LECTIA 16 17.03.

2020
Grandoare versus grandiozitate
Grandoarea ţine de Dumnezeu şi numai de El. Prin urmare, ea e în tine. De câte ori devii
conştient de ea, oricât de vag, abandonezi automat eul, pentru că - în prezenţa grandorii lui Dumnezeu -
lipsa de înţeles a eului devine cât se poate de evidentă. În aceste situaţii, deşi nu le înţelege, eul crede că
„duşmanul" lui a dat lovitura, şi încearcă să îţi ofere daruri să te convingă să revii la „protecţia" lui.
Îngâmfarea de sine e singurul lucru pe care îl poate oferi. Grandiozitatea eului e alternativa lui la
grandoarea lui Dumnezeu. Pe care o vei alege?

Grandiozitatea e întotdeauna un paravan menit să ascundă deznădejdea. Şi e fără speranţă

pentru că nu este reală. E o încercare de a-ţi contracara micimea, bazată pe credinţa că micimea e reală.
Fără această credinţă, grandiozitatea e lipsită de înţeles şi e cu neputinţă să o vrei. Esenţa grandiozităţii e
rivalitatea, pentru că presupune întotdeauna atac. E o încercare delirantă de-a întrece, dar nu de a
desface. Am spus mai înainte că eul pendulează între suspiciune şi cruzime. Rămâne suspicios cât nu mai
speri în tine. Şi trece la cruzime când te hotărăşti să nu mai tolerezi umilirea de sine şi să îţi cauţi alinare.
Atunci îţi oferă iluzia atacului ca „soluţie".

Eul nu înţelege diferenţa dintre grandoare şi grandiozitate, pentru că nu vede nicio diferenţă
între impulsurile la miracole şi propriile lui credinţe străine de eu. Ţi-am spus că eul e conştient de-o
ameninţare la adresa existenţei sale, dar nu face distincţii între aceste două tipuri foarte diferite de
ameninţare. Profunda lui senzaţie de vulnerabilitate îl face incapabil să judece altfel decât în termenii
atacului. Când se simte ameninţat, singura lui decizie e între a ataca acum şi a se retrage pentru a ataca
mai târziu. Dacă îi accepţi prinosul grandiozităţii, va ataca imediat. Dacă nu, va astepta .

E uşor să distingi grandoarea de grandiozitate, pentru că iubirii i se răspunde în acelaşi fel, iar
mândriei, nu. Mândria nu va produce miracole şi, de aceea, te va văduvi de adevăratele mărturii la
realitatea ta. Adevărul nu e obscur, nici tăinuit, dar caracterul vădit pe care îl are pentru tine stă în
bucuria pe care o aduci martorilor lui, care ţi-l arată. Ei îţi atestă grandoarea, dar nu pot atesta mândria
pentru că mândria nu e împărtăşită. Dumnezeu vrea să vezi ce a creat pentru că e bucuria Lui.

Eşti absolut de neînlocuit în Mintea lui Dumnezeu. Nimeni altul nu poate ocupa locul pe care îl ai în ea şi,
cât îl laşi gol, locul tău veşnic aşteaptă doar să te întorci. Valoarea ta este în Mintea lui Dumnezeu şi, de
aceea, nu e numai într-a ta. Să te accepţi cum te-a creat Dumnezeu nu poate fi o aroganţă, fiind negarea
aroganţei. Să îţi accepţi micimea este arogant, însemnând să crezi că evaluarea pe care ţi-o faci tu e mai
adevărată decât cea dumnezeiască.

Idolii bolii
Nimic din afara ta nu te poate umple de frică sau de iubire, pentru că nimic nu este în afara ta. Timpul şi
veşnicia sunt ambele în mintea ta, şi vor rămâne în conflict până vei percepe timpul doar ca mijloc de
redobândire a veşniciei. Mintea ta cea sfântă stabileşte tot ce ţi se întâmplă. De tine depinde fiecare
reacţie pe care o ai la fiecare lucru pe care îl percepi, pentru că mintea ta determină cum îl percepi.

