CURS NR.

10 REALE

ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE

I. Definiţie
A. În literatura juridică acţiunea în revendicare a fost definită ca fiind „acea acţiune reală
prin care proprietarul care pierde posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul
neproprietar".1
Altfel spus, acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva
posesorului neproprietar2.
B. Caracterele acţiunii în revendicare. Acţiunea în revendicare este o acţiune reală,
petitorie şi imprescriptibilă.
a) Este o acţiune reală, deoarece se fundamentează pe dreptul de proprietate, fiind un
mijloc de apărare al acestuia.
Ea se deosebeşte de o simplă acţiune cu caracter personal, de exemplu, născută din
contract, deoarece acţiunile personale se întemeiază pe drepturi de creanţă, având ca scop
restituirea unui bun în temeiul contractului încheiat între debitor şi creditor. Acţiunea în
revendicare a proprietarului se întemeiază pe însuşi dreptul de proprietate al acestuia, care are ca
sursă originară legea.
b) Este o acţiune petitorie, deoarece pune în discuţie însăşi existenţa dreptului de
proprietate, nu doar redobândirea posesiei care este un efect al acţiunii în revendicare. Acţiunea
în revendicare se deosebeşte, deci, de acţiunea posesorie, care, cum am văzut, tinde doar la
apărarea posesiei ca stare de fapt.
c) Este o acţiune imprescriptibilă sub aspectul extinctiv. Ne grăbim, însă, să adăugăm că
imprescriptibilitatea acţiunii este doar principiul, deoarece în cazul bunurilor mobile posesia de
bună-credinţă a acestora valorează proprietate (art. 1909 vechiul C.civ.; art. 937 NCC).
De asemenea, dobândirea unui bun imobil prin uzucapiune (art. 930-934 NCC) anihilează
dreptul fostului proprietar de a mai revendica eficient bunul său.

SECŢIUNEA A II-A
CONDIŢIILE EXERCITĂRII ACŢIUNII ÎN REVENDICARE

I. Acţiunea în revendicare poate fi exercitată numai de titularul dreptului de

proprietate asupra bunului.
II. Acţiunea în revendicare poate fi intentată şi de titularii altor drepturi reale cum
ar fi: titularul dreptului de administrare, titularul dreptului de folosinţă, titularul dreptului de
concesiune.
Aceşti titulari exercită acţiunea în revendicare împotriva oricăror persoane, la fel ca şi
proprietarul bunului, însă nu şi împotriva proprietarului. Ei au posesia şi folosinţa bunului, nu şi
dispoziţia juridică asupra bunului, care rămâne la proprietar.

1
In acest sens C. Stătescu, C. Bîrsan. Drepturile reale, 1988 p. 194—195.
2
L.Pop, op.cit., (1993), p. 278.
 Am arătat însă că, în sens larg, şi aceste subiecte de drept au o dispoziţie juridică asupra
bunului, în limitele conferite de lege şi de titlul juridic de constituire.
În acelaşi sens larg se poate vorbi şi de acţiunea în revendicare a acestor titulari de drept,
în sensul de vindicatio posesionis.
Termenul „revendicare” nu are, în acest caz, sensul său propriu iar acţiunea în
revendicare nu se întemeiază pe dreptul de proprietate ci pe dreptul real care a fost constituit. În
materia specială a celorlalte drepturi reale NCC reglementează o acţiune specială de apărare a
dreptului real denumită acţiunea confesorie.
III. Acţiunea în revendicare nu se poate intenta cu privire la bunurile care aparţin
domeniului public al statului sau al unităţilor teritoriale, deoarece aceste bunuri, potrivit legii,
sunt insesizabile.
Prin urmare, terţii nu pot revendica asemenea bunuri pentru că nu se poate dobândi
proprietatea asupra lor.
IV. Acţiunea în revendicare a statului şi a unităţilor administrativ-toritoriale cu privire la
bunurile aparţinând domeniului public se bucură de un regim juridic preferenţial, deosebit de cel
de drept comun.

