. PRINCIPII ȘI METODE DE IMPUNERE A IMPOZITULUI

Principii clasice ale impunerii

Impozitul considerat un mod normal de finanţare a cheltuielilor publice trebuie să concilieze
patru preocupări enunţate de Adam Smith:
1. Justeţea: egalitatea în faţa impozitului, adică fiecare trebuie să contribuie la formarea
veniturilor bugetului de stat cu o parte din veniturile sau averea sa.
2. Certitudinea: realizarea unei asiete fiscale obiective care să elimine arbitrajul în stabilirea
impozitului şi care să fie viabilă. Impozitul trebuie să fie stabilit în termen concret,
cuantumul şi modul de percepere a impozitului trebuie să fie cunoscut de către contribuabil.
3. Comoditatea: stabilirea unor reguli simple din punct de vedere al înţelegerii pentru
contribuabil, deci de a favoriza acceptabilitatea socială a sistemului fiscal.
4. Eficacitatea: finanţarea cheltuielilor publice cu cel mai mic cost, adică cheltuielile de
întreţinere a aparatului fiscal trebuie să fie cu mult mai mici decât încasările din impozite.

Principii moderne de impunere

1. Principiul impunerii echitabile presupune egalitate în materie fiscală. Se cunoaşte egalitate
în faţa impozitelor şi egalitate prin impozit.
• Egalitatea în faţa impozitelor presupune că impunerea să se facă în acelaşi mod pentru toate
persoanele fizice sau juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau îşi au sediul, deci să ne
existe deosebiri de tratament fiscal de la o zona la alta a republicii. Totodată impunerea să se facă
în acelaşi mod pentru toate activităţile economice, indiferent de forma de proprietate sau forma
juridică în care sunt organizate şi funcţionează. In ultima instanţă, egalitatea în faţa impozitului
presupune neutralitatea lui. Se foloseşte la impozitarea veniturilor persoanelor juridice, TVA,
taxe vamale, accize, ş.a.
• Egalitatea prin impozit presupune diferenţierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta în
funcţie de: mărimea absolută a materiei impozabile, natura şi provenienţa veniturilor şi altele.
Deci, egalitatea prin impozit presupune un tratament diferit al celor neavuţi faţă de cei avuţi, al
celor căsătoriţi şi cu copii faţă de ceilalţi. Se foloseşte la impozitarea veniturilor persoanelor
fizice.
Egalitatea mai poate fi orizontală şi verticală.
Pentru obţinerea unei reale egalităţi fiscale este necesar ca la stabilirea impozitului să se
ţină seama nu numai de mărimea absolută a veniturilor realizate de o persoană, ci şi de
elementele care caracterizează situaţia individuală precum şi sarcinile sociale ale acesteia, care
influenţează capacitatea de plată.
2. Principiul politicii financiare. De acest principiu ţine stabilitatea şi elasticitatea impozitului.
11
 Un impozit este considerat stabil când nu se modifică, adică nu creşte în raport de
sporirea producţiei şi nu scade în fazele de criză, când se reduce materia impozabilă. în realitate,
de regulă, încasările din impozite nu prezintă stabilitate, datorită acţiunii de oscilante a legilor
economice, care fac ca evoluţia sinuoasă (nestatornică) a producţiei şi desfacerilor să imprime
aceeaşi dinamică şi venitului naţional, ca şi încasărilor din impozite.
Un impozit este considerat elastic atunci când este capabil de a se adapta nevoilor bugetare, să
poată fi majorat sau diminuat când cheltuielile bugetare cresc sau se reduc. O altă problemă ce
ţine de politica financiară constă în a alege tipul şi numărul impozitelor prin intermediul cărora
statul urmează sa-şi procure veniturile sale fiscale. Teoretic, statul poate folosi în acest scop un
singur impozit sau o multitudine de impozite. Ştiinţa financiară consideră, că practica unui singur
impozit astăzi ar fi irealizabilă şi ineficientă, deoarece impozitul respectiv stabilit în funcţie de
puterea economică a plătitorului, ar putea genera nemulţumirile, ar accentua tendinţele
evazioniste şi de transferare a sarcinii fiscale, iar erorile de impunere ar dezavantaja fie statul, fie
plătitorul.
3. Principiul politicii economice. Prin mărimea impozitului statul influenţează dezvoltarea sau
restrângerea activităţii unor ramuri economice sau a unor activităţi economice, stimulează
sporirea producţiei sau a consumului unor anumitor mărfuri, extinde sau limitează relaţiile
comerciale cu alte state.
Astfel, pentru a stimula lărgirea consumului unui bun, statul ia măsuri pentru reducerea sau
suprimarea impozitelor indirecte care-1 grevează, iar pentru a restrânge consumul procedează în
sens invers, adică majorează cotele impozitelor respective.
4. Principiile social-politice.
Prin politica fiscală se urmăreşte un anumit scop social. Se aplică o impunere diferenţiată a
veniturilor sau averii diferitelor categorii sociale în funcţie de interesele partidului de
guvernământ. Cu ajutorul unor măsuri fiscale, acesta caută să abată atenţia maselor largi ale
populaţiei de la anumite chestiuni politice aflate la ordinea zilei: să-şi păstreze influenţa în
rândurile unor categorii sociale, să evite influenţe negative pe care le-ar putea avea creşterea
consumului unor produse dăunătoare sănătăţii – băuturi alcoolice, tutun, - să favorizeze
natalitatea etc.
Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni efectuate în baza legii, care au
drept scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice.
În practica impunerii se utilizează metode şi tehnici diverse care diferă în funcţie de felul
impozitului; de statutul juridic al plătitorului şi de instrumentele folosite, ceea ce face ca
impunerea să îmbrace mai multe forme.