Când îţi simţi ameninţată pacea minţii, întreabă-te: „S-a răzgândit Dumnezeu în privinţa mea?"
Acceptă-I atunci decizia, căci e într-adevăr constantă, şi refuză să te răzgândeşti în privinţa ta. Dumnezeu
nu va decide niciodată în defavoarea ta, căci ar decide în defavoarea Sa.
Acasa in Dumnezeu
Esti acasă în Dumnezeu, visând la exil, dar în măsură să te trezeşti la realitate. Iei decizia să o
faci? Tu recunoşti, din proprie experienţă, că tot ce vezi în vise iei de bun în timp ce dormi. Dar, în clipa în
care te trezeşti, realizezi că tot ce a părut să se întâmple în vis nu s-a întâmplat deloc. Nu ţi se pare
ciudat, deşi - cât ai dormit - toate legile lumii la care te trezeşti au fost ştirbite. Nu e posibil oare să fi
trecut doar dintr-un vis într-altul, fără să te trezeşti cu adevărat?

Te-ai obosi oare să reconciliezi cele întâmplate în două vise discordante, sau le-ai respinge pe
amândouă deodată dacă ai descoperi că realitatea nu concordă cu nicicare dintre ele? Nu îţi aduci
aminte să fi fost treaz. Când auzi Spiritul Sfânt, se poate să te simţi mai bine căci iubirea îţi pare posibilă
atunci, dar încă nu îţi aminteşti că a fost aşa cândva. Şi tocmai reamintindu-ţi acest lucru vei şti că poate
fi din nou aşa. Ce e posibil nu s-a înfăptuit încă. Dar ce a fost cândva e tot aşa acum, dacă e veşnic. Când
îţi vei aminti, vei şti că ce îţi aminteşti e veşnic şi, de aceea, e acum.

Îţi vei aminti totul în clipa în care o doreşti pe deplin, căci - dacă a dori pe deplin e totuna cu a
crea - voinţa ta va fi spulberat separarea, restituindu-ţi mintea, simultan, Creatorului tău şi creaţiilor tale.
Cunoscându-Le, nu vei dori să dormi, ci doar să te trezeşti şi să fii bucuros. Visele vor fi imposibile pentru
că vei vrea numai adevărul, iar acesta, fiind în sfârşit voia ta, va fi al tău.

Decizia de a uita
A-ţi reaminti înseamnă pur şi simplu a reda minţii tale ce e deja în ea. Nu făureşti ce îţi aminteşti,
ci doar accepţi din nou ce e deja acolo, dar s-a respins. Capacitatea de-a accepta adevărul în lumea
aceasta este corespondentul perceptual al creării în Împărăţie. Dumnezeu Îşi va îndeplini rolul dacă ţi-l
îndeplineşti şi tu pe al tău, şi ce îţi va da în schimb pentru al tău e schimbul percepţiei pe cunoaştere.
Nimic nu întrece Voia Lui pentru tine. Declară-ţi însă voia de-a-ţi aduce aminte de El, şi iată! El îţi va da
totul la cerere.

Când ataci, te negi. Te înveţi în mod concret că nu eşti ce eşti. Faptul că negi realitatea te
împiedică să accepţi darul lui Dumnezeu, pentru că ai acceptat altceva în locul lui. Tot atacul este un atac
de Sine. Altceva nu poate fi. Provenit din decizia ta de-a nu fi ce eşti, e un atac asupra identificării tale.
Aşadar, atacul este modul în care ţi se pierde identificarea, căci - când ataci - sigur ai uitat ce eşti. Iar,
dacă realitatea ta e a lui Dumnezeu, atunci când ataci nu îţi aduci aminte de El. Nu pentru că a dispărut,
ci pentru că alegi în mod activ să nu îţi aduci aminte de El. . Decizând împotriva realităţii tale, te-ai făcut
vigilent împotriva lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Sale. Şi tocmai această vigilenţă te face să te temi de
amintirea Lui.