REVENDICAREA BUNURILOR IMOBILE

I. Consideraţii generale. În mod tradiţional, în doctrină, se analizează trei laturi ale

acţiunii în revendicare cu privire la bunurile imobile3:
A. Proba dreptului de proprietate;
B. Aplicarea prescripţiei extinctive;
C. Efectele revendicării.
II. Analiză.
A. Proba dreptului de proprietate
Regula de bază în materia acţiunilor în justiţie este aceea fixată de art. 1169 din vechiul
C.civ., potrivit căreia „Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească". Noul
Cod de Procedura Civilă menţine aceeaşi regula.
Prin urmare, titularul acţiunii în revendicare are rolul de reclamant şi, în privinţa sa,
operează regula: ,,onus probari incumbit actori" sau „actori incumbit probatio", deci el trebuie
să facă dovada dreptului său.
Pârâtul posesor are o situaţie pasivă, de aşteptare, deoarece operează în favoarea sa o
prezumţie de proprietate.
Atâta vreme cât reclamantul nu poate face dovada dreptului său, acţiunea în revendicare
va fi respinsă.
Pârâtul nu poate fi obligat să prezinte titlul său, deoarece posesia este ocrotită indiferent
de dovada dreptului de proprietate.
Aşa cum s-a spus, pârâtul este un beatus possidens.4
Proba dreptului de proprietate este uneori foarte greu de făcut de către reclamant,
deoarece există dificultăţi de probă care izvorăsc din următoarele situaţii:
— În foarte multe cazuri nu s-au întocmit înscrisuri doveditoare;