12
 În situaţiile în care la bază stă momentul evaluării materiei impozabilă, impunerea poate
fi de două tipuri:
• provizorie, care se efectuează în timpul anului
• definitivă, care se efectuează la finele anului
Spre exemplu, impozitul pe venit se stabileşte provizoriu în timpul anului (trimestrial sau
lunar) şi se definitivează prin recalculare pe baza rezultatelor anuale.
În funcţie de modul cum se însumează elementele de calcul impunerea poate fi:
• parţiala, impunerea veniturilor separat pe fiecare sursă de obţinere a lor de către un contribuabil
• globală, impunerea veniturilor cumulate din diferite surse de obţinere a lor de către o singură
persoană.
În funcţie de modul cum diferite persoane stăpânesc obiectul impozabil distingem impunere:
• individuală
• colectivă
În dependenţă de modul în care se face evaluarea obiectului impozabil se cunoaşte impunere:
• directă
• indirectă (sau forfetară)
După metodele de aplicare a cotelor impunerea se poate efectua în cote:
• fixe
• procentuale

13
 CONCLUZIE
În urma realizării studiului dat am constatat că impozitele manifestă un rol deosebit de
important atât pe plan financiar cât și economic şi social. Unii le apreciază drept prejudiciu, alții
drept un factor priotar în dezvoltarea societății și a statului, cu toate astea impozitele reprezintă
elementele cheie pe baza cărora se conturează și se fomează bugetul public de stat din care mai
apoi se alocă sume diferitor sectoare.
Stabilirea şi încasarea impozitelor constituie conţinutul fiscalităţii. Prin fiscalitate se
constată, concomitent, obligaţia fiscală pentru contribuabili şi creanţa fiscală a statului asupra
acestuia.
Impozitele se caracterizează fiecare în parte prin anumite trăsături determinate de modul
de aşezare, provenienţă, percepere, rolul lor etc. In acelaşi timp, însă sunt anumite elemente
comune specifice tuturor impozitelor care trebuie să se regăsească în reglementarea fiecărui tip
de impozit, fără de care acesta nu s-ar putea aşeza, determina, urmări şi realiza.
Fără existența impozitului oamenii ar fi mai dezordonați și nepăsători, exi

14