Dumnezeul bolii
Nu L-ai atacat pe Dumnezeu şi Îl iubeşti cu adevărat. Îţi poţi schimba oare realitatea? Nimeni nu poate
voi să se distrugă. Când crezi că te ataci, e un indiciu sigur că urăşti ce crezi că eşti. Şi asta, şi numai asta,
poţi să ataci. Ce crezi că eşti poate fi foarte odios; şi ce te pune să faci acest chip ciudat poate fi foarte
distructiv. Distrugerea însă nu e mai reală decât chipul, deşi cei ce fac idoli îi adoră cu adevărat. Idolii nu
sunt nimic, dar cei ce îi adoră sunt Fiii lui Dumnezeu cuprinşi de boală. Dumnezeu îi vrea eliberaţi de
boală şi restituiţi Minţii Lui. El nu îţi va limita puterea de a-i ajuta, din moment ce tocmai El ţi-a dat-o. Nu
te teme de ea, pentru că e mântuirea ta. Vindecă-ţi fraţii pur şi simplu acceptându-L pe Dumnezeu
pentru ei. Minţile voastre nu sunt separate, şi Dumnezeu are un singur canal de vindecare pentru că are
doar un Fiu. Singura Legătură care a mai rămas să asigure comunicarea dintre Dumnezeu şi copiii Lui îi
uneşte pe toţi - şi pe toţi, cu El. Să fii conştient de asta e să îi vindeci, pentru că înseamnă să
conştientizezi că nimeni nu e separat, aşa că nimeni nu este bolnav.

Să crezi că un Fiu de-al lui Dumnezeu poate fi bolnav înseamnă să crezi că parte din Dumnezeu
poate să sufere. Iubirea nu poate suferi, pentru că nu poate ataca. De aceea, reamintirea iubirii aduce cu
ea invulnerabilitate. Nu sta de partea bolii în prezenţa unui Fiu de-al lui Dumnezeu chiar dacă el însuşi
crede în ea, căci faptul că Îl accepţi pe Dumnezeu în el adevereşte Iubirea lui Dumnezeu de care a uitat.

Să crezi că un Fiu de-al lui Dumnezeu e bolnav înseamnă să te închini la acelaşi idol la care se
închină el. Dumnezeu a creat iubire, nu idolatrie. Toate formele de idolatrie sunt caricaturi ale creaţiei,
predate de minţi bolnave, prea divizate să ştie că creaţia împărtăşeşte puterea, şi nu o uzurpă niciodată.
Boala e idolatrie, fiind credinţa că puterea ţi se poate lua. Dar asta e cu neputinţă, căci faci parte din
Dumnezeu, Care e toată puterea. Un dumnezeu bolnav precis este un idol, făcut după chipul în care
făcătorul lui crede că a fost făcut el însuşi. Iată ce percepe eul într-un Fiu de-al lui Dumnezeu: un
dumnezeu bolnav, care s-a creat singur, de sine stătător, foarte crud şi foarte vulnerabil. La acest idol vrei
să te închini? La mântuirea acestui chip vrei să veghezi? Chiar ţi-e frică să nu îl pierzi?

Când nu te apreciezi la justa valoare, devii bolnav, dar valoarea pe care ţi-o atribui eu te poate
vindeca, pentru că valoarea Fiului lui Dumnezeu e una singură. Când am spus: „Pacea Mea v-o dau", am
vorbit serios. Pacea vine de la Dumnezeu prin mine la tine. E pentru tine, deşi se prea poate să nu o ceri.

Când un frate e bolnav, e bolnav pentru că nu cere pace şi, de aceea, nu ştie că o are. Acceptarea
păcii e negarea iluziei, iar boala este o iluzie. Fiecare Fiu de-al lui Dumnezeu are însă puterea să nege
iluziile oriunde în Împărăţie, prin simpla lor negare completă în el însuşi. Te pot vindeca pentru că te
cunosc. Îţi cunosc valoarea şi tocmai valoarea aceasta te face întreg. O minte întreagă nu e idolatră şi nu
ştie de legi ce se bat cap în cap. Te voi vindeca pur şi simplu pentru că am un singur mesaj, care e
adevărat. Credinţa ta în el te va face întreg când ai crediNumai la altarul lui Dumnezeu vei găsi pace. Iar
acest altar este în tine pentru că acolo la pus Dumnezeu. Vocea Lui te cheamă în continuare să revii, iar El
va fi auzit când nu pui înaintea Lui alţi dumnezei. Poţi renunţa la dumnezeul bolii pentru fraţii tăi; de fapt,
va trebui să o faci dacă renunţi la el pentru tine. Căci, dacă vezi dumnezeul bolii oriunde, l-ai acceptat. Şi,
dacă îl accepţi, te vei pleca şi te vei închina în faţa lui, pentru că a fost făcut să Îl înlocuiască pe
Dumnezeu. El e credinţa că poţi alege care dumnezeu este real. Deşi e clar că asta nu are nimic de-a face
cu realitatea, e la fel de clar că are totul de-a face cu realitatea după cum o percepi tu.