3
C. Bâ rsan, op. cit. (2013), p.301.
4
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit.(1998), p. 196.
 — Uneori înscrisurile întocmite nu sunt însoţite de planuri topografice care să permită
delimitarea bunului imobil dobândit;
— Insufcienţa probatorie a titlurilor prin care se încearcă să se facă dovada proprietăţii.
Astfel, în dreptul nostru, un titlu translativ de proprietate nu poate face dovada absolută a
proprietăţii, deoarece ar trebui ca fiecare dobânditor să facă şi dovada că a dobândit de la
adevăratul proprietar.
O asemenea dovadă a valabilităţii titlului tuturor autorilor anteriori înseamnă însă o
probatio diabolica, practic imposibil de realizat. Pe de altă parte, principiul res inter alios acta
aliis neque nocere, neque prodesse potest, adică principiul relativităţii efectelor actelor juridice,
potrivit căruia actele juridice produc afecte numai între părţile care le-au încheiat, oferă
posibilitatea pârâtului posesor să ridice excepţia inopozabilităţii actului juridic invocat de
reclamant.
De asemenea, în dreptul nostru, singurele cazuri în care se poate vorbi de o probă certă a
dreptului de proprietate sunt uzucapiunea şi ocupaţiunea.
Prin urmare, iată tot atâtea inconveniente în materia probei. În contextul vechii
reglementări, practica şi doctrina, în lipsa unei reglementări exprese, au conturate următoarele
principii:
a. În cazul în care ambele părţi, atât reclamantul cât şi pârâtul, au titluri scrise cu privire
la dreptul de proprietate, trebuie să distingem după cum titlurile provin de la acelaşi autor sau de
la autori diferiţi.
1. Dacă ambele titluri provin de la acelaşi autor, trebuie distins după cum părţile au
îndeplinit formalitatea transcrierii în registrele de transcripţiuni sau la cartea funciară sau n-au
îndeplinit aceste formalităţi.
Dacă părţile nu au transcris titlurile pentru opozabilitate faţă de terţi, va avea câştig de
cauză cel care are titlu cu data cea mai veche.
Dacă numai una dintre părţi a transcris titlul aceasta va avea câştig de cauză potrivit
principiului qui prior tempore, potior jure, indiferent de data titlului său.
2. Dacă titlurile provin de la autori diferiţi, au fost propuse mai multe soluţii:
2.1. Soluţia de a se da câştig de cauză posesorului, potrivit principiului in pari causa,
melior est causa possidentis.
2.2 Soluţia de a se da preferinţă celui ce invocă titlul cu data cea mai veche.
2.3 Soluţia de a se da câştig de cauză celui care dovedeşte că a dobândit de la un autor al
cărui titlu este preferabil, potrivit regulii nemo plus iuris, ad allium transferre potest, quam ibse
habet, (nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are).
Sarcina dovedirii titlului preferabil revine reclamantului.
b. În cazul în care numai una dintre părţi are titlu, aceasta va avea câştig de cauză.
Reclamantul va avea câştig de cauză, cu condiţia ca titlul său să emane de la un terţ şi data
titlului să fie anterioară posesiei pârâtului.
c. În cazul in care nici una dintre părţi nu are titlu şi nici nu poate invoca uzucapiunea sau
ocupaţiunea se poate respinge, de plano, acţiunea reclamantului, în baza principiului in pari
causa, melior est causa possidentis.
În practica judiciară s-au conturat soluţii care pledează pentru compararea celor două
posesii în conflict, a reclamantului şi a pârâtului.
Va avea câştig de cauză cel ce invocă o posesie mai caracterizată: adică de bună-credinţă,
mai îndelungată, neviciată.
Ce se înţelege prin titlu în această materie?
 În această materie, prin titlu, trebuie să înţelegem nu numai titlurile translative de
proprietate, dar şi cele declarative: o hotărâre judecătorească, un act de partaj, de tranzacţie.
Invocarea unui titlu care provine de la o altă persoană decât partea cu care este în
conflict, nu încalcă principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, deoarece un asemenea
titlu nu are decât caracterul unei prezumţii de proprietate cu caracter relativ, care primeşte proba
contrarie.
B. NCC reglementează principii noi, fundamental diferite de vechiul Cod în ce priveşte
revendicarea bunurilor imobile.
a. Efectul constitutiv de drepturi al înscrierilor la cartea funciară.
1. Reglementare.
NCC reglementează, în art. 885, principiul efectului constitutiv de depturi al înscrierilor
la cartea funciară. Astfel, potrivit art. 885 alin. 1 NCC drepturile reale asupra imobilelor cuprinse
în cartea funciară se dobândesc atât între părţi cât şi faţă de terţi numai prin înscrierea lor la
cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea. Potrivit prevederilor art.
885 alin.2, drepturile reale se vor pierde sau stinge numai prin radierea lor din cartea funciară, cu
consimţământul titularului dat prin înscris autentic notarial.
2. Aplicarea legii în timp.
Precizăm că principiul efectului constitutiv al înscrierilor la cartea funciară fusese
reglementat şi de Decretul-Lege nr. 115/1938, în art. 17, însă legea nr. 7/1996 privind cadastrul
general şi publicitatea imobiliară nu l-a mai reglementat. Deoarece NCC, în materie de carte
funciară este în vigoare, însă va fi pus în aplicare numai în măsura finalizării în fiecare unitate
administrativ teritorială a lucrărilor de introducere a cărţilor funciare, urmează să constatăm că
acolo unde legea nr. 7/1996 a fost deja pusă în aplicare, se aplică principiul efectului constitutiv
de drepturi al înscrierilor.
Pentru situaţiile de punere în aplicare a legii nr. 7/1996, înainte de data întrării în vigoare
a NCC, înscrierea la C.F. a avut doar efectul de opozabilitate faţă de terţi.
b. Prezumţia existenţei sau inexistenţei unui drept tabular.
Potrivit prevederilor art. 900 NCC dacă în cartea funciară s-a îscris un drept real în
folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. Dacă un drept real s-a radiat din
CF, se prezumă că acel drept nu există. Dovada contrară se poate face numai în cazurile
prevăzute la art. 887 NCC, precum şi pe calea acţiunii în rectificare.
Principiile instituite de art. 900 NCC paralizează, practic, acţiunea în revendicare
imobiliară privitoare la imobilul înscris, îndreptată împotriva titularului înscris al dreptului.
Invers, dacă acţiunea în revendicare este iniţiată de titularul înscris al dreptului, ea este
admisibilă, cu respectarea celorlalte condiţii ale acţiunii.
Dovada contrară se poate face numai în cazurile în care legea nu cere întabularea
obligatorie:1) moştenire; 2) accesiune naturală; 3) vânzare silită; 4) expropriere pentru cauză de
utilitate publică; 5) alte cazuri prevăzute expres de lege.
De asemenea, se poate face dovada contrară în cazul acţiunii în rectificare de carte
funciară.
C. Aplicarea prescripţiei extinctive.
În contextul vechii reglementări au existat controverse în ce priveşte caracterul
prescriptibil sau imprescriptibil al acţiunii în revendicare imobiliară. În lipsa unor texte legale
exprese doctrina şi jurisprudenţa au statuat însă în mod constant că actiunea in revendicare
imobiliară este imprescriptibilă.
 În prezent prevederile art. 563 alin. 2 dispun că dreptul la acţiunea în revendicare este
imprescriptibil cu exceptia cazurilor in care prin lege se dispune altfel.
D. Efectele acţiunii în revendicare.
1. Pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri, dacă bunul a pierit din
culpa sa ori a fost întrăinat.
2. Pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a contravalori acestora. În toatea
cazurile, despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii.
3. Posesorul de rea credinţă sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, şi la restituirea
fructelor produse de bun până la înapoierea acestora catre proprietar.
4. Proprietarul bunului poate fi obligat, la cerere, să restituie posesorului cheltuielile
necesare şi cele utile.
5. Pârâtul are drept de retenţie asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute
pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizează
pârâtului o garanţie îndestulătoare.
Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat în nici un caz asupra bunului frugifer sau când
intrarea în stapânirea materială a bunului s-a făcut prin violenţă ori fraudă sau când produsele
sunt bunuri perisabile, ori sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade scurte de timp, unei
scăderi semnificative a valorii lor.

