Lectia 21 16 iunie

Fiul nevinovat al lui Dumnezeu

Scopul ultim al proiecţiei e întotdeauna acela de-a scăpa de vinovăţie. În mod caracteristic însă,
eul încearcă să scape de vinovăţie doar din punctul lui de vedere, căci - indiferent cât de mult ar vrea el
să reţină vinovăţia - tu o consideri intolerabilă, din moment ce vinovăţia te împiedică să ţi-L aminteşti pe
Dumnezeu, a Cărui atracţie este atât de puternică, încât nu îi poţi rezista. La acest subiect apare, aşadar,
cea mai profundă scindare dintre toate, căci - dacă trebuie să păstrezi vinovăţia, după cum insistă eul - tu
nu poţi fi tu. Eul ar putea să te facă să proiectezi vinovăţia şi să o păstrezi astfel în minte doar
convingându-te că eşti el .

Pentru eu, nevinovaţii sunt vinovaţi. Cei care nu atacă sunt „duşmanii" lui, pentru că -
neacordând valoare interpretării pe care o dă el mântuirii - sunt într-o situaţie excelentă să se desprindă
de ea. Acestei dorinţe de-a te ucide i-ai făcut faţă în primul rând neştiind cine eşti şi apoi identificându-te
cu altceva. Ai proiectat vinovăţia orbeşte şi la întâmplare, dar nu i-ai dezvăluit sursa. Căci eul chiar vrea
să te ucidă şi, dacă te identifici cu el, trebuie să crezi că obiectivul lui este al tău.

Cursul acesta a afirmat cât se poate de răspicat că obiectivul pe care îl urmăreşte e fericirea şi
pacea ta. Şi totuşi, te temi de el. Ţi s-a spus mereu că te va elibera, dar reacţionezi uneori de parcă
încearcă să te încarcereze. Deseori îl respingi mai rapid decât respingi sistemul de gândire al eului. Într-o
oarecare măsură, trebuie să crezi atunci că, neînvăţând cursul, te protejezi. Şi nu îţi dai seama că numai
nevinovăţia ta te poate proteja.

Ispăşirea a fost interpretată întotdeauna ca eliberarea de vinovăţie - o afirmaţie corectă, dacă este
înţeleasă.

Ti-e frică de izbăvire şi crezi că te va omorî. Nu te înşela asupra profunzimii acestei frici. Căci crezi
că, în prezenţa adevărului, te-ai năpusti asupra ta şi te-ai distruge. Puiule, nu e aşa. „Secretul vinovat" pe
care îl tăinuieşti nu e nimica, şi - de vrei să îl aducila lumină - lumina îl va spulbera. Şi atunci nu va mai
rămâne niciun nor întunecat între tine şi reamintirea Tatălui tău, căci îţi vei aduce aminte de Fiul Lui
nevinovat, care nu a murit căci e nemuritor. Şi vei vedea că ai fost izbăvit cu el odată şi că nu ai fost
separat nicicând de el. În această înţelegere stă reamintirea ta, căci e recunoaşterea iubirii fără frică. Va fi
mare bucurie în Cer la venirea ta acasă şi bucuria va fi a ta. Căci fiul izbăvit al omului e Fiul nevinovat al
lui Dumnezeu, iar recunoaşterea lui e izbăvirea ta.

Frica de izbăvire
In starea dezordonată a minţii tale, nu te temi de frică. Nu îţi place de ea, dar nu dorinţa ta de-a
ataca te înspăimântă. Nu te deranjează prea tare ostilitatea ta. O ţii ascunsă pentru că te temi mai mult
de ce acoperă ea. Te-ai putea uita fără frică până şi la cea mai tenebroasă piatră unghiulară a eului dacă
nu ai crede că, fără eu, ai găsi în tine ceva de care te temi şi mai tare. Nu te temi de fapt de răstignire.
Adevărata ta groază e groaza de izbăvire.

