ORGANISMUL UMAN ÎN ACTIVITĂŢILE FIZICE

O persoană implicată într-o activitate va mobiliza organismul în ansamblul său. După cum
arată Guyton şi Hall (2006), celula reprezintă unitatea funcţională a organismului viu, iar întregul
organism conţine aproximativ o sută de trilioane de celule. Acestea sunt organizate în diferite
structuri ce alcătuiesc diferite organe şi sisteme, care operează împreună într-o totală armonie. Un
organ este un „agregat de mai multe celule”, ce îndeplinesc diferite funcţii, unificate de o structură
intercelulară de suport. În ansamblu, organismul se prezintă ca o structură supra organizată ce
operează într-o perfectă „ordine socială”, fiecare structură contribuind la buna funcţionare a
organismului. Astfel, fiecare celulă beneficiază de pe urma bunei funcţionări a organismului
(homeostaziei generale) şi contribuie la rându-i la menţinerea homeostaziei mediului intern.

Răspunsul organismului uman la efort

Mişcarea reprezintă una dintre cele mai vitale caracteristici ale organismului uman, care ne
va permite să ducem o viaţă independentă şi să interacţionăm eficient cu mediul înconjurător.
Muşchii sunt structuri specializate a căror principală funcţie este de a se contracta şi de a genera
forţa necesară mobilizării diferitelor părţi sau segmente ale organismului. De asemenea,
musculatura are o contribuţie majoră la menţinerea temperaturii corpului. Muşchii ne permit să
efectuăm o serie de activităţi motorii, care variază de la cele mai delicate sarcini până la cele care
necesită cantităţi mari de forţă şi viteză, iar pentru a ne permite să funcţionăm eficient, musculatura
s-a diversificat şi specializat pentru a răspunde mai bine unor sarcini specifice. Există grupe de
muşchi care sunt implicate în postură, locomoţie, vedere, masticaţie, respiraţie, sau alte funcţii
(Guyton, Hall, 2006).
Atunci când o persoană se angajează într-o activitate fizică susţinută, aproape toate
sistemele sau organele corpului intră în acţiune pentru a sprijini contracţia musculaturii scheletice.
Sistemele cardiovascular şi respirator răspund aproape imediat pentru a creşte disponibilitatea
oxigenului şi a asigura substratul (de glicogen şi grăsimi) necesar producţiei de energie în muşchi şi
de a elimina produsele de catabolism (deşeurile metabolice). Acizii graşi liberi sunt eliberaţi din
ţesutul adipos, iar ficatul livrează o cantitate mai mare de glicogen, ca răspuns la creşterea
necesarului de energie. Sistemul nervos împreuna cu hormonii şi diferite enzime sunt activate
pentru a ajuta la reglarea şi coordonarea acestor funcţii. În plus, forţa generată de contracţiile
musculare şi forţa gravitaţională va exercita o anume presiune pe oase, ligamente şi tendoane.

Evaluarea capacităţii funcţionale şi aprecierea răspunsului organismului la efort