SECŢIUNEA A IV A
REVENDICAREA BUNURILOR MOBILE

I. Regula înscrisă în art. 937 alin. 1 NCC — Potrivit perevederilor 937 alin. 1 NCC
„ Persoana care, cu bună credinţă, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu
titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale
în posesie efectivă”.
Acest text legal consacră un regim juridic diferit, special, pentru revendicarea bunurilor
mobile, fundamentat pe principiul consensualismului actelor juridice. Astfel, se consacră în mod
practic regula că, în materia bunurilor mobile, posesiunea de bună-credinţă valoarează pro-
prietate.
II. Bunurile care intră sub incidenţa regulii fixate de art. 937 alin.1 NCC
1. Regula se aplică numai bunurilor mobile care pot fi posedate, adică numai mobilelor
corporale.
2. Regula se aplică, cu o singură excepţie, şi în cazul mobilelor incorporale, adică în
cazul titlurilor la purtător.
3. Regula se aplică numai mobilelor privite ut singuli şi nu şi celor privite ut universitas.
4. Regula nu se aplică bunurilor aparţinând domeniului public.
5. Bunurile mobile, accesorii ale unui imobil nu intră sub incidenţa art. 937 alin.1 NCC
— Ex.: mobilul dintr-un apartament. Nu avem aici în vedere bunurile imobile prin destinaţie.
III. Cine poate invoca în favoarea sa prevederile art. 937 alin.1 NCC. In doctrină şi
jurisprudenţă, s-a apreciat, în contextul art. 1909 din vechiul Cod Civil că de prevederile acestuia
beneficiază numai terţul dobânditor care, cu bună credinţă, dobândeşte bunul de la un detentor
precar, căruia adevăratul proprietar i 1-a încredinţat de bună voie.
Pentru a înţelege semnificaţia textului este necesar să urmărim următorul exemplu:
Proprietarul bunului — A — se desesizează de bună voie de bun şi îl încredinţează unui
detentor precar (B) (depozitar, împrumutat).
 Detentorul precar (B) îşi încalcă obligaţiile contractuale şi înstrăinează bunul unui terţ de
bună-credinţă (C),care nu ştie că nu dobândeşte de la adevăratul proprietar. Terţul dobânditor
beneficiază de prevederile art. 937 alin. 1 NCC.
Pentru aplicarea regulii mai trebuie făcute şi următoarele precizări:
1. Terţul dobândeşte bunul de la un detentor precar şi nu de la adevăratul proprietar.
2. Adevăratul proprietar s-a desesizat de bună-voie de bun. Regula nu se aplică bunurilor
pierdute sau furate.
3. Detentorul precar nu poate să invoce împotriva proprietarului aplicarea regulii. Intre
proprietar şi detentorul precar există raporturi contractuale, iar relaţiile dintre ei se soluţionează
pe cale de acţiune ex contractu.
V. Condiţiile privitoare la posesie.
a. Posesia trebuie să fie reală, adică posesorul trebuie să aibă ambele elemente ale
posesiei, atât animus cât şi corpus. Nu se aplică regula în caz de posesie exercitată corpore
alieno.
b. Posesia trebuie să fie utilă. Posesia trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de
NCC, adică să fie regulată, neviciată, continuă, paşnică, publică şi neprecară.
Regularitatea posesiei este prezumată până la proba contrară care trebuie făcută de către
cel care afirmă neregularitatea ei.
c. Posesia trebuie să fie de bună-credinţă.
Prin posesie de bună-credinţă se înţelege necunoaşterea de către cel care deţine bunul, a
viciului titlului celui de la care a dobândit. Condiţia bunei-credinţe a terţilor dobânditori este
consacrată expres de prevederilor art. 937 alin. 1 NCC.
Potrivit prevederilor art. 938 alin. 1 NCC „Este de bună credinţă posesorul care nu
cunoştea şi nu trebuia după împrejurări să cunoască lipsa calităţii de proprietar a
înstrăinătorului”. Buna-credinţă presupune, cu necesitate informare la nivel mediu social, iar
aceasta se apreciază prin criteriul modelului de comportament abstract, etalon – bonus pater
familias.
Momentul bunei-credinţe. Potrivit prevederilor art. 938 alin 2, buna-credinţă trebuie să
existe la data intrării în posesia efectivă a bunului.
În această materie este aplicabilă regula că mala fides superveniens non nocet, adică n-are
relevanţă dacă reaua credinţă a intervenit ulterior.
VI. Revendicarea bunurilor pierdute sau furate.