Ţi-ai construit întregul sistem dement de credinţe pentru că socoteşti că ai fi neputincios în

Prezenţa lui Dumnezeu, şi vrei să te mântuieşti de Iubirea Lui pentru că socoteşti că te-ar face praf. Te
temi că te-ar smulge din tine şi te-ar face mic, căci crezi că magnitudinea stă în sfidare şi că atacul e
grandoare. Tu crezi că ai făcut o lume pe care Dumnezeu ar vrea să o distrugă şi că, iubindu-L pe El - ceea
ce şi faci - ai arunca această lume - ceea ce ai şi face. De aceea, ai folosit lumea să îţi acoperi iubirea şi, cu
cât te afunzi mai tare în întunecimea temeliei eului, cu atât te apropii mai tare de Iubirea care se ascunde
acolo. Iată ce te înspăimântă.

Poţi accepta demenţa pentru că ai făcut-o tu, dar nu poţi accepta iubirea pentru că nu ai făcut-o
tu. Preferi să fii un rob al răstignirii decât un Fiu al lui Dumnezeu în curs de izbăvire. Moartea ta
individuală pare mai preţioasă decât unitatea ta cea vie, căci ce ţi-e dat nu ţi-e la fel de drag ca tot ce e
făcut de tine. Te temi mai mult de Dumnezeu decât de eu, şi iubirea nu poate intra unde nu e binevenită.
Dar ura poate, căci intră din proprie voinţă şi nu îi pasă de a Vindecarea trebuie să fie ca frica de
completă, căci iubirea nu poate să pătrundă unde există şi un strop de frică, să strice primirea bucuroasă
care i se face.

Tu, care preferi separarea în locul sănătăţii mintale, nu o poţi obţine în mintea ta corectă. Ai avut
parte de pace până ai cerut un favor special. Iar Dumnezeu nu ţi l-a acordat, căci cerinţa I-a fost străină şi
nu Îi poţi cere aşa ceva unui Tată Care într-adevăr Îşi iubeşte Fiul. De aceea, ai făcut din El un tată
neiubitor, cerându-I ce ţi-ar da doar un asemenea tată. Şi pacea Fiului lui Dumnezeu a fost sfărâmată,
căci nu şi-a mai înţeles Tatăl. S-a temut de ce a făurit, dar s-a temut şi mai tare de adevăratul lui Tată,
odată ce şi-a atacat propria egalitate strălucită cu El.

Functia timpului
Şi acum, motivul pentru care te temi de acest curs trebuie să îţi fie evident. Căci e un curs despre
iubire, căci vorbeşte despre tine. Ţi s-a spus că funcţia ta în lumea aceasta e să vindeci şi că funcţia ta în
Cer e să creezi. Eul te învaţă că funcţia ta pe pământ e să distrugi şi că nu ai absolut nicio funcţie în Cer. El
vrea, aşadar, să te distrugă aici şi, tot aici, să te îngroape, nelăsându-ţi altă moştenire decât praful din
care crede că ai fost făcut. Cât timp e destul de satisfăcut cu tine, după modul lui de-a judeca, îţi oferă
uitare. Când devine crud în mod făţiş, îţi oferă iad.

Dar nici uitarea, nici iadul nu sunt la fel de inacceptabile pentru tine cum este Cerul. Definiţia pe
care o dai Cerului e iad şi uitare, iar adevăratul Cer e cea mai mare ameninţare prin care crezi că ai putea
să treci. Căci iadul şi uitarea sunt idei inventate de tine, şi eşti hotărât să le demonstrezi realitatea ca să
ţi-o stabileşti pe a ta. Dacă realitatea lor e pusă sub semnul întrebării, crezi că e pusă şi a ta. Căci eşti
convins că atacul e realitatea ta şi că distrugerea ta este dovada ultimă că ai avut dreptate.

În aceste împrejurări, nu ar fi mai de dorit să fi greşit, chiar independent de faptul că ai greşit?