Activitatea fizică creşte consumul de energie şi implicit nevoia de oxigen şi substanţe
nutritive, necesare refacerii potenţialului energetic. Activitatea musculară poate fi concepută ca un
proces de transformare a energiei chimice, provenită din alimente, în lucru mecanic şi energie
calorică. Utilizarea energiei provenite din alimente în activităţile fizice curente va fi mediată de un
compus chimic numit adenozintrifosfat (ATP). Poate fi intuitiv să ne imaginăm că organismul
foloseşte acest compus molecular ca pe “o monedă de schimb pentru energie”. Acest complex
molecular este alcătuit din adenozină şi trei radicali fosfaţi uniţi prin două legături fosfat-
macroergice, a căror scindare eliberează energia necesară proceselor de contracţie şi de relaxare
musculară (Clark, Lucett, Sutton, 2012; McArdle, Katch, Katch, 2009). Energia eliberată este
utilizată de muşchi pentru a forma punţi transversale de legătură între filamentele de actină şi
capetele miozinice care vor trage filamentele de actină spre centrul sarcomerului. ATP este prezent
în muşchi într-o cantitate destul de limitată (aproximativ 4-6 mM/kg sau mmol/L), care asigură o
anumită doză de energie necesară pentru efort. Pe baza acestuia se va susţine un efort de intensitate
ridicată cu o durată de doar câteva secunde. ATP trebuie să fie înlocuit la fel de repede cum se
utilizează pentru ca muşchii să continue să genereze forţă. Cu cât producţia de forţă sau rata
generării forţei (puterea) este mai ridicată, cu atât mai mare este nevoia de ATP (Bouchard, Blair,
Haskell, 2007; Guyton, Hall, 2006).
Muşchii dispun de mai multe sisteme metabolice de regenerare a ATP-ului, ce pot fi
împărţite în două clase principale de reacţii: în lipsa oxigenului sau anaerobe şi în prezenţa
oxigenului sau aerobe. Contribuţia sistemelor aerob şi anaerob la asigurarea resurselor necesare de
energie pentru resinteza ATP este influenţată de intensitatea şi durata activităţilor fizice.
Consumul de oxigen (VO2) din timpul exerciţiilor fizice va creşte proporţional cu
intensitatea solicitării şi gradul de activare a masei musculare. Sistemele cardiovascular şi respirator
acţionează împreună pentru asigurarea necesarului de oxigen (Clark, Lucett, Sutton, 2012).
Sistemele cardiovascular şi respirator trebuie să răspundă în mod adecvat pentru a livra muşchilor
cantitatea necesară de oxigen, iar amploarea acestui răspuns va fi influenţată de capacităţile
individuale care condiţionează aportul maxim de oxigen (VO2max). Energia derivată din consumul
direct de oxigen reprezintă marea majoritate a energiei utilizate de organism în activităţile fizice
zilnice, în comparaţie cu cea din surse anaerobe (Bouchard, Blair, Haskell, 2007; Guyton, Hall,
2006).
Consumul de oxigen este produsul debitului cardiac, exprimat în litri de sânge pompaţi de
inimă pe minut (L/min) şi volumul de oxigen extras din sângele arterial (CaO2), în ml O2/L de
sânge. Capacitatea de a extrage şi de a utiliza oxigenul la nivel celular reiese din diferenţa dintre
conţinutul de oxigen în sângele arterial şi conţinutul de oxigen în sângele venos (CvO2), cel din
urmă fiind măsurat în ventriculul drept. Debitul cardiac este dat de produsul dintre frecvenţa
cardiacă (FC), exprimată în numărul de pulsaţii (bătăi) pe minut şi volumul sistolic (VS), exprimat
în cantitatea de sânge pompat de inimă la o contracţie sau pe bătaie (Kenney şi Wilmore, Costil,
2012; Bouchard, Blair, Haskell, 2007).
Capacitatea cardio-respiratorie (sau puterea maximă aerobă – VO2max) reprezintă cea mai
ridicată rată a consumului de oxigen ce poate fi realizată în eforturile fizice care presupun un nivel
ridicat de activare a masei musculare. Altfel spus, consumul maxim de oxigen reprezintă cel mai
bun indicator al eficienţei funcţionării sistemelor cardiovascular şi respirator.
Imediat după încetarea efortului, chiar dacă musculatura nu mai este activată, consumul de
oxigen rămâne la un nivel ridicat, iar amploarea acestei perioade de recuperare este dependentă de
magnitudinea deficitului de oxigen. Acest deficit de oxigen va fi proporţional cu intensitatea şi
durata efortului. Deficitul de oxigen este mai mare în eforturile preponderent anaerobe decât în
eforturile ce ajung să utilizeze numai anumite procente din puterea maximă aerobă (VO2max).
Oxigenul consumat adiţional peste nivelul metabolismului bazal, sau consumul excesiv de
oxigen post-exerciţiu (EPOC), a fost asociat componentei anaerobe a metabolismului muscular din
timpul efortului fizic sau ceea ce a fost numit „plata datoriei de oxigen” (Kenney şi Wilmore,
Costil, 2012; Ratamess, 2012). Mai mulţi factori contribuie la consumul de oxigen post-exerciţiu.
Sistemele cardiovascular şi respirator funcţionează în continuare la un nivel relativ ridicat pentru a
furniza oxigenul necesar resintetizării ATP şi CP, oxidarea acidului lactic şi resintetizarea
glicogenului, creşterea sau echilibrarea nivelului de oxigen din sânge, muşchi şi alte ţesuturi. Un
consum adiţional de oxigen este necesar refacerii ţesutului muscular, pentru sinteza de proteine şi
refacerea conţinutului de minerale şi electroliţi. Consumul de oxigen post-exerciţiu are o
componentă iniţială, relativ rapidă, urmată de o componentă tardivă, ceva mai lentă. Componenta
rapidă produce un consum crescut de oxigen în primele câteva minute de după efort. Componenta
lentă poate persista timp de o oră, dar poate ajunge până la 24 ore pentru unele exerciţii de
intensitate şi durată ridicată (Ratamess, 2012).

Proba Ruffier. Proba Ruffier reprezintă un test de evaluare a capacităţii funcţionale a sistemelor
cardiovascular şi respirator. Proba Ruffier este un test de efort submaximal care se bazează pe
măsurarea frecvenţei cardiace, ce se aplică de regulă persoanelor neantrenate, fiind relativ lipsit de
riscuri.
Tehnica: subiectul poziţionat în “stând aşezat“, după aproximativ 5 minute de repaus se
înregistrează pulsul pe 15 s, care prin înmulţire cu 4, ne oferă constanta P1 (puls de repaus);
subiectul execută apoi 30 de genuflexiuni în 45 s (ritm metronom 40 bt/min.), după care se aşează
în poziţia iniţială; se măsoară pulsul pe 15 s între secundele 0 - 15 post efort, care înmulţit cu 4,
oferă constanta P2 (puls de efort); subiectul rămâne aşezat timp de 1 minut, iar între secundele 45 -
60 ale acestui minut post efort, se măsoară din nou pulsul pe 15 s, care înmulţit cu 4, oferă constanta
P3 (puls de revenire).

Indicele Ruffier = (P1 + P2 + P3) - 200/10

Puls de repaus Puls de efort Puls de revenire

Indicele
Ruffier [( + + ) - 200] /10 =

Interpretarea se face în funcţie de valoarea indicelui:

valori mai mici de 0 (negative) = foarte bine;

valori intre 0 - 5 = bine;
valori intre 5 - 10 = mediu;
valori intre 10 - 15 = satisfăcător;
valori peste 15 = nesatisfăcător.

Indicele Ruffier-Dickson = (P2 - 70) – 2 x (P3 - P1)/10

Interpretarea se face în funcţie de valoarea indicelui:

0-2 = foarte bun;
2-4 = bun;
4-6 = mediu;
6-8 = scăzut;
8-10= foarte scăzut;
10<= deficitar, ceea ce poate impune unele investigaţii cardiovasculare suplimentare.

Întrebare:

Care este formula de calcul a Indicelui Ruffier?