Sfârşitul bolii
Boala şi perfecţiunea sunt ireconciliabile. Dacă Dumnezeu te-a creat perfect, eşti perfect. De
crezi că poţi să fii bolnav, ai pus alţi dumnezei înaintea Lui. Nu Dumnezeu Se războieşte cu dumnezeul
bolii făcut de tine, ci tu. El e simbolul deciziei împotriva lui Dumnezeu, şi te temi de el din cauză că nu
poate fi reconciliat cu Voia lui Dumnezeu. Dacă îl ataci, îi vei da realitate pentru tine. Dar, dacă refuzi să i
te închini sub orice formă îţi apare şi oriunde crezi că îl vezi, o să dispară în nimicul din care a fost făcut.

A cunoaşte realitatea presupune neapărat că eşti dispus să judeci irealitatea ca fiind ce este. Să
treci nimicul cu vederea înseamnă să îl judeci corect şi să îi dai drumul, datorită capacităţii tale de a-l
evalua adevărat. Cunoaşterea nu poate miji într-o minte plină de iluzii, pentru că adevărul şi iluziile sunt
ireconciliabile. Adevărul e întreg şi nu poate fi cunoscut de o parte a unei minţi. nţă în mine.
 Legile lui Dumnezeu îţi vor ţine mintea într-o stare de pace pentru că pacea e Voia Lui, iar legile
Lui au fost făcute să o susţină. Legile Lui sunt ale libertăţii, dar legile tale sunt ale robiei. Din moment ce
libertatea şi robia sunt ireconciliabile, legile lor nu pot fi înţelese împreună. Legile lui Dumnezeu
funcţionează numai spre binele tău, şi nu există alte legi pe lângă ale Lui. Restul, pur şi simplu, nu este
legiuit şi este deci haotic. Dumnezeu însă a ocrotit tot ce a creat prin legile Lui. Tot ce nu se supune
acestora nu există. Expresia „legile haosului" nu are înţeles. Creaţia e perfect legiuită, iar haoticul e fără
înţeles, fiind fără Dumnezeu. Ţi-ai „dat" pacea dumnezeilor pe care i-ai făcut, dar nu are cine să ţi-o
primească, pentru că ei nu există şi nu le-o poţi da.

Miracolul e actul unui Fiu de-al lui Dumnezeu care s-a lepădat de toţi dumnezeii falşi şi îşi invită
fraţii să facă acelaşi lucru. E un act de credinţă, fiind recunoaşterea că fratele lui poate face acelaşi lucru.
E o invitaţie adresată Spiritului Sfânt din mintea lui, o chemare întărită prin unire. Deoarece a auzit Vocea
lui Dumnezeu, făcătorul de miracole O întăreşte într-un frate bolnav slăbind credinţa acestuia în boală,
pe care nu o împărtăşeşte. Puterea unei minţi se poate răsfrânge într-alta, pentru că toate lămpile lui
Dumnezeu au fost aprinse de aceeaşi scânteie. E pretutindeni şi e veşnică.

În mulţi rămâne doar scânteia, căci Marile Raze sunt ascunse de nori. Dumnezeu însă a ţinut
scânteia vie, ca Razele să nu poată fi complet uitate. De vei vedea mica scânteie, vei învăţa lumina mai
mare, căci Razele sunt acolo, nevăzute. Perceperea scânteii va vindeca, dar cunoaşterea luminii va crea.
La întoarcere însă, trebuie recunoscută mai întâi mica lumină, căci separarea a fost o coborâre din
mărime în micime. Scânteia însă a rămas la fel de pură ca Marea Lumină, fiind ce a mai rămas din
chemarea creaţiei. Pune-ţi toată credinţa în ea, şi Dumnezeu Însuşi o să îţi răspundă.