Deşi s-ar putea argumenta că moartea sugerează că a existat viaţă, nimeni nu ar pretinde că ea mai
dovedeşte că există viaţă. Până şi viaţa trecută pe care ar indica-o moartea nu a putut fi decât în van dacă
trebuie să ajungă aici şi are nevoie de asta pentru a dovedi că a existat efectiv. Te îndoieşti de Cer, dar nu
şi de asta. Şi totuşi, ai putea să vindeci şi să fii vindecat dacă te-ai îndoi. Şi, deşi nu cunoşti Cerul, nu crezi
că ar fi mai de dorit decât moartea? Ai fost la fel de selectiv în îndoirile tale pe cât ai fost de selectiv în
percepţia ta. O minte deschisă dă dovadă de mai multă onestitate.

Eul are o bizară noţiune despre timp, şi ai putea să te îndoieşti, pentru început, tocmai de
această noţiune. Eul investeşte masiv în trecut şi, în final, crede că trecutul e singurul aspect al timpului
care este semnificativ. Ţine minte că accentul pe care îl pune pe vinovăţie îi permite să îşi asigure
continuitatea făcând viitorul ca trecutul şi evitând astfel prezentul. Prin noţiunea de plată pentru trecut
în viitor, trecutul devine determinantul viitorului, făcându-le continue, fără un prezent care să survină
între ele. Căci eul consideră prezentul doar o scurtă tranziţie spre viitor, în care duce trecutul la viitor
interpretând prezentul în termenii trecutului.
 „Acum" nu are înţeles pentru eu. Prezentul îi aminteşte doar de durerile trecutului, şi
reacţionează la prezent ca şi cum ar fi trecut. Eul nu poate tolera eliberarea de trecut şi, deşi trecutul sa
sfârşit, eul încearcă să îi păstreze imaginea reacţionând ca şi cum ar fi prezent. El îţi dictează reacţiile faţă
de cei pe care îi întâlneşti în prezent dintr-un punct de referinţă trecut, făcându-le obscură realitatea
prezentă. De fapt, dacă urmezi dictatele eului, vei reacţiona la fratele tău de parcă ar fi altcineva, iar asta
precis te va împiedica să îl recunoşti aşa cum e. Şi vei primi mesaje de la el din propriul tău trecut pentru
că, făcând trecutul real în prezent, îţi interzici să îi dai drumul. Şi aşa îţi refuzi mesajul de eliberare pe
care ţi-l oferă fiecare frate acum.

Fantasmele din trecut sunt tocmai cele de care trebuie să scapi. Nu sunt reale şi nu au putere
asupra ta dacă nu le porţi cu tine. Ele duc fărâmele de durere în mintea ta, ordonându-ţi să ataci în
prezent ca ripostă pentru un trecut ce nu mai este. Iar decizia aceasta promite durere viitoare. Dacă nu
înveţi că durerea trecutului e o iluzie, alegi un viitor de iluzii şi pierzi multele prilejuri pe care le-ai putea
găsi de eliberare în prezent. Eul vrea să îţi păstreze coşmarurile şi să te împiedice să te trezeşti şi să
înţelegi că sunt trecute. Ai recunoaşte oare o sfântă întâlnire dacă ai percepe-o doar ca pe o întâlnire cu
propriul tău trecut? Căci nu te-ai întâlni cu nimeni, iar împărtăşirea mântuirii, care face întâlnirea sfântă,
ar fi exclusă din vederea ta. Spiritul Sfânt te învaţă că te întâlneşti întotdeauna pe tine şi că întâlnirea e
sfântă pentru că tu eşti. Eul te învaţă că te întâlneşti întotdeauna cu trecutul tău şi, din cauză că visele nu
ţi-au fost sfinte, viitorul nu poate fi nici el, iar prezentul e fără înţeles.

