7. Universitatea şi oraşul.

Idealul corporatist al lumii medieval

Voci tematice: bacalaureus, magister artium, doctor.

In ceea ce privește organizarea studiului și strategiile de predare,

în același oraș puteau funcţiona, concomitent, mai multe universităţi,
aşa cum, de altfel, coexistau o serie de bresle. Aceste instituţii de
învăţământ, distincte şi autonome, s-au agregat treptat, devenind
universităţi singulare, care încorporau însă facultăţi diverse.

Nucleul acestei insolite dezvoltări instituţionale l-a constituit, în

Europa de Nord Vest, corporaţia profesorilor, iar în cea Sudică, asociaţia
studenţilor. În ambele cazuri, finalitatea procesului educativ se
mărginea la admiterea discipolului în corporaţia profesorilor. Fără o
asemenea promovare, studentul nu obţinea licenţa de predare . Înainte
de respectivul eveniment profesional nu puteai aparţine decât
asociaţiei studenţilor, iar după, doar corporaţiei profesorilor.
Promovarea se efectua în virtutea unei examinări riguroase din diferite
discipline de studiu. Licenţa de predare este, prin urmare, cea mai
veche formă de grad academic. Din perspectivă istorică, toate rangurile
academice au fost, la origine, certificate de predare, aspect atestat şi
prin titlurile de doctor sau master (magister). Un master of arts
(magister artium) era un profesor calificat în domeniul artelor liberale,
iar un doctor în drept sau medicină era un profesor abilitat pentru a
preda discipline din domeniul respectiv. Conform cutumei, la obţinerea
licenţei de predare, candidatul era obligat să prezinte, în faţa unei
comisii, compuse din magiştri, o prelegere exemplară (inceptio), care
constituia debutul activităţii sale didactice.
Iniţial, în universităţi, nici durata studiilor şi nici vârsta studenţilor nu
erau precis delimitate. Pe lângă tineri (adolescenţi sau majori), la
procesul de învăţământ luau parte inclusiv copii şi persoane mai în
vârstă. Cei din urmă erau ei înşişi magiştri pentru anumite discipline şi
discipoli pentru alta. Într-o asemenea situaţie se aflau, de obicei,
studenţii greci, care erau profesori de elină şi, în calitate de auditori,
studiau limba latină. Cei care se prezentau la universitate cu o pregătire
insuficientă, doar elementară, erau obligaţi să urmeze mai întâi facultas
artium, unde se parcurgeau, pe durata a 6-7 ani, cele două module
didactice, trivium (didactica, gramatica şi retorica) şi quadrivium
(geometria, aritmetica, teoria muzicii şi astronomia). Studentul care
promova acest ciclu iniţiatic de învăţământ dobândea titlul de magister
artium. În virtutea acestui prim criteriu academic de pregătire,
absolventului i se conferea dreptul de a frecventa oricare dintre
celelalte facultăţi consacrate: dreptul, teologia, medicina. După eforturi
intelectuale prestate pe durata a 3-6 ani, studentul avea şansa să
obţină titlul de licenţiat. Primele facultăţi care au acordat titlul ştiinţific
de doctor au fost cele de drept. Începând cu secolul al XIII lea, şi
celelalte facultăţi au început să acorde titlul menţionat.

Într o universitate medievală activitatea didactică se desfăşura

sub formă de prelegeri sau cursuri (lectio), discuţii (disputationes) –
precursoarele seminariilor moderne – şi studiu individual, deseori la
bibliotecă. Lectio se desfăşura după canoanele metodologiei euristice şi
încorpora patru etape: citirea unui text dintr un autor consacrat (lectio),
ridicarea unei probleme pe marginea textului (questio), discutarea
problemei (disputatio) şi comunicarea soluţiei (determinatio). La
discuţii (disputationes) participau nu numai discipolii celui care
conducea dezbaterea, ci şi auditorii altor profesori, deseori de orientare
teoretică rivală. În consecinţă, discuţiile erau deseori extrem de aprinse
şi se încheiau cu certuri, ba chiar cu încăierări.

OVIDIU MUREŞAN

De la ANTICHITATEA TÂRZIE

la AMURGUL EVULUI MEDIU

(sec. IV XIII)