Negarea lui Dumnezeu

Ritualurile dumnezeului bolii sunt bizare şi foarte exigente. Bucuria nu e permisă niciodată, depresia fiind
indiciul loialităţii la adresa lui. Depresia înseamnă că te-ai lepădat de Dumnezeu. Mulţi se tem de
blasfemie, dar nu înţeleg ce înseamnă. Nu îşi dau seama că a-L nega pe Dumnezeu înseamnă a-ţi nega
propria Identitate şi că, în acest sens, plata păcatului e moartea. E un sens foarte literal: negarea vieţii
atrage după sine perceperea opusului ei, căci toate formele de negare înlocuiesc ce e cu ce nu e. Nimeni
nu o poate face în realitate, dar e indiscutabil că poţi să crezi că poţi şi chiar crezi că ai reuşit să o faci.
Deşi crezi că îţi judeci fraţii după mesajele pe care ţi le dau ei, i-ai judecat după mesajul pe care li-l dai tu.
Supunerea faţă de negarea lui Dumnezeu e religia eului. Dumnezeul bolii cere - evident - negarea
sănătăţii, pentru că sănătatea e în opoziţie directă cu propria lui supravieţuire. Gândeşte-te însă ce
înseamnă asta pentru tine. Dacă nu eşti bolnav, nu poţi păstra dumnezeii pe care i-ai făcut, căci numai în
boală ai putea să îi vrei . Înseamnă că, pentru a fi bolnav, eşti dispus să nu te cunoşti pe tine. Iată prinosul
pe care îl cere dumnezeul tău, căci - zămislit fiind din demenţa ta - el e o idee dementă. Are multe forme,
dar - deşi poate să pară multe şi felurite lucruri - nu e decât o singură idee: negarea lui Dumnezeu.

Faptul că L-ai negat pe Dumnezeu înseamnă, prin urmare, că Îl iubeşti şi cunoşti că te iubeşte.
Aminteşte-ţi că tot ce negi trebuie să fi cunoscut cândva. Şi, dacă accepţi negarea, poţi să accepţi
desfacerea ei. Tatăl tău nu te-a negat. El nu ripostează, ci te cheamă să revii. Când crezi că nu a răspuns la
chemarea ta, tu nu ai răspuns la a Lui. El te cheamă din fiecare parte a Fiimii, datorită Iubirii Sale pentru
Fiul Său. Dacă Îi auzi mesajul, ţi-a răspuns, şi vei învăţa de la El dacă auzi bine. Iubirea lui Dumnezeu e în
tot ce a creat El, căci Fiul Lui e pretutindeni. Uită-te cu pace la fraţii tăi, şi Dumnezeu va năvăli în inima ta
în semn de recunoştinţă pentru darul pe care I-l faci.

Dacă Dumnezeu Îşi cunoaşte copiii complet nepăcătoşi, e o blasfemie să îi percepi vinovaţi. Dacă
Dumnezeu Îşi cunoaşte copiii complet fără durere, e o blasfemie să percepi suferinţă oriunde. Dacă
Dumnezeu Îşi cunoaşte copiii complet bucuroşi, e o blasfemie să te simţi deprimat. Toate aceste iluzii - şi
multe alte forme pe care le poate lua blasfemia - sunt refuzuri de-a accepta creaţia aşa cum este. Dacă
Dumnezeu Şi-a creat Fiul perfect, aşa trebuie să înveţi să îl vezi, ca să îi înveţi realitatea. Şi, ca parte a
Fiimii, aşa trebuie să te vezi pe tine ca să o înveţi pe a ta.

Aroganţa e negarea iubirii, căci iubirea împărtăşeşte, iar aroganţa refuză să dea. Cât îţi par de
dorit amândouă, noţiunea de opţiune, care nu ţine de Dumnezeu, te va însoţi. Deşi nu e adevărată în
veşnicie, e adevărată în timp, aşa că - pe durata prezenţei timpului în mintea ta - vor exista şi opţiuni.
Timpul în sine e opţiunea ta. Dacă vrei să îţi aminteşti veşnicia, trebuie să priveşti doar ce e veşnic. Dacă
te laşi preocupat de temporal, trăieşti în timp. Ca întotdeauna, ce alegi e determinat de ceea ce
preţuieşti. Timpul şi veşnicia nu pot fi ambele adevărate, pentru că se contrazic reciproc. Dacă vei
accepta ca real numai ce e veşnic, vei începe să înţelegi veşnicia şi să ţi-o însuşeşti.