E evident că modul în care percepe timpul Spiritul Sfânt e exact opusul modului în care îl
percepe eul. Motivul e la fel de clar, căci ei percep obiectivul timpului ca diametral opus. În interpretarea
Spiritului Sfânt, rostul timpului este să facă de prisos nevoia de timp. El consideră că funcţia timpului e
temporară, servind doar funcţiei Lui didactice, care e temporară prin definiţie. El scoate în evidenţă,
aşadar, singurul aspect al timpului care se poate extinde la infinit, căci acum e cea mai fidelă aproximare
a veşniciei pe care o oferă această lume. Tocmai în realitatea lui „acum", fără trecut sau viitor, stă
începutul aprecierii veşniciei. Căci numai „acum" este aici, şi numai „acum" oferă prilejurile de sfinte
întâlniri în care poate fi găsită mântuirea.

Eul, pe de altă parte, consideră că funcţia timpului e să îl extindă pe el în locul veşniciei, căci -
asemenea Spiritului Sfânt - eul interpretează obiectivul timpului ca al său. Continuitatea trecutului şi
viitorului, sub conducerea lui, e singurul rost al timpului pe care îl percepe eul; iar el se închide peste
prezent, ca să nu poată apărea nicio fisură în propria lui continuitate. Continuitatea lui te-ar ţine deci în
timp, pe când Spiritul Sfânt te-ar elibera de acesta. Dacă vrei să Îi împărtăşeşti obiectivul mântuirii pentru
tine, trebuie să înveţi să accepţi modul Lui de-a interpreta mijloacele mântuirii.

Şi tu vei interpreta funcţia timpului după cum o interpretezi pe a ta. Dacă accepţi că funcţia ta în
lumea timpului e să vindeci, vei scoate în evidenţă doar aspectul timpului în care poate avea loc
vindecarea. Vindecarea nu poate fi înfăptuită în trecut. Ea trebuie înfăptuită în prezent pentru a elibera
viitorul. Această interpretare leagă viitorul de prezent şi, în loc să extindă trecutul, extinde prezentul. Dar,
dacă îţi interpretezi funcţia ca distrugere, vei pierde prezentul din vedere şi te vei agăţa de trecut ca să îţi
asiguri un viitor distructiv. Iar timpul va fi aşa cum îl interpretezi, căci nu e nimic de la sine.

Cele doua sentimente

Am spus că ai doar două sentimente: iubirea şi frica. Unul e neschimbător, dar oferit în schimb
continuu de la etern la etern. În acest schimb el se extinde, căci sporeşte fiind dat. Celălalt are multe
forme, căci conţinutul iluziilor individuale diferă foarte mult. Au însă un lucru în comun: sunt toate
demente. Au fost făcute din imagini care nu se văd şi din sunete ce nu se aud. Ele alcătuiesc o lume
privată care nu poate fi împărtăşită. Căci au înţeles doar pentru cel care le face, aşa că nu au niciun
înţeles. În lumea aceasta, cel care le face se mişcă de unul singur, căci numai el le percepe.

Fiecare îşi populează lumea cu figuri din propriul trecut individual şi, tocmai din acest motiv,
lumile lor private diferă. Dar figurile pe care le vede fiecare nu au fost reale niciodată, căci sunt făcute
numai din reacţiile lui la fraţii lui şi nu includ reacţiile lor la el. De aceea, nu vede că le-a făcut el şi că nu
sunt întregi. Căci aceste figuri nu au martori, fiind percepute doar într-o singură minte separată.

Nu ai decât două sentimente, dar - în lumea ta privată - reacţionezi la fiecare dintre ele de parcă
ar fi celălalt. Căci iubirea nu poate sălăşlui într-o lume separată, unde nu e recunoscută când vine. Lumea
ta privată e plină de fantasme ale fricii pe care le-ai poftit în ea, şi nu vezi toată iubirea pe care ţi-o oferă
fraţii tăi.

Ai doar două sentimente: unul l-ai făcut şi unul ţi s-a dat. Fiecare dintre ele e un mod de a vedea,
şi lumi diferite se nasc din vederile lor diferite. Vezi prin viziunea care ţi s-a dat, căci prin viziunea lui
Cristos El Se vede pe Sine.