A. Regula înscrisă în art 937 alin. 2 NCC
Potrivit prevederilor art. 937 alin. 2 NCC bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la
posesorul de buna credinţă daca actiunea este intentata, sub sancţiunea decăderii, în termen de 3
ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului.
a. Condiţiile aplicării textului art. 937 alin. 2.
1. Textul are în vedere ipoteza în care bunul se află în posesia unui terţ de bună-credinţă.
2. Terţul de bună-credinţă a dobândit de la un hoţ sau de la un găsitor.
3. Proprietarul nu s-a desesizat de bunăvoie de bun, ci 1-a pierdut sau i s-a furat.
4. Nu se are în vedere situaţia în care bunul se află la hoţ, găsitor sau la un terţ de rea-
credinţă.
În literatura juridică noţiunile de pierdere şi de furt au fost interpretate într-un sens mai
larg. Astfel, se au în vedere toate împrejurările în care bunul a ieşit din patrimoniul proprietarului
fără voia sa, deci nu numai infracţiunea de furt ci şi infracţiunea de piraterie, tâlhărie.
 De asemenea, se are în vedere nu numai sensul obişnuit al noţiunii de pierdere, ci şi orice
ieşire din patrimoniul proprietarului determinată, spre exemplu, de forţa majoră sau cazul fortuit.
Nu se încadrează în această ipoteză infracţiunile de abuz de încredere, înşelăciune,
gestiune frauduloasă, deoarece în aceste cazuri proprietarul s-a desesizat de bună voie şi trebuie
să suporte riscul lipsei sale de diligentă.
5. Cel care revendică bunul va trebui să facă dovada că a posedat bunul înainte, că bunul
a ieşit fără voia sa din patrimoniul său şi că bunul revendicat este identic cu cel pierdut sau furat.
6. Acţiunea în revendicare trebuie introdusă în termen de 3 ani calculaţi din momentul
sustragerii sau al pierderii bunului.
Terţul dobânditor care a fost obligat să restituie bunul se va putea îndrepta împotriva
celui de la care a dobândit bunul, pentru despăgubiri.
b. In legătură cu natura juridică a termenului de 3 ani prevăzut de art. 937 alin. 2 NCC,
în prezent el este consacrat expres ca fiind un termen de decădere, astfel că s-a înlăturat
controversa din vechea doctrină, generată de prevederile art. 1909 alin.2, care nu califica expres
termenul de 3 ani ca fiind termen de decădere sau de prescripţie.
B. Reguli speciale pentru revendicarea bunurilor pierdute sau furate.(art. 937 alin. 3)
a.În regula generală proprietarul care are câştig în acţiunea în revendicare nu este obligat
să-1 despăgubească pe posesor. Acesta, dacă se consideră îndreptăţit, poate solicita despăgubiri
de la cel de la care a dobândit bunul.
În cazul în care terţul dobânditor a dobândit bunul, cu bună credinţă, de la un hoţ sau de
la un găsitor, iar cumpărarea s-a făcut într-un loc public, unde asemenea operaţii se fac în mod
curent şi obişnuit, se aplică prevederile art. 937 alin. 3 NCC.
Potrivit prevedrilor art. 937 alin. 3 NCC, „dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat
dintr-un loc ori de la o persoană care vinde în mod obişnuit bunuri de acelasi fel ori daca a fost
adjudecat la o licitatie publica, iar acţiunea in revendicare a fost introdusa înăuntrul termenului
de 3 ani, posesorul de buna-credintă poate retine bunul până la indemnizarea sa integrala pentru
pretul platit vanzătorului”
b. Revendicarea bunului mobil de la posesorul de rea-credinţă de la hoţ sau de la găsitor.
Acţiunea în revendicare îndreptată de proprietarul bunului către hoţ, găsitor sau terţul de rea-
credinţă este admisibilă. Asemenea deţinători nu trebuie să fie protejaţi de prevederile legii, de-
oarece nemo auditur propriam turpitudimem allegans. Acţiunea în revendicare împotriva
acestora este imprescriptibilă.

Bibliografie:
1. Ioan Dorel Romosan- Drept civil.Drepturile reale Ed. Imprimeria de Vest, Oradea, 1996
2. V. Stoica, Drept Civil. Drepturile Reale Principale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2017
3 C. Bârsan – Drept civil. Drepturile reale principale. Editia a 4-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2020
4. Liviu Pop - Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Univesrul Juridic,
Bucureşti, 2007