Gasirea prezentului
Trecutul fratelui tau nu are realitate in prezent , asa ca nu il poti vedea ( *** amintiti-va de ideea
din lectiile trecute : NU CONTEAZA !! ). Ast inseamna sa iti percepi fratele cum il vezi acum . Reacţiile tale
trecute faţă de el nu mai sunt nici ele; şi, dacă reacţionezi tocmai la ele, vezi doar un chip al lui făcut de
tine, la care ţii în locul lui.

Ţi se pare „firesc" să îţi foloseşti experienţa din trecut ca punct de referinţă din care să judeci
prezentul. Dar este nefiresc pentru că este un delir. Când vei învăţa să îi vezi pe toţi fără nicio referire la
trecut, al lor sau al tău după cum îl percepi, vei putea să înveţi din ce vezi acum.

A renaşte înseamnă a te desprinde de trecut şi a privi prezentul fără condamnare. Norul care ţi-l
umbreşte pe Fiul lui Dumnezeu este trecutul, un nor pe care, dacă îl vrei trecut şi dus, trebuie să nu îl vezi
acum.

Timpul poate atât elibera, cât şi încarcera, în funcţie de-a cui interpretare o foloseşti. Trecutul,
prezentul şi viitorul nu sunt un şir continuu decât dacă vâri continuitatea pe ele. Le poţi percepe continue
şi le poţi face aşa pentru tine. Vrei să anticipezi viitorul pe baza experienţei tale din trecut şi să ţi-l croieşti
în consecinţă. Făcând-o însă, aliniezi trecutul cu viitorul şi nu laşi miracolul, ce ar putea surveni între ele,
să îţi dea drumul să renaşti. Miracolul îţi permite să îţi vezi fratele fără trecutul lui şi să îl percepi astfel
renăscut. Greşelile lui au trecut toate şi, percepându-l fără ele, îl eliberezi. Şi, pentru că trecutul lui este
al tău, te bucuri şi tu de această eliberare. Nu lăsa să ţi-l umbrească vreun nor întunecat din trecutul tău,
căci adevărul se găseşte numai în prezent şi îl vei găsi dacă îl cauţi acolo .

Uită-te cu iubire la prezent, căci deţine singurele lucruri de-a pururi adevărate. Toată vindecarea
stă în el căci continuitatea lui este reală. Prezentul este de dinainte de-a fi fost timpul, şi va fi când
timpul nu mai este.

Copil al Luminii, nu ştii că lumina e în tine. Dar o vei găsi prin martorii ei, căci - odată ce le-ai dat
lumina - ţi-o vor înapoia. Cei pe care îi vezi în lumină îţi aduc tot mai aproape momentul în care vei
conştientiza lumina ta. Iubirea duce întotdeauna la iubire. Bolnavii, care cer iubire, sunt recunoscători
pentru ea şi, în bucuria lor, lucesc de sfântă gratitudine. Iată ce îţi oferă ţie, cel ce le-a dat bucurie. Ei sunt
călăuzele care te duc la bucurie, căci - primind-o de la tine - o vor păstra. Tu i-ai ales călăuze către pace,
căci ai făcut-o manifestă în ei. Şi, văzând-o, frumuseţea ei te cheamă acasă.

Şi totuşi, legile iubirii nu sunt suspendate din cauză că dormi. Le-ai urmat prin toate coşmarurile
tale şi ai dat cu fidelitate, căci nu ai fost singur. Chiar şi în somn te-a ocrotit Cristos, asigurându-ţi lumea
reală pentru când te vei trezi. În numele tău, El a dat pentru tine şi ţi-a dat darurile date de El. Fiul lui
Dumnezeu e în continuare la fel de iubitor ca Tatăl lui. Continuu cu Tatăl lui, el nu are trecut separat de
El. Aşa că nu a încetat să fie martorul Tatălui său şi propriul său martor. Deşi a dormit, viziunea lui Cristos
nu l-a părăsit. Aşa se face că poate chema la el martorii care îl învaţă că nu a dormit niciodată